Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Teologie
 

 

 

Cuprins Publicaţie
Nostra Aetate
Apologetica
Teologie
Istorie
Pastorala
Misiunea Azi
Site-uri Baptiste
Media

 

 


Pagina de Teologie

 

Partea abstractă a teologiei sistematice

 de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.

 

(CONTINUARE)

 

Capitolul 37

Sfinţirea.

 

Corectitudinea afirmaţiilor cu privire la natura juridică a justificării, şi că aceasta este un act al lui Dumnezeu care declară simplu relaţia celor justificaţi faţă de lege, va apărea mai clar din ceea ce vom învăţa despre natura Sfinţirii, care este un alt privilegiu acordat poporului lui Dumnezeu, ca rezultat al unirii lor cu Cristos.

 

I. Înţelesul termenilor folosiţi.

 

După cum am văzut, în timp ce a justifica înseamnă simplu a declara drept, sau a trata ca just; sfinţirea înseamnă a face sunt. Folosirea Scripturii este la fel de clară în acest punct. Cuvântul „sfânt” are în Scriptură, totuşi, felurite înţelesuri. Acesta este aplicat uneori la lucruri, şi nu doar asupra persoanelor. (1.) Acesta este folosit în sensul a ceva care este pus de o parte sau dedicat pentru o folosire specială. Astfel, Dumnezeu ameninţă că instrumentele de răzbunare vor fi „pregătite” (sfinţite) împotriva „casei regelui lui Iuda,” Ieremia 22:7. Dar dedicarea este cel mai frecvent pentru o folosire sfântă. Astfel, „sfânt” este aplicat la ziua Sabatului (Exod 31:14); şi casa lui Dumnezeu (Levitic 16:33); şi a apei (Numeri 5:17); şi a vaselor tinerilor (1 Samuel 21:5). (2.) Lucrurile sunt de asemenea numite sfinte din legătura lor cu persoane sfinte. Astfel, „locul” pe care a stat Moise a fost proclamat „sfânt” datorită legăturii sale cu Iehova (Exod 3:5); tot astfel, Muntele Schimbării la Faţă (2 Petru 1:18). (3.) Ca descriptiv despre un act lipsit de păcat, şi înfăptuit cu motive sfinte. Astfel, sărutul salutării creştine, numit în 1 Petru 5:14 un sărut de caritate, este în mai multe locuri numit o „sărutare sfântă.” 1 Corinteni 16:20; 2 Corinteni 13:12; 1 Tesaloniceni 5:26. (4.) „Sfânt,” ca tinzând să producă sfinţenie; ca „credinţa prea sfântă” (Iuda 20). (5.) În general el este folosit ca descriptiv despre caracterul personal, indiferent dacă sfinţenia este perfectă, ca în cazul lui Dumnezeu, sau al îngerilor, sau al sfinţilor glorificaţi; sau parţial, după cum este văzut în poporul său pe pământ. Câteva dintre multele exemple ale aplicării sale la această ultimă clasă sunt 1 Samuel 2:9; Fapte 9:13; Romani 15:25, 26; Filipeni 4:21; Efeseni 1:1; Coloseni 1:2; Apocalipsa 18:24.

 

Doctrina sfinţirii are referinţă la primul şi ultimul dintre aceste folosiri ale cuvântului „sfânt”; spre cel din urmă mai special, ca incluzând caracterul sfinţeniei produs de lucrarea continuă a Duhului Sfânt prin cuvântul adevărului; dar de asemenea şi faţă de primul, ca implicând acea dedicare a persoanei şi a vieţii către Dumnezeu, care constituie acea „jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu,” care este „slujirea chibzuită” a credinciosului. Romani 12:1. Sfinţirea creştină include deopotrivă caracterul şi viaţa. „Sfinţirea” este procesul prin care acestea sunt realizate. Cei „sfinţiţi” sunt cei care sunt făcuţi astfel sfinţi. A „sfinţi” înseamnă a-i face astfel sfinţi.

 

II. Cine sunt sfinţiţi.

 

Cei sfinţiţi sunt cei care sunt în Cristos Isus, care au fost regeneraţi, şi au fost justificaţi prin credinţă.

 

1. Nici un om nu poate să îşi cureţe sau purifice inima sau viaţa lui. Lui îi lipseşte voinţa de a face astfel. Dacă el s-ar hotărî să încerce, ispitele, care îl vor asalta, în curând vor birui acea voinţă.

 

2. Legea nu poate furniza puterea de control spre acest rezultat; nu datorită deficienţelor sale, ci datorită slăbiciunii ei prin carne. Romani 8:3.

 

3. Dificultatea lucrării de făcut constă în faptul că aceasta nu este doar o reformare a unei vieţi şi obiceiuri rele, ceea ce este într-o anumită măsură în puterea omului, şi este uneori realizată în măsura cerinţelor unei vieţi doar exterioare printre oameni; ci în includerea distrugerii şi înlăturării condiţiei păcătoase a omului, şi obiceiurile, şi acţiunea, pe care el prin natură le iubeşte cu înflăcărare, şi înlocuirea lor cu opusul lor în fiecare privinţă.

 

4. De aceea, regenerarea este în mod necesar antecedentă lucrării de sfinţire. Trebuie să fie dobândită o natură nouă care va iubi şi va căuta sfinţenia, şi se va lupta, nemulţumit până când aceasta va fi perfecţionată. De aceea, Scripturile reprezintă sfinţirea ca având loc doar în cei care au fost regeneraţi, şi cărora li s-a dat o inimă nouă şi un duh nou.

 

5. Dar, nu doar regenerarea, ci de asemenea şi justificarea, trebuie să preceadă sfinţirea. Totuşi, cu siguranţă, nu din aceleaşi motive; pentru că regenerarea este, la fel ca sfinţirea, o schimbare în natură, şi caracter; şi justificarea este doar o schimbare în relaţia faţă de lege. De aceea, nu există o legătură naturală dintre sfinţire şi justificare aşa cum este faţă de regenerare. Nici nu există ceva meritoriu în poziţia unei persoane justificate. Pentru că temeiul meritoriu al tuturor binecuvântărilor poate fi găsit doar în persoana şi lucrarea lui Cristos. Dar, deoarece meritul lui Cristos devine cel al credinciosului doar în justificare, şi, deoarece credinţa prin care noi suntem uniţi cu el este de asemenea condiţia justificării, tot astfel justificarea trebuie să preceadă binecuvântările care decurg din acea unire, şi din justificare. Aceeaşi necesitate pentru precedenţă apare pentru că în justificare sunt furnizate motivele prin care creştinul este condus prin Duhul. Psalmistul din vechime cânta „Dar la Tine este iertare, ca să fii de temut.” Psalmul 130:4, şi Apostolul Ioan declară „Oricine are nădejdea aceasta [a calităţii de fiu şi a asemănării cu Cristos] în El, se curăţă, după cum El este curat.” 1 Ioan 3:3. Pavel, de asemenea, învaţă că, condiţia ascultării cu înnoirea duhului, este că noi am fost despovăraţi de lege. Romani 7:6. Credinciosul trebuie să co-opereze în lucrarea de sfinţire. Primirea de către el a Cuvântului lui Dumnezeu, bizuirea lui pe promisiunile sale, luptele lui împotriva păcatului, şi tânjirea lui sinceră după sfinţenie sunt elemente importante în sfinţirea lui. Dar existenţa acestora depinde de credinţa că Dumnezeu i-a iertat păcatele, şi va accepta şi îl va binecuvânta, care este consecinţa încrederii personale în Cristos care constituie credinţa justificatoare.

 

Această precedenţă a justificării faţă de sfinţire este arătată clar de Apostol în ordinea în care părţile mântuirii sunt aranjate în Romani 8:29, 30 şi Filipeni 3:9-12.

 

III. Natura sfinţirii.

 

Putem să întrebăm, atunci care este natura sfinţirii care este lucrată în credincios?

 

1. Este o sfinţire personală. Ea este realizată în fiecare individ în mod personal, şi nu în într-un reprezentant comun după cum este dreptatea care îndreptăţeşte.

 

2. Este o sfinţire reală, nu doar una care este imputată, după cum este dreptatea. Sfinţenia nu este doar „socotită oamenilor,” astfel că ei sunt trataţi ca şi când ar fi sfinţi, dar ei sunt făcuţi sfinţi. Sfinţenia devine caracteristica naturii lor. Acesta este de obicei exercitată în viaţa lor. În final ea va fi avută în perfecţiune. Ea este una reală şi în nici un caz una doar virtuală.

 

3. Aceasta este cu privire la întreaga natură. Natura înnoită, dată în regenerare, arată că sfinţirea include întreaga parte spirituală a omului. Aceasta nu trebuie restrânsă doar la acţiunile exterioare. Natura spirituală a lui Dumnezeu cere nu doar închinare spirituală, ci emoţii şi sentimente spirituale sfinte; şi acestea aparţin inimii. De aici nevoia unei conformităţi interioare la voia şi poruncile lui este atât de special arătată în Noul Testament, încât marchează învăţăturile sale ca esenţial spirituale. Suntem învăţaţi în mod clar că între roada exterioară, şi condiţia interioară, este o astfel de legătură încât cea din urmă este puterea reală care produce pe cea dintâi, şi este manifestată de aceasta. Matei 12:33-35; Luca 6:43-45.

 

Dar sfinţirea se extinde tot astfel şi asupra trupului. Poftele şi pasiunile sale sunt de controlat, acţiunile rele sunt a fi oprite, şi obiceiurile păcătoase a fi înlăturate, mădularele trupului sunt de mortificat, toată murdăria trupului a fi curăţită, faptele bune sunt pentru a fi arătate omenirii, şi astfel de datorii morale înalte de a fi înfăptuite precum sunt impuse asupra creştinilor ca obligatorii unul faţă de altul şi faţă de lume.

Scripturile îndeamnă la sfinţirea întregii naturi, deopotrivă trupul şi sufletul. Vezi 2 Corinteni 7:1; Efeseni 4:17-24; Coloseni 3:5-10; 1 Tesaloniceni 5:23. Doar cea a trupului este forţată. Apostolul le spune Efesenilor despre rugăciunile lui pentru sfinţirea lor spirituală. Efeseni 1:17-19.

 

4. Aceasta nu este o sfinţire care se termină în această viaţă.

 

Aceasta nu este ca justificarea, un singur act, ci un proces continuu. Lucrarea continuă în toată viaţa credinciosului, şi nu este completă înainte de moarte.

 

(1.) Aceasta este evident din îndemnurile frecvente la sfinţire, adresate celor care deja cred în Cristos, şi care sunt de fapt numiţi sfinţi. Multe dintre pasajele care conţin acestea au fost date în secţiunea precedentă.

 

(2.) Aceasta este arătat de asemenea prin avertizări, cu privire la pericolul recidivei, adresat credincioşilor creştini. Astfel a fost aceea către Petru de către Domnul nostru, realitatea pericolului care a fost arătat de ulterioara lui cădere dureroasă. Luca 22:31, 32. Vezi exemple a unor astfel de avertizări în 1 Corinteni 10:12; Coloseni 1:23; Evrei 3:12, 13; 12:15.

 

(3.) Condiţia de temut a apostaziei efective este prezentată pentru scopul de a învăţa adevăratul popor al lui Dumnezeu, măsura în care cunoştinţa harului său poate fi avută fără dobândirea mântuirii efective şi finale. Evrei 6:4-6; 10:26-29; 2 Petru 2:20. Obiectul acestei instrucţiuni este să avertizeze împotriva comiterii de păcate, şi a se complace în obiceiuri faţă de care ei încă sunt predispuşi.

 

(4.) Creştinii nu sunt prezentaţi în Noul Testament ca fiind complet puri şi sfinţi, ci, dimpotrivă, cei mai buni dintre ei recunosc existenţa unor tendinţe păcătoase, şi pronunţă orice idee de libertate faţă de prezenţa păcatului a fi o iluzie. Greşelile unor oameni bun, precum Petru, Iacov şi Ioan, şi Toma, şi Pavel şi Barnaba (Fapte 15:37-40) sunt în special menţionate, şi Ioan cel care declară că „oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte” (1 Ioan 5:18) este chiar apostolul care, într-o parte anterioară a aceleiaşi epistolă, învaţă că „dacă spunem că nu avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi.” 1 Ioan 1:8. Pavel vorbeşte constant despre sine ca încă luptându-se împotriva puterii păcatului, ca ne socotindu-se că a atins, ca purtându-se aspru cu trupul său şi ţinându-l rob ca nu cumva el să fie respins, şi astfel el ne dă, în descrierile experienţei lui, un model a ceea ce a fost aproape universal recunoscut cu privire la fiecare alt creştin.

 

5. Dar sfinţirea nu va fi totdeauna incompletă. În cer, puritatea şi sfinţenia perfectă va fi partea credinciosului.

 

(1.) Scopul lui Dumnezeu, în predestinarea celor pe care i-a cunoscut mai dinainte, este ca ei să fie „asemenea chipului Fiului Său.” Romani 8:29. Această asemănare va fi atinsă în cer, „Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este.” 1 Ioan 3:2. O astfel de asemănare implică puritatea personală fără păcat.

 

(2.) Limbajul triumfător al lui Pavel cu privire la înviere arată că aceasta va fi adevărat cu privire la trup nu mai puţin decât cu privire la suflet. 1 Corinteni 15:50-57.

 

(3.) Scripturile declară despre Noul Ierusalim că „Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună; ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului.” Apocalipsa 21:27. Petru spune că moştenirea păstrată în cer pentru sfinţi este nestricăcioasă şi nepătată. 1 Petru 1:4.

 

6. Sfinţirea parţială din această viaţă este de asemenea progresivă. Nu este un anumit grad de dobândire, avut de toţi la fel, şi rămânând mereu în această viaţă la fel; aceasta creşte din sămânţa plantată în regenerare, care aduce constant noi frunze, şi roadă nouă; aceasta creşte cu mărirea cunoştinţei intelectuale a adevărului lui Dumnezeu, cu o percepţie mai clară a păcătoşeniei şi corupţiei umane, cu o credinţă mai puternică şi o speranţă mai strălucitoare, şi o asigurare mai încrezătoare a acceptării personale de către Dumnezeu, cu o înţelegere sinceră a iubirii jertfitoare a lui Cristos, şi cu o credinţă care realizează mai mult prezenţa lui constantă şi o cunoştinţă a ceea ce facem noi. Aceasta chiar se măreşte din tăria sa propriu dobândită şi prin suferinţa şi lucrările prin care aceasta este dezvoltată. În acestea şi în multe alte feluri creştinii cresc în har şi în cunoştinţa lui Cristos, şi în conformitate cu imaginea lui, „Deci, fiindcă avem astfel de făgăduinţe, preaiubiţilor, să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului, şi să ne ducem sfinţirea până la capăt, în frica de Dumnezeu.” 2 Corinteni 7:1.

 

Totuşi, când se spune de această sfinţire că este progresivă, aceasta nu vrea să nege imperfecţiunile mai înainte amintite, nici să afirme că există o ridicare constantă spre Dumnezeu şi spre perfecţiunea lui sfântă. Viaţa creştină pe pământ este o luptă cu păcatul, şi credinciosul nu este totdeauna fără eşec. El adesea cedează la ispită, uneori cade chiar în cel mai dureros păcat. Experienţa personală, prezentată de Pavel, în capitolul şapte din Romani, este o afirmaţie atât de puternică despre astfel de lupte încât unii au fost înclinaţi să îngrădească aplicarea sa la un timp anterior acceptării Evangheliei. Dar nu se poate pune sub semnul întrebării aplicabilitatea la creştini a declaraţiei făcute către Galateni, „Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi.” Galateni 5:17.

 

Cu toate acestea, progresul sfinţirii este continuu. Aceste ispitiri şi lupte intră în acel progres, şi nu doar ele, ci chiar păcatele şi căderile care strică viaţa creştină. Procesul sfinţirii este ca urcarea unui munte. Unul mereu merge înainte, deşi nu totdeauna în sus, totuşi finalul mişcării progresive de orice fel este atingerea vârfului. Uneori, datorită dificultăţilor, drumul în sine coboară, doar pentru a urca mai uşor din nou. Uneori anumite atracţii de pe drum determină o deviere de la ruta cea mai potrivită pentru urcare. Adesea există teama că nu a existat vre-odată o realizare mai înaltă, adesea care a fost doar o coborâre continuă, până când, întâmplător, un punct de vedere este câştigat, din care să te uiţi jos de unde a început călătoria şi vezi înălţimea care a fost deja învinsă. Adesea, cu picioarele obosite, şi inima deznădăjduită, călătorul este gata să dispere, datorită slăbiciunii lui, şi dificultăţilor care îl înconjoară. Dar el sincer stăruieşte înainte şi călătoria este realizată, se realizează urcarea, finalul este dobândit.

 

IV. Autorul sfinţirii.

 

1. Din ceea ce am învăţat despre persoanele care sunt sfinţite, şi despre natura lucrării realizate, este evident că autorul ei trebuie să fie mai mult decât omul. Scripturile ne învaţă că el este Dumnezeu.

 

Lucrarea este atribuită lui Dumnezeu fără referire la vre-o deosebire de persoane. 1 Tesaloniceni 4:3; 5:23. Ea este de asemenea atribuită Tatălui, Ioan 17:17; Evrei 13:21; şi lui Cristos, Efeseni 5:26; Tit 2:14.

 

Dar ea este în special lucrarea Duhului Sfânt, care este autorul procesului de Sfinţire, după cum el este de asemenea autorul actului Regenerării. 1 Corinteni 6:11; 2 Corinteni 3:18; 2 Tesaloniceni 2:13; 1 Petru 1:2.

 

(1.) El iluminează mintea. Ioan 14:26; 1 Corinteni 2 :9-16; Efeseni 1:18; 3:18, 19; 1 Ioan 2:20, 27. Cu această ocazie el este numit „Duhul adevărului,” Ioan 14:17; 15:26; 16:13; şi „Duhul înţelepciunii.” Efeseni 1:17.

 

(2.) El ne dă putere spirituală (Efeseni 3:16), poftind împotriva cărnii (Galateni 5:17), împuternicind credinciosul să mortifice faptele trupului (Romani 8:13), conducând fiii lui Dumnezeu (Romani 8:14), şi împuternicindu-i să îşi purifice sufletul în ascultarea adevărului. 1 Petru 1:22.

 

(3.) Deoarece el locuieşte în ei (Romani 8:9), astfel că ei sunt templul lui (1 Corinteni 3:16), cu care ei sunt pecetluiţi ca arvună a moştenirii lor (Efeseni 1:13, 14), astfel, de asemenea, el aduce mărturie cu duhul lor că ei sunt copii ai lui Dumnezeu, şi, înlăturând duhul de robie faţă de frică, le acordă duhul de înfiere, prin care ei strigă Abba, Tată, Romani 8:15, 16.

(4.) Roada Duhului care locuieşte în ei, este declarată a fi „în orice bunătate, în neprihănire şi în adevăr.” Efeseni 5:9. Ea este specific afirmată a fi „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor.” Galateni 5:22, 23.

 

2. Dar, în timp ce există o astfel de nevoie de un autor divin al sfinţirii, aceasta nu este o lucrare în care credinciosul este un primitor pasiv, ci una în care el co-operează în mod activ. Aceasta este arătat în felurite moduri în Cuvântul lui Dumnezeu.

 

(1.) Creştinii sunt chemaţi să recunoască această prezenţă a Duhului. 1 Corinteni 3:16, 17. Ei sunt îndemnaţi să „umble prin Duhului,” şi sunt asiguraţi că, făcând astfel, ei „nu vor împlini poftele firii pământeşti.” Galateni 5:16. Ei sunt învăţaţi că „În adevăr, cei ce trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, umblă după lucrurile firii pământeşti; pe când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului, umblă după lucrurile Duhului.” Romani 8:5. Li se spune că, datorită Duhului care locuieşte în ei, „noi nu mai datorăm nimic firii pământeşti, ca să trăim după îndemnurile ei”, şi aceasta, prin implicaţie, că noi suntem datori să trăim după Duhul. Romani 8:12. Li se porunceşte, „Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării.” Efeseni 4:30. În acestea, şi în alte feluri, este implicată destul de clar co-operarea lor cu Duhul în lucrare.

 

(2.) Ei sunt îndemnaţi să se angajeze în lucrarea de purificare de sine. Apostolul îi îndeamnă pe Efeseni, „Iată dar ce vă spun şi mărturisesc eu în Domnul: să nu mai trăiţi cum trăiesc păgânii, în deşertăciunea gândurilor lor, având mintea întunecată, fiind străini de viaţa lui Dumnezeu, din pricina neştiinţei în care se află în urma împietririi inimii lor. Ei şi-au pierdut orice pic de simţire, s-au dedat la desfrânare, şi săvârşesc cu lăcomie orice fel de necurăţie. Dar voi n-aţi învăţat aşa pe Hristos; dacă, cel puţin, L-aţi ascultat, şi dacă, potrivit adevărului care este în Isus, aţi fost învăţaţi, cu privire la felul vostru de viaţă din trecut, să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi care se strică după poftele înşelătoare; şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre, şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul.” Efeseni 4:17-24

 

(3.) Această purificare de sine este declarată a fi lucrarea fiecăruia care are speranţa de asemănare cu Cristos. 1 Ioan 3:3.

 

(4.) Promisiunile şi promisiunile directe, şi îndemnurile la perfecţiune şi sfinţenie, implică acţiunea co-operativă în cei care sunt în procesul de a ajunge la sfinţire. Matei 5:48; 2 Corinteni 7:1.

 

(5.) Toate avertizările împotriva puterii ispitei, pofta cărnii, subtilitatea lui Satan, influenţa lumii, caracterul dureros al păcatului; toate îndemnurile de a trăi o viaţă virtuoasă şi evlavioasă, de a iubi lucrurile cereşti şi divine, de a consacra sufletul şi trupul lui Dumnezeu; toate stimulentele către aceste scopuri extrase din lucrarea lui Cristos, ca o arătare a iubirii şi milei divine, şi ca un exemplu de puritate a vieţii, şi a suferinţei răbdătoare, sau ca personal legate cu credinciosul datorită unirii sale cu Domnul, - pe scurt, tot ceea ce conţin Scripturile potrivit pentru a conduce creştinul spre o viaţă spirituală mai înaltă, este o dovadă a co-operării sale cu Duhul Sfânt în lucrarea de sfinţire.

 

Autorul sfinţirii este într-adevăr Duhul Divin, dar creştinul uneşte în mod activ cu acest Duh, „Astfel dar, preaiubiţilor, după cum totdeauna aţi fost ascultători, duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur, nu numai când sunt eu de faţă, ci cu mult mai mult acum, în lipsa mea. Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea.” Filipeni 2:12, 13.

 

V. Mijloacele de sfinţire.

 

Maniera în care Duhul operează în sfinţire este dincolo de cunoştinţa noastră. În nici unul dintre actele lui Dumnezeu nu putem spune cum el îşi exercită puterea lui, nici măcar în creaţie. „Cum nu ştii care este calea vântului, nici cum se fac oasele în pântecele femeii însărcinate, tot aşa nu cunoşti nici lucrarea lui Dumnezeu, care le face pe toate.” Eclesiastul 11:5. În sfinţire Duhul se mişcă misterios, după cum suntem învăţaţi că el face aceasta în regenerare. Ioan 3:8. În general, fără îndoială, aceasta este în acord cu legile minţii şi ale vieţii spirituale. Totuşi nu ştim nici un motiv de ce nu este un loc pentru acţiunea supranaturală în sfinţire, la fel ca în regenerare. Noi putem cunoaşte doar efectele produse, şi mijloacele care sunt revelate în Cuvântul lui Dumnezeu, şi în experienţa creştină.

 

1. Mijlocul principal pe care Duhul îl foloseşte pentru sfinţirea noastră, care este deopotrivă sursa de învăţătură, este Cuvântul lui Dumnezeu. „Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.” (Ioan 17:17), a fost rugăciunea Domnului, în care întreaga lucrare, deopotrivă a consacrării şi a curăţirii, este arătată a fi astfel împlinită. (Vezi de asemenea Ioan 17:19). „Creşterea în har” este inseparabil legată cu creşterea „în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos.” 2 Petru 3:18.

 

Aceasta este mai departe învăţată în Scriptură prin

 

(1.) Pasaje care leagă viaţa spirituală cu adevărul; precum Ioan 6:63; 8:32.

 

(2.) Care atribuie o putere de înviere Cuvântului lui Dumnezeu; precum Psalmul 119:50, 93.

 

(3.) Care învaţă că adevărul promovează ascultarea; precum Psalmul 119:34, 43, 44.

 

(4.) Care declară folosul său în împiedicarea păcatului; precum Psalmul 119:11.

 

(5.) Care îl asociază cu curăţirea de păcat; precum Psalmul 119:9; 1 Petru 1:22.

 

(6.) Care afirmă că acesta produce ura faţă de păcat; precum Psalmul 119:104.

 

(7.) Care afirmă puterea sa de a conduce spre mântuire; 2 Timotei 3:15-17.

 

(8.) Care spun că „toate lucrurile care aparţin vieţii şi evlaviei” ne-au fost dat prin cunoaşterea lui Dumnezeu, şi a lui Cristos; precum 2 Petru 1:2, 3.

 

(9.) Care implică că, creşterea în har este datorită unei cunoştinţe mai mari; precum Evrei 5:12-14.

 

(10.) Care explică incapacitatea de a accepta un adevăr doctrinal mai înalt, cu privire la o astfel de slăbiciune care ar trebui să fie caracteristică doar celor care sunt prunci în Cristos; precum 1 Corinteni 3:1-3.

 

(11.) Care arată Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind „sabia Duhului;” precum Efeseni 6:17.

 

(12.) Care anunţă că toate darurile de slujire acordate lui Cristos sunt „pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos; ca să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire; ci, credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos. Din El tot trupul, bine închegat şi strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, şi se zideşte în dragoste.” Efeseni 4:12-16.

 

2. În legătură cu acest mijloc principal al adevărului divin, sunt prezentate altele. Dar ele nu sunt doar secundare, ci de fapt se subordonează ca mijloace faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Ele mai degrabă furnizează ocazii pentru exercitarea mijloacelor de sfinţire conţinute în adevărul lui Dumnezeu, decât sunt mijloace proprii prin ele însele spre acest scop. În ele însele ele nu au nici o eficacitate, şi realizează doar scopul sfinţirii prin aducerea credinciosului în legătură cu adevărul lui Dumnezeu.

 

(1.) Aşa este providenţa lui Dumnezeu, care se îngrijeşte în felurite feluri pentru a trezi şi mişca pe copiii săi, şi a folosi aceasta spre sfinţire doar atât cât îşi amintesc, şi să-i conducă spre a pricepe instrucţiunile divine. Acestea sunt mijloace frecvente şi eficiente de o astfel de înţelegere, şi, prin acestea, cu privire la creşterea în sfinţenie a credinciosului. Acestea sunt în special nenorocirile, trimise ca pedepse ale Tatălui Ceresc asupra copiilor săi. Tot astfel, sunt şi ispitele şi încercările la care ei sunt supuşi. Tot astfel, sunt neputinţele trupului, şi încurcăturile spiritului pe care Dumnezeu le permite să rămână, sau să determine să apară în aleşii săi. În acestea, şi în alte feluri numeroase, cât şi în ceea ce este numit bine, sau în ceea ce este numit rău, Dumnezeu îşi înconjoară poporul său cu acte ale providenţei sale. Dar aceste acte în sine nu ajută spre sfinţirea lor ci sunt făcute eficiente doar prin adevărul lui Dumnezeu înţeles în mijlocul unor astfel de evenimente, şi primit ca hrană spirituală pentru creşterea credinciosului.

 

(2.) Faptele bune ale creştinului, furnizează un alt mijloc secundar pentru sfinţirea lui. Dar prin acestea nu se înţelege că ele sunt bune într-un sens legal, pentru o astfel de bunătate ar cere o perfecţiune şi o libertate faţă de pata pe care nici o lucrare a unui om căzut nu poate să nu o aibă; dar acesta este privilegiul creştinului de a trăi pentru Domnul, şi numele faptelor bune este dat în Scriptură, pentru că astfel de acţiuni exterioare sunt rezultatele vieţii lui prin Duhul.

 

Aceste fapte bune sunt rezultatul sfinţirii; dar, în înfăptuirea lor, ele în mod natural devin mijloace pentru o sfinţire ulterioară. Ioan 14:23; Efeseni 3:16-20. Totuşi, aceasta se realizează, nu despărţit, ci în legătură cu adevărul lui Dumnezeu. Noua dezvoltare va fi mereu în direcţia adevărurilor particulare, contemplate în înfăptuirea lor. Acestea vor oferi motivele pentru o acţiune ulterioară, tăria pentru datoria adiţională, scopul sincer de consacrare mai profundă, sau orice altceva care Duhul ar folosi în mod milostiv pentru o mai completă sfinţire a credinciosului.

 

(3.) Rugăciunea este încă un mijloc spre acelaşi scop; care, din natura ei, poate fi eficientă doar prin înţelegerea de către credincios a adevărului divin.

 

De aici inutilitatea unei slujiri doar de pe buze (Isaia 29:13; Ezechiel 33:31; Matei 15:8), sau a repetărilor în zadar, Matei 6:7. Ele nu sunt doar ofensatoare înaintea lui Dumnezeu, ci sunt fără valoare pentru suflet. De aici, de asemenea spiritualitatea necesară a închinării divine, pentru că aceasta este singura închinare adevărată care este slujirea sufletului. Ioan 4:23, 24. Rugăciunea, care este doar o rostire formală sau mecanică de cuvinte, nu poate avea nici o valoare; pentru că cel care o oferă, face astfel din ignoranţă, sau uitare faţă de adevărul lui Dumnezeu care este potrivit să o însoţească.

 

(4.) Ziua Domnului este un alt mijloc secundar de sfinţire, care devine în mod limpede astfel doar în folosirea creştinului a adevărului divin; fie după ca o zi rânduită de Dumnezeu, sau una care este atinsă prin oportunitatea unui astfel de scop care o oferă.

 

(5.) Asocierea credincioşilor în relaţii în biserică, este un alt mijloc rânduit de Dumnezeu pentru a creşte viaţa spirituală individuală şi în consecinţă a sfinţirii. Aceasta este atinsă nu doar prin rugăciunea socială, şi predicarea cuvântului, dar de asemenea prin vegherea creştinului şi prin disciplină, şi prin simpatia reciprocă şi ajutorul credincioşilor în chestiuni deopotrivă temporare şi cele spirituale. Orice este în acestea are legătură cu sfinţirea, trebuie să fie legat cu recunoaşterea adevărului divin în influenţele mişcătoare care le acordă, sau acceptarea cu mulţumire care o primeşte.

 

(6.) Misiunea dată de Cristos, este de asemenea un mijloc pentru sfinţirea poporului său, în predicarea adevărului, în călăuzirea spirituală şi conducerea turmei, şi în acordarea înţelegătoare a mângâierilor harului său. Dar, chiar acestea, deşi sunt rânduite oficial, nu pot prin ele însele, sau prin virtutea slujbei lor, să confere sau să crească harul spiritual. Misiunea lor este una doar a Cuvântului lui Dumnezeu, şi este doar prin adevărul său inspirat „pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.” 2 Timotei 3:17. Care sunt aceste lucrări, este arătat de versetul 16, şi anume: „să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire.” Doar în acest sens, păstorii sunt vehicule ale harului. Ei nu sunt numiţi ca şi canale personale de acces la Dumnezeu, sau de acordare a binecuvântărilor de către el, decât în măsura în care el a făcut de datoria lor să facă de cunoscut adevărul lui. În legătură cu acest adevăr, ei sunt mijloace de sfinţire pentru poporul lui, şi doar astfel ei trebuie să fie consideraţi ca ocupând relaţii între semenii lor şi Dumnezeu.

 

(7.) Rânduielile botezului şi a Cinei Domnului sunt de asemenea mijloace de sfinţire. Este în special important să înţelegem în ce privinţe sunt ele astfel. Cu privire la acest subiect există mai multe opinii.

 

După Biserica Romano Catolică, acestea, cu cinci altele (confirmarea, penitenţa, căsătoria, ungerea cu mir şi ordinele), sunt considerate ca Sacramente ale Noii Legi. În privinţa eficienţei lor ca mijloace de har

 

1. Această Biserică susţine că Sacramentele sunt, în şi prin ele însele, - oriunde sunt conferite cu intenţia bisericii, şi unde primitorul nu pune obstacole în calea lor, - cauze active pentru a produce harul pe care îl însemnează, prin virtutea acţiunii sacramentale în sine, instituite de Dumnezeu pentru acest scop. Suferinţele lui Cristos contribuie ca meritorii, dar nu ca o cauză eficientă, care de asemenea nu depinde nici de meritul agentului, nici de cel al primitorului.

 

Totuşi, ei fac deosebiri cu privire la necesitatea acestor două Sacramente; referitor la botez ca absolut necesar pentru justificare, în care ei includ sfinţirea; dar Cina Domnului ca necesară doar pentru că este poruncită şi este extraordinar de folositoare.

 

Eficienţa care este astfel atribuită Sacramentelor este cea care este numită o opus operatum, în care harul este conferit ex opere oprato, şi anume: din simplul act înfăptuit. Aceasta neagă că credinţa singură în promisiunea divină este suficientă pentru a obţine harul. Voinţa, credinţa, şi pocăinţa, în cei adulţi, sunt în mod necesar cerute ca dispoziţii din partea subiectului, dar numai pentru a înlătura obstacolele, pentru că, după cum focul arde lemnul, nu pentru că lemnul este uscat, nici pentru că focul este aplicat la acesta, ci datorită puterii care este în foc pentru a consuma, astfel, ei susţin că un sacrament, prin puterea lui inerentă, conferă harul când nici un obstacol nu împiedică, după cum ar fi umezeala în lemn faţă de puterea focului de a arde.

 

[Vezi afirmaţii şi citate din Canoanele de la Consiliul de la Trent, şi din Bellarmine, conţinute în Schiţele lui Hodge, pag. 597-600].

 

Obiecţiile faţă de această explicaţie cu privire la folosirea Sacramentului ca mijloc, sunt,

 

(a.) Că ritualul este astfel considerat ca eficient în sine, separat de orice adevăr divin care poate fi simbolizat în acesta, sau învăţat în prezentarea sa obiectivă, sau sugerat prin experienţa creştină care însoţeşte primirea sa. Nicăieri Scriptura nu învaţă că acestea sunt eficiente despărţite de adevărul lui Dumnezeu.

 

(b) Puterea lor eficientă este atribuită fără vre-o legătură imediată cu Dumnezeu. Ele sunt susţinute a fi simple rânduieli ale lui Dumnezeu a fi aplicate prin om, şi harul este învăţat ca fiind inerent după cum este, în orice substanţă doar fizică, având orice calitate naturală pe care Dumnezeu a acordat-o asupra ei.

 

(c.) Credinţa care este declarată o cerinţă pentru a înlătura obstacolele este „doar încuviinţată” pentru a primi, şi nu credinţa potrivită a încrederii personale în Cristos, care este singura credinţă mântuitoare a Bibliei. Hodge, Teologie Sistematică, vol. 3, p. 512.

 

(d.) Această doctrină a Sacramentelor pune mântuirea fiecăruia în întregime în puterea altora. Oricare ar fi credinţa proprie, dacă altcineva nu îl botează, el nu poate ajunge la justificare şi sfinţire.

 

(e.) În măsura în care sacramentele sunt valabile pentru a transmite harul doar când sunt înfăptuite cu „intenţia de a face ceea ce face Biserica,” nimeni nu poate cunoaşte ce har a fost conferit, de vreme ce el nu poate cunoaşte mintea celui care le administrează.

 

2. A doua opinie, diferită în multe privinţe referitor la eficienţa Sacramentelor, a fost susţinută de aproape toţi Protestanţii.

 

(1.) În opoziţie faţă de doctrina de la Roma, ei învaţă că Sacramentele, care sunt doar două, Botezul şi Cina Domnului, nu sunt în ele însele mijloace de har, şi nu au nici o putere inerentă separată pentru a-l transmite.

 

(2.) Ei spun, totuşi, că acestea sunt „mijloace reale de har,” că „ele nu sunt, aşa cum învaţă Romano Catolicii, canale exclusive; ci ele nu sunt canale.” Hodge, Teologie Sistematică, vol. 3, p. 499.

 

(3.) Ei afirmă de asemenea că ele sunt „semne sacre şi sigilii ale legământului de har.” Mărturisirea de la Westminster, capitolul 27, sec. 1.

 

(4.) Ei susţin că eficienţa Sacramentelor depinde „de lucrarea Duhului, şi cuvântul instituirii, care conţin, important cu o învăţătură autorizând folosirea lor, o promisiune de care beneficiază primitorii vrednici.” Mărturisirea de la Westminster, capitolul 27, sec. III.

 

Această poziţie este preferabilă faţă de cea a Romano Catolicilor, deoarece:

 

1. Aceasta a recunoscut prezenţa necesară a Duhului în legătura cu harul acordat, şi astfel neagă că aceasta continuă exclusiv din vre-o putere naturală inerentă.

 

2. Beneficiile sunt afirmate a fi conferite doar asupra celor „care primesc în mod vrednic Sacramentele.” Prin aceasta sunt înţeles normal, persoanele care le primesc prin exerciţiul credinţei adevărate în Cristos. Aceasta este în general poziţia crezută de feluriţi teologi din aceste biserici cu privire la primitorii adulţi ai Sacramentelor. Dar aceasta a fost mai clar afirmată în crezurile lor. Limbajul folosit ar putea însemna aceasta doar în primitorii adulţi. Totuşi este aproape sigur că intenţia a fost să includă pe copii printre cei care „primesc în mod vrednic.” Totuşi, cel care „primeşte vrednic” prin credinţă trebuie să fie capabil de credinţă personală. Dacă primitorul nu este el însuşi un credincios, el nu o primeşte „prin credinţă.” Acesta o poate primi datorită credinţei altuia, dar aceasta este prin exerciţiul personal al credinţei, şi nu datorită exercitării acesteia de către alţii, că Scripturile învaţă că creştinul este binecuvântat în legătură cu rânduielile.

 

Obiecţiile faţă de această formă de doctrină sunt:

 

1. Folosirea continuă a cuvântului sacrament. Acesta nu are nici o autoritate Scripturală. Aceasta i-a condus pe mulţi să ataşeze o sacralitate superstiţioasă la aceste rânduieli.

 

2. Folosirea cuvântului „sigiliu” este de asemenea inacceptabilă. Un sigiliu este o ştampilă vizibilă, sau o imprimare care este făcută pe o hârtie sau pe o altă substanţă cu scopul de a certifica adevărul unui fapt astfel implicat. Aceasta poate fi ataşată fie personal de unul pe care îl reprezintă, fie pe vre-o persoană autorizată de el; dar prezenţa sa prin autoritatea lui este mărturia lui faţă de autenticitatea sau corectitudinea a ceea ce este mărturisit.

 

Dar rânduielile acestea nici una nu lasă un semn vizibil pe primitorii lor. Astfel ele sunt fără o caracteristică importantă a sigiliului. Nici una dintre ele nu este ataşată unui individ desemnat de autoritatea divină. Autoritatea de a administra este doar una generală. Nici un om nu poate pune semne pe aleşii lui Dumnezeu care în mod autoritar să certifice că ele sunt ale lui. Nici Botezul, nici Cina Domnului, nu devine o astfel de autentificare nici faţă de primitor nici faţă de alţii. Aceasta se găseşte în posesia conştientă a credinţei adevărate, sau în manifestarea acelei credinţe prin faptele bune ale vieţii lui.

 

Această folosire comună a cuvântului „sigiliu” în legătură cu rânduielile nu are alt sprijin Scriptural decât referinţa la Avraam în Romani 4:11. „Apoi a primit ca semn tăierea împrejur, ca o pecete a acelei neprihăniri, pe care o căpătase prin credinţă, când era netăiat împrejur.” Conform Geneza 17:11. Dar ritualul înfăptuit atunci avea caracteristicile unei pecete care a fost negată cu privire la Botez şi Cina Domnului. Acesta era un semn vizibil şi nu doar aşa, ci a fost aplicat individual lui Avraam prin autoritate divină directă.

 

3. De asemenea se poate aduce o obiecţie faţă de cuvântul „pecete” în sensul în care este folosit. Aceste două rânduieli sunt într-adevăr „semne;” dar sunt semne a ceea ce a făcut Cristos şi a suferit, şi nu a ceea ce este făcut către poporul său. Totuşi, în acest sens din urmă, cuvântul „semn” este folosit exclusiv de cei care susţin această opinie.

 

4. Folosirea acestor două cuvinte a condus la greşeala cu privire la maniera în care aceste două rânduieli sunt mijloace de har, care constituie eroarea fatală a acestei opinii. Ele sunt mijloace de har în faptul că ele arată adevărul, în faptul că ele învaţă ceva, şi doar în acest fel ele transmit har. În actul primirii, acel har poate fi conferit fie din cunoştinţa faţă de un act de ascultare sau prin înţelegerea adevărului simbolizat. Doar aşa se poate înţelege aceasta. Cea mai puternică expresie în Scriptură în favoarea puterii transmiţătoare de har al unei rânduieli - cea în 1 Petru 3:21, în care apostolul vorbeşte despre „apă: care de asemenea după o adevărată asemănare (în antitip) vă mântuieşte acum, chiar botezul,” - este imediat explicată de el ca nefiind rânduiala, ci condiţia spirituală în care acesta este primit, şi anume, „care nu este o curăţire de întinăciunile trupeşti, ci mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu, prin învierea lui Isus Hristos.”

 

Eroarea care a rezultat din aceste expresii a fost serioasă, cât şi doctrina învăţată în legătură cu ele. Aceasta i-a condus pe oameni de fapt să creadă că harul lui Dumnezeu a fost într-adevăr conferit asupra unui primitor prin influenţa administratorului. În Catehismul Anglican, se pune această întrebare copilului: „Cine ţi-a dat acest nume?” la care el este învăţat să răspundă: „Naşul şi naşa mea, în botezul meu, prin care am fost făcut membru al lui Cristos, copil al lui Dumnezeu, şi un moştenitor al împărăţiei cerului.” Aici ritualul înfăptuit asupra unui subiect inconştient este învăţat a fi produs putere regeneratoare. Această doctrină a regenerării prin botez a fost în mod obişnuit considerată ca nescripturală şi falsă de către creştinii Evanghelici. Dar efectul declarat al actului botezului este ceva mai mult decât o chestiune de simplă alegere şi voinţă umană şi acţiunea cuiva care nu este primitorul, decât este rezultatul atribuit de un teolog eminent Prezbiterian cu privire la botezul copilului unui credincios? El spune: „Şi astfel, când un credincios adoptă legământul de har, el îşi aduce copiii săi în acel legământ în sensul că Dumnezeu promite că le dă lor, în timpul său bun, toate beneficiile răscumpărării, cu condiţia ca ei să nu renunţe voluntar la promisiunea din botezul lor.” Hodge, Teologie Sistematică, vol. 3, p. 555.

 

3. Afirmaţia adevărată cu privire la puterea sfinţitoare a acestor rânduieli pare mai degrabă a fi

 

1. O negare a tuturor puterilor inerente în ele ca mijloace de har.

 

2. Recunoaşterea lor ca transmiţând adevăr prin instrucţiuni simbolice.

 

3. Faptul că ele sunt împărtăşite datorită poruncii lui Cristos, de asemenea face actul de ascultare faţă de el, un mijloc de har către primitor.

 

4. Doar în măsura în care, într-un fel sau altul, adevărul este adus de ele spre acceptarea inimii şi a minţii, ele pot avea putere sfinţitoare.

 

Se vede astfel că toate mijloacele de sfinţire sunt legate cu adevărul, şi sunt secundare lui. Ele devin astfel, doar în timp ce transmit adevărul, sau în timp ce sugerează adevărul, sau în timp ce sunt întrebuinţate în recunoaşterea unui adevăr.

 

 

 

Ştefan - Primul martir creştin

 

de Marian Ghita

 

Fapte 6-7

 

Am sentimentul că noi, creștinii evanghelici, am pierdut din vedere faptul că există o legătură strânsă între mărturia pentru Cristos și martirajul pentru El. De fapt, cuvântul „martir” derivă din cuvântul „martor”. Un martir este un martor al Domnului Isus Cristos, care îşi pecetluieşte mărturia cu moartea lui. Conform Noului Testament, un adevărat martor al lui Cristos este definit prin cuvintele din Apoc. 12:11, „Ei l-au biruit (pe diavol, pe Satan – vezi v. 9) prin sângele Mielului și prin cuvântul mărturisirii lor și nu și-au iubit viața chiar până la moarte”. Martirii nu sunt o categorie aparte, cu totul specială în rândul martorilor lui Cristos. Este drept că nu toți martorii Domnului Isus Cristos și-au sfârșit și își vor sfârși viața prin martiraj, dar toți adevărații martori ai Lui sunt chemați să fie credincioși Domnului până la moarte, dacă vor să primească cununa vieții (Apoc. 2:10).

Așadar, trăim o vreme când parcă am pierdut din vedere faptul că dacă L-am acceptat prin credință pe Cristos ca Domn și Mântuitor, noi ne-am înjugat la o viață care implică și posibilitatea de a fi gata să mori pentru Cristos (vezi 1 Pet. 2:21). De aceea, trăirea noastră creștină este de multe ori o trăire mediocră (vezi, de ex., biserica din Laodicea – Apoc. 3:14-18). Dacă dorim o revigorare adevărată a mărturiei noastre creștine în lume, ar trebui să ne însușim cu toată seriozitatea conceptul martirajului în mărturia noastră. Adevărul este că mărturia creștină a avut întotdeauna un impact serios în lume atunci când creștinii au fost dispuși să-și sacrifice viața de dragul Domnului lor (vezi mărturia apostolică din primul veac creștin și dinamica mărturiei pentru Cristos din cartea Faptele Apostolilor; vezi mărturia creștină din Noul Testament).

 

Ştefan a fost primul martir al lui Cristos din istoria Bisericii. El a fost, se pare, martirizat prin anul 31 d. Cr., la aprox. 2 ani după moartea, învierea şi înălţarea Domnului Isus Cristos. Ştefan, atunci când a trebuit să se apere din cauza acuzaţiilor de blasfemie care i se aduceau, în loc să caute să se apere pe el, a depus o mărturie clară şi fără echivoc în favoarea Domnului Isus Cristos, o mărturie care a întărâtat şi mai mult spiritele acuzatorilor împotriva sa, încât se poate spune că Ştefan a fost linşat şi nu condamnat la moarte după reguli. Desigur, Ştefan nu şi-a propus deloc să-i stârnească pe acuzatori împotriva lui, dar adevărul spus de el a pus în lumină aşa de puternic starea lor de păcat și mărturia adusă de el a lovit aşa de puternic conştiinţele lor, încât aceştia n-au mai putut rezista impulsului lor criminal de a-l ucide. Merită să privim la el și la vremea în care a depus el mărturie despre Cristos.

 

1.      Ştefan ca slujitor (diacon) în biserică (6:1-7)

Biserica din Ierusalim s-a mărit (6:1) şi, odată cu creşterea numărului ucenicilor, au apărut şi probleme de organizare. Din cauză că văduvele evreilor care vorbeau greceşte erau omise de la primirea ajutoarelor zilnice au apărut nemulţumiri. O asemenea stare de lucruri era intolerabilă în Biserică. Faptul că evreii vorbitori de limbă greacă erau neglijaţi (prin neglijarea văduvelor lor) de către evreii care erau băştinaşi în Palestina, crea o situaţie care putea diviza biserica. În această situație de criză apostolii (care erau conducătorii bisericii din Ierusalim) au intervenit. Ei au rezolvat problema cu mare înţelepciune şi nu au dat prilej lui Satan să aibă vreun succes.

 

Mai întâi, ei şi-au afirmat priorităţile în slujire: stăruirea necurmată în propovăduirea Cuvântului şi în rugăciune. (6:4). Ei au afirmat că nu este potrivit pentru ei să lase aceste slujiri pentru slujirea la mese (6:2). Nu pot face, deci, lucruri care să-i încarce în aşa fel încât să ajungă să-şi neglijeze slujirea la care Domnul I-a chemat.

 

În al 2-lea rând, apostolii au delegat altora responsabilitatea slujirii la mese. Desigur, orice slujire este importantă înaintea Domnului, chiar şi slujirea la mese. Dar este important ca fiecare să facă ceea ce este chemat de Dumnezeu să facă. În plus, implicarea mai multor slujitori în slujire este benefică, de dorit. Ei au cerut alegerea a 7 bărbaţi potriviţi, dintre evreii care vorbeau greceşte, pentru a se ocupa în mod special de administrarea acestor ajutoare.

 

Adunarea generală a Bisericii, la propunerea apostolilor, a ales 7 bărbaţi cu calificări potrivite pentru slujirea la mese. Aceşti 7 bărbaţi au fost numiţi „diaconi” (de la grecescul diakoneo = „a sluji”). Privind la 1 Tim. 3:8-13, înţelegem că aceștia erau slujitori umili ai bisericii, cei care se ocupau în mod special de slujirile administrative din Biserică, dar erau şi un fel de asistenţi ai prezbiterilor (delegaţi de aceştia pentru slujiri limitate și mai specifice).   

 

Un asemenea slujitor a fost Ştefan. Din calificările pe care trebuia să le aibă un diacon înţelegem că Ştefan avea din plin aceste calificări (vezi caracteristica vieţii lui, „plinătatea”). Ştefan era un bărbat „plin” de Duhul Sfânt (6:3, 5, 10), de credinţă (6:5), de har (6:8), de putere (6:8), şi de înţelepciune (6:3, 10). Ni se mai spune despre el că era un om vorbit de bine (6:3). Este interesant faptul că slujirea sa diaconală, nu l-a împiedicat pe Ştefan să-L vestească şi el pe Domnul Isus Cristos şi Evanghelia Lui, şi chiar cu deplină putere de la Dumnezeu ( 6:8-10). El a înţeles că orice creştin are datoria să mărturisească Evanghelia; nu doar prin faptă, ci şi prin cuvânt. Putem, de asemenea, spune că slujirea diaconală a lui Ştefan a fost una excelentă, iar mărturia vieţii şi slujirii lui l-a propulsat spre o lucrare şi mai importantă – aceea de vestitor al adevărului Evangheliei prin proclamare şi învăţare.

 

Lucrarea de vestire a Cuvântului, pe care Ștefan o făcea, era o lucrare însoţită de semnele Duhului Sfânt (minuni şi semne mari) (6:8). Toate acestea ne arată că Ştefan a fost un om cu totul special, un adevărat om al lui Dumnezeu. Martirajul, cu care Ştefan şi-a încununat slujirea lui faţă de Dumnezeu, este dovada unei slujiri, de asemenea, cu totul specială înaintea Lui. Ştefan a excelat în caracter, dar şi în slujire înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor. Cele două aspecte ale vieţii lui Ştefan s-au împletit într-un mod extraordinar la el.

 

Ştefan s-a calificat pentru martiraj înaintea lui Dumnezeu. Primul lucru pe care îl vedem la el este că a avut o inimă de slujitor ca și cea a Domnului Isus Cristos (vezi Filip. 2:5-11). El a acceptat să se smerească înaintea Domnului și înaintea oamenilor, acceptând o slujire în umilință (să slujească la mese). El a înțeles foarte bine pe Domnul lui, care „n-a venit să I se slujească, ci El să slujească și să-Și dea viața răscumpărare pentru mulți” (Mc. 10:45). De asemenea, Ștefan nu a privit de la început la abilitățile sale, ca apoi să pretindă o slujire cu o poziție „onorantă” înaintea altora. El a fost adeptul ideii că o slujire trebuie mai întâi să fie văzută și apreciată de Dumnezeu și apoi de oameni și o slujire umilă îi va da posibilitatea lui Dumnezeu să-i testeze inima și apoi să-l propulseze spre o poziție mai înaltă în slujirea Lui. Ștefan nu s-a dat în lături de la acest proces divin (vezi și istoria lui Iosif – Gen. 37-50). Dumnezeu este interesat în pregătirea inimii slujitorului Său (vezi și procesul pregătirii lui Moise pentru marea lui însărcinare – Exodul 1-6), în formarea caracterului de slujitor. Doar o asemenea pregătire divină formează o bază solidă pentru provocările înalte ale lucrării lui Dumnezeu.    

 

2.      Ştefan ca martor al Evangheliei (6:8-53)

Ştefan, om plin de Duhul Sfânt, aşa cum am văzut, nu s-a limitat la a sluji la mese. Nici noi nu avem voie să ne plafonăm în slujirea lui Dumnezeu. A spune, ca și Moise, că nu suntem vrednici de o chemare mai înaltă (Exod 3-4), înseamnă de fapt o „smerenie” nepotrivită înaintea lui Dumnezeu. Adevărata smerenie este smerenia arătată de Maria, mama Domnului Isus, atunci când a capitulat înaintea chemării cuvântului lui Dumnezeu și a spus plină de credință: „Iată roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele Tale!” (Lc. 1:38). Așa a procedat și Ștefan. El a înțeles chemarea lui Dumnezeu de a mărturisi cu cuvântul pe Domnul lui și de a predica Cuvântul Evangheliei, în puterea Duhului Sfânt.  Ștefan nu a fost superficial în această slujire; el, fiind deplin controlat de Duhul Sfânt, a făcut şi lucrarea unui evanghelist.

 

Mai mult decât atât, ca şi apostolii, el, fiind plin de har şi de putere, „făcea minuni şi semne mari în norod” (6:8; vezi 2:43; 5:12). Era modul lui Dumnezeu pentru ca Ştefan să depună o mărturie clară, vie şi puternică despre Domnul Isus Cristos, înaintea conducătorilor lui Israel (6:7). Mai mult, puternica mărturie a lui Ştefan a reprezentat culminarea mărturiei bisericii înaintea iudeilor. Din acest moment mesajul Evangheliei urma să fie dus samaritenilor (cap. 8), apoi neamurilor (vezi de la cap. 9 înainte).

 

Iudeii din multe naţiuni îşi aveau domiciliul în Ierusalim în propriile lor „cartiere”, şi unele dintre aceste grupuri etnice (izbăviţii, cirinenii, alexandrinii, oameni din Cilicia – posibil printre ei era şi Saul din Tars; oameni din Asia) aveau propriile lor sinagogi (6:9). Ştefan, ca unul dintre iudeii care vorbeau greceşte – era unul dintre aceşti rezidenţi din Ierusalim. În sinagogile lor, aşa cum vedem în 6:8-10, existau multe dezbateri legate de adevărul Evangheliei, însă, în toate aceste dezbateri, Ştefan se demonstra a fi imbatabil prin înţelepciunea şi Duhul cu care vestea această Evanghelie (vezi şi Lc. 21:15). Este important să vedem că Ştefan se implica în vestirea Evangheliei prin proclamarea ei, prin învăţarea adevărului ei şi prin dezbateri, chiar aprinse, din Cuvântul lui Dumnezeu. Dar toate acestea le făcea în plinătatea Duhului Sfânt şi a înţelepciunii date lui de Dumnezeu, folosind Scripturile ca bază.

 

Pentru că Ştefan nu putea să tacă când era vorba de mărturia despre Isus Cristos (Fap. 4:20), el a devenit, în acest fel, o problemă pentru iudeii necredincioşi şi, pentru că nu puteau să-i stea lui împotrivă, prin propria lor înţelepciune şi prin propriul lor spirit (acestea nefiind de la Dumnezeu), singura alternativă pentru aceştia a devenit încercarea de distrugere a lui. Am putea spune că acest lucru a fost primul pas spre martirajul lui Ştefan. Ceea ce s-a întâmplat cu Ştefan s-a întâmplat de fapt cu Domnul Isus. El a închis gura liderilor iudei prin învăţătura Lui, prin înţelepciunea şi duhul cu care le vorbea (vezi de ex. Mat. 12:14). Aceştia au ajuns să folosească martori mincinoşi pentru a-L acuza; apoi au stârnit poporul împotriva Lui, acuzându-L că ar ataca Legea lui Moise şi Templul lui Dumnezeu. În final, ei L-au executat (vezi Mat. 26:59-62; Ioan 2:19-22; Fap. 6:11-14). În Fap. 6:11-14 descoperim acelaşi mod al iudeilor de a proceda cu Ştefan ca şi cu Isus, şi observăm chiar aceleaşi acuzaţii. Ca şi Isus, şi ca şi apostolii, Ştefan a fost dus înaintea Soborului pentru a răspunde acuzaţiilor care i se aduceau.

 

Ceea ce a fost interesant, a fost că Dumnezeu Însuşi a oferit o dovadă incontestabilă că acuzatorii lui Ştefan greşeau. Faţa lui strălucea ca o faţă de înger. Ştefan era acuzat înaintea Soborului că este împotriva lui Moise. Dumnezeu însă le spunea celor din Sobor, prin strălucirea feţei lui, că Ştefan nu este împotriva lui Moise; el este ca şi Moise – „el este slujitorul Meu credincios!” (vezi Ex. 34:29-30).

 

Oamenii care, ca şi Ştefan, se lasă controlaţi pe deplin de Duhul Sfânt, care sunt dispuşi să mărturisească Evanghelia în plinătatea Duhului Sfânt şi a înţelepciunii lui Dumnezeu, ajung mai devreme sau mai târziu incomozi faţă de oamenii răzvrătiţi înaintea lui Dumnezeu, şi chiar vrednici de a fi înlăturaţi (vezi 2 Tim. 3:12). Domnul Isus a spus foarte clar acest lucru (Ioan 15:18-27). Noi suntem chemaţi să fim asemenea Domnului Isus, chiar şi în prigoane. Ştefan a slujit pe Dumnezeu ca şi Domnul Isus, a mărturisit Evanghelia ca şi Domnul Isus şi în final a suferit ca şi El. Acesta este destinul unui martor al lui Cristos.

 

Este demn de notat faptul că Ștefan nu a urmărit să ajungă martir. Observăm un proces al ajungerii în această postură, proces dirijat de Dumnezeu Însuși. Observăm că Ștefan s-a implicat în propovăduirea Evangheliei printre iudeii din Ierusalim. Apoi îl vedem pe Ștefan neputând să tacă atunci când au apărut controversele cu privire la Evanghelie; pentru că era plin de Duhul Sfânt și de cunoașterea cuvântului Scripturii, el a căutat să aducă în mintea acelor oameni lumina Evangheliei. Și deși au încercat să se debaraseze de el prin acuzații mincinoase, Ștefan a persistat în mărturisirea Evangheliei cu orice preț. Toate acestea l-au adus în situația de fi nevoit să depună mărturie în fața soborului (vezi 1 Pet. 3:14-17), de a predica de fapt Evanghelia soborului iudeu.

Avem aici, în cap. 7, cea mai lungă predică din cartea „Faptele Aposolilor” şi una dintre cele mai importante. Această predică este mai mult decât o apărare personală înaintea soborului; ea este de fapt o respingere a acuzaţiilor aduse contra lui şi o demascare a propriilor păcate ale lui Israel. Predica este o retrospectivă a istoriei lui Israel. Ştefan a dovedit din Scripturile Sfinte că naţiunea lui Israel era vinovată de păcate mult mai grave decât cele invocate împotriva lui.

 

Iudeii au înţeles în mod greşit propriile lor rădăcini spirituale (v. 1-8) – Predica lui Ştefan a început cu invocarea „Dumnezeului gloriei” şi s-a sfârşit cu „gloria lui Dumnezeu” (7:2, 55). În tot timpul predicii, Ştefan a radiat gloria lui Dumnezeu (6:15). De ce? Pentru că Israel a fost singura naţiune privilegiată de a avea gloria lui Dumnezeu ca parte a moştenirii sale (Rom. 9:4). Dar, gloria lui Dumnezeu s-a depărtat, întâi de cortul întâlnirii (1 Sam. 4:19-22) şi apoi de templu (Ezech. 10:4, 18). Gloria lui Dumnezeu a venit în Fiul Lui (Ioan 1:14), dar naţiunea L-a respins (Ioan 1:11).

 

Avraam a fost întemeietorul naţiunii evreeşti şi relaţia sa cu Dumnezeu a fost una prin har şi prin credinţă. Dumnezeu i S-a arătat lui Avraam în harul Său şi l-a chemat din întunericul păgân la lumina salvării, iar Avraam I-a răspuns prin credinţă. Avraam a fost mântuit prin har, prin credinţă, şi nu din cauză că s-a tăiat împrejur, că a ţinut Legea, sau că s-a închinat lui Dumnezeu în Templu. Toate aceste lucruri au venit după aceea (Rom. 4; Gal. 3). El a crezut promisiunile lui Dumnezeu şi această credinţă i-a fost socotită ca neprihănire (Gen. 15:6); această credinţă l-a salvat. Dumnezeu a promis ţara urmaşilor lui Avraam, şi apoi i-a spus lui Avraam că urmaşii lui vor suferi în Egipt înainte ca ei să intre şi să se bucure în ţara promisă; şi aceasta a avut loc aşa cum Dumnezeu a promis. Chiar de la început, Dumnezeu a avut un plan înţelept pentru poporul Său; şi acest plan urma să se împlinească dacă ei se vor încrede în Cuvântul Lui şi vor asculta de voia Lui.

 

Iudeii îl venerau în mod deosebit pe Avraam şi se mândreau că sunt „copiii” lui Avraam. Dar ei au confundat descendenţa fizică cu experienţa spirituală şi au ajuns să depindă de moştenirea lor naţională în detrimentul credinţei lor personale. Ioan Botezătorul i-a avertizat cu privire la acest păcat (Mat. 3:7-12) la fel şi Isus (Ioan 8:33-59). Iudeii au ajuns orbi în faţa credinţei simple a lui Avraam şi a patriarhilor, şi şi-au îndreptat privirile spre tradiţiile omeneşti care făceau ca mântuirea să fie o problemă de fapte bune, nu de credinţă. Dumnezeu nu are nepoţi. Fiecare din noi trebuie să fie născut în familia lui Dumnezeu prin credinţa personală în Isus Cristos (Ioan 1:11-13).

 

Iudeii se mândreau cu circumcizia lor, falimentând în a înţelege că ritualul acesta era unul simbolic al relaţiei spirituale lăuntrice cu Dumnezeu (Deut. 10:16; Ier. 4:4; 6:10; Fap. 7:51; Gal. 5:1-6; Filip. 3:3; Col. 2:11-12). Acest ritual arăta spre împlinirea în realitatea naşterii din nou prin Duhul Sfânt prin Cuvântul Evangheliei. Şi acest lucru s-a petrecut şi se petrece în biserica lui Cristos chiar astăzi.

Ei au respins pe trimişii lui Dumnezeu în vederea salvării lor (v. 9-36) – Ştefan a vorbit Soborului despre Iosif şi Moise pentru că aceştia au ceva în comun: ei au fost amândoi respinşi ca eliberatori prima dată, dar au fost acceptaţi a doua oară. Fraţii lui Iosif l-au urât şi l-au vândut în robie, însă mai târziu el a devenit eliberatorul lor. Ei l-au recunoscut pe Iosif „a doua oară” (Fap. 7:13), atunci când ei s-au întors în Egipt pentru mai multă hrană. Israel l-a respins pe Moise atunci când pentru  prima dată a încercat să-i elibereze din robia Egiptului şi astfel el a trebuit să fugă pentru a-şi salva viaţa (Ex. 2:11-22). Dar când Moise a venit la ei a doua oară, naţiunea l-a acceptat şi el i-a condus spre libertate (7:35).

 

Aceste 2 evenimente ilustrează modul cum Israel L-a tratat pe Isus Cristos. Israel L-a respins pe Mesia al lor atunci când a venit prima dată (Ioan 1:11), dar când El va veni din nou, ei Îl vor recunoaşte şi Îl vor primi (Zah. 12:10; Apoc. 1:7). În ciuda a ceea ce ei au făcut Fiului Său, Dumnezeu nu-Şi va lepăda poporul (Rom. 11:1-6). Israel suferă astăzi de orbire spirituală parţială, dar într-o zi această orbire va fi înlăturată (Rom. 11:25-32). Dintre iudei, doar indivizi, au fost şi sunt mântuiţi, dar naţiunea ca întreg este oarbă (deocamdată)faţă de adevărul despre Isus Cristos.

 

Ei nu au ascultat de Legea lor (v. 37-43) – Oponenţii lui Ştefan l-au acuzat de faptul că el a vorbit împotriva Legii sfinte a lui Moise, dar istoria lui Israel le arată lor că naţiunea însăşi a călcat în picioare Legea aceasta. Dumnezeu a dat Legea Lui (Cuvântul Său viu) poporului Său în pustie la Muntele Sinai, prin mijlocirea îngerilor (Fap. 7:53; Gal. 3:19). Dar foarte curând poporul care a primit Legea a încălcat-o, cerându-i lui Aaron să îi facă un idol (Ex. 32). În acest fel Legea (cele 10 porunci) a fost încălcată (au fost încălcate) în mod clar (Ex. 20:1-6).

 

Iudeii s-au închinat la idoli în Egipt (Ios. 24:14; Ezech. 20:7-8), şi după ce ei s-au aşezat în Ţara promisă ei, în mod progresiv, au adoptat zeii naţiunilor păgâne din jurul lor. Dumnezeu, în mod repetat Şi-a disciplinat poporul şi le-a trimis profeţi să-i avertizeze, până ce în final El i-a deportat în Babilon unde în final i-a vindecat de idolatrie.

 

Fap. 7:42 trebuie comparat cu Rom. 1:24-28. Toate aceste versete descriu judecata lui Dumnezeu când El Îşi retrage mâna Sa şi permite păcătoşilor să-şi facă lucrarea lor. Când Ştefan a citat Amos 5:25-27 (Fap. 7:42), el a arătat ceea ce iudeii au făcut în realitate în toţi acei ani: în exterior, ei s-au închinat Domnului; dar în inimile lor, ei s-au închinat zeilor străini. Intrebarea din Fapte 7:42 impune un răspuns negativ: „Nu, voi nu Mi-aţi adus jertfe Mie!”

 

În această vreme de „pluralism” al religiilor şi de accentuare a „toleranţei”, noi ar trebui să înţelegem de ce Dumnezeu urăşte religiile păgâne şi de ce i-a cerut lui Israel să le distrugă. Religiile păgâne erau (şi sunt) oribile în închinarea lor la sex şi prin folosirea de prostituate religioase. Practicile lor erau, de asemenea, brutale, chiar până acolo că jertfeau copii zeilor lor. Era de fapt o închinare demonică. Dar, aşa cum naţiunea lui Israel s-a întors de la adevăratul Dumnezeu la idolatrie, în final rămăşiţa lui Israel se va întoarce din nou la Dumnezeu prin împlinirea promisiunii răscumpărării, prin Răscumpărătorul promis.

 

Legea lui Dumnezeu a fost dată iudeilor pentru a-i proteja de influenţa păgână din jurul lor, şi a-i face să se bucure de binecuvântările ţării promise. Legea l-a făcut pe Israel un popor sfânt, diferit de celelalte naţiuni. Când Israel a dat la o parte ceea ce-l distingea de celelalte popoare prin neascultare de legea lui Dumnezeu, ei au îndepărtat binecuvântările lui Dumnezeu de la ei şi a trebuit să fie disciplinaţi.

 

Ei au desconsiderat templul lor (v. 44-50) – Martorii mincinoşi l-au acuzat pe Ştefan că încerca să distrugă Templul, dar acest lucru îl făcea chiar naţiunea lui Israel. Moise a construit cortul şi gloria lui Dumnezeu a locuit plină de har în sfânta sfintelor (Ex. 40:34-38). Solomon a construit Templul, şi din nou gloria lui Dumnezeu a venit în el (1 Regi 8:10-11). Dar, de-a lungul anilor, închinarea la Templu a degenerat într-o formalitate religioasă, şi în cele din urmă au ajuns să plaseze idoli în Templu (2 Regi 21:1-9; Ezech. 8:7-12). Ieremia a avertizat poporul împotriva credinţei lor superstiţioase în Templu spunându-i că au transformat casa lui Dumnezeu într-o peşteră de tâlhari (Ier. 7:1-16).

 

Israel a ajuns să-şi promoveze profeţi pe placul lor, care le profeţea lucruri plăcute şi nu au luat aminte la profeţii lui Dumnezeu care le-a profeţit distrugerea adusă de Babilon (vezi Plângerile lui Ieremia), distrugerea cetăţii Ierusalimului şi a Templului – lucruri care s-au întâmplat în realitate. Chiar Solomon a recunoscut adevărul că Dumnezeu nu locuieşte în temple făcute de mâini omeneşti (1 Regi 8:27), iar profetul Isaia a spus şi mai clar acest lucru (Isaia 66:1-2). Totul vine de la Dumnezeu, ce I-am putea oferi noi Lui? Şi cum poate Creatorul universului să încapă în clădirile făcute de om (Fap. 17:24). Apărarea Templului din partea iudeilor este ilogică şi nescripturală.

 

Ei într-un mod încăpăţânat s-au opus Dumnezeului lor şi adevărului Său (v. 51-53) – Aici avem culminarea predicii lui Ştefan, aplicaţia personală a mesajului său, aplicaţie care i-a tăiat pe inimă pe ascultători (7:54). De-a lungul vremii, Israel a refuzat să se supună lui Dumnezeu şi să asculte adevărurile pe care El li le-a descoperit. Urechile lor nu au auzit adevărul, inimile lor nu au primit adevărul, şi gâturile lor s-au înţepenit înaintea adevărului. Ca şi rezultat, ei l-au ucis pe propriul lor Mesia.

 

Naţiunea a refuzat să accepte noul adevăr pe care Dumnezeu l-a descoperit prin Evanghelie. În loc de a vedea adevărul lui Dumnezeu, liderii religioşi au „îmbălsămat” adevărul şi au refuzat să accepte ceva nou. În vremea venirii lui Isus pe pământ, adevărul lui Dumnezeu a fost înfăşurat cu atâta tradiţie încât oamenii nu au mai putut recunoaşte adevărul Său atunci când li s-a prezentat. Tradiţiile moarte ale omului au înlocuit adevărul viu al lui Dumnezeu (Mat. 15:1-20).

 

Ştefan a fost, prin Duhul Sfânt un maestru al proclamării Cuvântului lui Dumnezeu. În loc ca el să se apere în faţa Soborului, el a folosit ocazia apărării sale pentru a-i confrunta pe conducătorii poporului cu adevărul lui Dumnezeu. El le-a pus în faţă oglinda Cuvântului lui Dumnezeu şi ei au ajuns să se vadă aşa de păcătoşi încât au reacţionat dur. Ei nu au avut nici o replică validă la mesajul lui Ştefan. Era clar că Ştefan avea dreptate; acest lucru nu putea fi contestat. Era clar că inima lor fusese demascată. Era clar că răzvrătirea lor faţă de Dumnezeu se vedea aşa de bine. Nu puteau decât să spună „Da ai dreptate, Ştefan!” şi să se pocăiască pentru a putea fi mântuiţi prin Domnul Isus Cristos; sau să-l linşeze pe Ştefan. Ei au ales să fie loiali în mod încăpăţânat şi vinovat faţă de religiozitatea lor (apreciată doar de ei înşişi din mândrie naţională) şi să dea curs sentimentelor lor de ură faţă de Ştefan şi faţă de adevărul proclamat de el şi astfel au ajuns să-l linşeze (nu se putea vorbi de o condamnare la moarte corectă, gândită cu înţelepciune, după adevăr). Ştefan nu poate fi acuzat că i-a instigat pe acuzatori împotriva lui (prin mesaj nepotrivit, sau printr-o atitudine nepotrivită – observă adresarea lui Ştefan: „Fraţilor şi părinţilor, ascultaţi!” – 7:2). Şi nici nu se poate spune că mesajul era inoportun. El trebuia să le vestească adevărul (Fap. 4:19-20) şi trebuia să-i confrunte cu adevărul despre ei (numai aşa cineva poate primi harul mântuitor). Ştefan a avut curajul şi înţelepciunea să-i confrunte cu adevărul lui Dumnezeu şi să le vestească pe Cristos.

 

3.      Ştefan ca martir (7:54-60)

Soborul, prin reacţia membrilor lui, a respins în mod clar mesajul lui Ştefan; ei n-au mai suportat să-l asculte. Ştefan, nici nu a reuşit să ducă fraza până la capăt, că a fost oprit brusc (7:53-54). Ştefan nu a fost însă intimidat de reacția soborului și face o declaraţie finală incendiară, în urma unei viziuni cereşti. Ni se spune că Ştefan, plin de Duhul Sfânt şi-a pironit ochii spre cer şi a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Isus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu (7:55). Este momentul culminant al mărturiei lui Ştefan când, văzând aceasta, el declară cu toată puterea: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu.” (7:56). Am putea spune că Domnul, care i-a dat această viziune în acele momente de criză, a întărit mărturia lui Ştefan. Domnul a fost de partea lui întărindu-l. Aceasta se vede nu doar prin viziunea pe care Ştefan o are şi care anunţă oarecum finalul vieţii omului lui Dumnezeu (vezi şi 2 Tim. 4:6-8 – Pavel), dar Ştefan a putut face această extraordinară declaraţie din 7:56 despre gloria lui Dumnezeu şi a Fiului Său, cu toată puterea fiinţei sale. S-ar părea că Ştefan a făcut această declaraţie aproape strigând şi, astfel, acoperind clocotul furios al celor din Sobor. Oricum este o declaraţie apoteotică, care pentru Ştefan a însemnat anunţarea din ceruri (pentru cei de pe pământ) a primirii sale triumfale în ceruri şi a încoronării lui (Lc. 22:69; Apoc. 2:10), iar pentru împotrivitorii lui şi ai lui Cristos, această declaraţie a însemnat scânteia care a făcut să explodeze în furie oarbă şi necontrolată a acestora, reacţii care au condus la condamnarea la moarte a lui Ştefan (de fapt linşarea lui) (7:57-58).

 

Ştefan a depus o mărturie despre Cristos prin Duhul lui Dumnezeu. Dumnezeu a fost lângă Ştefan în transmiterea mesajului său şi a depus El Însuşi mărturie pentru mesagerul Său. Viziunea lui Ştefan a fost o viziune mesianică. Ceea ce Ştefan a spus este consemnat în Daniel 7:13-14, şi cei din Sobor ştiau foarte bine acest pasaj. Ceea ce i-a întărâtat foarte tare pe ei a fost faptul că Ştefan a aplicat viziunea gloriei lui Dumnezeu şi a Fiului omului din Daniel lui Isus din Nazaretul Galileii – Celui pe care ei L-au respins şi L-au răstignit. Şi Isus a făcut această declaraţie înaintea Soborului (Lc. 22:69), declaraţie cu care El (ca şi Ştefan) Şi-a semnat condamnarea Lui la moarte. Cuvântul lui Dumnezeu ne arată însă că Domnul S-a înălţat la ceruri la dreapta lui Dumnezeu (Ps. 110:1; Mc. 16:19) şi astfel El îi aşteaptă în glorie pe cei care sunt credincioşi până la moarte (ca şi Ştefan) în mărturia lor (Lc. 12:8). Aici, în Fap. 7:56, avem ultimul titlul de „Fiul omului” din Biblie.

 

Ştefan, nu numai că şi-a încheiat mărturia lui în faţa Soborului ca şi Domnul Isus (prin această afirmaţie apoteotică), dar el a murit chiar rugându-se ca Domnul Isus Cristos pe cruce. Aşa cum Domnul Şi-a încredinţat duhul Său lui Dumnezeu Tatăl şi aşa cum El S-a rugat pentru iertarea ucigaşilor Lui, aşa a făcut şi Ştefan (Lc. 23:34, 46; Fap. 7:59-60). Este interesant răspunsul dat de un predicator unui tânăr care a întrebat: „De ce Dumnezeu nu a făcut ceva pentru Ştefan ca să-l scape din mâna celor care l-au ucis cu pietre?” Răspunsul predicatorului a fost: „Dumnezeu a făcut ceva pentru Ştefan. El i-a dat harul să-i ierte pe ucigaşii lui şi să se roage pentru ei, şi astfel să fie ca şi Domnul Isus.” Este într-adevăr acesta un har extraordinar.

 

Este interesant să vedem ce a adus moartea lui Ştefan.

 

Pentru Ştefan însuşi, aşa cum s-a arătat, moartea lui i-a adus încoronarea în ceruri (Apoc. 2:10).

 

Pentru Israel, moartea lui Ştefan a adus condamnarea. Aceasta a fost a 3-a crimă a lor în decurs de aprox. 2-3 ani. Ei au permis ca Ioan Botezătorul, înaintemergătorul Domnului Isus Cristos, să fie ucis de soţia lui Irod Antipa; au cerut ca Isus Cristos să fie omorât; şi acum ei înşişi îl omoară pe Ştefan, martorul lui Cristos. Când i-au permis lui Irod să-l omoare pe Ioan Botezătorul, iudeii au păcătuit împotriva lui Dumnezeu Tatăl care l-a trimis pe Ioan (Mat. 21:28-32); Când ei au cerut lui Pilat să-L răstignească pe Isus, ei au păcătuit împotriva lui Dumnezeu Fiul (Mat. 21:33-46). Când l-au ucis cu pietre pe Ştefan, ei au păcătuit împotriva Duhului Sfânt care lucra în şi prin apostoli (Mat. 10:1-8; Fap. 7:51, 55-58). Deşi Domnul a ţinut cont de rugăciunea lui Isus şi a lui Ştefan pentru iertarea ucigaşilor, prin aceea că predicarea Evangheliei a mai continuat în Ierusalim, şi printre iudei, totuşi în anul 70 d. Cr. armatele romane au distrus Ierusalimul şi Templul şi au desfiinţat Israelul ca naţiune până în anul 1948. Dumnezeu Şi-a judecat poporul şi el este încă sub judecata Lui. Dar, se poate spune că predicarea Evangheliei în Ierusalim şi printre iudei s-a restrâns foarte mult. Din acel moment s-a pornit o prigoană teribilă împotriva Bisericii şi a martorilor Evangheliei (vezi Fap. 8:1; vezi în Fapte reacţia iudeilor oriunde Evanghelia era vestită – de ex. Fap.13:49-52).

 

Pentru Biserica din Ierusalim, moartea lui Ştefan a însemnat eliberare. Biserica a vestit Evanghelia întâi iudeilor, chiar de la ziua Cincizecimii (Fap. 2-7). Acum însă se eliberează avântul misionar. Evanghelia s-a vestit după aceasta în Samaria (Fap. 8), şi chiar şi neamurilor (Fap. 11:19-26). Opoziţia duşmanilor a ajutat ca Biserica, care la început era doar o sectă a iudaismului, să se extindă în toată lumea, şi astfel porunca Domnului de a se vesti Evanghelia în toată lumea să fie împlinită (Fap. 1:8; Mat. 28:18-20).

În final, moartea lui Ştefan a adus mântuire. De aici s-a ridicat un om al lui Dumnezeu de mare anvergură – Pavel (Saul din Tars). Acest Saul era un tânăr, bine îndoctrinat împotriva creştinilor. El a participat la uciderea lui Ştefan (7:58). Moartea lui Ştefan l-a urmărit pe Saul din Tars toată viaţa. El niciodată nu a uitat acest eveniment (Fap. 22:17-21), şi, fără îndoială, mesajul lui Ştefan, rugăciunile lui, şi moartea lui glorioasă, au fost folosite de Duhul Sfânt pentru a-l pregăti pe Saul pentru întâlnirea sa personală cu Domnul Isus Cristos pe drumul Damascului, chiar dacă el a devenit imediat după moartea lui Ştefan un prigonitor împotriva Bisericii lui Cristos (Fap. 9, 22, 26). „Sângele martirilor este sămânţa Bisericii” – a spus Tertullian. Dumnezeu niciodată nu face ca sângele sfinţilor Lui să fie vărsat în zadar. Ca şi Ştefan, Saul va vedea mai târziu pe Domnul în gloria Sa vorbindu-i în mod personal (Fap. 26:12-20). Când a murit Ştefan, un gol mare s-a făcut în Biserica Domnului – un om de calibrul spiritual al lui Ştefan a dispărut. O mare pierdere, am zice. Într-adevăr, dar în locul lui a apărut apostolul Pavel, apostolul neamurilor, cel care a pus bazele teologice ale Evangheliei şi ale Bisericii (vezi toate epistolele sale), cel care a contribuit la aşezarea temeliei Bisericii lui Cristos (1 Cor. 3:10; Efes. 2:20). Lucrarea apostolului Pavel a dominat, prin dimensiunea ei, tot ceea ce avem în Fap. 13-28 (vezi şi 1 Cor. 15:10). Pavel, putem spune, l-a întrecut (vorbim doar de dimensiunea lucrării spirituale) pe Ştefan. Aşadar, moartea lui Ştefan nu a fost zadarnică, ci chiar benefică pentru lucrarea spirituală a Bisericii lui Cristos. Dumnezeu nu este niciodată în pierdere. Lucrarea spirituală, făcută prin Duhul Sfânt, în ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu este totdeauna în beneficiu, chiar dacă apar eşecuri temporare.

 

Când creştinii mor, ei de fapt sunt în adormire (Ioan 11:11; 1 Tes. 4:13). Trupul doarme, dar spiritul merge să fie în cer cu Domnul (Fap. 7:59; 2 Cor. 5:6-9; Filip. 1:23; Evr. 12:22-23). Când Isus se va întoarce, El va aduce spiritele credincioşilor care au murit (1 Tes. 4:14), trupurile lor vor fi înviate şi glorificate, şi trupul şi spiritul lor vor fi unite în glorie pentru a fi „totdeauna cu Domnul”. Chiar dacă noi creştinii care rămânem îi plângem pe cei dragi la moartea lor (Fap. 8:2), noi de fapt nu suntem fără speranţă; pentru că noi ştim că ne vom întâlni cu cei dragi şi plecaţi de lângă noi; deci și cu Ștefan.

 

Concluzii

Dumnezeu nu ne cheamă pe toţi creştinii să fim martiri, dar el ne cheamă să aducem trupurile noastre ca jertfe vii, sfinte şi plăcute înaintea Lui (Rom. 12:1-2). Noi suntem chemaţi să trăim ca şi Ştefan pentru Cristos. Dacă trăirea noastră pentru Cristos este o trăire total dedicată Lui, în dragoste şi în deplină ascultare pentru El, dacă noi suntem martori ai Domnului, controlaţi de Duhul lui Dumnezeu ca şi Ştefan, atunci vom fi pregătiţi să şi murim pentru Domnul nostru, dacă El ne va chema la aceasta.

 

Ştefan a avut ocazia să mărturisească Evanghelia în faţa conducătorilor religioşi ai lui Israel din acea vreme. El a fost pregătit de Domnul pentru această mărturie (Mat. 10:18-20; 1 Pet. 3:14-16). Pregătirea lui a fost progresivă (a început ca şi diacon, slujind la mese) şi, validându-se în această umilă slujire, el a primit de la Domnul abilităţile Duhului Sfânt pentru o lucrare mai mare şi pentru o mărturie mai puternică. Noi trebuie să acceptăm să-L slujim pe Domnul şi Biserica Lui, începând cu lucruri mici şi umile. Domnul va onora credincioşia noastră în aceste slujiri (Lc. 16:10-12) cu responsabilităţi mult mai mari şi mai importante. Noi trebuie să urmărim doar voia Domnului şi să fim credincioşi în lucrul încredinţat nouă, chiar dacă este un lucru mic şi umil.

 

Ştefan este un om care s-a lăsat în totalitate controlat de Duhul lui Dumnezeu, de înţelepciunea Lui venită prin Cuvântul Scripturilor, de harul lui Dumnezeu. El nu a forţat lucrurile pentru a ajunge la martiraj; nu a instigat pe oameni împotriva lui. El a vestit Cuvântul în puterea Duhului Sfânt oridecâte ori s-a ivit ocazia. Restul a făcut Domnul pentru el. Este interesant de subliniat faptul că supunerea lui totală faţă de Duhul Domnului, faţă de Dumnezeu, i-a adus binecuvântarea Domnului, în sensul că Domnul a însoţit mărturia Lui cu prezenţa Sa, cu dovezi că El Însuşi aprobă ceea ce a vestit Ştefan (vezi strălucirea feţei – 6:15; vezi viziunea de la finalul mărturiei sale – 7:55-56). Vestirea Evangheliei se face în parteneriat cu Sfânta Treime Divină (2 Cor. 5:20; vezi şi Fap. 16). Desigur, nu trebuie să ne aşteptăm la confirmări de genul celor amintite, dar Domnul va da cuvintele potrivite (Mat 10:18-20), va convinge El inima ascultătorilor, pentru că Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător (Evr. 4:12), şi Îşi va face lucrarea în vieţile oamenilor (Rom. 1:16-17).

 

De asemenea, Ştefan este omul care se comportă, acţionează ca şi Domnul Isus Cristos. El a luat în serios îndemnul lui Ioan pe care îl avem în 1 Ioan 2:6 („Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus”). Ştefan a luat modelul Domnului Isus pentru viaţa lui. Dacă cineva vrea să trăiască ca şi Domnul Isus, desigur în puterea Domnului, nu prin el însuşi, atunci va ajunge chiar să şi moară la fel ca Isus (nu ne referim la crucificare, sau la detalii de acest gen).

 

Mărturia şi moartea lui Ştefan au încheiat un capitol important în cartea „Faptele Apostolilor” – răspândirea Evangheliei în Ierusalim (Fap. 1-7). A urmat o altă etapă: evanghelizarea în Samaria şi printre neamuri (Fap. 8-28). Evanghelizarea în Ierusalim s-a încheiat prin arătarea unei ostilităţi clare faţă de Evanghelie (martirajul lui Ştefan). În acest fel tiparul evanghelizării, stabilit de Domnul Isus, s-a realizat (Mat. 10:14, 23). Când Evanghelia nu mai este primită într-un loc, evangheliştii trebuie să plece în alt loc. Dar trebuie să se manifeste o ostilitate clară, totală față de mărturia Evangheliei. Aşa au făcut apostolii, aşa au făcut oamenii lui Dumnezeu de-a lungul istoriei. Acest lucru trebuie să fie un model şi pentru noi. Să nu ne oprim în faţa oricărei ostilităţi, pentru a pleca mai departe, ci doar în faţa uneia oficiale, totale, făţişe. Nu înseamnă că trebuie să abandonăm în totalitate evanghelizarea în acel loc. Poate ar trebui să ne rugăm, să mai aşteptăm, şi poate Domnul deschide iarăşi uşi. Dar să le deschidă Domnul.

 

Un alt lucru la care ar trebui să medităm, atunci când ne uităm la Ştefan, este următorul. Vestirea Evangheliei (în acest caz în faţa liderilor religioşi), în Ierusalim a cunoscut o progresie, printre altele a tonului adresării. La început, Petru, deşi a fost direct, totuşi nu pare a fi mustrător (Fap. 2:22-40). În Fap. 4:1-22 adresarea către liderii religioşi este directă, mai directă de această dată, dar nu neapărat mustrătoare.  Oarecum acest ton direct, dar plin de respect îl găsim şi în Fap. 5:17-42. Chiar şi tratamentul aplicat apostolilor este gradat (iniţial mustrare şi ameninţare, apoi bătaie). Dar când Ştefan predică, mesajul lui, deşi politicos şi plin de respect, este foarte direct şi mustrător (vezi adresarea din final – 7:51-53). Afirmaţia despre Cristos este parcă mult mai incendiară şi reacţia soborului este, am zice noi pe măsură – furie necontrolată şi linşare la propriu a lui Ştefan. Din ceea ce a spus el, înţelegem că se impunea un astfel de ton (ostilitatea iudeilor faţă de Cuvântul Domnului a ajuns la culme – vezi mustrarea cumulativă din 7:51-53). Este ca şi cum Ştefan le atrage atenţia în mod dramatic: „Este prea de tot! Aţi perseverat în împotrivire şi în păcat”. Se impunea un asemenea mesaj şi o asemenea declaraţie directă.

 

Ce semnificaţie are acest fapt pentru noi? Noi predicăm în România, o ţară zis creştină în care, aproape de 2000 de ani, Evanghelia se vesteşte aici. Trăim o vreme când tot se spune: „să predicăm în aşa fel încât să nu lezăm sentimentele altora (mă refer în special la cei care se declară creştini şi în mod deosebit la cei care au responsabilitatea de a da Cuvântul lui Dumnezeu oamenilor, ca şi Soborul de altădată). Oare care ar trebui să fie mesajul Bisericii Evanghelice, şi tonul acestui mesaj? Lansez doar nişte întrebări. Oare să ne mulţumim doar cu „perierea” altora, spunându-le că „sunteţi creştini, şi de aceea aveţi nevoie de Evanghelie”, într-o manieră înţelegătoare şi fără a crea disconfort lăuntric în aceştia? După 2000 de ani de creştinism şi de predicare a Evangheliei oare nu ar trebui să ne uităm la felul lui Dumnezeu în care „scutură” această naţiune (inundaţii, rele de tot felul, corupţie, secetă, crize, război aproape de noi, etc.)? Nu înseamnă oare că trebuie să predicăm direct şi arătând verde în faţă relele unei societăţi care a făcut din creştinism un soi de apă de ploaie? De fiecare dată când Domnul a vrut să aducă trezire spirituală într-un popor, într-o societate, El a chemat oameni în stilul lui Ştefan (vezi Ilie cu declaraţia lui directă şi mustrătoare: „Până când vreţi să şchiopătaţi de ambele picioare?” – 1 Împ. 18; vezi Ioan Botezătorul care a pregătind calea Domnului aproape tăind în carne vie; vezi apostolii, vezi Martin Luther care a demascat indulgenţele, etc.). Ideea este aceasta: Noi trebuie să arătăm respect faţă de autoritate, trebuie să vestim cu blândeţe şi teamă – 1 Pet. 3:15 în faţa celor care sunt în dregătorii. Dar când suntem în faţa unor lideri religioşi care au pretenţia de a fi călăuze spirituale ale oamenilor, oare nu ar trebui să arătăm adevărul Evangheliei într-un mod clar, complet, direct, fără ocolişuri, demascând păcatele chiar dacă va aduce reacţii de felul celor din Fap. 7:54-59? Oare nu ar trebui taxate erorile teologice fundamentale (vorbesc în cadrul creştinismului), şi practicile tradiţiilor omeneşti care sunt de fapt păgâne şi nu creştine, într-un mod ca cel al lui Ştefan, sau al altora? Mai este oare acum timpul de a-i trata pe „creştinii” care nu sunt creştini, ca şi cum ar fi la început, şi abia acum au posibilitatea să vadă adevărul? Desigur, noi suntem chemaţi să fim plini de înţelepciune, dar, ca şi Ştefan, cred că ar trebui să fim la fel de direcţi în mesaj şi în ton. Pentru că se pune o altă întrebare în vremea de astăzi: „Cum ar putea Domnul să clatine conştiinţele celor care s-au hrănit de mult timp cu un creştinism care nu mai este creştinism biblic, dar care pare că a adormit conştiinţele multora?” Răspunsul este o predicare în stilul lui Ştefan. Nu cumva momentul actual este unul a predicării Evangheliei prin martiraj (desigur mă gândesc doar la principiul martirajului)? Întrebările pe care trebuie să ni le mai punem sunt acestea: „Ce îi mai mişcă pe oameni acum? Nu cumva genul de mărturie ca al lui Ştefan? Şi nu cumva o moarte de martir ca a lui?” Saul din Tars a apărut pe scena misiunii prin martirajul lui Ştefan. Oameni ca el nu sunt mişcaţi în inima lor decât prin mărturii foarte puternice. O lucrare profundă în vieţile oamenilor acum necesită o mărturie puternică a Bisericii, a martorilor Evangheliei. Martor al lui Cristos presupune viaţă şi moarte ca cele ale lui Cristos. Cuvintele „martor” şi „martir” au aceeaşi provenienţă. Un martor al lui Cristos, dacă vrea să-L mărturisească pe El, trebuie din start să fie pregătit şi pentru moarte. Este ca şi cum te-ai duce la război. 

Aşadar, cine este dispus acum la o mărturie în stilul lui Ştefan? 

horizontal rule

Suveranitatea lui Dumnezeu


de Ardelean ViorelViorel Ardelean


Atributele lui Dumnezeu în concepţia teologilor biblici

Pentru înţelegerea conceptului de suveranitate al lui Dumnezeu este important să privim şi o parte din atributele lui Dumnezeu prim prisma unor teologi biblici, fiindcă autorii le înţeleg uşor diferit. Făcând acest lucru vom observa faptul căci conceptul de suveranitate este cel mai important dintre ele. Apocalipsa 1:8 „Eu Sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul” zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic. Dumnezeu este acela care a stabilit să se descopere umanităţii. După ruptura relaţie din Eden, fiinţa umană nu ar mai fi fost niciodată capabil să refacă de unul singur relaţia de tip „eu – Tu” dintre făptură şi Cel care l-a creat. Revelaţia a venit pe două căi: Revelaţia Naturală şi revelaţia Specială în Cuvânt.

Revelaţia Generală[1], se referă la Creaţie, natură, ca de exemplu Psalmul 19:1-4 declară: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și întinderea lor vestește lucrarea mâinilor Lui. O zi istorisește alteia acest lucru, o noapte dă de știre alteia despre el. Și aceasta fără vorbe, fără cuvinte al căror sunet să fie auzit; dar răsunetul lor străbate tot pământul și glasul lor merge până la marginile lumii.” După acest pasaj, existența și puterea lui Dumnezeu pot fi văzute clar prin observarea universului. Ordinea, complexitatea și minunea creației vorbesc despre existența unui Creator puternic și glorios. Revelația generală este, de asemenea, prezentată și în Romani 1:20: „În adevăr, însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică și dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Așa că nu se pot dezvinovăți”. Asemenea Psalmului 19, Romani 1:20 ne învață că puterea veșnică a lui Dumnezeu și natura Sa divină sunt „văzute lămurit” și „înțelese” din ceea ce a fost creat, astfel că nu avem nicio scuză să negăm aceste adevăruri. Având aceste pasaje din Scriptură în minte, probabil o definiție a revelației generale este „revelația lui Dumnezeu față de toți oamenii, în toate timpurile și în toate locurile, care demonstrează existența lui Dumnezeu și faptul că El este inteligent, puternic și transcendent.”

Revelaţia Specială[2], este felul în care a ales Dumnezeu a ales să Se descopere prin moduri miraculoase. Revelația specială include acxţiunile lui Dumnezeu, apariții fizice ale lui Dumnezeu, vise, viziuni, Cuvântul scris și, cel mai important, Revelaţia Specială în Isus Hristos, şi care trebuie să-l ducă pe om la mântuire

Dumnezeu se revelează prin acţiunile Sale, în istoria şi relaţia pe care o are cu poporul evreu, pe muntele Sinai în cele 10 porunci şi încă 613, în Istoria Binecuvântării care înseamnă : Avraam, David, Mesia. Ea trebuie să ne conducă la revelaţia în Cristos. Dumnezeu se revelează în Sfânta Scriptură, Vechiu Testament şi Noul Testament care este şi sunt ultima sursă de autoritate.

Dumnezeu s-a descoperit în Cristos care este cea mai completă formă de revelaţie. „Dumnezeu s-a făcut OM”. Ioan 1 : 14 Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.

Dumnezeu se descopere în noi. Cele 5 forme ale revelaţiei se adună în noi, momentul în care credem. Datorită faptului că omul mai are urme ale Cipului lui Dumnezeu în om, îl poate recunoaşte pe Creator. Rămâne o problemă de alegere şi nimeni nu se poate dezvinovăţii. Este o descoperire a Duhlui Sfânt dar şi o acceptare a omului.

Revelaţia în Cristos[3] este cea mai completă formă a relevaţiei. Dumnezeu a devenit OM. (1Ioan 1:1) Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la cuvântul vieţii.Prin incarnarea sau intruparea Sa, El si-a pastrat personalitatea si natura divina, dar de buna voie a renuntat la folosirea independenta a atributelor Sale divine. Filipeni 2:6 El, cu toate că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, 7 ci S-a desbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. 8 La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce, si a devenit supus Tatalui, Ioan 10:18 Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau, şi am putere s-o iau iarăşi: aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu.” si in unele cazuri Duhului Sfint. Matei 4:1 Atunci Isus a fost dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit de diavolul. Acesta "dezbracare de Sine" a fost voluntara si a durat pina la inaltarea la cer cind Dumnezeu L-a inaltat nespus de mult. Filipeni 2:9 De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult, şi I-a dat Numele, care este mai presus de orice nume; 10 pentruca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ. Intruparea a fost necesara pentru calitatea de Mintuitor a Domnului Isus; ca Dumnezeu nu putea sa moara, a trebuit sa devina om pentru a muri. Dar nu a renuntat la natura divina deoarece moartea unui simplu om nu avea valoare. Ambele naturi au fost absolut esentiale in personalitatea Domnului Isus. Ca Om a putut muri, iar ca Dumnezeu moartea Lui are o valoare infinita.

Descoperindu-se pe Sine, susţine Calvin, Dumnezeu se adaptează valorii şi inteligenţei omului, El prezintă o auto-înfăţişare pe care noi suntem capabili să o înţelegem.[4] Autoportretul creionat de Dumnezeu despre El însuşi ne descopere calităţile Sale. Atributele sunt calităţi permanente. Ele nu pot fi pierdute sau dobândite. Ele înseamnă ceea ce este Dumnezeu.[5] Mai precis sunt descoperite omului doar o parte din atributele lui Dumnezeu, fiindcă fiinţele finite nu pot să cunoască niciodată infinitul. Psalmi 147:5 Mare este Domnul nostru şi puternic prin tăria Lui, priceperea Lui este fără margini. „Dacă în adâncul fiinţei Sale nu poate fi pătruns, noi putem totuşi cunoaşte cele din jurul Lui, Îl putem întrezării cu mintea pe Dumnezeu din lucrările Sale” Romani 1:20 În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot desvinovăţi;.[6] O calitate deosebită ce Îl caracterizează pe El este dragostea. 1 Ioan 4:4-8. 4 Voi, copilaşilor, Sunteţi din Dumnezeu; şi i-aţi biruit, pentru că Cel ce este în voi, este mai mare decât cel ce este în lume. 5 Ei Sunt din lume; de aceea vorbesc ca din lume, şi lumea îi ascultă. 6 Noi însă Suntem din Dumnezeu; cine cunoaşte pe Dumnezeu, ne ascultă; cine nu este din Dumnezeu, nu ne ascultă. Prin aceasta cunoaştem duhul adevărului şi duhul rătăcirii. 7 Prea iubiţilor, să ne iubim unii pe alţii; căci dragostea este de la Dumnezeu. Şi oricine iubeşte, este născut din Dumnezeu, şi cunoaşte pe Dumnezeu. 8 Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste, şi 1 Ioan 4:16 Şi noi am cunoscut şi am crezut dragostea pe care o are Dumnezeu faţă de noi. Dumnezeu este dragoste; şi cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeu rămâne în el. Iubirea este forma în care el şi-a descoperit propria apropiere şi arată adâncul legăturii Sale cu omenirea. Dragostea a fost calitatea care a stat de fapt la baza revelaţiei unui Dumnezeu sfânt, raportată la omenirea căzută în păcat. Ioan 3:16 Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Nu putem cunoaşte dragostea lui Dumnezeu în mod exhaustiv. Mintea omenească este limitată, ştiinţa Lui este prea mare ca judecata omului s-o poată cuprinde. Psalmi 139:6 O ştiinţă atât de minunată este mai presus de puterile mele: este prea înaltă ca s-o pot prinde. Nici în viitor, când vom fi eliberaţi de păcat, nu vom putea avea o cunoaştere deplină. Atributele lui Dumnezeu sunt de neînţeles datorită măreţiei Sale necuprinse.[7] Factorul care ne face să pricepem atributele lui Dumnezeu este lumina pe care o primim asupra cuvântului Său. 2 Petru 1:19 Şi avem cuvântul proorociei făcut şi mai tare; la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre. Dacă avem ca punct de pornire descoperirea lui Dumnezeu, destinată unei lumi în păcat, se va face lumină în privinţa problemelor spirituale. 1 Corinteni 2:14 Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, Sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte. 15 Omul duhovnicesc, dimpotrivă, poate să judece totul, şi el însuşi nu poate fi judecat de nimeni. 16 Căci „cine a cunoscut gândul Domnului, ca să-I poată da învăţătură?” Noi însă avem gândul lui Hristos.

Teologii împart atributele lui Dumnezeu în aproximativ două mari categorii: comunicabile în sensul de a le avea şi experimenta şi noi în mod parţial şi necomunicabile, pe care nu le avem nicidecum, doar având cunoştinţă despre ele. Dumnezeu posedă atribute pe care nu le înţelegem cum ar fi: Natura Triunică, Suficienţa de Sine, Veşnicia, Existenţa în Sine, dar pe altele le pricepem mai bine, de exemplu mila , harul, credincioşia, înţelepciunea, pentru că în mod parţial le-am primit şi noi.[8] Dumnezeu se descrie pe El Însuşi în Exodul 34:6 Şi Domnul a trecut pe dinaintea lui şi a strigat: „Domnul, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, 7 care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat, şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor până la al treilea şi al patrulea neam!”

Erikson împarte atributele lui Dumnezeu în două mari categorii: atribute ale măreţiei, şi atribute ale bunătăţii lui Dumnezeu. Atributele măreţiei sunt: spiritualitatea, personalitatea, viaţa, caracterul infinit, constanţa,[9] iar atributele morale ca: puritatea morală definită prin: sfinţenia, dreptatea, justiţia, integritatea caracterizată de autenticitate, onestitate, credincioşie şi dragoste definită prin: bunăvoinţă, har, îndurare, persistenţă. În teologia lui Erikson dragostea şi justiţia sunt un punct de tensiune.[10] Chiar dacă facem abstracţie de omul necredincios care nu acceptă şi nu pricepe măreţia lui Dumnezeu şi cei născuţi din nou au limitări în cunoaştere datorită limitelor umane, a gradului de părtăşie pe care îl experimentează cu Cristos în viaţa de credinţă. Din această cauză, va exista o cunoaştere incompletă a atributelor lui Dumnezeu şi se va manifesta întotdeauna o notă de mister în cunoaşterea lui Dumnezeu.[11] De asemenea există şi puncte de tensiune în în ţelegerea atributelor lui Dumnezeu, ca exemplu între Bunătate şi Mânie. Dar chiar această notă permanentă de mister dă o frumuseţe aparte relaţiei dintre om şi Dumnezeu. În plus cunoscând calităţile lui Dumnezeu avem posibilitatea de a rămâne fermi în credinţa noastră. Cunoaştere atributelor lui Dumnezeu oferă un sentiment adânc de siguranţă. Romani 8:31 Deci, ce vom zice noi în faţa tuturor acestor lucruri? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? 32 El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile? 33 Cine va ridica pîră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela care-i socoteşte neprihăniţi! 34 Cine-i va osîndi? Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu, şi mijloceşte pentru noi! 35 Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strîmtorarea sau prigonirea sau foametea sau lipsa de îmbrăcăminte sau primejdia sau sabia? 36 După cum este scris: „Din pricina Ta Suntem daţi morţii toată ziua; Suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat.” 37 Totuşi în toate aceste lucruri noi Suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit. 38 Căci Sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, 39 nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură (Sau: zidire.), nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru.

Grudem face cam acelaşi gen de împărţire a atributelor lui Dumnezeu ca şi Erikson, dar într-un mod uşor diferit. Atributele comunicabile sunt acelea pe care Dumnezeu le împărtăşeşte cu noi, cum ar fi cunoştinţa, mila, dreptatea dragostea, dar nu într-un mod complet. Gândurile lui Dumnezeu sunt mai înalte, Isaia 55:9 „Ci cât Sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât Sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre. Atributele necomunicabile sunt atributele mai puţin împărtăşite cu omul, sau de loc, cum ar fi eternitatea, imuabilitate, independenţa, omniprezenţă. Ele sunt regăsite mai puţin în natura noastră. Şi totuşi spune Grudem, avem o autonomie limitată, suntem omniprezenţi prin ceea ce realizăm, suntem neschimbători fiindcă ne schimbăm şi totuşi nu ca identitate personală. Observăm la Grudem o uşoară tendinţă de depăşire a barierelor limitelor umane. Grudem înceară o uşoară transcendenţă în cunoaşterea acestor atribute. Totuşi el rămâne foarte rezervat şi face o atenţionare. Atributele necomunicabile se pot înţelege cel mai uşor în mod greşit, pentru că reprezintă aspecte ale naturii lui Dumnezeu care ne sunt mai puţin cunoscute.[12]

Henry accentuează atributele intelectuale ale lui Dumnezeu. El pune accentul pe înţelepciune. Numai o structură ontologică care este intelectuală şi care afirmă un Dumnezeu logic, poate fi considerată o gândire creştină sănătoasă. Dar contrar aşteptărilor, lumea religioasă, în special teologii liberali gândesc altfel. Cercetătorii actuali au ca înclinaţie să prezinte atributele intelectuale, mai puţin categoric ca şi atributele Lui morale şi voliţionale. Se pune accent pe misterul divin. „Până în ziua de astăzi la apariţia filozofiei moderne nimeni nu s-a îndoit că Dumnezeu Creatorul este temeiul ultim şi sursa raţiunii şi înţelepciunii”.[13]

O altă calitate al lui Dumnezeu este viaţa. Miracolul vieţii, a vieţii biologice a suscitat interesul tuturor categoriilor de oameni. De la omul simplu, până la omul de ştiinţă care şi-a dedicat viaţa pentru a studia şi cerceta misterul vieţii, toţi au fost interesaţi de acest subiect. Geneza 2:7 Domnul Dumnezeu l-a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul s-a făcut astfel un suflet viu. Dar Biblia vorbeşte de viaţă în special cu referire la domeniul spiritual, o viaţă dincolo de moarte, o viaţă pe care numai o relaţie corectă cu Dumnezeu o poate da. Faptele Apostolilor 17:28 Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa, după cum au zis şi unii din poeţii voştri: „Suntem din neamul lui...” De asemenea El, Creatorul este acela care susţine universul. Şi noi avem viaţa fizică, dar ea este limitată, iar viaţa veşnică o avem doar în El. Faptele Apostolilor 17:27 ca ei să caute pe Dumnezeu, şi să se silească să-L găsească bîjbăind, cu toate că nu este departe de fiecare din noi. „Henry susţine că toţi părinţii bisericii, toate crezurile care se referă la natura lui Dumnezeu, afirmă că El este creatorul şi cel care păstrează în mod puternic universul”.[14] Pentru om moartea este o barieră ce trebuie trecută. “Dacă dorim să înţelegem viaţa, trebuie să ne eliberăm de moartea spirituală, dacă admitem că nemurirea este destinul ce ne-a fost hărăzit”.[15] Efeseni 2:5 cu toate că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har Sunteţi mântuiţi).

Dumnezeu îşi descopere calităţile Sale, cea mai importantă fiind dragostea care raportată la păcat dă viaţă vecinică. Dar dincolo de dragoste este puterea de a iubii o fiinţă care l-a trădat. Puterea lui Dumnezeu este atributul care stă la baza celorlalte atribute divine. A fi puternic, în semnă a fi suveran. Supremaţia lui Dumnezeu presupune faptul că El realizează tot ceea ce doreşte să înfăptuiască. Acest lucru este deosebit de important dacă ne gândim la Lucrarea Sa de răscumpărare. Bineînţeles există o limitare în înţelegerea atributelor Sale datorită finitului din om, fapt care ar trebuii să ne pună într-o atitudine smerită atunci când vorbim despre calităţile lui Dumnezeu. Teologi biblici ca Henry, Grudem, Erickson Boice, percep atributele lui Dumnezeu cu mici diferenţe, dar le poţi concentra într-un întreg. Dacă privim în ansamblu atributele lui Dumnezeu, Scriptura ne relevă un Dumnezeu puternic. Henry pune accentul pe cel mai important atribut al lui Dumnezeu, şi anume puterea Sa importanţa conceptului în gândirea lui Henry rezidă din faptul că el se aliniază teologilor biblici.

CONCLUZIE. Omul este aşa de mult căzut în păcat «depraverea umană », încât dacă Dumnezeu nu ar fi iniţiat Revelaţia Naturală, şi Revelaţia Specială, care să conducă omul la mântuire, acesta nu l-ar fi descoperit niciodată pe Dumnezeu. Au rămas urme ale Chipului lui Dumnezeu în om « Imago Dey « asfel omul poate să îl recunoască pe Creator şi să refacă relaţia de părtăşie cu Dumneze, prin Hristos. Dintre toate atributele lui Dumneze, în relaţia Sa cu omul dragostea iese cel mai mul în evidenţă, deşi toate atributele lui Dumnezeu sunt egale în esenţa lor. Niciodată Dumnezeu nu va accepta în preajma Sa păcatul, sau fiinţe care nu iubesc. Apropierea de Dumnezeu şi recunoaşterea lui ca şi Creator, este o lucrare a Duhului Sfânt.

În opera sa de şase volume „ Dumnezeu Revelaţie şi Autoritate” volumul cinci capitolul şaisprezece, Carl Henry se ocupă de Suveranitatea lui Dumnezeu unul dintre cele mai importante atribute divine, calificativ care de fapt le însumează şi pe celelalte. Atributele lui Dumnezeu în percepţia unor teologi biblici, la care se aliniază şi Henry, sunt înţelese uşor diferit comparativ unii faţă de alţii, dar ei în concluzie vorbesc o limbă comună. Erickson ca teolog este mai sistematic ca Henry, dar ambii spun acelaşi lucru şi le poţi aduna într-un întreg. Există o limitare a înţelegeri atributelor datorită faptului că suntem ţărână, fiinţa umană fiind limitată, nu le poate cuprinde şi înţelege în totalitate. Dumnezeu în revelaţia dată omului şi-a descoperit calităţile atât cât a considerat necesar. În concepţia biblică şi în viziunea lui Henry omnipotenţa divină este sinonimă cu Suveranitatea lui Dumnezeu, concepte care totuşi nu sunt într-o relaţie de semantică perfectă. De fapt prima dată trebuie să fii puternic ca apoi să poţi fi suveran. Părinţii patristici ca Sfântul Vasile, Origen, Thoma d’Aquino, când abordează omnipotenţa lui Dumnezeu, datorită faptului că au ca bază Scriptura, nu fac erorile teologice pe care le fac teologi liberali de mai târziu ca Pike, Brunner, Barth, idei pe care Henry le combate. Filozofii atei ca Hume, Plotin, Spinoza, Descartes, Hegel, au renunţat la adevărul biblic şi au căutat răspunsuri în zona impersonalului, sau a raţiuni, dar sfârşesc în erori filozofice. Henry se luptă cu ideile lor, dar le alocă în prezentare mult spaţiu. Importanţa abordării conceptului de omnipotenţă se datorează faptului că Henry abordează suveranitatea lui Dumnezeu, criticând teologii liberali, care l-au denaturat, sau filozofii atei care l-au respins.

Bibliografie:
Alister McGrath , Un nor de Martori, Editura LOGOS. Cluj 2001.
Erickson Millard , „Teologie Creştină” . vol 1
Bria Ion, Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică , Colecţia „ Didaskalos” Bucureşti 1999
Montmogery James Boice, Fundamente ale Credinţei Creştine, Editura Institutului Biblic„Emanuel” Oradea , 2000.
GRUDEM WAYNE „SYSTEMATIC THEOLOGY”
Henry, Dumnezeu Revelaţie şi autoritate, vol 5
MONTGOMERY JAMES BOICE „ FUNDAMENTE ALE CREDINŢEI CREŞTINE”
Roboam
O scurta marturisire de credinta scrisa de Beniamin Cocar - doctor in teologie, Detroit

 

Note de subsol:

[1] Roboam
[2] Roboam
[3] O scurta marturisire de credinta scrisa de Beniamin Cocar - doctor in teologie, Detroit
[4] Alister McGrath , Un nor de Martori, Editura LOGOS. Cluj 2001. pag 140
[5] Erickson Millard , „Teologie Creştină” . vol 1 pag. 285
[6] Bria Ion, Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică , Colecţia „ Didaskalos” Bucureşti 1999 pag 85-86
[7] GRUDEM WAYNE „SYSTEMATIC THEOLOGY” An Introduction to Biblical Doctrine. Inter- Varsity- Pres, Leicester England. Zondervan Publishing House. Copyright 1994 Grand Rapids, Michigan, USA. pag 150
[8] Montmogery James Boice, Fundamente ale Credinţei Creştine, Editura Institutului Biblic„Emanuel” Oradea , 2000. pag 11
[9] Erickson Millard „Teologie Creştină” vol 1 pag. 288-304
[10] ibd. pag 305- 325
[11] ibd. pag 286
[12] GRUDEM WAYNE „SYSTEMATIC THEOLOGY” pag 156-160
[13] Henry, Dumnezeu Revelaţie şi autoritate, vol 5 pag. 404
[14] ibd. pag 351-352
[15] MONTGOMERY JAMES BOICE „FUNDAMENTE ALE CREDINŢEI CREŞTINE” pag 191

 

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi


 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2014 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate