Arhiva Contact Despre noi Link-uri

 Teologie

 

 

 

 

 

 

Manual de Teologie

 de John Leadley Dagg, D. D.

 

John L. Dagg

Partea a doua - Tratat despre ordinea bisericească (continuare)

 

CAPITOLUL IV - MEMBRII COPII

Am realizat că credincioșii în Hristos sunt singurele persoane care au dreptul scriptural la a fi membrii în bisericile creștine. Dar acest drept a fost cerut și pentru copii, iar numărul, talentul și evlavia celor care cer acest lucru dau greutate argumentelor prin care îl apără, la o examinare atentă.

SECȚIUNEA II.—ARGUMENTE PENTRU BOTEZUL INFANTIL

Argumentul 8. – Cele trei gospodării din Lydia, temnicierul şi Stephanas, se spune în Scriptură că au fost botezaţi. Este puţin probabil ca au fost trei gospodării întregi fără vreun copil în ele. Maniera în care faptele sunt înregistrate, în special în cazul gospodăriei din Lydia, indică că era un obicei predominant de a boteza gospodăria, atunci când capul ei a devenit un credincios. Nicio sesizare nu este dacă, că toţi membrii gospodăriei erau credincioşi şi au acceptat botezul pe baza credinţelor personale; însă botezul lor a urmat, bineînţeles, admiterea Lydiei însăşi în biserică. Dacă asemenea declaraţie ar fi fost publicată în jurnalul oricărui misionar modern, toată lumea ari fi înţeles că misionarul era pedobaptist. Nimenu nu se aşteaptă să citească despre botezurile asupra unei gospodării, într-o istorie a misiunilor Baptiste.

Este menţionat în Noul Testament despre unele gospodării ce apar să fi constat doar din credincioşi Creştini.(84) Asemenea lucruri sunt obşnuite în timpurile moderne, chiar şi printre Baptişti; şi, în timpul renaşterilor religioase, întregi gospodării sunt frecvent botezate prin practicare credinţei. Probabilitatea aparinţiei unor asemenea lucruri în progresul încet al misiunilor moderne dintr-o naţiune păgână, este mult prea mică; şi nu ar fi corect să estimăm din historia unei misiuni, probabilitatea că întregi gospodării au fost convertite în acelaşi timp sub slujba apostolilor. Un misionar moder munceşte timp de mulţi ani câteodată şi are rar vreun convertit; însă, în timpurile primitive, trei mii au fost convertiţi într-o zi, iar Sfântul Duh a căzut asupra întregii congregaţii ce s-a adunat în casa lui Cornelius. În situaţia aceasta a lucrurilor, nu este bizar ca trei gospodării să fi fost convertite şi botezate. Ni s-a spus că nobilul din Capernaum "a crezut, la fel şi toată casa sa"(85), că Crispus "a crezut împreună cu toată casa sa"(86), iar lui Cornelius "i-a fost frică de Dumnezeu împreună cu toată casa sa." Aici sunt cele trei gospodării ce erau format în totalitate din oameni evlavioşi; iar probabilitatea ca aceste trei să fi avut copii în ele, trebuie să fie la fel de mare ca şi în cazul celor trei gospodării ce au fost botezate. În plus, prin considerarea dată acestor ultime gospodării, unele circumstanţe sunt menţionat, ce indică cu tărie absenţa copiilor. 1. În cazul gospodăriei temnicierului, "Au spus asupra lui cuvântul Domnului, şi tuturor celor ce au fost în casă"(87); "el s-a bucurat, crezând în Dumnezeu împreună cu toată casa sa."(88) Cine s-ar fi aşteptat să citească asemenea declaraţii ca acestea în jurnalul unui misionar pedobaptist, care, fiind convertit de la păgânism, s-a botezat împreună cu copii lui? 2. În cazul gospodăriei lui Stephanas sunt informaţi "că ei erau dependenţi slujirii sfinţilor."(89) S-a spus că aceasta a fost după câţiva ani după botezul lor, atunci când copiii ar fi crescut. Însă, în majoritatea famililor, cât timp unii copii cresc, alţi copii sunt adăugaţi; şi răspunzând unui argument ce depinde de probabilitate, suntem liberi să credem că probabilitatea găsirii unor copii în casa lui Stephanas a fost mai mare într-o vreme decât în alta. Am putea deasemenea să observăm că botezarea acestei gospodării nu este mneţionată în legătură cu botezarea capului. Pavel a botezat gospodăria lui Stephanas;(90) însă cine l-a botezat pe Stephanas însuşi nu ştim. După cum apare, cele două boteze au fost îndeplinite în vremuri diferite şi au fost independente unul de celălalt. 3. În cazul gospodăriei lui Lydia, avem următoarele fapte: Lydia era "o negustoreasă de violet din oraşul Thyatira."(91) Nu este menţionat soţul şi nici copiii. E avea o casă la Philippi, pe care o numea "casa mea"; iar afacerile în care era implicată par să fi fost controlate de ea. Atunci când Pavel şi Silas au fost eliberaţi din închisoare, se spune că "ei au intrat în casa lui Lzdia; iar când şi-au văzut fraţii, i-au consolat şi au plecat."(92) Legătura clauzelor din acest verset, îl interpretează cel mai probabil, că fraţii menţionaţi aici au aparţinut casei lui Lydia şi au fost persoanele botezate împreună cu ea. Această probabilitate trebuie să fie admisă printr-un argument fondat de probabilitate; şi este foarte important ca Lydia, aparent singura proprietară a casei şi afacerilor, să fi avut un copil mic. Atât despre argumentul probabilităţii.

A doua parte a argumentului este că interpretarea afirmă despre botezul gospodăriei astfel, desigur, prin credinţa şi botezul capului. Însă acest lucru, după cum vedem, nu este cazul, cu respect faţă de gospodăria lui Stephanas şi a temnicierului. Toată greutatea argumentului se bazează pe singurul caz al lui Lydia; şi este doar un argument din tăcerea Scripturii. Nu suntem informaţi că gospodăria lui Lydia era formată doar din credincioşi; însă tăcerea acestei probleme nu dovedeşte că nu ar fi fost. Este declarat, în alt loc, că "Crispus, conducătorul suprem al sinagogii, a crezut împreună cu toată casa sa." Nicio menţiune nu este făcută despre botezul lor: însă tăcerea Scripturii legate de asta, nu dovedeşte că nu au fost botezaţi. Credinţa şi botezul sunt peste tot legate una de alta în interpretare, astfel încât menţionarea amândurora de fiecare dată nu a fost necesară. Credinţa gospodăriei nu este menţionată în cazul lui Lydia; şi nu este menţionată în cuvintele lui Pavel către temnicier: "Crede în Domnul Isus Hristos şi vei fi salvat, tu şi casa ta."(93) Aici, promisiunea de salvare este făcută gospodăriei, fără a cere credinţă din partea lor; porunca "crede", fiind singurul lucru. Ştim din întreg conţinutul Scripturii că gospodăria temnicierului nu a fost salvată de credinţa sa; şi avem acelaşi motiv pentru a ştii că gospodăria lui Lydia nu a fost botezată conform credinţei sale.

Dacă cineva susţine că atunci când se spune că gospodăriile cred şi se tem de Dumnezeu, copii ar putea fi trecuţi cu vederea, deoarece ştiindu-i incapabili de afecţiuni religioase, admitem posibilitatea a ceea ce este presupus şi susţinem în schimb, că acelaşi lucru ar putea fi adevărat referitor la botez. În tot volumul sacru şi în toată utilizarea timpurilor primitive, credinţa a fost o calificare pentru botez; şi s-ar putea ca, susţinând botezul gospodăriei, copiii nu au fost luaţi în calcul, deoarece era cunoscut universal că ei nu au fost niciodată botezaţi. Cauza noastră admite această ipoteză; însă nu depinde de ea.

O distincţie trebuie făcută între botezul gospodăriei şi botezul infantil. Agumentul precedent, orice ar dovedi, dovedeşte botezul gospodăriei; acelaşi lucru este adevărat în argumentul de acum. Copiii de diferite vârste, chiar şi la vârsta de adult, şi servitorii, sunt incluşi în importanţa propriu-zisă a cuvântului gospodărie. A fost astfel atunci când a fost făcut legămânul de circumcizie cu Avraam; deoarece fiul său Ishmael şi servitorii săi au fost circumcişi. Este aastfel în Actele Apostolilor: deoarece în gospodăria lui Cornelius sunt menţionaţi "doi servitori ai gospodăriei".

Trebuie observat cu atenţie că aproape fiecare argument despre apartenenţa copiilor la biserică şi despre botezul infantil, tinde să aprobe, atâta timp cât aprobă una din ele, nu apartenenţa bisericii şi botezul infantil, ci pentru toată gospodăria. Legământul circumciziei necesită ca ritualul să fie administrat la toată gospodăria. Sub şegământul Mosaic, atunci când un străin era admis, trebuia să fie circumcis împreună cu toată gospodăria sa; aceeaşi lege era aplicată lui prin respectarea Paştelui Evreiesc, ca şi celor născuţi în ţară. Când botezul prozelit a fost practicat, era aplicat la toată gospodăria. Niciun exemplu de botez infantil nu poate fi găsit în Biblie; însă cele trebie exemple pe care s-a bazat ca fiind dovezi, sunt exemple ale botezului gospodăriei. Acum, conform ipotezei declarate în ultimul paragraf, s-ar putea ca copiii unei gospodării să fie trecuţi cu vederea, atunci când este afirmat ceva în legătură cu gospodăria, ce este incompatibil cu infantilitatea; însă nu poate fi niciodată presupus că termenul de gospodărie semnifică doar copii, excluzând membrii mai în vârstă. Dacă botezul gospodăriei a fost dovedit, cine l-ar practica? Admiterea tinerilor nelegiuiţi şi servitori la botez şi privilegii bisericeşti, atunci când este convertit tatăl şi stăpânul, este contrară spiritului şi conţinutului Evangheliei, astfel nimeni nu încearcă să o susţină. Şi totuşi acesta este punctul la care tind aproape toate argumentele, ce este folosit pentru a sprijini botezul infantil. Aceste argumente sunt numeroase; fiecare din ele ar putea aduce o rază de lumină, oricât de slabă, astfel am putea spera ca acest lucru să aducă o interpretare a subiectului; însă am urmărit direcţia razelor şi am descoperit că forţa lor de concentrare, oricare ar fi sursa sa, cade altundeva şi învăluie botezul infantil în continuare în mister.

Argumentul 9. – Învăţaţii au căutat în scrierile părinţilor Creştini şi au găsit multe dovezi specifice şi clare, după cum istoria permite oricărei fapte, cum că botezul infantil a reuşit universal încă din zilele apostolilor, timp de patru secole. Acest lucru trebuie să ne bucure, deoarece practica a originat în bisericile apostolilor.

În mijlocul acestui conflict de opinii, derivat din aceeaşi sursă, este un privilegiu fericit, de care ne bucurăm, de a lăsa fluxurile tulburi ale tradiţiei deoparte, şi să bem din fântâna pură a revelaţiei. Ţinta lucrării actuale este de a stabili ce învaţă Scripturile legate de ordinul bisericesc; şi nu este de acord cu planul de a iniţia o investigaţie de întrebări ce aparţin istoriei ecleziastice; însă voi declara, foarte pe scurt, ce mi s-a părut mie, atât cât am putut să investighez subiectul; principalele fapte culese de la primii părinţi, sunt corespunzătoare cu botezul infantil.

Nicio urmă de botez infantil nu poate fi găsită înainte de Justin Martirul. Pasajul din lucrarea sa, ce este citat la pagina 174, a fost privit ca prima dovadă clară legată de subiect; dar am arătat că aceasta, atunci când e interpretată cum se cuvine, nu înseamnă nimic mai mult decât că unele persoane, de şaizeci sau şaptezeci de ani, au fost făcute discipoli a lui Hristos, înainte să ajungă la maturitate. În altă parte din scrierile lui Justin, el dă dinadins importanţă unor utilizări ce au existat printre Creştini, legate de botez; şi, făcând asta, el descrie botezul credincioşilor, fără vreo sesizare cum că copiii erau introduşi în ritual. Dacă botezul infantil ar fi fost o practică universală, scopul său ar fi avut nevoie de o descriere.

Practica primitivă a necesitat din partea fiecărui candidat pentru botez să îşi practice credinţa personal. Însă s-a ridicat obiceiul ce permitea ca practica să fie făcută printr-un reprezentanz: candidatul fiind prezent, asta semnificând consimţământul său. Acest obicei făcea acceptarea persoanelor tinere mai uşoară în ritual, iar opinia ce a devenit acum predominantă, cum că botezul avea o eficacitate salvatoare, a produs tendinţa de a extinde aplicarea sa la copii. Tertullian, ce a scris undeva prin anul 200 după Hristos, s-a opus acestei tendinţe şi a insistat ca în loc să acorde botezul candidaţilor ce îl cereau şi a face practica prin sponsorii săi, botezul ar trebui să fie amânat până când ar fi fost instruit în legătură cu scopul şi natura sa. Astfel, nu pare că ritualul ar fi fost vreodată administrat copiilor incapabil de a-l cere; însă Cyprian, A.D 250, a interpretat plânsul unui nou născut ca fiind cererea pentru bunăvoinţa pe care botezul se presupune că o oferă. Buna-cuviinţă de a-l da copiilor era acum acceptată, însă practica nu era universală.

Răposatul Neander, ce este cunoscut drept cel mai mare istoric ecleziastic, spune: "Botezul a fost administrat la început doar adulţilor, după cum oamenii erau obişnuit să priceapă botezul şi credinţa ca fiind strict legate." "Imediat după Irenaeus, în ultimii ani din cel de-al doilea secol, Tertullian apa ca un oponent zelos al botezului infantil; o dovadă cum că practica nu a ajuns să fie privită ca o instituire apostolică; deoarece, altfel, el ar fi putut cu greu să se exprime atât de puternic împotriva acesteia."(94) "Din aceste motive, Tertullian s-a declarat împotriva botezului infantil; lucru care în acea vreme cu siguranţă nu era o practică prea triumfătoare; şi totuşi nu a fost privită ca o instituire apostolică. Din contră, în timp ce afirmaţiile lui Tertullian erau interpretate în cel mai înalt mod posibil, deabia a început să se împrăştie; şi a fost astfel văzut de toţi ca o inovare."(95)

Jacobi, un prieten învăţat de-al lui Neander, spune: "Botezul infantil nu a fost stabilit nici de Hristos şi nici de apostolii săi." "Multe circumstanţe au conspirat timpuriu pentru a introduce practicarea botezului infantil."(96)

Mosheim, în opinia sa despre al Doile Secol, spune: "Jurământul botezului a fost administrat public de două ori în fiecare an, la sărbătorile Paştelui şi Pentecostului, sau Whitsuntide, ori de către episcop sau de către prezbiteri, în consecinţă cu autorizaţia şi numirea sa. Persoanele ce trebuiau botezate, după ce au repetat crezul, s-au confesat şi au renunţat la păcate, şi în mod particular la diavol şi ispitele sale infatuate, erau scufundaţi sub apă şi primiţi în regatul lui Hristos prin invocarea solemnă a Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt, conform porunci explicite a Domnului nostru Sfânt. După botez, ei au primit semnul crucii, au fost miruiţi, şi, prin rugăciuni şi punerea mâinilor, au fost lăudaţi în mod solemn pentru mila lui Dumnezeu, şi dedicaţi slujirii lui; în consecinţa în care au primit lapte şi miere, fapt ce încheia ceremonia. Motivele acestui ritual particular coincid cu ce am spus noi în legătură cu originea cauzei ceremoniilor multiplicate ce s-au strecurat din când în când în biserică.

"Persoanele adulte erau pregătite pentru botez prin înfrânare, rugăciune şi alte dovezi de evlavie. Trebuia să răspundă pentru ele cum că sponsorul sau naşii au fost primii instituiţi, deşi ei au fost după aceea admişi deasemenea în botezul infantil."

Folosirea naşilor este reţinută în Biserica Episcopală. Slujitorul ce oficia, se adresează copilului ca şi cum ar fi un candidat inteligent; iar naşii dau ce este considerat drept răspunsul copilului. În aceste forme, putem observa rămăşiţele utilizărilor primitive, corpul fără viaţă a botezului străvechi, ce era cândva animat prin evlavie şi profesie strict personală.

 

Note de subsol:

 

84. 2 Tim. iv. 19; Acts x. 2; Acts xvi. 34; 1 Cor. xvi. 15, 19; John iv. 53.
85. Joh iv. 53.
86. Acts xviii. 8.
87. Acts xvi. 32.
88. V. 34.
89. 1 Cor. xvi. 15.
90. 1 Cor. i. 16.
91. Acts xvi. 14.
92. V. 40.
93. V. 31.
94. History of Christian Religion and Church, pp. 311, 312 (Torrey's Translation).
95. Spirit of Tertullian, p. 207. Quoted from Christian Review, Vol. xvi. pp. 517, 520.
96. Kitto's Cyclopedia; Art. Baptism.

 

 


 

NU-urile dragostei (partea 2)

 

de Marian Ghita

4. Dragostea nu caută folosul său
Oamenii din lume, în toate demersurile lor, fac întotdeauna ceea ce fac motivați de ideea de profit și acesta se dorește să fie cât mai mare. Conceptul de „economie de piață” se bazează întotdeauna pe realizarea de profit. Așa suntem noi, oamenii; acesta este chipul acestui veac. Cei care fac ceva fără să urmărească vreun folos, sunt considerați oameni care nu-și cunosc interesul, oameni lipsiți de motivație. Chiar și cei care se sacrifică pentru o anume cauză, ei aspiră totuși la ceva: la glorie, la câștig pentru cei din familia lor, sau la renume. Oamenii care sunt credincioși lui Dumnezeu au însă o altă motivație lăuntrică de a face ceva după voia Lui: ei sunt motivați de dragoste față de Dumnezeu și față de semeni (Mc. 12:30-31). Dragostea nu caută folosul său (1 Cor. 13:5). Ar trebui să înțelegem că adevărata viață creștină este motivată de cu totul altceva decât de profitul personal; ea este motivată de dragoste, de ceva care nu poate fi înțeles de oamenii acestei lumi. Desigur, există multe promisiuni din partea lui Dumnezeu pentru cei care trăiesc după voia Lui și am putea spune că un credincios îi este loial lui Dumnezeu și pentru avantajele (desigur spirituale, nu neapărat materiale) pe care le va obține (dacă nu pe pământ, atunci cu siguranță în cer). Și totuși toate acestea sunt de fapt motivații secundare, nu principale.


- Diferența între credincioșii adevărați și ceilalți oameni este dat, printre altele, de motivul pentru care ei sunt credincioși sau oameni de caracter. Iov I-a fost credincios lui Dumnezeu nu din cauza avantajelor pe care le avea ca și credincios. Diavolul a fost dat de rușine tocmai pentru că a lansat ideea că fără avantajele primite de la Dumnezeu, Iov nu ar mai fi fost credincios Lui. Lucrul acesta este uimitor pentru lumea necredincioasă. Să-I fii credincios Domnului fără să te bucuri de foloase din partea Lui? „Ar fi o prostie”, vor spune oamenii. Și totuși așa este. De ce? Pentru că dragostea pentru Dumnezeu te va determina să-I fii credincios Lui doar pentru că El este Dumnezeu și El este minunat în ființa Lui.


- De ce Moise a mijlocit pentru poporul Israel care păcătuise (Ex. 32)? Pentru că ar fi beneficiat de avantaje din partea lui Dumnezeu (Dumnezeu chiar îi promisese ceva în acest sens - Ex. 32:10)? Nu. Moise I-a cerut lui Dumnezeu chiar să se îndure de popor iar el să fie șters din cartea vieții veșnice (Ex. 32:32; vezi și Pavel - Rom. 9:1-3). De ce? Din dragoste față de Dumnezeu și din venerație față de Numele Lui (Ex. 32:11-13). Pentru aceasta Moise a iubit pe Israel, care era poporul lui Dumnezeu. Moise era fascinat de gloria lui Dumnezeu și de aceea a dorit să o vadă și să nu se bucure de vreo binecuvântare divină, atâta timp cât Dumnezeu nu ar fi fost cu el și cu poporul pe care L-a răscumpărat cu mână tare (Ex. 33:12-19).


- De ce Pavel se bucura că era în temniță din cauza Evangheliei lui Cristos (iată unul dintre „avantajele” vestirii Evangheliei, din cauza căruia oamenii firești nu vor accepta crucea lui Cristos și suferința pricinuită de vestirea Evangheliei - Filip. 1:12-21)? El enumeră în altă parte (2 Cor. 4,6,11; 2 Tim. 4:6,14-18) multele și marile necazuri pe care le-a suferit din cauza propovăduirii Evangheliei. Nu din cauza avantajelor de pe acest pământ. El în final a fost chiar condamnat la moarte pentru Evanghelie. El însă a acceptat toate acestea din cauza gloriei și puterii Evangheliei (Filip. 1:12). Din recunoștință față Dumnezeu care l-a mântuit și din dragoste față de El a acceptat toate necazurile.


- De ce Domnul Isus a acceptat crucea pentru păcătoșii care I-au fost nerecunoscători pentru binele făcut lor (Evr. 12:2-4)? Ce folos imediat a avut El? Niciunul (Filip. 2:6-8). Pe Cristos l-a motivat doar dragostea față de Dumnezeu și față de oamenii păcătoși. A fost în El dragostea Tatălui Său (Ioan 3:16). Este adevărat că Dumnezeu L-a înălțat pe Fiul Lui mai presus de ceruri (Filip. 2:9-11). Dar motivația primă a Domnului nostru a fost dragostea.


- De ce ar trebui noi să-I fim credincioși Domnului și să facem bine semenilor noștri? Noi ar trebui să fim motivați de gloria Domnului (1 Cor. 10:31) și să fim preocupați și de foloasele semenilor noștri (Filip. 2:4). Când faci un bine altuia nu trebuie să-l faci din cauza câștigului primit de la acesta după aceea (vezi Lc. 14:12-14; 6:27-36). Răsplata cerească, care este dată de Dumnezeu celor care fac bine în acest fel, nu este pentru că binele făcut de ei a presupus acea răsplătire ci pentru dragostea dezinteresată arătată de ei, o dragoste asemănătoare cu cea a lui Dumnezeu Însuși (vezi Lc. 6:35-36).

5. Dragostea nu se mânie
Singurul lucru care Îl mânie pe Dumnezeu este păcatul (Rom. 1:18). Singurul lucru care motivează mânia noastră ar trebui să fie de asemenea păcatul. Însă manifestarea mâniei trebuie să fie dictată de Duhul lui Dumnezeu. Chiar și atunci când Dumnezeu se mânie, El o face în perfect control. El avertizează pe păcătoși, le dă harul pocăinței, are îndelungă răbdare cu cei păcătoși, pedepsește într-un mod perfect controlat de voia și de caracterul Său (Ex. 34:6-7) și doar în ziua mâniei Sale (în ziua judecății) El Își va revărsa mânia Lui asupra celor păcătoși și nepocăiți. Noi suntem chemați să fim desăvârșiți, așa cum și Tatăl nostru ceresc este desăvârșit (Mat. 5:48). Așadar, mânia noastră nu trebuie să fie manifestată în violență fără control (Efes. 4:31) și ea, în cazul în care este îndreptățită, nu trebuie să dureze peste apusul soarelui ci să oferim iertare celui care ne greșește (Efes. 4:26,32). Dragostea lui Dumnezeu în viețile noastre ne oferă posibilitatea de a manifesta caracterul Său în toate acțiunile noastre (Gal. 5:22-23).


- Iosif, fiul lui Iacov, a avut motive întemeiate de a-și manifesta mânia sa față de frații lui. Iosif a avut și posibilitatea de a-și revărsa mânia (prin poziția care o avea). Dar el a ales să-i ierte pe cei care i-au greșit. De ce? Pentru că, pe de o parte, el a văzut suveranitatea lui Dumnezeu la lucru în viața sa (răul fraților lui a fost preschimbat în bine; răul față de el a devenit binecuvântare pentru el și pentru alții). Pe de altă parte, caracterul lui Dumnezeu i-a modelat viața. De aceea, mânia lui ar fi fost complet nejustificată. Pentru credincios, mânia nu este deloc o alternativă la rău. Singurul care trebuie să se răzbune este Dumnezeu. Noi nu avem voie să ne răzbunăm (Rom. 12:17-21). Aceasta pentru că planurile lui Dumnezeu au în vedere binecuvântarea noastră chiar și prin răul care ni se face (Rom. 8:28-30). Am compromite binecuvântarea pentru noi dacă ne răzbunăm împotriva celor ce ne vor răul. Pe de altă parte, șansa celor răi de a se schimba în bine depinde în totalitate de harul care le este arătat. Domnul Isus a murit pentru cei păcătoși și prin moartea Lui, noi păcătoșii am primit iertare și o viață nouă (Efes. 5:1-2; Rom. 12:20). Alternativa la mânie și la manifestarea ei violentă este și trebuie să fie dragostea lui Dumnezeu, care ne face buni, miloși și iertători (Efes. 4:32; Gal. 5:22-23).


- Credincioșii trebuie să înțeleagă că mânia este un foc care ne poate distruge viețile, dacă nu este perfect controlată de Duhul lui Dumnezeu (Efes. 4:27). Mânia întunecă mințile oamenilor și, în violența care se aprinde, se pot distruge iremediabil chiar și inimile noastre, în afară de cei care sunt lângă noi. Mulți au regretat mânia care au manifestat-o pentru că acțiunile lor au devenit mult mai rele decât au gândit. De aceea, noi trebuie să eliminăm orice manifestare a mâniei din viața noastră, care ar putea să scape de sub control (Efes. 4:31). Un exemplu demn de luat în seamă este mânia lui David față de Nabal (vezi 1 Sam. 25). Dacă el ar fi avut posibilitatea să o manifeste (și era îndreptățit în mânia lui) el ar fi distrus casa lui Nabal și distrugerile puteau fi incalculabile. De asemenea, David ar fi regretat amarnic această revărsare de mânie, pentru că ar fi păcătuit grav înaintea Domnului (v. 30-34). A fost însă oprit din manifestarea mâniei sale de înțelepciunea soției lui Nabal, de Abigail și acest lucru a fost benefic: David a scăpat de niște consecințe dezastruoase pentru el și, în același timp, Dumnezeu a tranșat lucrurile în favoarea lui. Mai mult, David s-a ales cu o soție deosebit de înțeleaptă. Când îți înfrânezi pornirile înspre mânie, binecuvântarea va fi mare din partea lui Dumnezeu.


- Exemplul suprem de mânie total potolită este moartea benevolă a Domnului nostru pe cruce în locul nostru. El putea să scape de la moarte, chiar fiind pe cruce (Ioan 10:18), dar a ales să moară. Dumnezeu putea să ne distrugă, pentru că L-am dat pe Fiul Lui la moarte fără nici un motiv, dar Dumnezeu a ales să ne ofere iertarea Lui și să ne mântuie de păcat (Efes. 5:2; Fap. 2:22-36; Ioan 3:16). Moartea lui Cristos pe cruce a devenit imaginea desăvârșită a dragostei și harului lui Dumnezeu pentru noi păcătoșii (Isa. 52:13-53:12; Ioan 12:23-28; Tit 2:11-14). Singurul lucru care atrage mânia lui Dumnezeu asupra omului este păcatul și necredința în Cristos (Rom. 1:18; Ioan 3:36). Dumnezeu însă Își va manifesta, în Cristos, mânia Sa în ziua judecății (Isa. 63:1-6; Apoc. 6:12-17; Ioan 5:22-30).


6. Dragostea nu se gândește la rău
O altă trăsătură a dragostei este că nu se gândește la rău. Deși omul poate fi afectat și îndurerat de rău, el nu se gândește să răspundă răului cu rău (Rom. 12:17). Dimpotrivă, omul care este stăpânit de dragoste se gândește să răspundă cu bine celui rău; el caută să biruiască răul prin bine (Rom. 12:21). Sensul în original este acesta: „Dragostea nu contabilizează (nu înregistrează) răul”. Cel care este cârmuit de dragoste nu va permite să-și amintească de răul pe care i l-a făcut cineva. Scriptura spune că Dumnezeu, din cauza jertfei lui Cristos, iartă păcatele celor ce cred în El în așa fel încât El nu-Și va mai „aduce aminte de păcatele și fărădelegile lor” (Evr. 8:12). Din cauza aceasta omul neprihănit este fericit pentru că are fărădelegea iertată și păcatul acoperit; este fericit pentru că Domnul nu-i ține în seamă nelegiuirea (Ps. 32:1-2; vezi și Rom. 4.6-8). Așa acționează întotdeauna dragostea.


- David a ajuns în situația în care putea să-l omoare pe Saul, din cauza răului pe care acesta din urmă i l-a făcut de atâtea ori (1 Sam. 24). Mai mult, David avea justificarea că se apără de Saul care venise cu soldați să-l prindă și să-l omoare. David însă a scăpat din strânsoarea lui Saul, s-a apropiat de el în timp ce dormea, i-a tăiat chiar colțul hainei lui Saul și totuși nu i-a făcut nici un rău, deși putea. De ce l-a cruțat pe Saul? Pentru că David a înlăturat total gândul răzbunării din inima lui. El, pe de o parte, a considerat că nu are deloc dreptul să ia locul lui Dumnezeu ca să se răzbune (Rom. 12:19; 1 Sam. 24:15). Pe de altă parte, David l-a considerat pe împăratul Saul ca fiind unsul Domnului (1 Sam. 24:6). În felul în care David a procedat față de dușmanul lui, Saul, a demonstrat în mod clar că el nu se gândea deloc la rău (1 Sam. 24:8-11). Cuvintele sale au atârnat greu în mintea lui Saul. De atunci Saul nu l-a mai urmărit pe David ca să-i facă rău (1 Sam. 24:16-22; vezi și Rom. 12:20).


- Oamenii plini de dragostea lui Dumnezeu urmăresc întotdeauna ceea ce este bine înaintea tuturor oamenilor, chiar și înaintea oamenilor răi (Rom. 12:17). Domnul Isus a făcut numai bine și aceasta nu pentru că oamenii au fost buni față de El ci pentru că El era plin de dragostea lui Dumnezeu (Fap. 10:38-39). Oamenii plini de dragoste nu cunosc ce este rău, în sensul că nu concep răul în mintea lor împotriva altora. Mintea lor este golită de rău (vezi Gen. 6:5). De asemenea, oamenii călăuziți de dragoste nu văd în jurul lor pericole la tot pasul din partea celor din jur, ca și cum aceștia ar trebui tratați ca și dușmani. Ei au abilitatea de a trăi (desigur în măsura posibilităților) în pace cu toți oamenii (Rom. 12:18). Și, deși, Domnul Isus ne-a spus că oamenii îi vor urî pe cei care aparțin Lui (Ioan 15:18-16:4), totuși credincioșii care au dragostea lui Dumnezeu în ei știu să conviețuiască în mod pașnic cu cei din jur și să fie o binecuvântare pentru ei (Lc. 22:49-51). Aceasta nu înseamnă că credincioșii sunt orbi în fața răului, dimpotrivă (Ioan 2:23-25; 11:8-10), dar ei urmăresc binele celor ce le fac răul (Mat. 5:38-48; Lc. 6:27-36). Oamenii călăuziți de dragostea lui Dumnezeu cunosc bine forța dragostei de a transforma pe oamenii răi și împrejurările rele în împrejurări favorabile lor și caută astfel să facă bine tuturor oamenilor (Rom. 12:20; Gen. 50:20). Numai așa oamenii din lume pot fi câștigați pentru Împărăția lui Dumnezeu. Așa am fost și noi câștigați de Dumnezeu (Rom. 5:5-8; 1 Ioan 4:9-10).


- Oamenii plini de dragostea lui Dumnezeu acționează față de ceilalți oameni și față de împrejurări conform naturii lor spirituale, nu conform oamenilor sau a împrejurărilor. Un pahar care are în el apă curată, dacă este clătinat, deși apa se agită odată cu paharul, rămâne și după aceea curată. Dacă însă paharul pe care îl clătinăm are pe fundul apei puțin pământ, deși apa pare curată atunci când paharul rămâne nemișcat, totuși când el va fi clătinat toată apa devine murdară, din cauza pământului care fusese pe fundul lui. Când un om este lovit de un altul, prin cuvinte sau fapte, atunci, deși înainte omul lovit părea liniștit și amabil, totuși el poate deveni agitat și rău în relație cu cei din jur. Când însă un om credincios este atacat verbal sau prin fapte, el rămâne liniștit, bun și fără nici un gând rău sau de răzbunare, pentru că din inima lui ies doar gânduri și fapte bune (Mat. 12:33-35). Tot ceea ce el face, el face cu dragoste (1 Cor. 16:14).

7. Dragostea nu se bucură de nelegiuire
Dragostea nu se bucură de nelegiuire. Aceasta înseamnă că omul controlat de dragoste nu se bucură să facă răul (în orice formă ar fi el), nici nu se bucură când altcineva face răul și nici nu se bucură de răul (sau de nenorocirea) care cade peste altcineva. Oamenii lui Dumnezeu, în orice epocă au trăit, s-au bucurat să trăiască ei înșiși în neprihănire, au condamnat nelegiuirea la alții și au plâns când alții trăiau în nelegiuire. Când nu te bucuri de nelegiuire înseamnă că dragostea lui Dumnezeu îți controlează viața.


- În 2 Împ. 5 apare o situație inedită. Naaman, căpetenia oștirii împăratului Siriei, deși om cu vază și viteaz în țara lui, era bolnav de lepră. Soția lui Naaman avea o roabă în casa ei, o fetiță din țara lui Israel. Pentru această fetiță existau toate motivele să se bucure de lepra stăpânului ei. Era roabă, smulsă cu forța din casa și din țara ei. Nu știm soarta părinților ei, poate că au fost omorâți de sirienii conduși de Naaman, care i-au învins pe israelieni în război. Boala lui Naaman părea că i-a fost dată de Domnul, pentru că luptase împotriva poporului lui Dumnezeu. Așa gândește în mod normal un om care are gândirea acestui veac. Dreptatea, pentru aceștia și-a spus cuvântul. Numai că fetița israelită a gândit cu totul altfel. Ea a vorbit familiei lui Naaman de posibilitatea vindecării sale dacă s-ar duce la profetul Elisei din Israel. Oare ce a făcut-o pe fetiță să dorească însănătoșirea dușmanului țării ei? Nimic altceva decât dragostea lui Dumnezeu. Ea a acționat fără nici o răutate față de cel care a făcut ca ea să fie roabă, și ca părinții ei și poporul ei să sufere. Ea a acționat conform cuvintelor Domnului Isus Cristos care a spus ucenicilor să-și iubească vrăjmașii (Mat. 5:38-48), ceva foarte neobișnuit la acea vreme chiar și pentru cei din poporul lui Dumnezeu.


- Domnul Isus, atunci când a intrat triumfal în Ierusalim, când poporul care venea la praznicul Paștelui Îl aclama ca Împărat și în timp ce cetatea Ierusalimului a rămas indiferentă față de El Însuși (Mat. 21:10-11), a avut revelația viitorului groaznic al cetății din cauză că L-a respins pe Cel care era Domn și Mântuitor (Lc. 19:41-44). Ne-am fi așteptat ca Domnul Isus să spună: „Bine ți se va face, pentru că nu M-ai cunoscut în ciuda atâtor semne mesianice arătate și pentru că M-ai respins”. Dar Domnul Isus, atunci „când S-a apropiat de cetate și a văzut-o, a plând pentru ea” (Lc. 19:41). Pe Isus L-a durut teribil soarta Ierusalimului. Numai dragostea adevărată te face să plângi la vederea pedepsei celui păcătos (vezi și Mat. 23:37-39). Isus nu a avut în inima Sa nici o nelegiuire.


- Biblia este foarte clară. Numai cel nebun (nebunul este orice om necredincios - Ps. 14, 53) arată plăcere în a face sau a gândi răul (Prov. 10:23), în timp ce pentru omul înțelept este o plăcere să acționeze cu înțelepciune. Înțelegem de aici că înțelepciunea nu are legătură doar cu abilitatea (să spunem, tehnică) de a acționa sau de a lucra în mod priceput. Înțelepciunea și priceperea în Biblie, pentru cei din poporul lui Dumnezeu, au de-a face în primul rând cu caracterul, cu felul de a fi dumnezeiesc. Și Dumnezeu, care este dragoste (1 Ioan 4:8,16), acționează în dragoste. Cine este credincios lui Dumnezeu acționează ca și Dumnezeu, adică în dragoste (Mat. 5:48). Iar dragostea nu se bucură deloc de nelegiuire.

Concluzie
Dragostea lui Dumnezeu, ca orice trăsătură de caracter a lui Dumnezeu, este caracterizată de „da”-uri cât și de „nu”-uri, de trăsături afirmative cât și de trăsături negative. Dacă dragostea nu ar fi definită și prin „nu”-urile ei, atunci dragostea lui Dumnezeu ar fi ceva total nedefinit. Fie că este vorba despre persoane, fie că avem în vedere lucrurile reale, ele se definesc prin „da”-uri cât și „nu”uri. Ele dau contur clar acelor entități. Despre Dumnezeu se spune că este sfânt, chiar de trei ori sfânt (Isaia 6:3; Apoc. 4:8). Aceasta înseamnă trăsături de caracter bine definite prin afirmații clare („El este...” – Ex. 34:6-7; vezi și declarațiile despre Domnul Isus din Ev. lui Ioan legate de „Eu sunt...”). Pe de altă parte, Dumnezeu, în sfințenia Sa, este separat de tot ce este păcat, de ce este trecător, nedesăvârșit, etc. (vezi „dar nu socotește pe cel vinovat drept nevinovat...” – Ex. 34:7). Așadar, dragostea lui Dumnezeu este definită și prin „nu”-uri (nu numai prin „da”-uri). Noi trebuie să le cunoaștem bine și, în același timp, noi trebuie să ne îmbrăcăm cu toate aceste trăsături de caracter ale dragostei (Col. 3:14), dacă vrem să fim desăvârșiți precum Dumnezeu Tatăl (Mat. 5:48). Scopul lui Dumnezeu pentru noi este „să cunoașteți dragostea lui Cristos, care întrece orice cunoștință, ca să ajungeți plini de toată plinătatea lui Dumnezeu”. Nu există un standard mai jos pentru un creștin călăuzit de Duhul lui Dumnezeu (Gal. 5:22-23). Aceasta este voia lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi. AMIN.
         


 

Viorel ArdeleanEvanghelizarea printre romi (prima parte)


de Ardelean Viorel


Matei 28:19 Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

1). INTRODUCERE

Biserica are de luptat cel puţin pe două fronturi spirituale, unul exterior, împotriva influenţelor lumii acesteia, iar altul din interior, privind păstrarea curată a învăţăturilor din Scriptură. Dar mai există o dimensiune a luptei de pionierat având ca baza Marea Trimitere din Matei 28: 18-20. De asemenea şi în Fapte 1: 8, se spune că vom fi martori în Ierusalim, Iudea, Samaria, până la marginile pământului. Trebuie să înţelegem că înainte de a merge la „ marginile pământului”, misiunea de evanghelizare trebuie să înceapă din „Ierusalim” adică de aici de la noi, din locul unde suntem, din satul, comuna, oraşul în care se află biserica noastră. Pentru acest lucru este neapărat necesară o bună mărturie a credincioşilor şi a bisericii, lucrare care poate să fie făcută doar prin puterea Duhului Sfânt. Noi trebuie să aprindem oraşul în care trăim. În afara învăţăturilor şi practicilor greşite din bisericile tradiționale ca Biserica Ortodoxă, Biserica Catolică unde predomină „sfânta tradiţie”, dar şi a altor culte, sau secte, sunt mulţi oameni care nu îl cunosc pe Dumnezeu (poate doar la nivel teoretic), fapt care constituie o suficientă motivaţie pentru misiune pe care trebuie să o facem noi credincioșii. Evanghelizarea fiind o poruncă, noi trebuie să o ducem la îndeplinire, fără discriminare privind păturile sociale. Romii sunt cea mai defavorizată clasă socială, dar şi cea mai neglijată din punct de vedere spiritual. Ei au o altă cultură, limbă diferită, alte mentalităţi şi obiceiuri, iar misionarul care este trimis să vorbească despre Isus Hristos, trebuie să cunoască aceste lucruri, pentru ca să poată comunica suficient de bine. Pe de altă parte Mandatul Spiritual, se supune în orice condiţii mandatului cultural.

Romii din România, cunoscuţi şi sub denumirea de ţigani, sunt unul dintre grupurile cele mai mari din România. Conform recensământului din 2011 ei numărau peste 600 de mii de persoane înregistrate. Ei sunt concentraţi cu precădere în Transilvania, Crişana, Muntenia, şi Oltenia. În celelalte zone concentraţia romilor este mai scăzută. După ce romii au ajuns în România, ei au devenit sclavii boierilor. Condiţiile de sclavie erau neînduplecate. Pedeapsa cu moartea era des aplicată. Un sclav care viola o femeie, era ars de viu. În Transilvania, pe atunci parte a imperiului Austro - Ungar, dacă un rom vorbea limba ţigănească, primea 25 de lovituri cu biciul. De asemenea erau interzise şi hainele tradiţionale. Ei erau meşteşugari de lemn, vânzători de cai, lăutari, tinichigii, meserii pe care le practică şi astăzi. Tradiţiile sunt o parte importantă în viaţa socială a romilor. Cel mai important eveniment este „nunta ţigănească” foarte decorată şi strălucitoare. O parte din tradiţia lor este şi „nunta minoră” practicată la o vârstă fragedă, care intră în conflict cu instituţiile de protecţie a copilului şi Uniunea Europeană. Romii respectă mai mult tradiţia lor decât legile ţărilor în care trăiesc. În materie de religie pe lângă practici păgâne majoritatea romilor sunt creştini ortodocşi. Unii dintre ei s-au convertit şi la cultele neoprotestante. În unele localităţi cu populaţie predominant maghiară, romii sunt romano - catolici sau reformaţi. Există şi romi luterani, sau musulmani.

2). PRINCIPII DE EVANGHELIZARE

Primul principiu de evanghelizare al biserici, şi cel mai important, este fenomenul „Întoarcerea Bisericii dinspre Sine în afară” , valabil şi pentru fiecare credincios în parte. Mesajul trebuie să fie clar, adaptat şi fără compromisuri. Pavel când ajunge în Atena face exact acest lucru. Găseşte o punte „ un dumnezeu necunoscut”, prin care prezintă atenienilor Dumnezeul cel Adevărat, care a trimis pe Fiul Său să moară pentru păcatele omenirii. (Fapte 17:23) Căci, pe când străbăteam cetatea voastră şi mă uitam de aproape la lucrurile la care vă închinaţi voi, am descoperit chiar şi un altar pe care este scris: „Unui Dumnezeu necunoscut!” Ei bine, ceea ce voi cinstiţi, fără să cunoaşteţi, aceea vă vestesc eu. Mesajul trebuie bazat pe învăţăturile din Scriptură, Hristos care s-a Întrupat, învăţăturile Sale, Moartea, Învierea, şi Înălţarea la cer. Evanghelia a fost prima dată predicată iudeilor, dovedind că Isus Hristos este Mesia, dar când s-a predicat neamurilor mesajul a rămas acelaşi în esenţă, dar ca formă şi adaptare a fost diferit. În bisericile înfiinţate Pavel în cele trei călătorii misionare a rânduit slujitori ca bătrâni şi diaconi, iar dacă apar probleme, le trimite scrisori de mustrarea, sau încurajare şi le vizitează din nou. Evanghelizarea se face în echipă, aşa îi găsim pe Saul şi Barnaba, Petru şi Ioan, Pavel şi Sila. Evanghelizarea se face personală (de la om la om), sau Evanghelizarea în masă când se vesteşte Evanghelia în faţa unei mulţimi. Avem cazul lui Filip şi Famenul etiopian (Fapte 8:27) Filip s-a sculat şi a plecat. Şi iată că un Etiopian, un famen cu mare putere la împărăteasa Candace a Etiopienilor, şi îngrijitorul tuturor vistieriilor ei, venit la Ierusalim ca să se închine, 28 se întorcea de acolo, şi şedea în carul lui, şi citea pe proorocul Isaia. Petru şi Corneliu ( Fapte 10 ), sau Petru în ziua cincizecimii, ori (Fapte 2:14) Atunci Petru s-a sculat în picioare cu cei unsprezece, a ridicat glasul, şi le-a zis: „Bărbaţi Iudei şi voi toţi cei care locuiţi în Ierusalim, să ştiţi lucrul acesta, şi ascultaţi cuvintele mele!, în care s-au pocăit aproape 3000 de suflete ( Fapte 2: 41).

a). Principii. Gândirea celui care evanghelizează trebuie să aibă ca și suport Biblia. În ziua cincizecimii, la Rusalii, în momentul pogorârii Duhului Sfânt, Petru s-a ridicat în picioare, a vorbit mulțimii, l-a predicat pe Hristos care a Murit și a Înviat. El face legătura cu ce a spus David în psalmi (Psalmi 16:8-10) și îl prezintă pe Hristos Unsul, Mesia care a biruit moartea, a Înviat și acum stă la dreapta Tatălui într-o poziție de autoritate și putere Fapte 7:56 ”şi a zis: „Iată, văd cerurile deschise, şi pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu.” Mesajul trebuie adaptat fără a face compromisuri așa cum a făcut apostolul Pavel în Atena, când a văzut mulțimea zeităților păgâne, s-a tulburat în sufletul lui (Fapte 17:16). Ei în zelul lor religios se închină și în fața unui zeu necunoscut (Fapte 17: 23). Pavel prezintă atenienilor în locul unui dumnezeu necunoscut, un Dumnezeu real și viu, un Dumnezeu al dragostei, care l-a dat pe Fiul Său, Isus Hristos ca să moară pentru păcatele omenirii (Ioan 3:16). Deși în majoritatea lor atenieni au respins mesajul, totuși au fost câteva persoane care au crezut ( Fapte 17:34). Mesajul Evangheliei trebuie să fie simplu și clar bazat pe învățăturile din Sfânta Scriptură ca Moartea pe Cruce care înseamnă Jertfa lui Isus Hristos pentru păcatele omenirii, și Învierea din morți care înseamnă biruință. În predicile lor ucenici, apostolii și Pavel când stau de vorbă cu iudeii, aduc argumente din Scriptură că Isus Hristos este Mesia cel promis, dar când au vestit Evanghelia romanilor, grecilor sau popoarelor păgâne, modul de abordare a fost diferit

b). Metode. Apostolul Pavel a început să predice Evanghelia prima dată la iudei, iar când a văzut că nu este ascultat s-a întors și a predicat neamurilor. El face trei călătorii misionare și a înfiinţat biserici în marile centre urbane, fiind convins că mai târziu aceste centre urbane vor răspândi Evanghelia în jurul lor, fapt care s-a și întâmplat. El reia de trei ori traseul unde a plantat biserici, pentru a rezolva diferite probleme, dar era necesară și o clarificare a învățăturilor în ceea ce primește Evanghelia lui Hristos. Pavel rămâne un timp în aceste centre urbane pentru a învăța și consolida învățătura creștină. El ajunge în Perga, Antiohia Pisidiei, Listra, Iconia, Derbe, Corint, Neapolis, Tesalonic, Bereea, Atena, Efes, și alte localități, apoi trece în Macedonia, după aceea la Milet, Tir, și în fine după ce este arestat la Ierusalim, ajunge la Roma ca și prinzioner pentru a se înfățișa în fața Cezarului. În bisericile formate au fost aleși slujitori ca ”bătrâni și diaconi” (Faptele Apostolilor 14:23), după care s-au rugat, au postit și ia încredințat în mâna Domnului. Antiohia devine un centru a misiuni creștine și atunci când bătrânii și diaconii, au probleme trimit reprezentanți acolo pentru a clarifica și rezolva problemele din biserică. De asemenea scrisorile lui Pavel pe care le trimite unei biserici, primesc un aspect circular și sunt citite și în celelalte biserici pe care noi astăzi le avem sub formă de epistole. Bisericile respective au legătură una cu alta, ele erau unite de aceeaşi credință și învățături, se fac schimb de vizite reciproce, sau ajutoare în caz de nevoie. Este necesar a specifica faptul că răspândirea Evangheliei, conține și o componentă socială atunci când este cazul ”Acum mă duc la Ierusalim să duc nişte ajutoare sfinţilor” (1Corinteni 16:1). Evanghelizarea se face în echipe, și avem ca exemple pe Petru și Ioan, Saul și Barnaba, Pavel și Sila. De asemenea Pavel are colaboratori dintre care se poate aminti Tit și Timotei.

c). Principii nou – testamentale de Evanghelizare. Nimic nu ne face să credem faptul că principiile de Evanghelizare valabile în Biserica Primară, nu sunt valabile și astăzi, fiindcă Biserica a fost motivată spre misiune de către învățăturile și poruncile Bibliei. Atunci ca și astăzi, indiferent de condiții poruncă și motivația rămân valabile. Avem câteva principii cheie care rezultă din acțiunile și funcțiile Evangheliei descrise în Faptele Apostolilor. Este necesară crearea unei baze de Evanghelizare, formată din orice grup de credincioși, care pot comunica verbal, au o bună mărturie, și puterea de al prezenta pe Isus Hristos. Acest principiu reiese din Noul Testament din scopul, orientarea, atitudinea și conduita pe care au avut-o ucenicii și apostolii cu privire la lucrarea de misiune. Ei au pornit din Ierusalim în localitățile învecinate în Samaria și mai departe. Modelul apostolilor a fost urmat de ceilalți credincioși. Este o greșeală să mergi departe în misiune și să neglijezi localitățile apropiate. Lumea începe de la ușa bisericii în orașul respectiv și mai departe. Apostolii au avut o viziune corectă despre cum se face Evanghelizarea, începând de la Ierusalim, până la ”marginile pământului” (Fapte 1:8). Atunci când Isus Hristos a fost pe pământ oamenii l-au văzut pe El, puterea și minunile Sale, dar după înălțarea la cer Biserica a fost mijlocul vizibil prin care oamenii aveau posibilitatea să-l vadă pe Hristos, iar oamenii pot să prețuiască și să estimeze mesajul lui Isus Hristos (Ioan 13:13-35, 17:19-22). Una alt aspect este faptul că Evanghelizarea colectivă, este importantă și fundamentală pentru Evanghelizarea personală. În Noul Testament Trupul viu a lui Hristos este Biserica care a pregătit cadrul pentru Evanghelizarea personală, de aceea dragostea dintre credincioși este indispensabilă. Poruncă ”să vă iubiți unii pe alții” răsună de nenumărata ori în Noul Testament (Ioan13:34-35, 1Petru 2:12). Evanghelizarea personală are efect, atunci când sunt implicați creștini maturi și integri în lucrarea de misiune (1 Tes. 4:12), să fie altruiști (Romani 13:6), să se poarte corect ( 1 Cor. 6:1), să fie umili (1 Petru 2:18) și să aibă o mărturie directă despre Persoana lui Isus Hristos. Doar o biserică unită are puterea de a avea impact în lumea păgână sau atee în care se găsește. Evanghelizarea se face în dragoste, iar Biblia nu spune că necredincioșii să fie scoși afară de la întrunirile bisericii ci din contră ei trebuie să vadă unitatea și dragostea Trupului lui Hristos. Biserica din Corint este un exemplu negativ în acest sens, care era dezbinată prin, partide, lideri ambițioși și se trăia în păcat (1Cor 14: 23-25). Doar atunci când biserica funcționează în mod unitar, poate să fie folosită de Duhul Sfânt. Părinții credincioși sunt model pentru copiii lor, iar familia are un impact deosebit în creșterea spirituală a bisericii. Bisericile care au familii credincioase au potențial pentru Evanghelizare și misiune. Se evanghelizează părinții, nu copii, foarte rar inversarea rolurilor duce la succes. Influenţa părinților este mai mare decât a copiilor, iar faptul că tineri și copii vin la biserică, ne arată eșecul nostru în Evanghelizarea adulților. De asemenea nu este obligatoriu dacă un părinte se convertește, soția să îi urmeze exemplu, sau copiii, mai ales dacă sunt mai mari. Dar pe de altă parte nu este exclus să se întâmple acest lucru. Oamenii a liber arbitru să aleagă a crede sau nu în Isus Hristos, cu consecințele de rigoare. În cultura apuseană se pune accentul pe decizii individuale și nu colective. Pe de altă parte modelul biblic este normativ și trece dincolo de barierele culturale. Așa a fost în Biserica Primară, și tot așa trebuie să fie și acum, dacă vrem să respectăm standardele din Biblie. Din alt punct de vedere Biserica este aceea care trebuie să identifice misionarii și nu invers. Dacă se aplică modelul din Biserica Primară, observăm că mulți credincioși au vestit Mesajul lui Isus Hristos, dar în special apostolii au avut o chemare specială în cadrul de Evanghelizare, predicare și învățare. Petru și Pavel sunt cele mai bune exemple din Scriptură. Biserica are și responsabilitatea de a cere binecuvântarea peste persoanele puse în lucrare, iar în acest sens este bun exemplu bisericii din Antiohia, care l-a pus deoparte pe Barnaba și pe Saul și ia însărcinat cu lucrarea de Evanghelizare (Fapte13:1-8). De asemenea nu trebuie neglijat aspectul material se susținere a persoanelor implicate în misiune. Acela principiu trebuie aplicat și astăzi, în stabilirea identității unor persoane care sunt chemate de Duhul Sfânt în misiune, punerea lor de o parte și sprijinirea lor prin rugăciune și aspecte materiale. Un alt aspect important este integrarea celor convertiți în viața bisericii. Ei la început sunt copii în credință și nu ajung la maturitate peste noapte. Acest lucru se poate face foarte puțin la organizațiile extra - bisericeşti, fiindcă locul cel mai potrivit este în biserică unde credincioșii pot să fie hărăniți și edificați pentru a ajunge la maturitate creștină. De asemenea folosind principiile Noului Testament, biserica are datoria pe baza lor să dezvolte metode noi contemporane, dar fără a afecta mesajul Evangheliei. Ceea ce contează este felul și modul în care se aplică principiile de Evanghelizare, care diferă de la o situație la alta, ele rămân absoluturi, dar felul și modul în care este prezentat mesajul pot să aibă o notă de relativism. Repetăm exemplul lui Pavel din Atena, care fără a schimba esența Evangheliei, a schimbat modul și felul de abordare. O problemă spinoasă a bisericilor secolului XXI, este faptul că a permis ca metodele să fie normative. De asemenea în loc că se privească la toate metodele din Biserica Apostolică, multe biserici se uită doar la un mod, sau o singură metodă și se rămâne plafonat în limitele respective. Biserica nu trebuie să se plafoneze în forme și metode din primul veac, sau al - XXI - lea, care sunt doar mijloace și nu scopuri biblice. Sub călăuzirea Duhului Sfânt ea trebuie să dezvolte metode și strategii de Evanghelizare bazate pe principii și linii directoare din Noul Testament. Implicarea bisericii locale este esenţială pentru susţinerea misionarilor, din punct de vedere financiar dar mai ales spiritual prin post şi rugăciune. Avem exemple în Scriptură când Petru era în temniţă şi biserica se ruga pentru el şi este eliberat în mod miraculos. (Fapte 12:5) Deci Petru era păzit în temniţă, şi Biserica nu înceta să înalţe rugăciuni către Dumnezeu pentru el. Biserica trimite misionari şi Antiohia devine un centru de misiune. În timpul unui serviciu de închinare Duhul Sfânt le spune ucenicilor să pună deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru o lucrare specială ( Fapte 13). Biserica nu trebuie să-şi piardă mărturia şi să lumineze asemenea unui sfeşnic, iar cei care răspândesc lumină nu trebuie să fie doar evangheliştii, păstorii sau diaconii, ci întreaga biserică

 

Note de subsol:

1 Ardelean Viorel
2 Sait http://ro.wikipedia.org/wiki romii
3 Întoarcerea Bisericii dinspre Sine în afară. Curs 1 de D. Hnatiuc
4 Biblia de Dumitru Cornilescu Fapte 14 şi 15
5 PRINCIPII DE EVANGHELIZARE ŞI MISIUNE ÎN BISERICA PRIMARĂ de Ardelean Viorel
6 Întoarcerea Bisericii dinspre Sine în afară. (curs intern 1 ) de Dorin Hnatiuc
7 DINAMICA BISERICII pag 61- 67
8 DINAMICA BISERICII pag 68-70
9 Studiul Noului Testament de M. C. Teney pag 231

VA URMA


 

Înapoi ] Înainte ] [ sus ]

Abonare gratuita!

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 

HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)


Copyright © 2003-2016 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate