Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Teologie
 

 

 

Cuprins Publicaţie
Nostra Aetate
Apologetica
Teologie
Marturia Evangheliei
Exegetica
Viaţa Creştină
Istorie
Pastorala
Misiunea Azi
Site-uri Baptiste
Media

 

 


Pagina de Teologie

 

Manual de Teologie

 de John Leadley Dagg, D. D.

 

John L. Dagg

 

Partea a doua - Tratat despre ordinea bisericească (continuare)

 

CAPITOLUL I

 
BOTEZUL
(continuare din numărul trecut)

 

SECȚIUNEA III.—SUBIECȚII BOTEZULUI

 

SUBIECȚII POTRIVIȚI AI BOTEZULUI SUNT CEI CARE SE POCĂIESC DE PĂCATE ȘI CRED ÎN HRISTOS

 

Pocăința și credința sunt haruri asociate în inimile regenerate, fiecare implicând existența celeilalte. Uneori, una din ele este menționată ca și calificare pentru botez, alteori, cealaltă. Ele se manifestă prin mărturisirea păcatului, prin recunoașterea dependenței de Hristos și supunere față de autoritatea Lui și prin supunere sfântă.

 

Ioan Botezătorul a cerut pocăință cu roadele ei potrivite, în cei pe care îi accepta pentru botez. S-a negat că ritualul administrat de el era identic cu botezul creștin, dar pentru scopul prezent nu este necesar decât să știm că Ioan nu a cerut calificări speciale pentru botezul lui, nici Hristos și nici apostolii. Dacă susținea ca pocăința să fie necesară, deoarece Împărăția cerului este aproape, nu era mai puțin necesară după stabilirea Împărăției. Dovada că Ioan cerea pocăința ca și condiție la botez, se vede în Scripturi: „pocăiți-vă, căci împărăția este aproape…și erau botezați de el în Iordan, mărturisindu-și păcatele.” 207 „Faceți roade demne de pocăință și nu spuneți avem pe Avraam ca tată.” 208

 

În timpul lucrării personale a lui Hristos, a făcut și a botezat ucenici. „a rămas acolo și a botezat” 209 „Domnul știa că fariseii auziseră că Isus făcea și boteza mai mulți ucenici decât Ioan”. 210 Doar cei făcuți ucenici erau botezați de Hristos și ucenicia implica pocăința și credința.

 

Trimiterea dată de Hristos apostolilor leagă credința și ucenicia cu botezul ca și calificare pentru el: „mergeți și predicați evanghelia la fiecare creatură. Cine crede și se botează, va fi salvat.” 211 „Faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i.” 212

 

În executarea trimiterii lui Hristos, apostolii și colegii lor lucrători cereau ca și calificări pocăința și credința pentru botez. Mai multe pasaje din Faptele Apostolilor indică acest lucru: „pocăiți-vă și fiți botezați, fiecare din voi, în numele lui Isus Hristos…apoi cei care primeau cuvântul cu bucurie, erau botezați.” 213 „Când au crezut pe Filip care predica cu privire la Împărăția lui Dumnezeu și numele lui Isus Hristos, au fost botezați, bărbați și femei.” 214 „și famenul a spus: iată apă, ce mă împiedică să fiu botezat? și Filip i-a răspuns: dacă crezi cu toată inima, poți.” 215 „poate cineva opri apa, ca aceștia să nu fie botezați, care au primit DS ca și noi?” 216 „a cărui inimă a deschis-o Domnul, ca să împlinească lucrurile spuse de Pavel. și când a fost botezată…” 217 „el a fost botezat, el și toată casa lui…și s-a bucurat, crezând în Dumnezeu cu toată casa lui.” 218…mulți corinteni auzeau, credeau și erau botezați. 219

 

În epistolele din NT, botezul este menționat în situații ce dovedesc că toți cei botezați erau credincioși în Hristos: „toți care am fost botezați în Isus Hristos, am fost botezați în moartea Lui.” 220 îngropați cu El în botez și înviați cu El, prin credință. 221 sunteți copiii lui Dumnezeu prin credință, deoarece toți câți ați fost botezați în Hristos, v-ați îmbrăcat cu Hristos. 222 botezul nu ne mântuiți…răspunsul unei conștiințe bune față de Dumnezeu. 223

 

Toate aceste citate din Scripturi se armonizează perfect unele cu altele și stabilesc adevărul, că pocăința și credința sunt calificări necesare pentru botez. Este admis universal cu privire la adulți, dar o teorie specială este prezentată cu privire la copii și practica administrării ritualului la copiii s-a extins mult. Argumentele ce o susțin vor fi examinate în cap. despre membrii copii.

 

SECȚIUNEA IV.—MODELE DE BOTEZ

 

BOTEZUL A FOST DESEMNAT CA O CEREMONIE A MĂRTURIEI CREȘTINE.

 

Religia lui Hristos a fost intenționată pentru întreaga lume și este datoria urmașilor Lui să o propage. Oamenilor li se cere nu doar să o primească, ci să și ofere cuvântul vieții. Leproșii care au găsit mâncare în tabăra siriană nu puteau mânca singuri, în timp ce frații lor în cetate mureau de foame, și dacă cineva crede că se poate bucura de binecuvântările religiei și să țină secretul în inima lui, greșește natura creștinismului. Lumina aprinsă în interior trebuie să strălucească, și spiritul dragostei în inimă trebuie să facă eforturi să facă binele.

 

Mărturia este necesară salvării. Cu inima, omul crede spre neprihănire și cu gura mărturisește spre salvare. 224 Bunătatea divină iartă păcatele unora care ca și Iosif din Arimateea, sunt ucenici în secret din cauza fricii, dar este un adevăr general, că mărturia este necesară. Hristos a făcut declarația solemnă „cine se va rușina de Mine și de cuvintele Mele înaintea aceste generații rele și Fiul omului se va rușina de el înaintea Tatălui și a îngerilor. 225

 

Mărturia este exteriorizarea publică a salvării. Apostolii au spus „salvați-vă din această generație rea.” 226 Lumea este rea și sub blestemul lui Dumnezeu.cei care vor să se salveze să scape de lume ca și Lot din Sodoma. Dumnezeu cheamă: ieșiți dintre ei și separați-vă.” 227 la această chemare se supun cnvertiții care se separă de cei fără Dumnezeu și se devotează public slujirii lui Hristos. Ei fug de mânia care va veni. Decizia de a fugi trebuie formată în inimă întâi, dar mărturia publică trebuie privită ca primul pas al scăpării.

 

Mărturia renunțării la lume și devotamentul față de Hristos se cereau a fi mărturisite celor care vor să audă, dar înțelepciunea infinită a judecat mai bine ca acestea să aibă loc într-un act formal și semnificativ, cu acest scop. Acest act este botezul. Scufundarea trupului, explicată de Pavel, semnifică îngroparea noastră cu Hristos și ieșirea din apă semnifică intrarea în viața nouă. Ne dezbrăcăm de omul cel vechi și ne îmbrăcăm cu omul cel nou: „câți ați fost botezați în Hristos, v-ați îmbrăcat cu Hristos”. 228

 

Locul pe care îl are botezul în trimitere, indică folosirea lui. Apostolii au fost trimiși să facă ucenici și să-i învețe să observe poruncile Salvatorului, dar se alătură un act intermediar, botezul lor. Pentru a face ucenici, li s-a poruncit: „mergeți, predicați evanghelia la toți oamenii.” Când proclamarea veștii bune atrage atenția oamenilor și binecuvântarea divină le afectează inimile, ei devin doritori de Hristos, învață să păzească poruncile Lui și să se boteze în primul rând. Această ceremonie a fost desemnată intenționat ca inițiere în slujba poruncită, și fiecare ucenic al lui Hristos care dorește să umble în căile Domnului, trebuie să împlinească această datorie la început.

 

Desemnarea botezului este indicată și de „botezați-i în numele Tatălui, al Fiului și al DS”. Deci botezătorul acționează sub împuternicirea Trinității, și este semnificată relația în care intră cel botezat. Este botezat într-o stare de supunere mărturisită față de Trinitate. Este actul public de inițiere în noua slujbă.

 

Desemnarea botezului dovedește importanța lui. Scriptura neagă supoziția că botezul salvează, dar este ceremonia numită pentru mărturie și mărturia este necesitatea salvării. Bunătatea divină iartă ucenicii care se tem de mărturia publică și ne bucurăm că iartă pe cei ce nu înțeleg obligația de a mărturisi public sau greșesc modul în care o fac. Dar trebuie să ne supunem lui Dumnezeu, calea Lui este cea dreaptă. Pavel susține obligația credincioșilor derivată din botez, de a umbla în viața nouă. Ceremonia implică un jurământ al supunerii, o consacrare publică și solemnă în slujba lui Dumnezeu. Credinciosul poate simți forța obligației „nu știți că mulți dintre noi au fost botezați în Isus Hristos, am fost botezați în moartea Lui?” 229 deși este o ceremonie externă, este importantă nu doar ca act de supunere, ci exprimă separarea credinciosului de lume, și dedicarea față de Dumnezeu în mod inteligibil și semnificativ și bine adaptat să marcheze mintea sa și a privitorilor.

 

Credința profesată la botez este credința în Isus Hristos. Mărturisim cu gura pe Domnul Isus Hristos și credem în inima noastră că Dumnezeu L-a înviat din morți. 230 dacă doctrina învierii ar fi luată din evanghelie, predicarea și credința ar fi în van. Dacă simbolul învierii este luat din botez, semnificația lui principală dispare și se pierde sensul de mărturie a lui Hristos. De aici importanța ascultării de porunca Salvatorului: scufundați-i.

 

Obligația de a face o mărturie de credință prin botez leagă pe toți ucenicii lui Hristos. Unii au convertit euharistia într-o ceremonie a mărturisirii, dar nu este legea lui Hristos. Botezul a fost desemnat și trebuie folosit în scopul lui. Dacă ar fi obligatoriu botezul copiilor, datoria este parentală și dacă ar fi o ceremonie în care copiii ar fi dedicați Domnului de părinții lor, este o instituție diferită de cea a mărturisirii credinței. Cine a fost botezat în copilărie, nu este eliberat de obligația de a mărturisi prin botez credința în Hristos. Dacă părinții lui și-au făcut datoria în a-l dedica lui Dumnezeu, are și el o datorie personală de împlinit. Actul parental de care el nu are cunoștință, nu poate fi pentru el răspunsul unei conștiințe bune înaintea lui Dumnezeu. Dacă lăsa un semn al supunerii în carne, ar fi plauzibil un argument împotriva repetării ceremoniei. Dar presupusul sigiliu al legământului lui Dumnezeu nu este nici în carne, nici în memoria lui și conștiința lui nu are o eliberare scripturală de la obligația personală a mărturiei prin botez.

 

SECȚIUNEA V.—LEGĂTURA DINTRE BOTEZ ȘI ORDINEA BISERICEASCĂ.

 

Se va arăta că într-o biserică organizată ca biserica primară, numai persoanele botezate sunt membrii. Pe această bază, capitolul prezent despre botez a fost introdus ca o discuție necesară preliminară față de discuțiile subsecvente despre ordinea bisericească.

 

1. Mat. xxviii. 19, 20.

2. 2 Fapte i. 22. 3.

3. Ioan iv. 1.

4. Fapte ii. 41.

5. 1 Petru iii. 21.

6. Evrei ix. 24.

7. Evrei ix. 10.

8. Ioan iii. 30.

9. Ps. li. 17.

10. 1 Cor. ix. 1.

11. Rom. vi. 3.

12. Gal. iii. 27.

13. The Lexicons of Donnegan, and of Liddell and Scott, are in common use and high repute. They give the meaning of the word as follows:--

Donnegan.--"To immerse repeatedly into a liquid; to submerge, to soak thoroughly, to saturate; hence to drench with wine Met., to confound totally; to dip in a vessel and draw.--Pass. Perf.. bebaptismai, to be immersed, &c."

Liddell and Scott.--"To dip repeatedly, to dip under. Mid. to bathe; hence to steep, wet; metaph. oi bebaptismenoi, soaked in wine; to pour upon, drench, eisphorais ophlemasi beb. over head and ears in debt. Plut. meirakion Baptizomenon, a boy overwhelmed with questions, Heind. Plat. Euthyd.--to dip a vessel, draw water--to baptize. N. T."

14. Dissertation on the question, "Is the mode of Christian Baptism prescribed in the New Testament?"

15. 2 Kings viii. 15.

16. Hippocrates.

17. Num. xix. 18.

18. Luca xvi. 24.

19. Hippocrates.

20. Rut ii. 14.

21. Marcu xiv. 20.

22. Mat. xxvi. 23.

23. Ioan xiii. 26.

24. Aristotle.

25. Anacreon.

26. 1 Sam. xiv. 27.

27. Ex. xii. 22.

28. Lev. iv. 6.

29. Lev. iv. 17.

30. Lev. ix. 9.

31. Lev. xiv. 6.

32. Lev. xiv. 51.

33. Xenophon.

34. Aelian.

35. Lev. xiv. 16.

36. Hippocrates.

37. Hippocrates.

38. Hippocrates.

39. Aristotle.

40. Plato.

41. Theocritus.

42. Euripides.

43. Aristotle.

44. Theocritus.

45. Hermolaus.

46. Theocritus.

47. Euripides.

48. Callimachus.

49. Nicander.

50. Herodotus.

51. Lev. xi. 32.

52. Aristophanes.

53. Homer.

54. Plutarch.

55. Aristophanes.

56. Aristotle.

57. Aratus.

58. Josh. iii. 15.

59. Aristotle.

60. Aristotle.

61. Aristophanes.

62. Lycophron.

63. Philippus.

64. Dionysius of Halicarnassus.

65. Euripides.

66. Aratus.

67. Aratus.

68. Dan. iv. 33, v. 21.

69. Suidas.

70. Apoc. xix. 13.

71. Aristotle.

72. Plato.

73. Josephus.

74. Sophocles.

75. Aeschylus.

76. Hippocrates.

77. Arrian.

78. Aelian.

79. Nicolas of Damascus.

80. Aeschylus.

81. Homer.

82. Aristophanes.

83. Aristophanes.

84. Plutarch.

85. Diodorus Siculus.

86. Aristophanes.

87. Deut. xxxiii. 24.

88. Psalms lxviii. 23.

89. Iov ix. 31.

90. Moschus.

91. Lycophron.

92. Helladius.

93. Marcus Antoninus.

94. Hippocrates.

95. Dion Cassuis.

96. Josephus.

97. Josephus.

98. Josephus.

99. Dion Cassius.

100. Dion Cassius.

101. Dion Cassius.

102. Polybius.

103. Aesop.

104. Josephus.

105. Diod. Siculus.

106. Epictetus.

107. Lucian.

108. Themistius.

109. Josephus.

110. Josephus.

111. Diodorus Siculus.

112. Heliodorus.

113. Aesop.

114. Diodorus Siculus.

115. 2 Regis v. 14.

116. Ecles. xxxiv. 30.

117. Luca xi. 38.

118. Marcu vii. 4.

119. Evrei ix. 10.

120. Judith xii. 7.

121. Ecles. xxxiv. 25.

122. Marcu vii. 8.

123. Porphyry.

124. Hippocrates.

125. Plutarch.

126. Plutarch.

127. Strabo.

128. Strabo.

129. Strabo.

130. Strabo.

131. Pindar.

132. Heraclides Ponticus.

133. Plutarch.

134. Josephus.

135. Anacreon.

136. Dionysius.

137. Plutarch.

138. Polybius.

139. Josephus.

140. Orpheus.

141. Aristotle.

142. 1 Cor. x. 2.

143. Aristophanes.

144. Plato.

145. Josephus.

146. Philo Judaeus.

147. Chrysostom.

148. Justin Martyr.

149. Lucian.

150. Heliodorus.

151. Heliodorus.

152. Isa. xxi. 4.

153. Luke xii. 50.

154. Heliodorus.

155. 1 Cor. xv. 29.

156. Marcu x. 38.

157. Plutarch.

158. Plutarch.

159. Chrysostom.

160. Clemens Alexandrinus.

161. Plutarch.

162. Heliodorus.

163. Justin Martyr.

164. Diod. Siculus.

165. Josephus.

166. Josephus.

167. Plutarch.

168. Matt. iii. 11; Acts i. 5.

169. 1 Cor. xii. 13.

170. Iov ix. 30,31.

171. Rom. vi. 3,4.

172. Col. ii. 12.

173. 1 Petru iii. 21.

174. Rom. x. 9.

175. Col. ii. 20.

176. Col. iii. 1-3.

177. Luca xvi. 24.

178. Ioan iii. 25.

179.Evrei ix. 10.

180. Ioan iii. 25.

181. Luca xi. 38.

182. Ver. 29.

183. In classic Greek also, both constructions are found. Ex. 45 has eis; Ex. 17 has en.

184. Apoc. iii. 20.

185. Luca xiv. 16.

186. Apoc. xix. 9.

187. Mat. iii. 16.

188. Mat. iii. 6.

189. Marcu i. 9.

190. Ioan iii. 23.

191. Marcu ix. 22.

192. Isaia xvii. 13.

193. Ps. xciii. 4.

194. Ps. xviii. 16.

195. Apoc. i. 15.

196. Ier. li. 13.

197. Lev. xiv. 8, 9; xv. 5, 8, 11, 22; xvi. 26, 28.

198. Ioan ii. 6.

199. Ioan xi. 55.

200. Ioan v. 4.

201. Fapte xvi. 34.

202. Fapte xvi. 13.

203. Fapte i. 5.

204. Fapte ii. 17.

205. Fapte i. 5.

206. Luca xxii. 19.

207. Mat. iii. 2, 6.

208. Mat. iii. 8, 9.

209. Ioan iii. 22.

210. Ioan iv. 1.

211. Marcu xvi. 15, 16.

212. Mat. xxviii. 19.

213. Fapte ii. 38, 41.

214. Fapte viii. 12.

215. Fapte viii. 36, 37.

216. Fapte x. 47.

217. Fapte xvi. 14, 15.

218. Fapte xvi. 33, 34.

219. Fapte xviii. 8.

220. Rom. vi. 3.

221. Col. ii. 12.

222. Gal. iii. 26, 27.

223. 1 Petru iii. 21.

224. Rom. x. 10.

225. Marcu viii. 38.

226. Fapte ii. 40.

227. 2 Cor. vi. 17.

228. Gal. iii. 27.

229. Rom. vi. 3.

230. Rom. x. 9.

 

 

 

 

Lăudaţi-L pe Domnul pentru mântuirea Lui

 

de Marian Ghita

 

Psalmul 98

 

Chemarea de a-L lăuda pe Domnul este chemarea supremă pentru toții cei care-L cunosc pe Dumnezeu. Această chemare reprezintă menirea noastră, ca ființe create și beneficiari ai mântuirii din partea lui Dumnezeu; ea reprezintă sursa noastră de sănătate în plan spiritual și fizic chiar; și ea ne împodobește cu toate darurile pe care Dumnezeu le-a avut în vedere pentru om, atunci când vorbim despre om ca ființă creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu - omul devine complet, desăvârșit prin lauda pe care el o aduce la adresa Creatorului și Mântuitorului Său.

 

Ps. 98 este un psalm de încoronare. El proclamă pe Domnul ca Mântuitor în perspectiva revenirii Sale în toată gloria Sa. Sunt 3 chemări în acest psalm.

 

1.                         O chemare pentru poporul Său, Israel, la a-L lăuda pe Domnul (v. 1-3)

Poporul Israel este de fapt poporul celor mântuiţi. Israeliţii sunt descendenţii din Avraam şi toţi cei care au credinţa lui Avraam, nu doar descendenţii fizici al lui Avraam (Gal. 3:16,28,29; Rom. 9:6-8; Gal. 6:16; Apoc. 3:9). Sunt câteva aspecte revelatoare aici despre mântuirea care vine de la Domnul:

 

- Mântuirea Lui este o manifestare plină de minuni. Mântuirea este o lucrare dincolo de înţelegerea şi capacitatea omenească. Ea nu poate fi explicată în termeni omeneşti şi naturali. Ea este o lucrare dumnezeiască în toată plenitudinea manifestării Sale (v. 1; vezi Efes. 1:17-23 – pentru a înţelege mântuirea lui Dumnezeu este nevoie de o înţelegere şi pricepere  duhovnicească).

 

- Singurul ajutor pe care Domnul l-a avut în realizarea mântuirii a fost dreapta şi braţul Său (v. 1). Aceasta înseamnă că Domnul şi numai El este Cel care a lucrat mântuirea poporului Său (vezi şi Isa. 43:11-13; 63:1-6; vezi şi faptul că în rugăciunea Domnului din Ghetsimani ucenicii nu au reuşit să mijlocească în rugăciune împreună cu El – Mat. 26:36-46; toţi ai Lui L-au părăsit – Mat. 26:31; vezi şi Fap. 4:12). Aceste aspecte arată clar că mântuirea omului a fost o lucrare exclusiv dumnezeiască. Omul nu se poate mântui pe sine însuşi; el nu are nici o contribuţie la aceasta.

 

- Mântuirea Domnului a fost arătată. Ea a putut şi poate fi văzută (v. 2). De fapt, expresia „braţul Domnului” (v. 1) este o expresie din Vechiul Testament consacrată intervenţiei mântuitoare a Domnului în favoarea poporului Său (vezi Ex. 14:29-31; Isa. 53:1). Aceste lucrări mântuitoare ale Domnului prin intermediul braţului Său sunt multiple în Vechiul Testament şi ele au putut fi văzute şi descrise în amănunt (vezi Ios. 2:9-11). Ele trebuie descrise în laudele pe care cei mântuiţi trebuie să le aducă înaintea Domnului (vezi Ex. 15:1-21). Astfel, mântuirea prin Cristos trebuie văzută, înţeleasă, primită prin credinţă, atunci când omul se uită la Fiul lui Dumnezeu înălţat pe cruce (Ioan 3:14-16). Când Pavel spune că „n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Cristos şi pe El răstignit” (1 Cor. 2:2), el se referă la „un tablou al mântuirii” care trebuie să fie înaintea noastră permanent (vezi Gal. 3:1). Doar atunci când pot vedea mântuirea lui Dumnezeu pot să laud lucrările Sale mântuitoare.

 

- Domnul Şi-a arătat mântuirea, dar şi dreptatea Lui (v. 2). Desigur psalmul se referă la faptul că dreptatea Domnului este evidentă prin judecata asupra păcătoşilor. În mod plenar această dreptate se va arăta în ziua judecăţii. Dar este aici şi un alt aspect al dreptăţii Domnului, arătat în mântuirea pe care El o dă (vezi Rom. 3:21-26). Înţelegem de aici că Domnul nu a făcut un compromis între harul şi dreptatea Sa, atunci când a lucrat mântuirea prin Cristos. Un compromis presupune ca Domnul să fi renunţat la ceva din harul Său pentru a fi posibilă realizarea dreptăţii Sale şi că a renunţat la ceva din dreptatea Sa pentru a fi posibilă arătarea harului şi dragostei Lui pentru păcătoşi. Dar nu acest lucru S-a întâmplat în jertfa lui Cristos. Domnul Şi-a arătat dragostea Sa neştirbită (completă), dar şi dreptatea Sa neştirbită (completă) în moartea Fiului Său. Aşa că prin Domnul Isus Dumnezeu oferă darul mântuirii prin credinţă tuturor păcătoşilor care nu merită mântuirea şi aceasta Domnul o face tocmai pentru a-Şi arăta şi dreptatea Sa. Este deci drept (prin Cristos) ca Dumnezeu să socotească ca drept (neprihănit) pe cel care este vinovat de păcat dar care crede în Cristos. Dragostea şi dreptatea Domnului s-au arătat în toată plenitudinea lor în Cristos. Acest lucru numai Dumnezeu putea să o realizeze.

 

- Prin mântuirea oferită celor ce cred în Cristos, Domnul Şi-a adus aminte de bunătatea şi credincioşia Sa faţă de poporul Lui (Israel). Este vorba aici despre legământul cel nou, făcut în Cristos (Ier. 31:31-34; Evr. 8). Prin harul Lui, Domnul a încheiat un legământ al harului în baza căruia El să poată mântui pe toţi cei ce cred în Cristos (Israel, fiind poporul lui Dumnezeu, ca şi sămânţă a lui Avraam, dar şi toţi care au credinţa lui Avraam – vezi Gal. 3:15-29).

 

- Toate marginile pământului au văzut mântuirea lui Dumnezeu (v. 3). Avem aici extinderea mântuirii şi la neamuri. Mântuirea Domnului este atât de bogată încât s-a revărsat şi asupra tuturor neamurilor (vezi Isa. 49:5-7; 52:13-15; Efes. 2-3; Rom. 11).

 

- Pentru ca toate aceste aspecte să fie puse în evidenţă avem îndemnul să cântăm Domnului o cântare nouă (v. 1). Se vorbeşte despre „o cântare nouă”, sau despre „vinul cel nou”, sau despre „lucruri noi” (Mat. 26:28-29; 13:52; 9:14-17), atunci când Scriptura vrea să se refere la plinătatea lucrării Domnului. Când este vorba despre mântuirea poporului lui Dumnezeu avem mântuirea evreilor din robia egipteană (vezi Ex. 14-15). Dar această mântuire este doar tiparul (prototipul) mântuirii mai înalte de sub robia păcatului pe care o avem în Cristos. Şi mai mult, atunci când Domnul Isus Cristos va reveni în gloria Sa, El va reveni pentru a aduce mântuirea celor ce-L aşteaptă (Evr. 9:28). La ce mântuire se referă aici Scriptura? La mântuirea de păcat, pe care desigur o au cei care au crezut în Cristos şi au fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt în vederea mântuirii lor (Efes. 1:13-14) dar care se va arăta în toată desăvârşirea ei la învierea celor credincioşi. Elementul care va încununa întreaga mântuire a credincioşilor este învierea în trup a celor sfinţi (vezi Rom. 8:18-24; 1 Pet. 1:3-9). Cântarea nouă este despre mântuirea pe care Domnul o oferă tuturor celor care cred în Cristos şi care va fi posesiunea plenară a lor în împărăţia cerurilor – mântuirea în toată desăvârşirea ei. Pentru aşa ceva merită să cântăm o cântare nouă Domnului. Dar pentru aceasta noi trebuie să cunoaştem întreg planul mântuirii, întreaga mântuire a lui Dumnezeu (Fap. 20:26-27). Nu trebuie să ne mulţumim cu mai puţin (vezi şi Efes. 1:3-23).

 

2.                         O chemare adresată tuturor locuitorilor pământului de a-L lăuda pe Domnul (v. 4-6)

Avem aici o chemare la o manifestare a bucuriei şi laudei care trebuie să fie totală: „strigaţi”, „chiuiţi”, „cântaţi”. Aceasta înseamnă, pe de o parte o exprimare totală a fiinţei umane fără nici o reţinere; pe de altă parte cântarea este o exprimare armonioasă, o compoziţie care presupune talent, exprimarea tuturor darurilor pentru ca lauda să fie de fapt o operă de artă din partea noastră. Nu vorbim aici despre a cânta ca, să zicem Pavarotti, pentru că asemenea talente sunt rare, ci înseamnă a exprima tot ceea ce este mai bun din noi.

 

Când este vorba despre cântare ea trebuie să fie una din gură, cu instrumente muzicale, şi cu toate instrumentele posibile. Cântarea trebuie să fie din gură (aceasta presupune un mesaj clar, inteligibil, şi care descrie lucrarea Domnului în mântuire în toată plenitudinea ei – vezi v. 1-3). Harpa este instrumentul care impune melodia. Melodia, după cuvinte este partea cea mai importantă a muzicii. Ea trebuie să conducă muzica. Trâmbiţele şi cornurile sunt instrumente care acompaniază melodia şi care dau intensitate maximă muzicii. Este mai degrabă aici un imn adresat lui Dumnezeu, ceva care înalţă suflete celor care cântă şi care aud muzica. Trâmbiţele se foloseau pentru ca sunetul să se audă de la distanţă. Nu este vorba aici despre muzică în surdină, ci despre o muzică cântată la intensitate maximă, pentru a fi auzită la mare distanţă. Dacă privim în Vechiul Testament descoperim că muzica avea scopul de a-L lăuda pe Dumnezeu, iar când tot poporul cânta (mai ales în război) toţi duşmanii se îngrozeau (vezi 2 Cron. 20:15-30). Ideea este că prin laudă cu întreaga fiinţă şi putere a omului face să amuţească toate forţele celui rău şi dă curaj credincioşilor (vezi în acest sens Apoc. 12:10-12). Faptul că toţi locuitorii pământului (v. 4) sunt chemaţi să laude pe Domnul ne arată că Domnul împărăţeşte peste tot pământul şi că mântuirea Lui este accesibilă prin credință tuturor oamenilor (Rom. 10:13). Este interesant că lipsesc din aceste instrumente muzicale timpanele, tobele, chimvalele, instrumentele de percuţie (le găsim însă în alte referinţe biblice). Acestea sunt instrumentele care dau ritmul muzicii. Ritmul îşi are rolul lui în muzică, care nu trebuie neglijat. Muzica trebuie să aibă şi ritm. Dar ritmul muzicii se subordonează armoniei în muzică, iar armonia se subordonează melodiei. Melodia se subordonează mesajului cântat. Aceasta este ordinea normală în muzică (mesajul cuvintelor, melodie, armonie, ritm). Când într-o muzică această ordine este inversată, muzica respectivă nu este normală. Nu înseamnă aici că instrumentele care induc ritmul trebuie să lipsească; ele apar şi în alte melodii de laudă la adresa Domnului. Ele sunt incluse şi aici, fără însă a fi specificate în mod explicit, dar absenţa lor aici poate sugera că aceste instrumente sunt subordonate celorlalte. Cert este că lauda adresată Domnului trebuie să cuprindă tot ceea ce sună, dar subordonat scopului de a aduce laudă Domnului – o laudă clară, măreaţă, explicită, care descrie şi mărește mântuirea Domnului.

 

Nu trebuie să-L lăudăm pe Domnul cu jumătate de gură, în mod anemic, neîngrijit, delăsător, cu o muzică care să stârnească doar instinctele carnale din noi, ci să-L lăudăm cu toată fiinţa, înălţător, explicit, frumos, potrivit mesajului mântuirii, în aşa fel încât lauda noastră să se audă la mare distanţă şi să impresioneze.

 

3.                         O chemare adresată întregii lumi create de a-L lăuda pe Domnul (v.7-9)

Marea, lumea materială şi lumea umană, râurile, munţii, deci întreaga lume creată de Domnul este chemată să laude pe Domnul. Conform Rom. 8:19-22 întreaga creaţie, care a fost supusă deşertăciunii din cauza căderii omului aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu (adică mântuirea completă a lui Dumnezeu). Aceasta pentru că întregul univers aşteaptă restaurarea finală în baza jertfei Domnului Isus Cristos şi a lucrării Sale de răscumpărare (vezi Apoc. 21:1 – ceruri noi şi un pământ nou). Aici nu este vorba despre lauda adusă de ceruri din Psalmul 19. Conform Ps. 19 întregul univers creat de Dumnezeu glorifică permanent pe Dumnezeu. În Ps. 98 vorbim însă despre mântuirea lui Dumnezeu şi despre lauda pe care lumea trebuie să o aducă Lui pentru această mântuire care va cuprinde întreaga lume decăzută în păcat. Acest lucru se va întâmpla la revenirea Domnului Isus în glorie.

 

Din nou remarcăm că totul trebuie să laude pe Domnul şi aceasta trebuie să fie făcută cu toată fiinţa la intensitate maximă. Motivul laudei – El vine să judece pământul (v. 9). Judecata Lui va fi dreaptă. Judecata Domnului va fi dreaptă pentru că El va acorda mântuire în baza harului Lui (şi este drept ca Domnul să mântuie prin har – Rom. 3:21-26), şi pentru că El va pedepsi cu dreptate pe cei care au respins oferta harului Său. Atunci se va vedea că Domnul este drept în chip desăvârşit.

 

Trebuie să menţionăm aici un adevăr al harului lui Dumnezeu. Conform Ioan 1:16-17 înţelegem că prin Cristos noi am primit din plinătatea lui Dumnezeu. Legea a venit prin Moise, dar harul a venit prin Cristos. Foarte mulţi credincioşi consideră că Legea arată în exclusivitate dreptatea lui Dumnezeu (deci nu şi bunătatea Lui) iar harul arată în exclusivitate bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu (îndurarea Lui) (deci nu şi pedeapsa Lui). Şi de aceea apare ideea (eronată) că oamenii ar trebui să iubească mai mult harul lui Dumnezeu. Greşeala unei astfel de interpretări este aceea că ea ne face să privim doar la termenul „în exclusivitate” (ori Lege, ori Har). Ca şi cum noi ar trebui să trăim prin har pentru că în acest fel noi ne bucurăm doar de bunătatea Domnului şi nu de pedeapsa Lui. De ce însă Harul este preferabil Legii? De ce lucrarea lui Cristos este mai mare decât lucrarea pe care Domnul a făcut-o prin Moise? Pentru că Cristos este mai mare decât Moise; Harul este mai mare decât Legea. Ce înseamnă aceasta? Prin har Dumnezeu a lucrat în plinătatea persoanei Sale, în timp ce prin Lege Dumnezeu a lucrat doar în mod parţial. Acesta este adevărul. În Ioan 1:16 ni se spune că „noi toţi am primit din plinătatea Lui (a lui Dumnezeu) şi har după har (adică belşug de har)”, în timp ce prin Lege noi am primit parţial din Dumnezeu (din revelaţia şi din lucrarea Lui). Harul este ceva care este mai mare ca Legea, include şi lucrarea Legii. De aceea noi nu mai avem nevoie de Lege (nu pentru că Legea este ceva rău, sau nepotrivit), ci pentru că harul (doar harul) are în el şi tot ceea ce cuprinde Legea. În Cristos avem împlinirea Legii în mod desăvârşit (Mat. 5:17-20), şi împlinirea bunătăţii lui Dumnezeu în mod desăvârşit. Aceasta înseamnă că orice păcătos, oricât de pierdut este, poate primi prin credinţa în Cristos, o mântuire şi o dreptate desăvârşite (Gal. 2:16). Prin har păcatul este pedepsit în mod desăvârşit, în timp ce păcătosul „a murit (deci a fost pedepsit în mod perfect)” în Cristos (Rom. 6:1-14). Dar cel care a murit în Cristos capătă şi viaţa veşnică prin El. Legea nu poate oferi aşa ceva unui păcătos – ea poate oferi doar binecuvântare celui care nu păcătuieşte şi doar pedeapsa pentru păcat pentru păcătos, fără şansa reabilitării lui. Pe de altă parte respingerea harului lui Dumnezeu atrage o mai mare pedeapsă decât încălcarea Legii Sale (vezi Evr. 2:1-4; 6:4-8; 10:26-31; 12:25-29; Apoc. 6:12-17 – vezi mânia Mielului care este mult mai îngrozitoare decât mânia Legii). Aşadar binecuvântarea harului este infinit mai mare decât binecuvântarea Legii şi pedeapsa dată de har este infinit mai groaznică decât pedeapsa Legii. Harul acoperă (cuprinde şi) Legea. De aceea noi nu mai avem nevoie de Lege, de faptele ei (vezi şi roada Duhului care exclude necesitatea faptelor Legii (Gal. 5:22-24). De aceea, gloria Domnului este văzută în toată plinătatea ei prin mântuirea Sa, în timp ce Legea reflectă doar parţial gloria lui Dumnezeu (vezi Isa. 40:5 şi Lc. 3:6; vezi Ex. 34:5-7 – Numele Domnului în gloria Sa arată şi bunătate şi pedeapsă; de aceea Moise a dorit să vadă slava Domnului – Ex. 33:18; vezi şi 2 Cor. 3).  

 

Observă ordinea inversă la final: pământul, lumea, popoarele (v. 9). La început am avut popoarele (Israel şi neamurile –v. 2-3), lumea (locuitorii pământului – v. 4), pământul (cu marea, lumea, râurile, munţii), iar la final avem redată ordinea inversă a acestora. În literatura ebraică un asemenea procedeu literar este folosit pentru a arăta că s-a spus tot ceea ce trebuia; că psalmul se încheie. Acest procedeu se numeşte „chiasm” (încheierea şi deci concluzia). Prin procedeul chiasmului se pune punct la ceea ce s-a afirmat. Aşadar, totul trebuie şi va lăuda pe Domnul. Domnul merită glorificat pentru mântuirea şi judecata Lui. Cele două merg mână în mână. Judecata este împlinirea mântuirii. O mântuire desăvârşită se vede printr-o judecată perfectă. Punct. Numai Dumnezeu merită întreaga glorie pentru mântuirea Sa. Şi toată lumea trebuie antrenată în a-L lăuda pe Domnul.

 

Concluzie

Şi noi trebuie să-L glorificăm pe Dumnezeu pentru mântuirea şi judecata Lui. Trebuie să-L glorificăm cu întreaga noastră fiinţă şi cu tot ceea ce avem. Glorificându-L pe Domnul pentru mântuirea Sa noi facem ceea ce suntem destinaţi în ultimă instanţă să facem – am fost creaţi şi răscumpăraţi pentru gloria lui Dumnezeu (nu doar pentru satisfacţia noastră; satisfacţia noastră este secundară, în timp ce glorificarea lui Dumnezeu trebuie să fie pe primul loc în viaţa noastră). Pentru a-L glorifica pe Dumnezeu cu adevărat noi trebuie să avem adevărata şi întreaga perspectivă a mântuirii Domnului (noi trebuie să o primim prin credinţă, să o cunoaștem şi să umblăm în ea). Desigur va veni vremea (la revenirea Domnului) când totul Îl va lăuda pe Dumnezeu pentru mântuirea Sa, pentru că aceasta va fi caracteristica lumii veşnice. Mântuirea este lucrarea care Îl arată în toată gloria şi în toată plenitudinea persoanei Sale pe Dumnezeu (Vezi numele Domnului Isus – Cel care mântuie – Mat. 1:21; Vezi Isa. 40:5 şi Lc. 3:6 în care Lc. 3:6 este citatul profeţiei din Isa. 40:5 - la cele două versete, care trebuie să fie similare vedem o diferenţă: „slava Domnului” din Isa. 40:5 este schimbat cu „mântuirea lui Dumnezeu” în Lc. 3:6 – Deducem, deci, că slava Domnului este acelaşi lucru cu mântuirea lui Dumnezeu).

Ceea ce reflectă cel mai bine gloria persoanei şi lucrării Domnului este lucrarea Lui de mântuire. În aceasta se descoperă toate valenţele persoanei şi lucrării lui Dumnezeu. Când noi glorificăm mântuirea desăvârşită a lui Dumnezeu, noi Îl glorificăm pe Dumnezeu pentru ceea ce El este şi face.

 

În Psalmul 107 apare de patru ori exprimarea dorinței, care, desigur, este a Domnului: „O, de ar lăuda oamenii pe Domnul pentru bunătatea Lui și pentru minunile Lui față de fiii oamenilor!...” (vezi v. 8,15,21,31). Dumnezeu nu are de fapt nevoie de laudele noastre (în sensul că laudele aduse de noi nu realizează ceva în Dumnezeu). El, prin El Însuși, este atotsuficient. Dar Dumnezeu dorește laudele din partea celor care beneficiază de binecuvântările Sale. Scriptura spune: „Tu locuiești în mijlocul laudelor lui Israel” (Ps. 22:3). Așadar, să învățăm să-L lăudăm pe Domnul și să-L lăudăm cu întreaga noastră ființă, cu tot ceea ce suntem și facem! Domnul să ne ajute! AMIN.

 

 

Viorel ArdeleanSacralitatea, o calitate a lui Dumnezeu dată şi oamenilor

(Partea 1)


de Ardelean Viorel

 


1. INTRODUCERE

Una din problemele care se ridică este faptul cu în unele religii ce înseamnă sacru pentru ele înseamnă profan pentru alte religii şi invers[1]. Cred că este în mod necesar definirea termenilor chiar dacă semantica cuvântului este schimbată în funcţie de cultură, timp istoric, religie, dar dacă se rămâne în cadrul creştinismului Biblia defineşte ceea ce este sfânt şi nu oamenii. Cuvântul sacru este un adjectiv şi înseamnă sfânt, venerat, divin, adorat, celest. Opusul cuvântului sfânt este profan, tot un adjectiv şi înseamnă laic, mirean, lumesc ignorant, nepriceput. Deşi nu reflectă în totalitate sfinţenia lui Dumnezeu, cuvântul trebuie să definească şi o viaţă de credinţă la modul practic. Dar şi mai mult un loc poate să fie sfânt Exodul 3:5 Dumnezeu a zis: „Nu te apropia de locul acesta; scoate-ţi încălţămintele din picioare, căci locul pe care calci este un pământ Sfânt.” Un popor poate să fie denumit ca sfânt : Exodul 19:6 Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam Sfânt. Acestea Sunt cuvintele pe care le vei spune copiilor lui Israel.” La fel şi un locaş poate să fie tot un loc consacrat ca şi Cortul întâlnirii, Templul lui Dumnezeu şi Biserica. Exodul 25:8 Să-Mi facă un locaş Sfânt şi Eu voi locui în mijlocul lor. De asemenea un om sau o clasă de preoţi pot fi declaraţi sfinţi. Exodul 28:43 Aaron şi fiii lui le vor purta când vor intra în Cortul Întâlnirii sau când se vor apropia de altar ca să facă slujba în locaşul Sfânt; astfel, ei nu se vor face vinovaţi şi nu vor muri. Aceasta este o lege veşnică pentru Aaron şi pentru urmaşii lui după el. Dacă se vine în Noul Testament credincioşii pot fi plini de sfinţenia lui Dumnezeu. Faptele Apostolilor 4:8 Atunci Petru, plin de Duhul Sfânt, le-a zis: „Mai mari ai norodului şi bătrâni ai lui Israel! Membrii din Biserică sunt chemaţi să fie sfinţi. 1 Corinteni 1:2 către Biserica lui Dumnezeu care este în Corint, către cei ce au fost sfinţiţi în Hristos Isus, chemaţi să fie sfinţi, şi către toţi cei ce cheamă în vreun loc Numele lui Isus Hristos, Domnul lor şi al nostru: Această calitate a sacralităţii este realizată de Duhul Sfânt. El se prezintă atât ca Persoană cât şi ca Putere în Sfânta scriptură. Lucrările Duhului Sfânt[2] sunt nenumărata dar amintim câte din viaţa credinciosului. În inima celor credincioşi El face Naşterea din nou (Tit. 3:5), botează (1 Cor. 12:13), locuieşte in ei (Rom. 8:9), pecetluieşte (Efes. 1:13), controlează (Efes. 5:18), asigura (Rom. 8:16), convinge (Rom.8:14; Gal.5:18), luminează (1 Cor. 2:15); si este arvuna noastră (Efes. 1:14). De remarcat că Duhul Sfânt este o Persoană care face parte din Trinitate. Dar pentru a merge mai departe în miezul problemei trebuie să amintim pe scurt câteva lucruri ca Autoritate şi Lege Naturală, Fundamentul universal al eticii, Etică şi moralitate, Relativismul moral ,Principiu şi tradiţie, Muchia de cuţit, Etica situaţională.

1.1. AUTORITATEA ŞI LEGEA NATURALĂ[3]. Deşi majoritatea oamenilor se pretind liberi, autoritatea atunci când există nu este altceva decât o autoritate delegată acest lucru fiind un dat de la Dumnezeu. Aspectul autorităţii cuprinde atât aspectul laic cât şi cel religios, iar omul poate să fie credincios sau necredincios lui Dumnezeu iar cel care are puterea în mână poate să abuzeze de autoritatea sa. Adevărul[4] este că Dumnezeu conduce creaţia Sa prin legile Sale eterne. Atunci când privim Legile lui Dumnezeu ele reflectă caracterul dar şi autoritatea Sa. În Vechiul şi Noul Testament ni se spune faptul că Dumnezeu a instituit autoritatea pe pământ şi suntem chemaţi să ne supunem lor. ”Baza autorităţi este Dumnezeu însuşi”. Dacă suntem prinşi între autoritatea lui Dumnezeu, în confruntare cu autoritatea oamenilor, Luther, şi alţi reformatori, dar şi noi astăzi, ultima autoritate la care ne supunem este Dumnezeu. Dar se aduce în discuţie şi Legea Naturală pe care Dumnezeu a pus-o în fiecare om. Pavel spune aşa : Romani capitolul 2:12 "Toţi cei ce au păcătuit fără Lege, vor pieri fără Lege; şi toţi cei ce au păcătuit având Legea, vor fi judecaţi după Lege. Dacă se citeşte Romani 2: 12-16, avem de a face cu un text dificil şi de multe ori greşit interpretat. Aici avem de a face cu două aspecte diferite, una care se referă la Legea dată de Moise şi alt aspect este acela al popoarelor păgâne. şi ele sunt implicate în decizii morale, pe care le recunosc ca fiind divine. Legea morală a lui Dumnezeu a fost scrisă în conştiinţa lor. Nu este necesar să cunoşti Legea lui Moise, sau să fii creştin pentru a şti că furtul sau crima sunt lucruri rele. Creştinii sunt chemaţi să se gândească la principiile fundamentale ale Bibliei şi să lumineze. Sfinţenia şi dreptatea lui Dumnezeu pun în lumină răutatea omului, chiar dacă omul caută diferite forme de justificare.

1.2. FUNDAMENTUL UNIVERSAL AL ETICII.[5] Astăzi se observă o înclinaţie a oamenilor de a susţine că există în privinţa răului sau a binelui o relativizare şi o sprijinire a faptului că nu există lucruri considerate absolute. În anii 60 America era cuprinsă de aşa zisa ”febră morală”, cu sloganuri, care au fost ridicate la rangul de axiomă ”fiecare să facă ceea ce doreşte” iar acest lucru a contaminat şi unele medii creştine. La fel este şi astăzi în umanism, secularism şi alte segmente ale societăţii. În Vechiul Testament este prezentată o perioadă istorică, cea a Judecătorilor în care se regăsesc aspectele menţionate mai sus. Versetul cheie pentru aceea perioadă este Judecători 17:6 În vremea aceea, nu era împărat în Israel. Fiecare făcea ce-i plăcea. Triburile lui Israel se găseau în cadrul Legământului de la Sinai, şi când poporul se abătea de la Legea lui Dumnezeu, era pedepsit, iar dacă se întorcea spre Domnul acesta ridica judecători în Israel ca Iafta, Debora, Ghedeon, Samson şi alţii care izbăvea poporul de sub asupririle străine. Se[6] consideră aceea perioadă ca una din cele mai negre timpuri în care poporul cobora în spirală tot mai jos. Prin afirmaţia[7] "Israel a făcut ce era rău înaintea Domnului” în care textul biblic arată o judecată morală, datorită unui comportament negativ. Întrebarea care se ridică este : unde e cenzura ? Modul în care Dumnezeu vede binele şi răul este la modul absolut. Relativismul aparţine oamenilor. El intră în conflict cu Legea eternă a lui Dumnezeu. Aici avem şi o definiţie a păcatului : "Păcatul este orice lipsă de conformitate cu legea lui Dumnezeu sau orice încălcare a legii lui Dumnezeu". De subliniat că există Dumnezeu dar şi o Lege, care are caracter de normă şi este baza etici şi a moralităţii. Legea nu provine din afara lui Dumnezeu ci din contră reflectă natura Sa. Să reaminti şi faptul că Dumnezeu este Imuabil. Nu se pot inversa lucrurile pentru că Dumnezeu ne-a creat pe noi şi Legea lui stăpâneşte peste toate fiinţele umane, iar omul este răspunzător de atitudinea şi faptele sale. Fiecare fiinţă umană se află în Legământul creaţiei. Ele pot nega sau ignora Legământul dar nu au puterea de a-l desfinţa. O persoană autonomă se raportează doar la ea însuşi, la propria lege. Dar din punct de vedere creştin numai Dumnezeu este Autonom. Esenţa problemei este căderea omului în păcat în Geneza 3, în care omul a vrut ”autonomie” şi a primit prin neascultare moarte spirituală. Creştinismul este o teonomie şi este condus de Dumnezeu. A fi creştin înseamnă a te supune poruncilor date de Dumnezeu.

1.3. ETICA ŞI MORALITATEA. Într-un studiu realizat în America[8], deşi 95% dintre americani afirmă existenţa lui Dumnezeu, cel puţin teoretic, iar cel puţin 75%, nu îl văd ca pe un Absolut Moral, iar întrebarea este la ce anume ne raportăm moralitatea? Acest adevăr este valabil şi în Europa post creştină a mileniului trei. Dacă adevărul are calitatea de relativ, noţiunea de absolut dispare cel puţin pentru cei care pun accentul pe sentimente şi ideile culturale ale vremii. Apare ideea instictului de turmă şi răul sau binele este raportat la ce face o majoritate. Chiar şi unii atei ca Friedrich Nietzsche, critică o astfel de atitudine pe care o numeşte decadentă. Alţi istorici a anilor 60 au o percepţie inversă în sensul că denumesc această stare o revoluţie morală, dar adevărul este imuabil. Termenul de etic provine din "ethos",, iar moralitatea vine de la "mores". Dar aceşti termeni diferă de la un popor la altul, de la o cultură la alta, ce să mai vorbim de timpul istoric în care trăim. Tocmai din această cauză omul are nevoie de absoluturi. De asemenea se face deosebire între principiul abstract şi moralitatea practică. El are şi un aspect filozofic. Grecii procedau în felul acesta. De asemenea de-a lungul istoriei etica este privită ca o ştiinţă normativă generatoare de legi. Mai mult Etica este imperativă, iar moralitatea este descriptivă, ea descrie cum este lumea de fapt. Creştinismul biblic vede un abis între etică şi moralitate. Fiecare om ştie dacă vrea ce este bine şi ce este rău. Deci trebuie diferenţiată etica de moralitate, iar în sensul acesta ne gândim la patru elemente care ne ajută în acest sens. Ele sunt ethosul, normativul, trebuinţa, şi imperativul. Deşi deosebirea este clară, se face confuzie între etică şi moralitate, a devenit ceva confuz mai ales în domeniul comportamental. şi culmea faptului că acest lucru se numeşte revoluţie.[9] Am ajuns la "moralitate statistică". Este necesar a accentua cuvântul trebuie, şi la întrebări de genul ce am obligaţia să fac, sau la ce să renunţ. Aceste întrebări sunt fundamentale tocmai de aceea avem nevoie de absoluturi morale. Acestea nu sunt deţinute de om ci de Dumnezeu.

1.4. RELATIVISMUL MORAL[10]. Deşi mulţi nu cred în Dumnezeu şi se simt bine fără El, ducând o viaţă bună, acest lucru nu înseamnă faptul că El nu există în mod real şi obiectiv, iar negare lui Dumnezeu nu duce la anihilarea lui ca Fiinţă. El există indiferent de credinţa sau necredinţa oamenilor, sau subiectivismul lor. Într-o dispută dintre un credincios şi un ateu, realitatea nu suportă relativizarea. Nimeni nu este ateu la modul absolut şi să îmbrăţişeze un relativism total. Acest lucru guvernează gândirea omenească şi este o noncontradicţiei în Legea Naturală a lui Dumnezeu ca cele două să coexiste în acelaşi timp. Atunci când se neagă adevărul obiectiv, se acceptă un adevăr subiectiv şi selectiv. Relativismul moral de fapt justifică păcatul. Dostoievski spune : "Dacă nu există Dumnezeu atunci toate lucrurile sunt posibile". De fapt dispare ideea de absolut moral. Karl Marx, este de acord cu el, dar acestea sunt de fapt convenţii omeneşti. Jean Paul Sartre obiectează împotriva unei fiinţe eterne care îşi impune voinţa invocând liberul arbitru. Dacă El există spune Jean, noi de fapt nu mai avem o libertate a voinţei. În ultimă instanţă discuţia duce la conceptul de moralitate. Deşi se schimbă multe opinii de-a lungul istoriei de către filozofi şi atei, ei sunt de acord că problema avortului şi a răului a ridicat mult rău în urma acestora. De asemenea şi etica încercă să justifice problema avortului şi a răului. Dar din perspectiva iudeo - creştină, perspectiva certă este Biblia este împotriva acestora pe care Dumnezeu le interzice.

1.5. PRINCIPIU SAU TRADIŢIE[11]. Biblia a fost scrisă acum 2000 de ani şi oamenii au dificultăşi în înţelegerea şi aplicarea Ei. Ea a fost scrisă în cultura vremii respective, cultură diferită de timpurile moderne, pentru că Dumnezeu s-a revelat pentru a fi înţeles. Teologi ca Bultman suţin că nu poţi să beneficiezi de avantajele vieţii moderne şi în acelaşi timp să crezi în rai, iad, îngeri i demoni. El a fost un teolog liberal şi a creat o criză în domeniul teologic. Greşeala pe care o facem este că privim scriptura prin ochii oamenilor din prezent. Trebuie să construim o punte peste aşa zisa ”prăpastie” dintre timpul de atunci şi prezent. Una dintre interpretările Bibliei este cea istorică – gramaticală, în care trebuie să înţelegem contextul istoric, limba respectivă şi înţelesul obiectiv adică mesajul transmis prin proroci şi apostoli atunci şi astăzi. Un exemplu bun este faptul că Biblia spune în mod clar că femeile nu au fost ordinate în biserica primară, cu referinţă la ”Mişcarea Feministă”, şi trebuie stabilit dacă acest lucru ţine de cultura vremii respective, sau are aspecte teologice. De asemenea trebuie precizată şi Etica creştină, bazată pe Biblie, pe care Dumnezeu a dat-o tuturor oamenilor ca normă şi Lege, indiferent de epocă sau cultură, şi zona geografică în care trăiesc. Exemplu dat anterior cu privire la crimă sau hoţie, sau alte fapte care ţin în primul rând de aspectul etic. Este neapărat necesar să face diferenţa dintre principiu şi tradiţie. Problema femeii din 1 Corinteni cu privire la supunerea femeii faţă de bărbat, nu ţine neapărat de femeile din timpul lui Pavel ci dacă ne uităm la text el merge direct la creaţie. (1 Corinteni 11:2-7). 1Corinteni 11:3 Dar vreau să ştiţi că Hristos este Capul oricărui bărbat; că bărbatul este capul femeii, şi că Dumnezeu este capul lui Hristos. şi 1 Corinteni 11:10 De aceea femeia, din pricina îngerilor, trebuie să aibă pe cap un semn al stăpânirii ei. Acesta nu mai este tradiţie ci principiu. Un alt exeplu este să plăteşti zeciuiala cu ”shekel” este tradiţie, o monedă, dar zeciuiala este principiu. La fel se întâmplă şi cu vestimentaţia. Dacă un text nu este destul de clar, mai bine să îl tratez ca un principiu. Dacă din greşeală sau o slabă cercetare a Bibliei inversăm tradiţia cu principiu , fiind valabilă şi reciproca atunci pervertim mesajul lui Dumnezeu. Este[12] necesar a reaminti câteva axiome : Dumnezeu vorbeşte, El vorbeşte ca să se facă înţeles, Dumnezeu nu se contrazice, şi mandatul cultural se supune totdeauna mandatului spiritual.

1.6. MUCHIA DE CUŢIT[13]. Astăzi apar chestiuni noi ca transplantele de organe, rinichi, ficat, stomac inimă, de la o persoană la altă persoană, sau chiar de la animal la om, care ridică întrebări în inima credinciosului. Confruntat cu ele decizia este de multe ori destul de grea. Problemele ridicate astăzi în domeniul medical ridică o serie de aspecte cu care moralitatea creştină nu s-a confruntat în trecut, iar diferenţa dintre bine şi rău din punctul de vedere al lui Dumnezeu, confruntate cu aspectul şi tehnologia de astăzi face prăpastia dintre gândirea lui Dumnezeu şi aceea a omului să devină foarte îngustă de dimensiunea unei ”muchii de cuţit” De multe ori apar zone gri în care nu eşti sigur dacă decizia luată este bună sau creştinească. Inevitabil situaţia intră în cazuistică. Uneori etica este destul de uşor de desluşit dar de cele mai multe ori este dificil a lua o decizie corectă. Astfel[14] aceste decizii este de preferat să nu se ia de o singură persoană ci de un grup de specialişti din care să facă parte familia, doctorii, preotul sau pastorul. Zona gri este un rezultat al deficienţei gândiri noastre, cu privire la principiile biblice care se referă la dreptatea lui Dumnezeu. Când se înţelege mai profund aceste principii acele zone gri se îngustează. Un aspect pozitiv este acel că Biblia ne învaţă că sunt diferite grade ale păcatului. Sunt cam 25 de texte care prezintă păcatul şi vina în mod gradat. De exemplu păcatul făcut din neştiinţă este mai mic ca şi cel făcut în mod ostentativ faţă de Dumnezeu. Una dintre tendinţele noastre este aceea de a numi răul bine şi binele rău. Cu cât vom înţelege mai bine Scriptura cu atât vom fi mai bine echipaţi când înfruntăm aceste probleme. Cred că este bine să ne amintim că omul este doar ţărână şi în final contează sufletul nostru atunci când ne confruntăm cu diferite decizii în viaţă.

1.7. ETICA INSTITUŢIONALĂ[15]. Inventăm cuvinte noi doar pentru a justifica filozofia sau cultura noastră, şi viaţa de creştin pe care trebuie să o trăim. Acest concept de etică instituţională a apărut cam prin anii 60, ca autor de carte fiind Joseph Fletcher[16]. El susţine că există o singură lege morală absolută. Dar legile au fost mai multe şi automat este implicat reducţionismul. Pe de o parte aplici Legea dată de Dumnezeu, dar şi porunca de a iubi, iar pe de altă parte ele se îmbină. Augustin face afirmaţia "Iubeşte-L pe Dumnezeu şi fă cum îţi place", dar el se opune filozofiei, care spune că există o singură lege, aceia a dragostei. Dar aici nu se face o deosebire clară între iubirea de Dumnezeu şi ascultarea faţă de poruncile Lui. Dar cine hotăreşte ce este dragostea ? Şi atunci trebuie să facem ce spune Dumnezeu, nu ce credem noi despre dragoste. (Efeseni 5:2-3) Astăzi situaţia s-a schimbat şi se dă sfaturi sexuale premaritale, fără să se ţină cont de Biblie. Majoritatea încearcă să îşi impună punctul de vedere, ca fiind ceva normal, dar noi suntem chemaţi la o înnoire a minţii. Justin Martirul în lucrarea sa apologetică atrage atenţia şi la acest aspect. Se pare că astăzi mărturia s-a pierdut în acest sens. Ne lăsăm modelaţi mai mult de tradiţie şi cultură decât de Biblie. De cele mai multe ori ne scuzăm singuri dar fără de succes în faţa Scripturii. Fiecare creştin este chemat să ducă o viaţă diferită de aceea ”normală” adică după o etică biblică.

1.8. ETICA LUI ISUS ŞI LEGEA LUI DUMNEZEU[17]. Este potrivit să începem cu următorul verset din Predica de pe munte: "Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: "Să nu ucizi; oricine va ucide, va cădea sub pedeapsa judecăţii". De asemenea şi în Matei 5:21-24, Isus spune că nu poţi să te închini dacă fratele tău are ceva împotriva ta. Darul, respectiv, închinarea nu sunt primite. Isus Hristos în Predica de pe Munte dă pricipiul sanctităţii a consacrării, a sfinţeniei, Sale, şi propria tălmăcire a celor 10 porunci, pe care le comprimă în două porunci din Matei 22: 36-40. El creionează caracterul celui care face parte din Împărăţia lui Dumnezeu. Legea are un pol negativ şi unul pozitiv. În Predica de pe munte Isus Hristos are calitatea de învăţător suprem al eticii. Cuvântul este scris se referă la faptul că Biblia a fost scrisă, iar cuvântul s-a spus, se referă la tradiţia rabinică orală. Isus Hristos era o împlinire a legii. El trece dincolo de superfacialitatea fariseilor. Sfinţenia vieţii este atât de importantă încât interzice şi actul potenţial, care să distrugă viaţa umană ca mânia, adulterul, crima etc. Isus spune de fapt că orice lucru potenţial care poate duce la păcat este de fapt tot păcat. Se cade foarte uşor în postura ”tânărului bogat”, care a ţinut toată Legea din pruncie, dar avea inima alipită de bogăţia sa. Dacă privim cu atenţie ce a spus Isus în profunzime trebuie să recunoaştem că toţi suntem potenţiali criminali, şi că nu am menţinut puritatea sfinţeniei Sale când prin lucruri sau vorbe neadevărate am rănit un om. El trece dincolo de litera legii la motivaţiile din adâncul inimi.

Note de subsol:

[1] Ardelean Viorel
[2] O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar - doctor in teologie, Detroit
[3] Ardelean Viorel
[4] ETICA CREŞTINĂ de R.C. Sproul www.theophilos.3x.ro
[5] ETICA CREŞTINĂ de R.C. Sproul www.theophilos.3x.ro
[6] Ardelean Viorel
[7] ETICA CREŞTINĂ de R.C. Sproul www.theophilos.3x.ro
[8] ETICA CREŞTINĂ de R.C. Sproul www.theophilos.3x.ro
[9] Ardelean Viorel
[10] ETICA CREŞTINĂ de R.C. Sproul www.theophilos.3x.ro
[11] ETICA CREŞTINĂ de R.C. Sproul www.theophilos.3x.ro
[12] Ardelean Viorel
[13] Ardelean Viorel
[14] ETICA CREŞTINĂ de R.C. Sproul www.theophilos.3x.ro
[15] Ardelean Viorel
[16] ETICA CREŞTINĂ de R.C. Sproul www.theophilos.3x.ro
[17] ETICA CREŞTINĂ de R.C. Sproul www.theophilos.3x.ro

 

 

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi


 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2014 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate