Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Teologie
 

 

 

Cuprins Publicaţie
Nostra Aetate
Apologetica
Teologie
Hegeomai
Istorie
Pastorala
Studiu Biblic
Site-uri Baptiste
Media

 

 


Pagina de Teologie

 

Partea abstractă a teologiei sistematice

 de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.

 

(CONTINUARE)

 

Capitolul 25
Cristos în Vechiul Testament.


Istoria poporului evreu este marcată în mod specific de aşteptarea unui Mesia. Creştinii cred că acest lucru a fost îndeplinit în naşterea lui Isus, fiul Mariei. Obiectul acestui capitol este de a arăta ce mărturie a dat Vechiul Testament de venirea unui astfel de personaj, şi care au fost previziunile sale despre natura persoanei şi lucrării lui. Aceasta este un preliminar pentru mai multe informaţii complete, care vor fi adunate din Scripturile creştine. Este bine să vezi că doctrina adevărată despre Mântuitorul omului nu este numai cea a Noului Testament, ci din întreaga Biblie. Astfel va apărea unitatea de revelaţie divină. Mărturia profeţiei va fi adăugată la cea a minunilor care au însoţit viaţa lui Isus şi misiunea ucenicilor lui. Autoritatea revelaţiei de mai târziu va fi văzută a se baza, nu numai pe aceste miracole, ci, de asemenea, pe acordul din învăţăturile sale cu adevărul inspirat deja acceptat de către evrei. Domnul nostru el însuşi şi apostolii săi au fost în mod constant obişnuiţi să apeleze la aceste Scripturi atunci existente, ca mărturisind despre el: Mat. 1:22, 23; 2:23, Marcu 1:2, Luca 1:70, 4:21, 24:27, 44; Ioan 1:45, 5:39, 46; Fapte 2:25-31; 3: 13, 22, 24; 7:52; 8:30-35; 10:43, 13:32-37, 47, 15:15-17; 24:14; 26:6, 22, 23, Rom. 1:2; 2 Tim. 3:15, 16, 2 Pet. 1:19-21. Am putea lua în considerare în mod profitabil, prin urmare, unele dintre cele mai importante profeţii despre Mesia, care apar în Vechiul Testament.

 

I. SĂMÂNŢA PROMISĂ.
 

Caracterul uman al lui Mesia a fost prezis în prezicerea că el ar trebui să fie din sămânţă umană. Acest lucru a fost prezentat în trei forme speciale: în primul rând, în sămânţa femeii; în al doilea rând, din cea a patriarhilor; şi în al treilea rând, din cea a familiei lui David.
 

1. Sămânţa femeii.
 

Cea mai veche previziune a venirii lui Mesia a avut loc în Eden. Acesta este uneori numită proto-Evanghelia sau prima Evanghelie. Totuşi, nu trebuie uitat faptul că, oricare ar fi vestea bună transmisă către om, ea a fost rostit în formă de blestem asupra şarpelui. "Şi Domnul Dumnezeu a zis şarpelui, pentru că ai făcut acest lucru, blestemat eşti mai presus de toate vitele, şi mai presus de orice fiară a câmpului; pe burtă te vei târî, şi vei mânca ţărână în toate zilele vieţii tale: şi voi pune duşmănie între tine şi femeie, şi între sămânţa ta şi de sămânţa ei: aceasta va zdrobi capul tău, şi tu îi vei zdrobi călcâiul lui." Geneza 3:14, 15. Întregul sens general al Scripturii ulterioare, mai ales cel al Noului Testament, arată că acest lucru nu este de a fi considerat ca fiind doar declaraţia de ostilitate între umanitate şi tribul şarpelui, ci mai ales a viitorului conflict dintre Hristos şi Satan, şi triumful final al primului peste cel din urmă. A se vedea mai ales Ioan 8:44; 2 Cor. 11:3; Evr. 2:14; 1 Ioan 3:8; şi Apocalipsa 12:9. În ce măsură primii noştri părinţi au înţeles binecuvântarea deplină din această promisiune, nu poate fi stabilit. O mare parte din cunoaşterea antediluvianilor (celor dinainte de potopul lui Noe), în special în ceea ce priveşte scopurile pline de har ale lui Dumnezeu în răscumpărare, a fost lăsat neînregistrată. Dar avem licăriri din credinţa şi cunoştinţele lor, care ne furnizează motive pentru a crede că aceştia nu au fost lăsaţi de Dumnezeu fără informaţii suficiente pentru a-i conduce spre a aştepta un eliberator faţă de condiţia lor păcătoasă şi pierdută din punct de vedere spiritual. Credinţa lui Abel, prin care acesta "a oferit lui Dumnezeu o jertfă mai excelentă decât Cain" (Evrei 11:4) şi hainele "de piele", care "Domnul Dumnezeu le-a făcut pentru Adam si pentru soţia lui" (Geneza 3 : 21), sunt puternic sugestive cu privire la sacrificii sângeroase, caracteristice lui Hristos, poruncite de Dumnezeu chiar la început. Profeţia celei de a doua veniri a lui Hristos, despre care ne spune Iuda (vers. 14, 15), a fost făcută de "Enoh, al şaptelea de la Adam", arătând un grad de cunoaştere chiar până la sfârşitul lumii, care, fără această înregistrare, nu ar fi fost niciodată imaginat. Prin urmare, nu trebuie să fim împiedicaţi de nici o prezumţie că primii noştri părinţi nu au ştiut ce le promitea Dumnezeu, din cercetarea cu atenţie a acelei înregistrări pe care el ne-a lăsat-o, şi nici din a-i da toată plinătatea sensului transmis de interpretarea sa literală. Acum, că înregistrarea luată în cea mai strictă interpretare gramaticală a sa, ne învaţă nu doar că sămânţa promisă a devenit un motiv de speranţă pentru femeie, ci, că ea a învăţat să se asocieze cu el, care avea să fie antagonist al şarpelui, numele lui Iehova însuşi.


Versiunea King James a Scripturilor traduce limba ei, la naşterea lui Cain (Geneza 4:1): "Am căpătat un om de la Domnul." Revizuirea Canterbury spune: "Am căpătat un om cu ajutorul Domnului." Redarea literală este: "Am căpătat un om, Iehova însuşi." Particula ebraică tradusă în prima dintre aceste versiuni "de la" şi în cea din urmă "cu ajutorul" este echivalentă cu grecescul "autos" şi latinul "ipse". Dr. J. Pye Smith spune: "Forţa primară, propriu-zisă, şi obişnuită a particulei "eth" (eth) plasată aici înaintea lui Iehova este pentru a desemna un obiect în modul cel mai demonstrativ şi mai emfatic. În această folosire, aceasta apare imediat înainte şi după această propoziţie, şi de patruzeci de ori în primele patru capitole ale acestor înregistrări primare, fără a include exemplul dinaintea noastră. Acesta este, de asemenea prefix pentru fiecare nume propriu în uşurinţa reglementată în întregul capitol al cincilea. Acest număr uimitor de cazuri, toate apărând în acelaşi context, în aceeaşi tulpină de subiect şi discurs, în aceleaşi documente cele mai venerabile (presupunând că au fost fragmente pre-existente, înainte de vremea lui Moise), este cu siguranţă suficient pentru a determina o întrebare gramaticală. Este adevărat că, în perioadele ulterioare de limbă, această particulă a ajuns să fie folosită ca prepoziţie pentru a desemna cu, sau prin intermediul; dar aceasta a fost doar o expresie secundară, şi multe dintre presupusele propoziţii condiţionale, la o considerare mai apropiată, intră în construcţia obişnuită. Prin urmare, se pare că nu există nici o opţiune pentru un interpret care este hotărât să urmeze cu fidelitate şi semnificaţia corectă şi strict gramaticală a cuvintelor dinaintea lui, ci doar să traducă pasajul aşa cum este dat mai sus" (Am obţinut un om Iehova). [
Scripture Testimony to the Messiah (Mărturia Scripturii faţă de Mesia), cartea II., Cap. IV., Sec. 1.]


Este adevărat că Eva a greşit în a presupune că fiul astfel născut ei, era Mesia. Limbajul de inspiraţie afirmă doar că ea a spus acest lucru, fără a admite că ea era corectă. Într-adevăr, înregistrarea arată că ea nu a fost corectă. Prin urmare, nu este aici citat, ca dovadă a caracterului divin al Mântuitorului, ci doar faptul că ea a crezut promisiunea lui Dumnezeu, că ea aştepta cu nerăbdare îndeplinirea ei, şi a învăţat într-un fel de a asocia numele lui Iehova cu sămânţa aşteptată a femeii. De asemenea, este evident faptul că nu doar că ea crede că Iehova urma să fie Mesia, dar că ea a aşteptat apariţia sa în formă umană.
 

2. Sămânţa Patriarhală.
 

O promisiune mai clară şi fără îndoială a lui Mesia ca fiind "o sămânţă" a fost făcută lui Avraam şi Isaac şi Iacov. Apostolul către Galateni declară distinct că "Scriptura, care prevede că Dumnezeu va justifica pe neamuri prin credinţă, a predicat Evanghelia în prealabil lui Avraam, spunând, în tine toate naţiunile vor fi binecuvântate." Gal. 3:8. De asemenea, el spune emfatic (Galateni 3:16) că această sămânţă "este Hristos." Predicţii de acest gen către Avraam sunt înregistrate în Geneza 12:3; 18:18, 22:17, 18. Fiecare dintre aceste trei pasaje se referă, în atât de multe cuvinte pentru "Sămânţa," în legătură cu binecuvântarea spirituală a naţiunilor. Altele, după cum, primele două pasaje într-adevăr conţin, de asemenea, promisiunile de oferire a ţării Canaan, către descendenţii naturali ai lui Avraam. Vezi Geneza 12:7; 13:14-17; 15:5-18; 17:8; 24:7. Prin această promisiune în ceea ce priveşte naţiunile, prezicerea din Eden, care a fost în această privinţă un lucru general al rasei, se limitează naşterea lui Mesia la un descendent al lui Avraam. Ambele promisiuni, cea a Canaanului pământesc şi cea a seminţei spirituale, s-au repetat lui Isaac (Geneza 26:2-5), (vezi, de asemenea, versetul 24), în timp ce lui Iacov i-a fost dat cea a Canaanului pământesc, în binecuvântarea prin Isaac (Geneza 28:3, 4), precum şi prin Dumnezeu (Geneza 35:10-12) la Betel, unde promisiunea acestor două binecuvântări au fost anterior făcută lui, de asemenea, de Dumnezeu, aşa cum este înregistrat în Geneza 28:14.


Aceste previziuni constituie în mod corespunzător promisiunea patriarhală de "Sămânţă", despre care se vorbeşte mai frecvent decât de promisiunea lui Avraam, din cauza importanţei sale mai mari, precum şi pentru că ea a fost anunţată lui prima dată. În ce măsură a fost ea înţeleasă de ei este, de asemenea, dincolo de cunoştinţele noastre. Dar limbajul lui Hristos (Ioan 8:56), "Tatăl vostru Avraam s-a bucurat să vadă ziua mea, şi el a văzut-o şi s-a bucurat", arată o înţelegere mai deplină a binecuvântările promise decât ar sugera declaraţiile înregistrate în Geneza. Poate că lui Avraam, "tatăl tuturor celor ce cred", i-au fost revelate idei oarecum clare a persoanei viitoare şi a muncii Seminţei sale binecuvântate. S-a presupus, nu fără justificare, că acest lucru a avut loc în legătură cu jertfa poruncită a lui Isaac, relatată în al douăzeci şi doilea capitol din Geneza. Desigur că acea ocazie furnizează, dacă nu un tip, totuşi o ilustraţie foarte aptă a jertfirii de către Tatăl Divin a singurului său Fiu născut (conform Evrei 11:17), pe care el nu l-a reţinut de la "tatăl nostru al tuturor" (Romani 4:16), nici de la ei, care, fiind "de credinţă sunt binecuvântaţi cu Avraam cel credincios" (Galateni 3:7). Nu este, într-adevăr, improbabil că Avraam a avut înainte de aceasta să fi fost învăţată, sau a fost aşa cu acest prilej, că, prin jertfa "seminţei", urma să vină binecuvântarea care a fost promisă prin el pentru omenire. Nu a fost răspunsul său către Isaac, singular profetic când a spus: "Dumnezeu însuşi va oferi un miel pentru arderea de tot." Geneza 22:8? Mai ales aceasta poate fi imaginat atunci când îl găsim numind locul de sacrificiu "Iehova Jireh;", astfel că aceasta a devenit o zicală cel puţin în zilele acelea: "La muntele unde Domnul va purta de grijă." Geneza 22:14.
 

3. Sămânţa familiei lui David.
 

Acest titlu este utilizat în recunoaştere deplină a adevărului că Hristos este aproape constant numit Sămânţa sau Fiul lui David. Acesta este destinat numai să amintească faptul că Hristos a fost, de asemenea, prezis ca "o Odraslă va ieşi din tulpina lui Isai, şi un Vlăstar va da din rădăcinile lui" (Isaia 11:1), şi că el este numit "Leul care este din tribul lui Iuda, rădăcina lui David" (Apocalipsa 5:5). Într-adevăr, profetia, "până va veni Silo" (Geneza 49:10), care a fost făcută lui Iuda, în binecuvântarea fiilor lui de Iacov, a fost în mare măsură considerată de către evrei, precum şi de scriitori creştini ca o profeţie a lui Hristos. Această opinie este întărită de declaraţia că "Iuda a fost în adevăr puternic printre fraţii săi, şi din el a ieşit un domnitor." 1 Cronici 5:2.

 

Promisiunea seminţei lui David a fost, ca şi aceea către Patriarhi, de un dublu caracter: în primul rând, de continuare a domniei regeşti în Solomon, şi, în al doilea rând, a domniei lui Hristos ca Regele cu adevărat veşnic.

 

Începuturile a ambelor promisiuni apar în viziunea lui Natan, profetul, pe care a făcut-o cunoscut lui David atunci când celui din urmă i-a fost interzis să construiască o casă pentru Dumnezeu, şi în rugăciunea veselă şi recunoscătoare a lui David care a urmat (2 Samuel 7:4-29). David a considerat în mod natural acest lucru ca o promisiune de continuare a casei sale "pentru un timp mare viitor" (v. 19). Cuvintele "pentru totdeauna", astfel cum se aplică la orice regat pământesc, doar astfel ar putea fi relativă. Dar această profeţie dublă inclusă, după cum este dezvoltat ulterior, alta a unui Rege cu adevărat veşnic, a cărui împărăţie nu va avea sfârşit, şi care este cu adevărat asociată cu "îndurările sigure ale lui David."


Această profeţie a fost rostită în prima parte a domniei lui David, şi înţelegerea acesteia, la care el a ajuns, poate fi urmărită prin acei Psalmi ai lui care au un caracter Mesianic. De aceea, aceştia devin exegetici ai afirmaţiilor originale. Cheia adevărată cu privire la interpretarea acestor Psalmi este de găsit în înţelegerea lui David cu privire la natura teocratică a guvernului lui Israel. Pământescul a fost cunoscut a fi doar reprezentant al Regelui ceresc. Slava slujbei regale era de a fi exercitată mereu şi veşnic de către însuşi Iehova, şi numai temporar de către cel care din când în când ar putea sta în locul lui Dumnezeu pe tron. Astfel, în concepţiile şi limbajul lui David, cei doi au fost amestecaţi mereu, şi gîndurile şi afirmaţiile au trecut instantaneu de la monarhul pământesc la adevăratul Regele al regilor. De aici, o mare parte din limbajul său a devenit profetic, şi l-a condus pe Israel mai departe spre ideea lui Mesia ca Rege al Israelului. Următoarele pot fi luate ca fiind unele dintre dovezile acestor fapte şi referitoare la caracteristicile consecvente ale lui Mesia subliniate de el:
 

1. Faptul că Iehova a fost Regele teocratic este afirmat clar, Psalmul 22:28; 24:1-10; 93:1.
 

2. Cu toate acestea, regele despre care scrie el, este, de asemenea uman; pentru că el este un suferind pentru alţii, ale cărui rugăciuni pentru izbăvire arată intensitatea agoniei şi disperării lui. Psalmul 22:1-22. Aceste suferinţele sunt mijloace esenţiale prin care cei ce se tem de Domnul vor fi chemaţi să-l laude şi să-l glorifice şi să se teamă de Dumnezeu, şi prin care cei blânzi vor mânca şi vor fi săturaţi, şi inimile vor trăi pentru totdeauna şi toate naţiunile îşi vor aminti şi se vor întoarce la Dumnezeu şi I se vor închina.
 

3. Acesta urma să fie un rege înălţat. Psalmul 2:6; 110:2, 5, 6.
 

4. Pentru a fi un monarh universal. Psalmul 2.10-12; 22:27; 110:5, 6.
 

5. Împărăţia lui urma să fie veşnică. Psalmul 145:13.
 

6. Regele însuşi urma să fie glorios, domnind în adevăr, blândeţe şi dreptate, şi sceptrul de dreptate va fi sceptrul împărăţiei lui. Psalmul 45:4, 6.
 

7. El urma să scape de putrezirea mormântului. Vorbind în persoana regelui, David a spus, "De aceea inima mi se bucură, sufletul mi se înveseleşte, şi trupul mi se odihneşte în linişte. Căci nu vei lăsa sufletul meu în Şeol (Locuinţa morţilor), nu vei îngădui ca preaiubitul Tău să vadă putrezirea." Psalmul 16:9, 10. (Conform Fapte 2:25-27; 13:35, 36.)
 

8. El este Fiul născut al lui Iehova. Psalmul 2:7.
 

9. David îl numeşte Domnul lui. Psalmul 16:2; 110.1 (conform Matei 22:41-46, Marcu 12:35-37, Luca 20:41-44, Fapte 2:34-36).
 

10. De asemenea Lui i se adresează ca Dumnezeu. Psalmul 45.6, 7.
 

11. El urma să fie un preot pentru totdeauna, după ordinea lui Melhisedec. Psalmul 110.4. (Cf. 1 Samuel 2:34, 35, ca o profeţie posibil germene a acestei preoţii, dar mai ales în Evrei, capitolele 4-10.)
 

Aceste referinţe vor fi suficiente pentru a demonstra că David a aşteptat nu doar eternitatea regatului doar pământesc, cu succesiunea sa de monarhi ai familiei sale, dar că a privit, de asemenea, în aceeaşi linie de descendenţi, spre o reală apariţie a lui Iehova, a cărui domnie în această persoană umane va fi, astfel, universală, a cărui trup nu va vedea putrezirea, a cărui împărăţie nu va avea sfârşit, a cărui putere va fi mare iar înţelepciunea şi dreptatea lui supraumană, faţă de care, ca Domn al lui, David însuşi va fi subordonat, care este deja Fiul născut al lui Dumnezeu şi poate fi numit pe drept Dumnezeu, a cărui stăpânire va fi mai ales spirituală, care, cu măreţie, va combina o slujbă preoţească de un caracter şi o origine specifice, şi totuşi a căror suferinţele vor fi intense, şi aceste suferinţele vor fi temelia binecuvântărilor poporului său şi a devotamentului lor faţă de Dumnezeu. Nu sunt aceste caracteristici ale ideii creştine a lui Mesia, aşa cum se arată în Noul Testament? În cine, cu excepţia lui Isus Hristos, au fost îndeplinite aceste aşteptări? În ce privinţă el nu le-a împlinit pe deplin?
 

II. HRISTOS ÎN CĂRŢILE PROFETICE.
 

Mesia, astfel promis, ca sămânţă în cele trei forme pe care le-am considerat, a fost subiectul profeţiei frecvente până în zilele lui Maleahi. Previziunile cu privire la naşterea sa, au devenit mai distincte. Credinţa care l-a despărţit de toţi ceilalţi regi ai naţiunii şi l-au făcut un obiect special de speranţă şi dorinţă crescută în mod constant. Asocierea şi identificarea lui cu Iehova au apărut mai clare. Aplicarea către el a numelor şi atributele Divine a fost făcută cu o mai mică rezervă. Natura şi obiectul suferinţelor sale şi eficacitatea lor de mântuire au fost mai clar evidenţiate, şi participarea neamurilor în binecuvântările domniei sale a fost mai clar arătată.


1. În ceea ce priveşte naşterea lui. Isaia i-a prezis venirea "Apoi o Odraslă va ieşi din tulpina lui Isai, şi un Vlăstar va da din rădăcinile lui." (11:1), şi despre naşterea dintr-o fecioară a unui copil care va trebui să fie numit Emanuel (7:14); şi Ieremia, ridicarea pentru David a unui Vlăstar drept în a cărui zile "Iuda va fi mântuit şi Israel va locui în pace", şi al cărui nume va trebui să fie "Domnul este dreptatea noastră." Ieremia 23:6. Gabriel a anunţat că Mesia va veni şi va fi tăiat în termen de şaptezeci de săptămâni de la darea poruncii de a restabili şi de a construi Ierusalimul. Daniel 9:24-27. Mica a prezis venirea din Betleemul lui Efrata a domnitorului lui Israel, "a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei." Mica 5:2. Hagai a declarat că "lucrurile de dorit din toate naţiunile vor veni" şi vor umple apoi clădirea cu o slavă mai mare decât cea a lui Solomon. Revizorii, în timp ce traduceau astfel cuvântul care, în versiunea King James, este "dorinţă", afirmă pe margine că în ebraică este "dorinţă", care ar trebui să fie suficient pentru a păstra traducere mai veche, considerată de mulţi ca fiind o profeţie a apariţiei lui Hristos în acel templu, mai ales atunci când manifestările extraordinare sunt considerate ca însoţind, şi anume, zguduirea "cerurilor şi a pământului şi a mării şi a uscatului." Hagai 2:6, 7. În cele din urmă, Maleahi spune de un mesager care va merge înainte şi va pregăti calea Domnului, îngerul legământului care va veni dintr-o dată la templul lui.
 

2. Un rege special. Pasajele următoare vor stabili acest lucru pe deplin. Isaia 32:1; 33:17; 57:19; Ieremia 8:19; 23:5; Ezechiel 37:2; Daniel 2:44; Osea 3:5; Mica 4:8, 9, şi Zaharia. 9:9.


3. Speranţa lui Israel şi Iuda, au fost asociate cu Iehova ca rege. Isaia 6:5; 12:2, 6; 33:22, 43:3, 10, 11, 14, 15; 44:6, 23; 45:15, 21, 22, 25; 60:2, 9, 14, 16, 19, 20; Ieremia 10:6-10; 23:5; 46:18, 48:15, 49:38, 51: 57; Zaharia 14:9, 16.
 

4. Numele divine şi atributele sunt atribuite cu o mai mică rezervă pentru Mesia prezis. El este numit "Emanuel". Isaia 7:14. Numele lui a fost, de asemenea, să fie "Minunat, Sfătuitor, Dumnezeu Puternic, Părinte Veşnic, Prinţul Păcii." Isaia 9:6. Se menţionează unul pentru care, ar trebui să fie pregătită calea în pustie şi un drum să fie făcut drept după modul de călătorie a regilor din zilele străvechi. Acesta este numit Iehova, Dumnezeu, în el se va descoperi slava lui Iehova, şi cel care spune veşti bune pentru Sion este direcţionat "Un glas strigă: "Pregătiţi în pustiu calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru! Atunci se va descoperi slava Domnului, şi în clipa aceea orice făptură o va vedea; căci gura Domnului a vorbit. Suie-te pe un munte înalt, ca să vesteşti Sionului vestea cea bună; înalţă-ţi glasul cu putere, ca să vesteşti Ierusalimului vestea cea bună; înalţă-ţi glasul, nu te teme, şi spune cetăţilor lui Iuda: "Iată Dumnezeul vostru!" Iată, Domnul Dumnezeu vine cu putere şi porunceşte cu braţul Lui. Iată că plata este cu El, şi răsplătirile vin înaintea Lui." Isaia 40:3, 5, 9, 10. Vlăstarul lui David prezis de Ieremia urma să fie numit "DOMNUL este dreptatea noastră." Ieremia 23:6. Conducătorul lui Israel care urma să vină din Betleemul lui Efrata era unul "a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei." Mica 5:2.
 

5. Natura şi obiectul suferinţelor sale sunt mult mai clar descoperite. Acestea sunt prevăzute cu o astfel de claritate pronunţată în capitolul 53 din Isaia, încât, din acesta pot fi adunate toate ideile principale care intră în lucrarea ispăşitoare a lui Hristos. Avem acolo înlocuirea unei victime, el însuşi nevinovat, în locul celor vinovaţi; pe care sunt puse păcatele lor, care este străpuns pentru păcatele lor; prin a cărui răni ei sunt vindecaţi; a cărui suflet este făcut o jertfă pentru păcat, şi a cărui trudă este recompensată cu o sămânţă mulţumitoare. Imputarea păcatului, pedepsirea lui şi recompensa sunt toate de la Dumnezeu. Răbdarea suferindului ca a unui Miel nu este mai puţin descriptivă despre Isus decât este nevinovăţia caracterului său, şi aspectul lui dublu al lui Dumnezeu în exercitarea justiţiei răzbunării şi a dragostei neîncetate. El este încă robul drept al lui Dumnezeu, a căror lucrare este vrednică de o răsplată mare.


Îngerul Gabriel, de asemenea, i-a spus lui Daniel: "După şaizeci şi două de săptămâni, Mesia va fi stârpit, dar nu pentru el însuşi." Daniel 9:26. De asemenea, avem limbajul remarcabil al lui Zaharia aplicabil lui Cristos şi la nimeni altul: "Deşteaptă-te, O sabie, împotriva păstorului meu, şi faţă de omul care îmi este tovarăş! - zice DOMNUL oştirilor." Zaharia 13:7.
 

6. Participarea neamurilor în binecuvântări a fost mai clar enunţată. Profeţiile mai dinainte către David au fost pur şi simplu, despre duşmanii cuceriţi. În mod similar, de asemenea, unele profeţii din zilele de mai târziu au vorbit despre triumfătorul Israel, sau doar au indicat creşterea domniei fără referire la binecuvântări speciale. Dar următoare se referă la neamuri ca binecuvântate cu evreii, şi, uneori, chiar fără ei: Isaia 11:10; 42:1-17; 49:6-13; 62:2; Ieremia 16:19-21; Osea 2:23; Maleahi 1:11.
 

Astfel, se dovedeşte că profeţiile încă dau o dezvoltare mai completă a promisiunilor făcute în sămânţa femeii şi a patriarhilor şi a familiei lui David, prin care el, care era speranţa lui Israel este făcut cunoscut, de asemenea, ca Mântuitorul omenirii.

 

Discuţiile de mai sus vor fi suficiente pentru a demonstra cât de abundent a învăţat Vechiul Testament despre Mesia în aspectele menţionate. Dar doctrina lui Hristos în Vechiul Testament nu va fi complet arătată fără a lua în considerare că manifestarea în care el s-a revelat ca

 

III. ÎNGERUL LEGĂMÂNTULUI.
 

Au existat alte manifestări ale lui Dumnezeu către simţurile omului. Aceasta a fost vocea auzită în Eden (Geneza 3:8), şi de Moise din rugul aprins (Exod 3:2-5), şi de copiii lui Israel din foc în Hebron, când au auzit vocea de cuvinte şi nu au văzut nici o formă (Deuteronom 4:12), şi de Moise la Sinai (Exod 19:19), şi de Samuel (1 Samuel 3:1-14), şi de Ilie (1 Regi 19 :9-20). Dar nu avem nici un motiv să limităm o astfel de manifestare la Fiul lui Dumnezeu, mai ales că o voce ca aceasta de la Tatăl este înregistrată în Noul Testament la Botezul lui Cristos (Matei 3:17), la transfigurare (Matei 17:5), precum şi în răspunsul la rugăciunea lui Cristos (Ioan 12:28). Printr-o astfel de voce, sau prin vise, sau prin alte mijloace sensibile, de asemenea, Dumnezeu trebuie că a interzis a se mânca din pomul cunoaşterii, şi i-a poruncit lui Noe să construiască Arca, şi a comunicat cu Balaam (Numeri cap. 22 şi 23), precum şi cu mulţi dintre profeţii săi adevăraţi, la care a venit "cuvântul Domnului". Dar, cu excepţia cazului întrevederii cu Balaam, când "îngerul Domnului", s-a întâlnit cu el (Numeri 22:22-35), nu se prezintă nici un motiv de ce aceste comunicări ar trebui să fie atribuite numai celei de-a doua persoane din Trinitate. Orice opinie ar putea avea cineva, acest punct nu poate fi susţinut prin vre-un limbaj direct sau pozitiv al Scripturii.
 

Dar acest lucru nu este valabil cu privire de apariţiile îngerului legământului. Profeţia lui Maleahi ar trebui să lase această întrebare, fără îndoială. "Iată," spune Iehova lui Israel, prin acel profet, "Iată, voi trimite pe solul Meu; el va pregăti calea înaintea Mea. Şi deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Solul (îngerul) legământului pe care-L doriţi; iată că vine - zice Domnul oştirilor." Maleahi 3:1. "Iată, vă voi trimite pe prorocul Ilie înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată." Maleahi 4:5. Avem aici:


1. O promisiune distinctă de trimitere a îngerului legământului, în care Israel se încântă.
 

2. După modul de paralelisme ebraice el este identificat cu Domnul, care va veni la templul lui.
 

3. La început, un simplu mesager este anunţat ca predecesor al său, dar după aceea este declarat că acesta va fi proorocul Ilie.
 

4. Slujba mesagerului sau profetului este de a pregăti calea pentru îngerul legământului.
 

Aici este o referinţă fără îndoială, la venirea lui Mesia. Acesta nu ar putea fi altfel înţeleasă, chiar şi fără aplicarea făcută din acesta în Noul Testament la Cristos şi la predecesorul său, Ioan Botezătorul. Matei 11:10.
 

Prin urmare, identificându-l pe Mesia cu îngerul legământului, mai rămâne doar să arătăm că acesta a fost un înger divin, având numele, atributele şi autoritatea lui Dumnezeu, şi primind închinarea specifică numai lui.
 

1. Numele divine sunt date lui şi susţinute de el.
 

(1) Cel al lui IEHOVA. Prin scriitori inspiraţi: Geneza 16:13; 18:1, 17, 20, 26, 33; Exod 3:4, 7 (cf. ver. 2); 13:21 (cf. cu Exod 14:19); Iosua 5:13 (cf. cu 6:2).


(2) Cel al lui DUMNEZEU. Prin Agar, Geneza 16:13; de Iacov, Geneza 32:30, 48:15, 16; de scriitor, Exod 3:4, 6; de Dumnezeu însuşi, Gen 31:13 (cf. ver. 11; de asemenea, cap. 28:13-22 şi 32:9); Exod 3:6 (cf. ver. 2).


2. Îngerul Domnului este identificat, de asemenea, cu Iehova şi cu Dumnezeu.
 

(1) Cu Iehova. Un exemplu semnal în acest sens este de găsit în evenimentele înregistrate în capitolele 33-40 din Exodul. Din cauza păcatului mare al lui Israel în facerea şi adorarea faţă de viţelul de aur înregistrate în capitolul 32, Dumnezeu a fost foarte supărat pe oameni. El i-a ameninţat: "Eu nu voi merge în mijlocul tău." Exod 33:3. Acest lucru l-a alarmat pe Moise şi pe oameni, cu toate că Dumnezeu a promis că trimite un înger în faţa lor. De aceea, Moise s-a dus la cortul întâlnirii, şi stâlpul de nor s-a coborât şi a stat la uşa cortului, şi "Domnul a vorbit cu Moise." Exod 33:8, 9. Promisiunea liniştitoare a fost apoi dată de Iehova: "Prezenţa mea va merge cu tine, şi Eu îţi voi da odihnă." Exod 33:10.
 

Aceasta a fost urmată de tăierea celor "două table de piatră ca cele dintâi" (Exod 34:2), şi de facerea cortului (capitolele 35 - 40), la finisarea căruia "norul a acoperit Cortul întâlnirii, şi slava Domnului a umplut Cortul. Moise nu putea să intre în Cortul întâlnirii, pentru că norul stătea deasupra lui, şi slava Domnului umplea Cortul. Cât au ţinut călătoriile lor, copiii lui Israel porneau numai când se ridica norul deasupra Cortului. Şi când nu se ridica norul, nu porneau, până ce nu se ridica. Norul Domnului era deasupra Cortului ziua; iar noaptea, era un foc înaintea întregii case a lui Israel, în timpul tuturor călătoriilor lor. " Exod 40:33-38.
 

O comparaţie a ameninţării din Exod 33:3 şi despre această înregistrare, cu limbajul din Psalmul 99:7: "El le-a vorbit din stâlpul de nor" şi Isaia 63:9: "Şi Îngerul care este înaintea feţei Lui i-a mântuit", arată că norul era manifestarea vizibilă a lui Iehova către Israel, şi că îngerul care este înaintea lui întruchipat slava Domnului. Prezenţa sa cu Israelul era prezenţa lui Iehova însuşi.
 

Această identificare a lui Iehova cu îngerul este, de asemenea, expusă cu claritate egală printr-o comparaţie a Exod 13:21 şi 14:19. În primul pasaj se spune că "Domnul a mers înaintea lor ziua într-un stâlp de nor ca să-i conducă pe cale;" în pasajul din urmă citim de "îngerul lui Dumnezeu, care mergea înaintea taberei lui Israel".
 

(2) Cu Dumnezeu. Această identificare de sine cu Dumnezeu este făcută de îngerul care i-a apărut lui Avraam, prin a spune: "Ştiu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine." Geneza 22:12. (A se vedea, de asemenea, versetele 15, 16.)
 

3. Atributele divine şi autoritatea sunt atribuite îngerului.
 

(1) Puterea creatoare. El a promis lui Hagar: "Îţi voi înmulţi foarte mult sămânţa, şi ea va fi atât de multă la număr că nu va putea fi numărată." Geneza 16:10. Şi, în mod similar a zis lui Avraam: "La anul pe vremea aceasta, mă voi întoarce negreşit la tine; şi iată că Sara, nevasta ta, va avea un fiu." Geneza 18:10.
 

(2) Suveranitatea. Puterea de drept absolut asupra oraşelor din câmpii se afirmă în distrugerea prezisă a lui Sodoma şi Gomora, şi răspunsurile lui la rugăciunile succesive ale lui Avraam că la anumite condiţii, el ar scuti acele oraşe. Geneza 18:18-33.
 

(3) Judecătorul întregului pământ este titlul eficace dat de Avraam când el stăruie pe lângă Omul din faţa lui, pe care îl recunoaşte ca Iehova, să "nu ucidă pe cel neprihănit cu cel rău." Geneza 18:25. Doi dintre cei trei bărbaţi care au apărut lui Avraam sunt numiţi îngeri (Geneza 19:1), iar acesta al treilea este în mod evident "îngerul Domnului."
 

4. Închinarea divină este acordată şi primită de el. Această închinare a fost cerută lui Moise, la Tufişul în care îngerul Domnului a apărut (Exod 3:2) atunci când "Dumnezeu", prin care nume, precum şi cel de Iehova, îngerul este numit, i-a poruncit: "Nu te apropia de locul acesta; scoate-ţi încălţămintea din picioare, căci locul pe care calci este un pământ sfânt." Exod 3:5. O poruncă asemenea a fost dată lui Iosua (Iosua 5:15), de către omul care i-a apărut lui şi a susţinut a fi "căpitanul oştirii Domnului," înaintea căruia "Iosua a căzut cu faţa la pământ şi i s-a închinat". Ver. 14.
 

Astfel, se pare că avem în înregistrare o mărturie abundentă, referitor la identitatea cu Iehova Dumnezeu, a acestui înger al legământului despre care Maleahi a prezis ca fiind speranţa viitoare a lui Israel. Apariţia lui nu a fost amânată până în momentul încarnării sale permanente. Sămânţa femeii a apărut în formă umană şi ca mesager angelic şi ca foc aprins şi nor, cu mult timp înainte de "venirea plinătăţii vremii", în care "Dumnezeu a trimis pe Fiul său, născut din femeie" (Galateni 4:45), atunci când Cuvântul, care "era cu Dumnezeu", "şi era Dumnezeu", "la început," "a devenit trup şi a locuit printre noi." Ioan 1:1, 2, 14. Ce legătură au avut aceste manifestări timpurii cu naşterea ulterioară în carne şi oase sau cu natura umană apoi asumată este dincolo de cunoştinţa noastră. De asemenea, nu este înţelept prin presupuneri induse de curiozitatea de a da în judecată anchete care nu pot face nici un lucru bun şi pot fi pline doar cu rău. Speculaţiile cu privire la incognoscibil de prea multe ori rezultă în scepticism cu privire la ceea ce este de fapt cunoscut, în special atunci când o astfel de cunoştinţă a venit prin revelaţie de la Dumnezeu. Este suficient să ştim că Dumnezeu a adăugat acest "semn" exterior pentru a confirma credinţa în promisiunile pe care el le-a dat, şi prin care a învăţat interpunerea viitoare a Fiului Său, în trup omenesc pentru eliberarea poporului său adevărat, Israelul spiritual, dintr-o robie mai gravă decât cea din Egipt, şi călăuzirea acestora de către Răscumpărătorul Legământului în binecuvântările şi slava de nedescris a Canaanului Ceresc.
 

Astfel, Vechiul Testament a depus mărturie despre Isus Hristos, Mântuitorul oamenilor. Ca sămânţa femeii, el a distrus complet puterea şarpelui, marele inamic al omului. În el, a venit ziua pe care Avraam a prevăzut-o şi s-a bucurat. În el, Leul lui Iuda, sămânţa lui David, apare ca Regele regilor, Domnul domnilor, a cărui domnie este universală, nu doar asupra celor care trăiesc de pe pământ la un moment dat, ci asupra tuturor celor vii şi celor morţi din această lume, şi într-adevăr din întregul univers. Suferinţele Lui nespuse au asigurat fericirea poporului său şi devotamentul lor faţă de Dumnezeu. Împărăţia Lui este o împărăţie veşnică. Preoţia Sa nu are nici început şi nici sfârşit. El este Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii. El trăieşte veşnic pentru a mijloci pentru noi. El ne-a făcut regi şi preoţi ai lui Dumnezeu. În numele lui orice genunchi se va pleca şi orice limbă va mărturisi că Isus Hristos este Domn spre slava lui Dumnezeu Tatăl. Trupul Lui este într-adevăr cortul care este umplut cu slava lui Iehova, în care profeţia străveche către Israel este îndeplinită: "Iată, Dumnezeul tău!"
 

În mărturia astfel dată în Vechiul Testament cu privire la Hristos, noi percepem o parte din dovada pe care de asemenea o oferă cu privire la doctrina Trinităţii, care a fost dezvoltată mai clar în Noul Testament. Aici este văzut unul identificat nu doar cu Dumnezeu şi cu Iehova, dar, de asemenea, distins de el. Aici, de asemenea, sunt alte licăriri ale unei tri-personalităţi în Dumnezeu, prezentate unui popor căruia i-a fost revelat Dumnezeu în special în unitatea lui, şi care a avut tendinţe aproape neînvinse către politeism. Ceea ce a fost astfel dezvăluit a fost înţeles foarte obscur, dacă a fost înţeles în vre-un fel, în zilele Vechiului Testament. În ce scop au fost date acestea, cu excepţia faptului că, mai târziu în timp ar putea fi evidentă unitatea doctrinelor ambelor Testamente, şi dovada de inspiraţie a fiecăruia în mărturia lor în comun spre aceasta şi spre alte doctrine care au fost prevestite divin în cel dintâi, dar au fost declarate în mod distinct în revelaţia din urmă?

 

 

horizontal rule

Trăind sub imperativul vremurilor, dar fiind, prin propovăduirea evangheliei, deasupra vremurilor [Partea 2]

de Marian Ghita

 

„Evanghelia aceasta a împărăției va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie

tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârșitul” (Matei 24:14)

 

3.      Evanghelizarea în toată lumea – o lucrare divino-umană

În orice demers evanghelistic rodnic apar trei factori care trebuie să conlucreze împreună. Dumnezeu este cel care se implică în mod direct (chiar dacă nu întotdeauna acest lucru se vede bine); cel care vestește evanghelia (sub călăuzirea Duhului Sfânt); omul evanghelizat, care are o individualitate aparte, și care va răspunde în mod personal evangheliei. Filip, evanghelistul, a fost implicat în convertirea unui famen etiopian (Fap. 8:26-40), care, după toate probabilităţile, era un prozelit (era un păgân care a aderat la religia iudaică). El venea regulat la Ierusalim să se închine lui Dumnezeu. Acest om avea o funcţie înaltă în Etiopia – era ministrul de finanţe la împărăteasa Candace a etiopienilor (Fap. 8:27). De asemenea, el era și famen (iudeii nu priveau bine pe asemenea oameni). Filip l-a întâlnit pe famenul etiopian „pe drumul care coboară spre Ierusalim la Gaza” (Fap. 8:26). Drumul din Samaria la Gaza era un drum pe coasta Mării Mediterane, un drum comercial foarte folosit în vremea aceea, şi care conducea spre Egipt (vezi Exod 13:17). Evanghelizarea famenului etiopian ne arată cum trebuie abordaţi oamenii în evanghelizare.

Filip, de data aceasta, a fost condus de un înger al Domnului spre acest om (8:26-29). Nu totdeauna se întâmplă aşa. Dar, acest fapt ne arată că evanghelizarea este lucrarea lui Dumnezeu înainte de a fi un demers al evanghelistului. Filip a fost supus lui Dumnezeu în totalitate în acest demers evanghelistic (2 Cor. 5:20; Fap. 16:6-10). Noi trebuie să ne rugăm Domnului ca El să ne călăuzească în evanghelizare şi să fim deschişi voii Sale. Dacă El nu este cu noi nu vom putea face nimic (Ioan 15:5; Fil. 4:13). Pe de altă parte, din moment ce Dumnezeu ne conduce într-un mod special spre anumiţi oameni ca să-i evanghelizăm, aceasta înseamnă că acei oameni sunt pregătiţi de Domnul pentru a primi Evanghelia (vezi Fap. 16:14; 13:48). Famenul etiopian citea din cartea profetului Isaia, în timp ce l-a întâlnit Filip; el citea exact pasajul din cap. 53 despre mielul jertfit (8:30-34). Interesul lui pentru Cuvântul Domnului era mare. Filip s-a folosit de aceste elemente în evanghelizare. El i-a predicat într-o manieră potrivită situaţiei şi aspiraţiilor lui. Famenul a primit cu toată inima evanghelia predicată de Filip și astfel el a devenit un creștin autentic. Noi suntem chemați să vestim tuturor oamenilor Evanghelia, fie că ei o primesc sau nu. Sunt însă unii oameni spre care Dumnezeu ne direcționează în mod cu totul special pentru a le vesti evanghelia. Noi trebuie să acordăm o atenție cu totul specială acestora, în evanghelizare. De ce? Pentru că asemenea oameni devin vase speciale în vestirea evangheliei în locul lor de baștină. În demersurile evanghelistice de pionierat (când s-au deschis noi câmpuri de misiune) evangheliştii au acordat o atenţie specială personalităţilor vremii (vezi Fapte). Motivul a fost că aceşti oameni, prin valoarea lor socială şi prin funcţiile lor, accelerau de fapt demersul evanghelistic. Când Pavel vorbeşte despre mulţi din Biserică care nu sunt de neam ales, sau valori recunoscute ale societăţii (1 Cor. 1:25-31), el scoate în evidenţă faptul că mântuirea oricărui om nu este posibilă prin înţelepciunea omenească ci prin „nebunia” planului lui Dumnezeu, care este mai înţeleaptă decât toată înţelepciunea lumii la un loc. Oamenii (toţi) trebuie să se smerească înaintea lui Dumnezeu şi să accepte planul Lui „nebunesc” de mântuire – prin crucea lui Cristos. Chiar și famenul s-a umilit înaintea Evangheliei, înaintea lui Filip. Dar pentru o evanghelizare eficientă Domnul a folosit, de multe ori, oameni de valoare și importanţi în societate. Aceştia au devenit unelte potrivite în misiunea de pionierat a evanghelizării (vezi famenul etiopian – Fap. 8; Saul din Tars –Fap. 9; sutașul Corneliu – Fap. 10; dregătorul Sergius Paulus din Cipru – 13:7, 12; temnicierul din Filipi – 16:29-34; Sosten, fruntaşul sinagogii din Corint – 18:17; Publius, mai marele din Malta – 28:7-10; etc.). Un lucru la care trebuie să medităm foarte serios în evanghelizare este acela al orientării demersului evanghelistic în mod deosebit spre personalităţile vremii, când acest demers se realizează în locuri care nu au mai fost până la acel moment evanghelizate. Desigur trebuie vestită Evanghelia oricărui om, dar este important să ne propunem să-i evanghelizăm pe oamenii sus puşi. De asemenea, este important să vizăm în evanghelizare, în mod deosebit, bărbaţii din familie (capii familiilor), pentru că astfel, evanghelizarea va avea un mai mare succes asupra întregii lor familii. Toate acestea ţin de strategia de evanghelizare, care trebuie adoptată câteodată. Ideea principală, care se desprinde de aici, este că Dumnezeu, în demersul evanghelistic, pregătește oamenii în vederea evanghelizării și evangheliștii sunt conduși în mod special spre aceștia. Noi putem vorbi despre „mișcări (valuri) evanghelistice”, care au condus la accelerarea demersurilor evanghelistice într-o anumită zonă geografică sau la un anumit moment istoric (vezi felul în care Duhul Sfânt a fost la lucru într-un mod special în ziua cincizecimii, în Fapte 2, când, prin darul limbilor, demersul evanghelistic a cuprins foarte rapid o mare masă de oameni și multe națiuni; observă că, după aceea, demersurile evanghelistice nu au mai avut amploarea de la început; și aceasta nu din cauza lipsei de credință sau dedicare a bisericii în evanghelizare, ci din cauză că așa a hotărât Dumnezeu). Dumnezeu însă se implică în mod direct în viața fiecărui om care este confruntat cu evanghelia mântuirii (chiar dacă lucrul acesta nu se vede întotdeauna). Dumnezeu pregătește un context potrivit pentru acel om, îi pregătește, prin Duhul Sfânt, inima pentru primirea evangheliei. Nici un om convertit la Cristos nu a fost convertit prin abilitățile sale sau prin abilitățile vestitorilor evangheliei. Dacă cineva a fost convertit prin evanghelie, aceasta a fost din cauză că Dumnezeu s-a implicat în mod direct în viața lui (observă Fap. 13:48 – se vorbește aici despre o rânduire, de la Dumnezeu, desigur, pentru ca oamenii să creadă evanghelia și astfel ei să capete viață veșnică; vezi și Efes. 1:4-6).  

Convertirea famenului etiopian a fost reală. El a primit o deplină bucurie în inima lui (v. 39) şi în această stare a ajuns în Etiopia. Cu siguranţă, famenul a vestit Evanghelia şi împărătesei Candace şi multora din Etiopia. Nu ştim cine a crezut Evanghelia în Etiopia, dar cu siguranţă Evanghelia şi-a arătat puterea mântuitoare în vieţile multora din acea parte a lumii (Rom. 1:16-17). Toate acestea ne arată că Filip a ştiut cum să predice Evanghelia; a ştiut să se supună Domnului în a-l contacta pe famen, a ştiut să se apropie de el în mod potrivit, a ştiut cum să-i explice Evanghelia şi a ştiut să cum să-l provoace să dea răspunsul potrivit Evangheliei. Rezultatul a fost cel scontat de Dumnezeu. Filip a știut să colaboreze cu Dumnezeu în evanghelizare. Un adevărat vestitor al evangheliei îşi face partea sa cu credincioşie, în timp ce şi Domnul îşi face partea Lui în evanghelizare (Pavel spune: „Eu, Pavel, am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească” – 1 Cor. 3:6-9).

 

Fapte 8 conţine de asemenea și câteva intervenţii divine speciale, care sunt factori importanţi în evanghelizare. Nu înseamnă că în toate demersurile evanghelistice Dumnezeu manifestă toate aceste intervenţii exclusiv dumnezeieşti, dar trebuie să înţelegem că dacă evanghelizarea este o lucrare a lui Dumnezeu, înainte de a fi o lucrare omenească, atunci noi trebuie să fim unelte potrivite în mâna lui Dumnezeu în vestirea Evangheliei. Oamenii trebuie să-L vadă pe Dumnezeu la lucru în vieţile lor şi să-L vadă la lucru în vieţile şi lucrarea evangheliştilor (1 Cor. 3:5-9; 2 Cor. 5:20). Filip a fost un vestitor al adevăratei Evanghelii şi un evanghelist care s-a lăsat antrenat în mod deplin de Dumnezeu, chiar și de intervenţiile Sale miraculoase (divine, speciale). Noi trebuie să fim astfel de oameni ai lui Dumnezeu: vestitori ai Evangheliei lui Cristos (nu ai altei evanghelii) şi vestitori sub directa îndrumare a lui Dumnezeu, oameni prin care El îşi face deplin lucrarea Sa în alţii. În ce mod intervine Dumnezeu în lucrarea de evanghelizare?

 

Există intervenții ale suveranității lui Dumnezeu în istorie. Prigoana creştinilor din Ierusalim (Fap. 8:1) este o intervenţie care arată suveranitatea Domnului asupra istoriei, o intervenţie favorizantă pentru evanghelizare. Din cauza acestei prigoane, creştinii din Ierusalim s-au împrăştiat peste tot şi au putut duce astfel Evanghelia în foarte multe locuri (8:4; 11:19-21). Dacă cercetăm istoria lumii, noi vom putea vedea cum evenimentele istorice ale acestei lumi au concurat cu mare succes în răspândirea cuvântului lui Dumnezeu în lume, chiar dacă acele evenimente au fost tragice. Venirea Domnului Isus Cristos pe pământ a avut loc la împlinirea vremii (Gal. 4:4-5 – putem vorbi aici despre imperiul roman care s-a impus în conducerea lumii civilizate; despre cultura și limba greacă care s-au răspândit în toată această lume civilizată; despre influența iudaismului în imperiul roman și despre traducerea Vechiului Testament în limba greacă, sub numele de Septuaginta; despre decăderea spiritual și morală a societății de atunci și accentuarea aspirațiilor umane după mântuire – toate acestea au ajuns la un punct culminant și au favorizat vestirea și răspândirea evangheliei în lume). Din cauza prigonirii declanșate în Ierusalim, împotriva bisericii lui Cristos (Fap. 8:1-4), Filip a plecat în Samaria şi a propovăduit aici pe Cristos (8:5). Asemenea situații nu par să aibă nimic favorizant pentru evanghelizare, în ele însele. Dar, faptul că Dumnezeu în suveranitatea Lui, se implică în aceste evenimente, intervenţia Lui Însuşi reprezintă mişcarea divină, dătătoare de viaţă, care favorizează evanghelizarea (vezi Gen. 1:2 – mişcarea Duhului de aici a fost o mişcare spre creaţia lumii). Trebuie să studiem cu atenţie pasajele din Mat. 24:1-14; Evr. 1:1-2; Rom. 13:11-14; Efes. 5:15-17. Ce au ele în comun? Elementul timp (vreme, veac). Ni se spune că prin Fiul (Isus Cristos), Dumnezeu a făcut veacurile (Evr. 1:2), sau istoria. În Mat. 24 Isus arată că vor fi multe evenimente dureroase în istorie, dar ele nu vor fi decât începutul durerilor. El a vrut să spună că nimic din toate aceste dureri nu vor finaliza istoria; nu ele vor determina sfârşitul lumii. Dar ce va determina sfârşitul? În Mat. 24:14 se spune că „Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul”. Ce a vrut Domnul să ne spună? Vestirea Evangheliei lui Cristos reprezintă firul roşu al istoriei, coloana vertebrală a ei. Ceea ce ţine istoria aceasta în fiinţă este Cuvântul Evangheliei lui Cristos (vezi 2 Pet. 3:5-7; Mat. 24:35). Tot ce Domnul îngăduie să se întâmple în istorie sunt tocmai acele lucruri care favorizează mărturia Evangheliei. Martorii Evangheliei trebuie să ştie că, dacă vor fi credincioşi însărcinării date lor de Domnul, ei vor fi protejaţi; ei vor exista atâta timp cât Domnul are de îndeplinit lucrarea dată lor (vezi Filip. 1:20-26; 2 Tim. 4:6-8; Fap. 12; Ioan 21:18-22; Ioan 3:30; Mat. 4:12-17).

Există intervenții ale Duhului Sfânt care întăresc mărturia evangheliei. Filip a predicat Evanghelia în puterea Duhului Sfânt. Lucrarea sa era însoţită de semne şi minuni, în aşa fel încât mesajul Evangheliei sale să fie dovedit ca venind de la Dumnezeu (Evr. 2:3-4; Mc. 16:15-20), că evanghelia vestită de el întrece în eficacitate lucrările demonice ale lui Simon (Fap. 8:5-13). Am văzut mai sus cum lucrează Duhul lui Dumnezeu şi cum administrează El semnele şi minunile (noi nu avem voie să-L manipulăm pe Duhul Sfânt, să facă ceea ce vrem noi; noi trebuie să ne lăsăm controlaţi de Duhul Sfânt – El este suveran şi în acest domeniu El va face ce va voi, când şi cum va voi). Cert este că noi trebuie să ne supunem în totalitate Duhului Sfânt şi să vestim Evanghelia în puterea Lui. Îndemnul de a fi plini de Duhul Sfânt este şi pentru noi, cei de astăzi (Efes. 5:18; vezi şi Rom. 8:6-9; Fap. 1:8). Domnul va depune El Însuși mărturie în faţa oamenilor în maniera cea mai potrivită pentru întărirea mărturiei Evangheliei pe care o predicăm (Vezi Ştefan – 6:15; 7:55-56; vezi Mat. 10:18-20; 1 Pet. 3:15-16; 4:12-14).

 

Există intervenții ale Duhului Sfânt în viața celor care primesc evanghelia, în vederea mântuirii lor. Această lucrare a Duhului Sfânt este esenţială pentru mântuire (vezi Ioan 3:3-8). Dacă celelalte intervenţii divine se petrec într-o măsură mai mare sau mai mică, fără această lucrare a Duhului Sfânt, în omul care primeşte Evanghelia prin credinţă, nu există mântuire. Duhul Sfânt îl naște din nou pe acest om și îl pecetluieşte pentru moştenirea mântuirii (Efes. 1:13-14; vezi şi Rom. 8). Duhul Sfânt, prin lucrarea Lui în viețile celor convertiți din Samaria, a confirmat astfel că lucrarea de vestire a evangheliei făcută de Filip a fost bună.

 

Există intervenții ale Duhului Sfânt în vederea mântuirii unor oameni speciali. Filip a fost condus în mod miraculos de un înger al Domnului, de Duhul Sfânt, spre famenul etiopian. Arătarea drumului pe care acesta mergea şi a carului în care el era, au fost intervenţii divine. De obicei când apar asemenea intervenţii în lucrarea lui Dumnezeu, înseamnă că acea lucrare (în cazul nostru, evanghelizarea famenului) are o importanţă și o semnificaţie deosebite. Famenul era un om important (în plan social) şi a cărui evanghelizare reprezenta o direcţie majoră în lucrarea de evanghelizare (evanghelizarea spre Etiopia, spre Africa; evanghelizarea fiilor lui Ham). După evanghelizarea celor din Ierusalim, a urmat o direcţie majoră în istoria Bisericii: perioada de tranziţie de la iudei la neamuri. În această perioadă de tranziţie, o direcţie majoră de evanghelizare a fost spre Africa printr-un prozelit etiopian (un om care era aproape de iudaism, şi de africani, dar şi de cercurile înalte ale societăţii din Africa). Toate acestea arată cât de importantă a fost evanghelizarea acestui famen. Noi suntem chemaţi să fim sensibili la asemenea atenţionări speciale. Nu trebuie să pierdem asemenea oportunităţi, chiar dacă ele ne duc în necunoscut.

Există intervenții ale Domnului, care pot fi considerate speciale, miraculoase, în viața vestitorilor evangheliei. În Fapte 8:39 ni se spune ceva de-a dreptul incredibil: „Când au ieşit afară din apă, Duhul Domnului a răpit pe Filip. Şi famenul nu l-a mai văzut”. Asta da, intervenţie! Care a fost rostul acestei „teleportări” a lui Filip? Nu ni se spune, dar putem intui răspunsul. (a) Se pare că rostul acestei minuni a fost pentru famen, mai întâi. Famenul a înţeles atunci că mesajul pe care l-a primit de la Filip (mesajul Evangheliei) nu a fost un mesaj omenesc. Era efectiv Cuvântul lui Dumnezeu. Famenul trebuia să depună mărturie în Etiopia despre Evanghelia primită. El putea spune că Dumnezeu Însuşi i-a dat acest mesaj al lui Cristos prin mesagerul Lui. În original cuvântul „mesager” este similar cu cuvântul „înger”. Un mesager din partea lui Dumnezeu este de fapt un înger al Lui. Famenul putea spune că el a primit mesajul prin îngerul Domnului. Aceasta conferea autoritate mesajului famenului. De asemenea el, în acest fel, era păzit de tentaţia de a modifica mesajul Evangheliei după gândirea lui. (b) Rostul acestei minuni a fost şi pentru Filip. Ca evanghelist itinerant ce era (8:40), el a înţeles acum că, dacă era nevoie de predicarea lui în vreun alt loc, el urma să fie „dus (teleportat)” de Domnul în acel loc imediat. Ca evanghelist era nevoie să meargă în multe locuri. Nu înseamnă că Domnul urma să procedeze mereu aşa, dar acesta a fost un semn pentru Filip că Domnul nu este limitat de nimic, atunci când este vorba de a duce undeva Evanghelia. Aceasta ne îndreaptă atenţia spre multe intervenţii miraculoase ale Domnului în viaţa şi lucrarea evangheliştilor. Toate ne arată că Domnul este alături de mesagerii Lui şi-i va ocroti, îi va călăuzi, dacă este necesar chiar şi într-un mod miraculos. Dar poate că Domnul îi comunica lui Filip şi faptul că el trebuia să fie imediat şi în alte locuri; şi alţii aveau nevoie de propovăduirea lui. Evanghelizarea trebuie să se facă răscumpărând vremea (Efes. 5:16). Intervenţia miraculoasă a Domnului poate fi considerată şi o „răscumpărare a vremii”, în vederea răspândirii rapide a evangheliei.

 

Filip a fost deci un excelent evanghelist. Din evanghelizarea lui noi putem învăţa multe lucruri. (a) Evanghelizarea este un demers divino-uman. Dumnezeu este Cel care trebuie să conducă acest demers şi noi avem obligaţia să lucrăm în voia Lui, în lucrarea de vestire a cuvântului Său. (b) Noi trebuie, din acest motiv, să fim oameni echipaţi de Duhul Domnului pentru o evanghelizare eficientă după standardele Lui; să fim oameni cu o mărturie ireproşabilă, plini de Duhul Sfânt, care ştiu ce înseamnă să umble cârmuiţi de Duhul Sfânt, astfel ca evanghelizarea să-şi atingă obiectivul: mântuirea oamenilor. (c) În lucrarea de vestire a cuvântului noi trebuie să înţelegem că nu mai suntem ai noştri ci ai Domnului. El îşi are strategia Lui de evanghelizare – noi trebuie doar să o descoperim şi să o aplicăm. Dacă slujim pe Domnul după gândirea noastră şi după resursele noastre, noi vom ajunge să încurcăm planurile lui Dumnezeu şi consecinţele vor fi devastatoare. Dumnezeu are un plan extraordinar şi resurse nelimitate în vederea îndeplinirii lucrării Domnului. (d) Noi trebuie să vestim cuvântul lui Dumnezeu în contextul în care noi trăim și în care oamenii, la care ne ducem cu evanghelia, trăiesc. Chiar dacă va fi dificil să vestim cuvântul (din cauza unui context dificil), noi trebuie să cerem Domnului ca El să ne lumineze și să intervină, pentru ca oamenii să audă evanghelia în vederea mântuirii lor sau în vederea mărturiei împotriva lor.

 

Filip, de asemenea, este un exemplu al faptului că propovăduirea evangheliei este un demers divino-uman care este antrenat de Dumnezeu Însuși. Tot ceea ce avem nevoie, ca și vestitori ai evangheliei, este să știm că Dumnezeu este cel care mișcă lucrurile în direcția unei evanghelizări de succes și că noi nu avem altceva de făcut decât să mărturisim pe Cristos oamenilor. Noi trebuie să semănăm Cuvântul, să udăm sămânța și Dumnezeu va face să crească mântuirea în viața celui evanghelizat (sau va face ca evanghelia să fie mărturie împotriva acestuia) (1 Cor. 3:5-9).       

          

4.      Evanghelizarea în toată lumea – un demers care nu va fi lipsit de rod binecuvântat

Vestirea evangheliei a adus, de-a lungul istoriei bisericii, mult rod; deja ea este în toată lumea, chiar dacă mai sunt unele zone în care evanghelia nu a ajuns. Biserica lui Cristos este răspândită în toată lumea și continuă să se zidească. Acestea sunt dovezile că cuvântul lui Dumnezeu este adevărat. Dumnezeu a spus: „Căci, după cum ploaia și zăpada se pogoară din ceruri și nu se mai întorc înapoi, ci udă pământul și-l fac să rodească și să odrăslească, pentru ca să dea sămânță semănătorului și pâine celui ce mănâncă, tot așa și Cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se va întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea și va împlini planurile Mele” (Isa. 55:10-11). De asemenea, cuvântul evangheliei și-a demonstrat puterea dumnezeiască prin faptul că, cei care l-au primit prin credință, au fost mântuiți; și numărul celor mântuiți, în toată lumea și de-a lungul istoriei bisericii, este imens (vezi Rom. 1:16; Apoc. 7). Au fost însă și foarte mulți oameni care au respins cuvântul evangheliei. Numărul celor nemântuiți este, în lume, mult mai mare decât numărul celor mântuiți (vezi Mat. 7:13-14). Trebuie însă să luăm în considerație două aspecte în ceea ce privește eficacitatea evanghelizării. (a) Numărul celor mântuiți este acela pe care Dumnezeu l-a hotărât din veșnicie (vezi Efes. 1:4-6; Rom. 11:25-26; Apoc. 7; Fap. 13:48). Nu se va pierde nimeni dintre cei aleși spre mântuire. (b) Eficacitatea evanghelizării nu se măsoară doar prin numărul celor mântuiți. Ea se măsoară prin calitatea mântuirii de care vor avea parte cei mântuiți – ea este o mântuire desăvârșită și veșnică (Rom. 1:16; Evr. 5:9; 10:14; Filip. 1:6). De asemenea, eficacitatea ei se arată și prin mărturia pe care ea o lasă în lume (Mat. 24:14). Influența binefăcătoare a evangheliei s-a arătat în influența care a avut-o asupra societății omenești. Chiar dacă nu toți oamenii au primit evanghelia, totuși ea a influențat în bine întreaga societate umană. Nimic nu se compară cu binefacerile pe care le-a adus cuvântul evangheliei în istorie (vezi, de ex., civilizația în societatea omenească și toate roadele ei binefăcătoare; vezi lucrarea Reformei în Europa și în lume). Dar, mai este un aspect al mărturiei evangheliei. Ea „va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor” (Mat. 24:14). În ziua judecății, faptul că evanghelia s-a vestit și se vestește în toată lumea, va fi un argument zdrobitor în favoarea lui Dumnezeu. Nici un om, atunci, nu se va putea scuza că nu a auzit sau că nu a primit cuvântul vieții. Dumnezeu va fi găsit adevărat în afirmațiile Sale, iar oamenii care au respins adevărul vor fi dovediți vrednici de judecata divină (Rom. 3:4).

 

În predicarea lui Petru, în ziua cincizecimii (Fap. 2:22-41), descoperim câteva elemente ale acestei mărturii ale evangheliei.

-                     Cuvântul evangheliei l-a făcut pe Petru să aibă curajul de a-i confrunta pe oameni cu adevărul despre faptele mântuitoare. În acest fel, evanghelia a avut credibilitate și autoritate în fața oamenilor. El le-a spus: „Pe Isus din Nazaret, Om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră... după cum bine știți” (v. 22 – vezi întreaga lui predică, cu citatele Scripturii în ea). Ei nu puteau nega faptele despre Cristos. Același lucru îl afirmă și evanghelistul Luca lui Teofil, atunci când îi scrie evanghelia (Lc. 1:1-4; Fap. 1:1-2). El vorbește despre faptele lui Cristos care pot fi dovedite a fi adevărate. Desigur, noi, cei din vremea noastră, nu mai putem spune că oamenii au văzut ceea ce s-a întâmplat cu Cristos. Dar, vestitorii evangheliei prezintă fapte care pot fi dovedite a fi adevărate în plan istoric. Faptele lui Cristos s-au petrecut în această istorie umană. Nimeni nu poate demonstra contrariul. Așadar, oamenilor nu li se oferă prin evanghelie povești frumoase, care îi pot încânta; ei sunt confruntați cu un adevăr veritabil. Mai mult, faptele lui Cristos sunt fapte mântuitoare. Ele dovedesc în mod incontestabil că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu, și că aceste fapte, odată crezute, aduc mântuire desăvârșită și veșnică în vieților lor. Aceasta este o mărturie în fața oamenilor.

 

-                     Cuvântul evangheliei l-a făcut pe Petru să-i confrunte pe ascultătorii lui cu adevărul despre ei înșiși (despre păcatul lor) (vezi v. 23). Cu siguranță, predica lui nu a fost plăcută pentru ascultători. Dar, adevărul nu putea fi evitat. Când predicăm evanghelia oamenilor, demascarea păcătoșeniei oamenilor este absolut necesară, în vederea trezirii conștiinței lor vinovate. Avem de asemenea promisiunea că Duhul Sfânt Însuși va dovedi lumea vinovată (Ioan 16:8-11). Confruntarea lui Petru putea irita pe oameni și dacă Petru ar fi mințit în predica lui, cu siguranță ar fi fost pus la punct, fără nici o problemă. Dar Petru a spus adevărul, un adevăr care, chiar dacă ar fi fost respins, nu putea fi evitat în procesul străpungerii inimilor lor (vezi v. 37).

 

-                     Cuvântul evangheliei i-a străpuns în inimă pe ascultătorii lui Petru (v. 37). Aceasta a fost lucrarea Duhului Sfânt de convingere în inima ascultătorilor (Ioan 16:8-11). Ei au fost străpunși cu mare putere în inimile lor. Duhul Sfânt i-a făcut să se vadă pierduți din cauza păcătoșeniei lor și, astfel, ei au acceptat prin credință singura soluție pentru salvarea lor – pe Cristos (pocăința față de păcat și credința în El). Desigur, mulți alții nu au primit cuvântul în inima lor, dar aceasta nu a însemnat că ei nu au fost cercetați prin Duhul Sfânt. Reprezentanții sinedriului au fost foarte serios cercetați de mesajul lui Ștefan (vezi Fap. 7). Au fost atât de loviți în inimă, încât manifestările lor au arătat foarte bine acest lucru (7:54-59).

Mărturia evangheliei a fost, este și va fi evidentă, cu mare putere, în mântuirea celor care primesc cuvântul, cât și în pierzarea celor care resping cuvântul. Separarea acestor două categorii de oameni este și va fi clară, chiar și aici pe pământ, dar cu atât mai mult în ziua judecății (vezi cele două categorii de oameni, în manifestarea lor extremă, atunci când a înviat Domnul Isus Cristos – Mat. 28:11-20; și la judecata lui Cristos – Mat. 25:31-46). Așadar, vestirea Evangheliei va avea cu siguranță rod.  Ea va aduce oamenilor fie mântuire și viață veșnică, fie condamnare veșnică.         

 

5.                 Evanghelizarea în toată lumea – singura rațiune de existență a acestei lumi  

Deși, Domnul Isus a fost întrebat de ucenicii Lui, cu privire la momentul sfârșitului acestui veac (Mat. 24:3), El abia acum vorbește despre acest sfârșit. Este interesant să vedem că Domnul Isus vorbește mai întâi despre ceea ce nu va însemna sfârșitul veacului. Vor fi războaie, conflicte între neamuri, dar ele nu vor determina sfârșitul societății umane (v. 6-8). Vor fi cataclisme pământești (cutremure, boli, etc.), dar nici ele nu vor distruge lumea; ea va continua să existe. Vor fi prigoane împotriva sfinților Domnului și ei vor avea mult de suferit (v. 9). Va exista o decădere în plan spiritual și moral în întreaga lume (v. 10-12), dar nici acestea nu vor determina sfârșitul societății umane. Oare de ce Domnul nostru le vorbește mai întâi despre ce nu va aduce sfârșitul acestui veac, ca după aceea să le spună ce va determina acest sfârșit? El explică acest lucru chiar la începutul răspunsului Lui: „Băgați de seamă să nu vă înșele cineva. Fiindcă vor veni mulți în Numele Meu...Și vor înșela pe mulți” (v. 4-5). Toate aceste „cutremure” sociale, economice, fizice, pământești, morale și spirituale amintite (v. 6-12) pot fi ușor considerate ca și fenomene care să determine sfârșitul existenței umane. Și, în parte, acest lucru este adevărat. De-a lungul istoriei ideea sfârșitului lumii a fost foarte des vehiculată de fel de fel de prezicători foarte „înțelepți” ai acestei lumi. Și acest lucru este foarte des vehiculat și în această vreme contemporană nouă. Ei bine, Domnul Isus Cristos a știut acest lucru și i-a făcut pe ucenicii Lui să înțeleagă că nu aceste fenomene, prin ele însele, vor determina sfârșitul lumii. Lumea aceasta este păzită, spune Petru, prin cuvântul lui Dumnezeu „pentru focul din ziua de judecată și de pieire a oamenilor nelegiuiți”, așa cum Dumnezeu a făcut ca cerurile și pământul să apară în existență prin același cuvânt divin (2 Pet. 3:5-7). Înțelegem de aici că ceea ce ține în ființă întreaga istorie a acestei lumi, chiar dacă „toată lumea zace în cel rău” (1 Ioan 1:19), este cuvântul lui Dumnezeu. Dumnezeu ține în ființă această lume atâta timp cât planul Lui se desfășoară, până la împlinirii lui. Acest plan este ca evanghelia Împărăției cerurilor să fie propovăduită în toată lumea, „ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârșitul” (Mat. 24:14). Tot ceea ce se desfășoară în această lume (bine sau rău) este menit să împlinească acest plan al lui Dumnezeu. Când acest plan de ajungere a evangheliei în toată lumea se va fi realizat, atunci lumea nu mai are nici o rațiune de a exista în această formă. Conform Fapte 2:17-21, Duhul Sfânt va fi la lucru în lume, pentru ca evanghelia mântuirii să aducă mântuire în cei ce cred evanghelia vestită, sau pentru ca ea să fie ca și condamnare peste cei care nu o cred. Această propovăduire a evangheliei se va desfășura înainte de a veni „ziua Domnului, ziua aceea mare și strălucită” (v. 20). Când ziua Domnului va veni, atunci va veni și judecata lui Dumnezeu peste lume și, de asemenea, Împărăția lui Cristos va aduce o nouă lume – cea veșnică (vezi 2 Pet. 3; vezi Apocalipsa).

 

Merită subliniate câteva lucruri, legate de acest deznodământ a lumii.

-                     Orice s-ar întâmpla în istoria lumii, sfârșitul ei nu stă în ceea ceea ce se întâmplă în ea ci în ceea ce Dumnezeu a hotărât pentru ea (vezi cartea Faptele Apostolilor; vezi istoria până în prezent a lumii – au fost mulți care au prevestit sfârșitul lumii, în baza războaielor, a fenomenelor astronomice, a crizelor de tot felul din ea, dar lumea a continuat să existe, în ciuda acestor crize; evanghelia însă a început să fie vestită în Ierusalim și propovăduirea ei a continuat în Iudeea, în Samaria și apoi s-a extins până înspre marginile pământului și continuă să invadeze toată lumea – această extindere a evanghelizării este acum aproape de final). Această mișcare a vestirii evangheliei se poate vedea că a fost și este unidirecțională (doar înspre extinderea tot mai mare a evanghelizării). Nimic nu a putut opri acest proces până în prezent.

 

-                     Scriptura vorbește despre un număr al celor mântuiți, care trebuie să fie împlinit (Rom. 11:25-27). Numai Dumnezeu știe acest număr. S-a început cu evanghelizarea printre iudei, apoi, în urma respingerii evangheliei din partea lor, ei au primit o judecată divină prin împietrirea lor, în timp ce evanghelizarea s-a extins înspre neamuri. Astfel, mântuirea lui Dumnezeu a ajuns și la neamuri și evanghelizarea lor se va încheia odată cu intrarea în numărul celor mântuiți a tuturor celor hotărâți dintre neamuri de Dumnezeu pentru aceasta. În final, se vor adăuga la acest număr al mântuiților și rămășița lui Israel. În acest fel, propovăduirea evangheliei va fi încheiată și ziua Domnului va încheia istoria acestei lumi.

 

-                     Sfinții Domnului trebuie să fie plini de încredere în Dumnezeu, pentru că au, în vederea propovăduirii evangheliei, întreaga putere a Domnului Isus Cristos (Mat. 28:18-20), toată asistența Duhului Sfânt (Fap. 1:8) și pe Dumnezeu care intervine și lucrează în favoarea lor (Fap. 4:24-31). Ceea ce este demn de subliniat este faptul că, atunci când este vorba despre acceptarea de a trăi o viață de mărturie în vederea propovăduirii evangheliei, nici un credincios nu ar trebui să-și facă probleme că o astfel de trăire i-ar crea probleme din partea lumii în mijlocul căreia trăiește. Desigur, ei sunt expuși necazurilor de tot felul, urii și prigoanelor celor din lume, din pricina lui Cristos pe care ei Îl propovăduiesc. Însă, necazurile care vor veni asupra lor, sunt din cauza purtării crucii lui Cristos. Iar purtarea crucii lui Cristos le asigură credincioșilor: binecuvântarea vieții veșnice (Mat. 16:25-27), binecuvântarea gloriei viitoare (Rom. 8:17-18; 2 Tim. 4:6-8), cât și bucuria părtășiei cu suferințele lui Cristos (vezi 1 Petru; Filip. 3:8-11). Mai mult, cea mai bună protecție de care putem avea parte aici pe pământ, în mijlocul confruntărilor de tot felul, este aceea de a rămâne în voia Domnului, indiferent cât ne-ar costa acest lucru (vezi Fap. 12; 2 Tim. 4:16-18). Evadarea din cadrul voii lui Dumnezeu, pentru a ne cruța pe noi înșine, ne conduce înspre o stare total periculoasă, poate chiar pierzarea noastră veșnică (vezi Mat. 16:25-26; 2 Tim. 4:10). Și, chiar mai mult, credincioșia în împlinirea voii lui Dumnezeu (vorbim despre trăirea în lume ca și martori ai lui Cristos), ne garantează faptul că Domnul va avea grijă să nu apară în viața noastră lovituri din partea celui rău care să compromită lucrarea pe care o avem din partea Lui; atâta timp cât Dumnezeu are o lucrare de făcut prin noi, nimeni și nimic nu poate să distrugă acea lucrare (compară Filip. 1:20-26 cu 2 Tim. 4:6-8; Ioan 10:39 cu Lc. 22:52-53). Doar în momentul când lucrarea lui Dumnezeu este finalizată prin acel om al lui Dumnezeu, atunci cel rău are dezlegarea din partea Domnului să-l aducă pe acesta pe o linie moartă (vezi Apoc. 11:5-8; Ioan 3:26-30 și Mat. 4:12). Toate acestea ne arată statutul cu totul special pe care îl au slujitorii cuvântului evangheliei în această lume (Mat. 28:18-20).

 

-                     Va exista un moment final al istoriei lumii. Acest moment va fi declanșat de lucrarea anticristică, care, de la începutul lucrării mesianice a Domnului Isus Cristos, este activă în lume (1 Ioan 4:1-6). Această lucrare anticristică va ajunge la culme prin venirea lepădării de credință în lume și prin descoperirea omului fărădelegii (a fiului pierzării) (vezi 2 Tes. 2). Această lucrare satanică va domina această lume în finalul istoriei ei. În acest fel, lucrarea de propovăduire a evangheliei va fi oprită și martorii evangheliei vor fi anihilați (vezi Apoc. 11). Această dominare a celui nelegiuit pare să aibă sorți de izbândă, însă intervenția glorioasă a Domnului Isus Cristos va nimici pe deplin întreaga lucrare satanică, prin venirea Sa cu putere și cu mare glorie (2 Tes. 2:8).

 

Concluzii

Propovăduirea evangheliei în toată lumea este un fapt stabilit de Dumnezeu Însuși; este ceea ce ține în ființă această istorie a lumii. Evanghelia se va propovădui tuturor națiunilor pământului și tuturor oamenilor, nu doar pentru mântuirea lor – ei sunt liberi să o primească sau să o respingă (Mc. 16:15-16); ea va fi propovăduită și pentru a fi mărturie în ziua judecății care va veni. Abia atunci când evanghelia va ajunge să fie propovăduită în toată lumea, atunci va veni sfârșitul lumii acesteia. Noi, sfinții Domnului, trebuie să știm toate acestea. Adevărurile menționate în Mat. 24:14 ne ajută să veghem cu mare grijă asupra credincioșiei noastre în îndeplinirea mandatului pe care ni l-a încredințat Domnul – acela de a-i fi martori în toată lumea (Fap. 1:8; Mat. 28:18-20). În același timp ele ne ajută să avem îndrăzneala și determinarea de a persevera în lucrarea de vestire a evangheliei, știind că Dumnezeu este la lucru în istorie, pentru ca lucrarea Sa să se împlinească așa cum ni s-a arătat în Mat. 24:14. Noi nu avem siguranța că planurile noastre personale viitoare se vor realiza așa cum ne dorim (vezi Iacov 4:13-15), însă, atunci când este vorba despre împlinirea lucrării lui Dumnezeu în istorie, noi putem avea siguranța că planurile Sale se vor împlini. De aceea, binecuvântarea de a fi parte a lucrării lui Dumnezeu, ne este pe deplin garantată, indiferent de problemele pe care le vom întâmpina (Ioan 4:34-38; Fap. 4:23-31). Și nu în ultimul rând, adevărurile din Mat. 24:14 ne pot călăuzi cu mare succes înspre o slujire cu mare eficiență pe câmpul evangheliei, din cauza faptului că o asemenea viziune (dată de acest verset) ne oferă și strategia potrivită de evanghelizare în lume (vezi Fapte).

De aceea, ne rugăm lui Dumnezeu să fim „buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu” (1 Pet. 4:10-11; 1 Cor. 4:1-2); buni martori ai lui Cristos în lume!  AMIN.

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi


 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate