Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Teologie
 

 

 

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Hegeomai
Istorie
Pastorala
Studiu Biblic
Site-uri Baptiste
Media

 

 


Pagina de Teologie

 

Împărţia Lui Dumnezeu vis sau realitate?

Dr. Benjamin Cocar

 

Aţi auzit să nu omorâţi, dar Eu vă spun...

Matei 5:21-26

Imediat după ce ne-a spus că neprihănirea noastră e de altă natură, că fiind primită, imputată, neprihănirea noastră va fi capabilă de a realiza nu numai litera legii ci şi spiritul legii.

+ase ilustraţii vor fi prezentate în acest capitol care vor exemplifica felul cum Domnul Isus vrea ca noi să înţelegem neprihănirea lui, superioară de a fariselilor şi cărturarilor care păzeau litera dar călcău spiritul legii.

Neprihănirea Lui schimbă inima în aşa fel că noi putem trăi diferit de cei din legea veche, diferit de cei ce ascultau de litera legii, noi ascultăm de spiritul legii.

Prima ilustraţie se bazează pe a şasea poruncă din Decalog, Să nu ucizi!

Legea lui Moise interzicea uciderea, crima. Orice lege din lumea noastră interzice crima.

În Împărăţia Lui Dumnezeu omorul, uciderea, crima are dimensiuni noi.

Pentru a înţelege bine ce Domnul Isus spune trebuie să citim aceste ilustraţii:

a. în contextul lor general; nu luăm fiecare zicere ca fiind desprinsă de celelalte ci le citim ca un tot unitar

b. Domnul Isus a spus aceste lucruri în Israel unde se spuneau istorisiri nu pentru a ilustra un punct ci pentru ca ascultătorii să descopere sensul prin intuiţie

c. Unele ziceri sunt radicale, chiar hiperbolice urăște pe tata, pe mama pe soţie, pe copiii,@ nu acesta e sensul de ură ci un puternic contrast

d. Să nu uităm de diferenţa dintre litera şi spiritul legii

Prima ilustraţie este cea mai populară. Evreii atunci şi noi astăzi ne punem la adăpost cu aceasta... nu am omorât pe nimeni... Aţi auzit pe mulţi care se apară cu această linie, de ce să mă pocăiesc că doar nu am omorât pe nimeni...

În Exod 20:13 Dumnezeu dă porunca „Să nu ucizi!” În Numeri 35:30-31 se arată pedeapsa pentru crimă dacă omoară cineva un om să fie pedepsit cu moartea.” Exodul pune accentul pe moralitatea legii, adăugând consecinţe, evreii au schimbat accentul de la moralitate la infracţiune civilă, ei s-au uitat mai mult la pedeapsă decât la fapta în sine.

Domnul Isus le spune, dacă accentuaţi aspectul legal, juridic, atunci trebuie să legiferaţi şi motivaţia pentru crimă! Duceţi la judecată pe:

1. Oricine se mânie pe fratele lui; oricine fierbe de mânie împotriva fratelui lui merită pedeapsa judecăţii!

Mânia în forma ei cea mai simplă este reacţia spontană care are un rol vital în viaţa cuiva, şi deci nu e rea. Mânia este un puternic sentiment ce ne cuprinde când cineva sau ceva interferează cu viaţa noastră. Funcţia primară a mâniei este de a mă avertiza că ceva obstrucţionează voinţa mea şi îmi ridică rezistenţa mea, alarmarea mea chiar înainte de a-mi da seama.

Dacă asta ar fi totul, mânia nu ar fi păcat, chiar dacă nu e sănătoasă pentru trup.

Dacă nu am primi această reacţie şi s-o continuăm, ci am opri orice gând de răzbunare, sau dorinţă de a facă rău, atunci am fi scutiţi de cuvintele aspre ale Domnului Isus, dacă nu ele ni se aplică!

De ce ne mâniem? De ce lăsăm mânia să se înmagazineze în noi şi apoi o lăsăm să explodeze? Vedem în jurul nostru şi experimentăm şi noi necazul ce-l face mânia!

Cred că ne mâniem dintr-un spirit de auto-neprihănire şi mândrie. Dacă te uiţi cu atenţie la o personă mânioasă vei vedea întodeauna un âeu@ rănit, jignit. Importanţa ce ne-o dăm plus jignirea reală sau imaginară sunt exagerate până la absurd de cei ce înmagazinează mânie. La unii e un vulcan care fierbe înlăuntru mocnit, la alţii este vulcanul care se angajează într-o explozie susţinută împotriva celui ce mi-a întretăiat calea, care mi-a deraiat planurile, celui care mi-a oprit dorinţele sau s-a atins de ce-ai al meu.

Doar sentimentul de auto-neprhănire poate susţine mânia în cineva chiar după ce cauză imediată a dispărut. Să continui să fiu mânios trebuie să mă consider jignit, tratat în mod incorect, or să fi într-o cruciadă de a rectifica un rău pe care eu trebuie să-l rectific.

În casă sau în societate, doar când ne vedem buni, sau răniţi în „eul” nostru, doar atunci arborăm mânie, mânia ce ne strică viaţa, şi relaţiile. 

2. Oricine spune fratelui său nu eşti bun de nimic... ori prostule

Mânia nu se opreşte doar la a dori să faci răul, mânia duce la jignire verbală, abuz verbal.

În mânie vreau să-ţi fac rău, când îţi spun că eşti bun de nimic, de fapt eu spun că nici nu meriţi mânia mea, şi nu mă interesează dacă suferi sau nu. Dispreţul este urmarea firească a mâniei. 

Termenul folosit de Domnul Isus este Raca, termen care era folosit în vremea Domnului Isus pentru cei vrednic de dispreţ, care nu erau buni de nimic.

Domnul Isus pune relaţia de frate în faţa acestui termen şi nu este compatibilă.

În certurile din familie progresia este de la mânie la dispreţ, dispreţ exprimat în limbajul cel mai degradant, şi nu-i decât un pas până la brutalitate sau abuz fizic!

Cea mai înaltă curte de judecată va judeca pe oricine dispreţuieşte pe fratele lui.

3. Oricine spune fratelui său „nebunule..”

Nu este expresia trecătoare, „eşti nebun..” din zilele noastre, ci este treapta mai adâncă după dispreţ, când spui unui om că este nebun îl categoriseşti ca pe cineva care este infidel, care este împotriva lui Dumnezeu. Să spui aşa ceva înseamnă să produci răni adânci, devastatoare în sufletul fratelui tău, doar focul Gheenei îl meriţi.

Este absurd pentru cei ce trăiesc în împărăţia Lui Dumnezeu, după noua ordine, după noua lege, să folosească astfel de atitudini sau cuvinte.

Ne-a adus în împărăţie... legile s-au schimbat. Mânia devine parte din lucrurile interzise, iar vorbirea derogatorie, jignitoare, batjocoritoare nu are ce căuta în vocabularul creştin.

Tot ce Domnul spune aici este nu doar să nu omori, ci nu să nu laşi mânie în inimă care apoi te duce la vorbire şi atitudine care merită judecată.

Ce El spune să faci este să laşi darul la altar şi să mergi să vezi ce face mânia în fratele tău. Apoi vino şi te închină. Nu ne mai închinăm? Nu asta spune Domnul Isus, cui El spune să fim aşa de sensibili încât închinarea, cea mai înaltă slujbă ce o putem face să o lăsăm pentru a restabili relaţii rupte.

Un rezervor de mânie există în fiecare din noi şi e gată să izbucnească spunea un profesor de la Universitatea din California, Dr. R. J. Beaber, iar ziarele americane ne spun că anual în America sunt în jur de 25,000 de omoruri. 1000 se petrec la locul de muncă, şi 1 milion de oameni suferă răni din cauza violenţei colegilor de la locul de muncă. Câte crime ar fi avut loc dacă nu era mânia la baza lor?

Omenii din împărăţie a căror inimă a fost transformată, iar neprihănirea lor este de lată natură decât a fariseilor, vor avea

O atitudine nouă, fără mânie, cu înţelegere, bunătate, iertare.

Aşa şi doar aşa dovedim că neprihănirea noastră o întrece pe a lor.

Dintr-o lume murdară, într-una curată!

NU la adulter/ NU la orice destrăbălare!

Matei 5:27-30

Aţi auzit că s-a zis să nu comiţi adulter, Dar Eu vă spun... nu-i totul acolo, mai este!

Adică nu este suficient ce-a spus Moise, să nu comiţi adulter, Tu vrei mai mult... de fapt tot ce religia vrea este să strice bucuria oamenilor. Vrei să ne iei fânul...? Societatea este îmbibată de desfrâu. De la cele mai fragede vârste sunt copiii care se angajează în relaţii păcătoase. Uitaţi-vă cum se îmbracă şi cum se poartă. 

Domnul Isus a adus împărăţia Lui, calea cea nouă şi vie! In această cale nouă sunt oameni noi, radicali de noi, total noi care au inima schimbată şi zilnic îşi înnoiesc mintea după Cuvântul Lui Dumnezeu. Acestora le vorbeşte El, lor le spune al doilea contrast dintre ceea ce ei au înțeles că este Legea şi ce spune El că de fapt înseamnă Legea!

Nu omori dar te mânii, vorbeşti derogatoriu, dispreţuieşti...

Cel mai mult se vorbeşte despre mânie în acest text. Este foarte posibil că mânia şi dispreţul să stea la baza tuturor celorlalte contraste..

Elimină mânia, elimină cuvintele jignitoarea care taie şi rănesc, şi vei vedea că nici adulterul nu are aşa de mare amploare. Adică zideşte relaţii normale între oameni, relaţii fără mânie, fără dispreţ pentru aproape, şi în mod natural relaţiile vor fi mai bune.

Argumentul Domnului Isus trebuie din nou analizat în contextul noii împărăţii, al noilor relaţii cu El şi cu alţii. Cei ce sunt în împărăţie au relaţii noi cu oamenii, doresc fără mâniere sau dispreţ să respecte pe toţi pentru ceea ce sunt înaintea Lui Dumnezeu.

Petru spunea cititorilor lui în 1 Petru 4:3 că este destul că în trecut aţi trăit în desfrânări, în pofte, în beţii, ospeţe, chefuri şi slujiri idoleşti...

şi apoi în versetul 4. sunteţi o pricină de uimire pentru ceilalţi care nu pot pricepe cum de nu mai alergaţi cu ei împreună la potopul de desfrâu... ei se miră dar noi ştim secretul. El ne-a schimbat inima şi noi fugim de aceste lucruri, mergem contra curentului.

Sunt mulţi care respectă litera legii nu comit adulter fizic, dar trăiesc în lumea imaginaţiei cu fantezii păcătoase. Din nou, ca şi în cazul mâniei, Domnul Isus merge la spiritul legii. Domnul Isus aduce păcatul adulterul la sursa lui.

Orice se uită la o femeie ca s-o poftească, sau să o determine pe ea să-l dorească, păcatul este deja acolo.

Privirile păcătoase sunt privirile intense, care doresc mult mai mult decât ceea ce se vede. Pofta nu este atracţia normală dintre bărbat şi femeie, ci dorinţa de a păcătui cu ea dacă situaţia ar fi prielnică. Astfel de indivizi deja au păcătuit împotriva Lui Dumnezeu.

Ca şi în cazul mâniei care este reacţia normală când ceva sau cineva îţi blochează scopul, Dumnezeu a pus în noi dorinţa unul după altul. Există o dorinţă sănătoasă a soţului supă soţia lui, a băieţilor după fete. Lucrurile se schimbă când această dorinţă devine obsesie, atunci când ispita devine păcat. Să fi ispitit nu este păcat, să dai curs ispitei este păcat. Domnul Isus a fost ispitit dar nu a ascultat de ispititor, la fel şi noi nu păcătuim că suntem ispitiţi, dar dacă dăm drumul imaginaţie, fanteziei, atunci păcătuim. 

Ceea ce Domnul spune este că păcatul îşi are originea în inimă. Păcatul nu este doar actiunea păcătoasă ci gândul păcătos. El nu a venit să oprească acţiunile rele ale oamenilor ci să schimbe viaţa din temelii, inimi şi minţi înnoite, noi care gândesc şi nutresc trăiri din Dumnezeu nu din imaginaţia bolnavă a inimii vechi.

În Vechiul Testament a existat un om care ne spune că el a făcut un legământ cu ochii lui, Iov 31:1-10

În acest legământ el nu a dat voie ca ochii lui să poposească mai mult de o privire, a văzut-o dar a întors privirea de la ea. A doua privire, privirea intensă duce la păcat.

Dacă s-ar fi uitat cu păcat la o fecioară, ar fi văzut Dumnezeu, ajungea ca inima lui să fie înşelătoare, dar Dumnezeu a văzut acest lucru.

Iov nu a dat voie picioarelor lui să alerge la neligiuire şi nici inimii să urmeze ochii. Privirea lui nu a fost urmată de pofta inimii, a fost doar o privire. O persoană care crede Cuvântul Lui Dumnezeu, care a intrat în împărăţie, fie bărbat sau femeie, fie tânăr sau bătrân, toţi au luat aceaşi hotărâre: legământ cu ochii. Ochii nu se vor uita pofticios la nimeni şi la nimic. Psalmistul spune că voi evita privirea la orice lucru păcătos şi-mi voi întoarce ochii mereu spre Domnul, Psalmul 25:15, 101:2-3.

Apoi au luat hotărârea ca inima lor să nu urmeze ochii, chiar când privirea rătăceşte, inima va refuza să înmagazineze vre-o imagine păcătoasă, ci voi strânge Cuvântul Tău în inima mea ca să nu păcătuiesc împotriva Ta, Psalmul 119:11.

Apoi picioarele nu ne vor duce în locuri păcătoase, degetele nu vor apăsa pe clapele computerului să mă ducă în locuri de păcătuire, urechile mele nu vor lua aminte la vocile păcatului.

Un cuvânt de atenţionare pentru ambele grupuri, şi bărbaţi şi femei. Îmbrăcămintea provocatoare intră în categoria, cine face pe unul să păcătuiască... Nu haine sumare sau provocatoare, şi apoi ei sunt vinovaţi... da sunt vinovaţi dar sunteţi vinovate că i-aţi provocat.

Domnul Isus reduce la absurd, dacă trebuie să luaţi măsuri drastice luaţi-le! Scoateţi ochiul drept, taie mâna dreaptă!

Au fost oameni care s-au mutilat, care au luat aceste cuvinte ad literam, literal când de fapt ele sunt hiperbolice. Sfântul Pavel foloseşte un limbaj asemănător în Coloseni 3:5

Al treilea contrast al vieţii noi în împărăţie!

 

horizontal rule

Partea abstractă a teologiei sistematice

 de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.

 

(CONTINUARE)

 

CAPITOLUL 14

TRINITATEA

 

Doctrina biblică despre trinitate este stabilită în partea abstractă a principiilor seminarului teologic baptist sudic cu următoarele cuvinte (Art. III.): "Dumnezeu ne este revelat ca Tată, Fiu și Duh Sfânt, fiecare cu atribute personale distincte, ar fără o diviziune a naturii, a esenței sau a ființei.''

 

Unicitatea acestei definiții este că ea este doar o declarație a faptelor revelate în Scriptură, în timp ce include orice punct implicat în doctrina Trinității susținută de ortodoxie. Nu este adăugat nimic la faptele scripturale, dar expunerea completă a acestor cuvinte despre doctrină arată că a fost corect formulată din ceea ce a revelat Dumnezeu însuși. Numai El poate ști și descoperi ce este, deci trebuie să Îi acceptăm declarațiile, oricât de misterioasă și de neînțeles ar fi revelația.

 

Această definiție sugerează o metodă de tratament prin care, în simplitatea cea mai mare și scripturalitate, se poate obține întregul adevăr cu privire la acest subiect important.

 

I. RELAȚIA TATĂ - FIU

 

Dumnezeu ne este revelat ca Tată; nu doar în sens general, în care este chemat Tatăl creației, iar aceasta este numită fii Săi; nici ca Tată al fiilor Lui adoptați în Hristos Isus; ci Tatăl ca relație specială dintre El și o altă persoană numită de Scriptură Unicul Fiu. Sunt mai multe pasaje biblice ce revelează acest lucru.

 

1. Partea în care Hristos se adresează cu Tată lui Dumnezeu Mat. 11:25, 26; Marcu 14:36; Luca 10:21; 22:42 ; 23:34, 46; Ioa 12:26, 27, 28 ; 17:1, 5, 11, 24, 25.

 

2. Partea în care Hristos vorbește despre Tatăl Lui, nu al nostru, care este menționat doar în rugăciunea Tatăl nostru, în care îi învață pe discipoli cum să se roage. Mat. 10:32, 33 ; 15:13; 16:17; 18:10, 19; 20:23 ; 24:36; 25:34; 26:29, 39, 42, 53; Luca 2:49; 22:29; 24:49; Ioan 5:17, 43; 6:32; 8:19, 38, 49, 54; 10:18, 25, 29, 30, 32, 37; 12:26; 14:7, 20, 21, 23; 15:1, 8, 10, 15, 23; 20:17; Apoc. 2:27; 3:5.

 

3. Partea în care Se spune că Tatăl trimite sau dă pe Fiul.

 

Aceasta nu include multe pasaje în care se spune că Hristos este trimis, ci doar cele în care este menționat ca fiind trimis de Tatăl. Ioan 3:16, 17; 5:37; 6:37-40, 57; 8:16-19; 10:36 ; Ioan 12:45, 49 ; 14:24 ; 17:18; 20:21.

 

4. A patra parte reprezintă Tatăl care îl cunoaște și Îl iubește pe Fiul. Mat. 11:27; Luca 10:22; Ioan 3:35; 5:20.

 

5. Partea în care se spune despre Tată și Fiu că sunt conlucrători, sau în care Tatăl este martorul lucrărilor Fiului. Ioan 5:17; 10:25, 32, 36, 37, 38.

 

6. Partea în care Tatăl îl onorează pe Fiu. Ioan 3:35; 5:23, 25, 26, 27.

 

7. Partea în care unicitatea relației este arătată de termeni ca

 

(1.) " Fiul Meu preaiubit;" limbajul este puternic, "Fiul Meu preaiubit." Mat. 3:17; 17:5; Marcu 1:11; Luca 3:22; 2 Pet. 1: 17.

 

(2.) " Singurul Fiu." Ioan 1:14, 18; 3: 16, 18; 1 Ioan 4:9.

 

(3.) " Fiul Lui." Rom.8:32. În legătură cu aceasta trebuie să ne amintim că în Ioan 5: 18, acuzația adusă de evrei a fost că "L-a numit pe Dumnezeu tată, făcându-se egal cu El."

 

8. Declarația că numai Fiul L-s văzut și cunoscut și revelat pe Tatăl arată unicitatea acestei relații. Ioan 1:18; 14:6-11; 17:25, 26.

 

9. Aceeași unicitate este arătată de maniera în care Hristos vorbește despre lucrările pe care le face. Discursul din ziua sabatului, după ce a vindecat un om la Betesda. Ioan 5:19-31, 36, 37; Ioan 14:10, 11.

 

II. Tatăl ESTE DUMNEZEU

 

Relația arătată mai sus este una purtată de Hristos către Dumnezeu suprem. El este Cel numit Dumnezeu de Scripturi în adevăratul sens al cuvântului, al cărui Fu este Hristos.

 

1. Sunt pasaje care expres îl numesc pe Hristos "Fiul lui Dumnezeu." Sunt omise cele în care numele este dat de diavoli sau de centurion sau în orice alt mod în care autoritatea învățăturilor inspirate poate să nu fie însușită.

 

Marcu 1:1 ; Luca 1:35; Ioan 5:25; 10:36; 11:27; Fapte 9:20; Gal. 4:4; 1 Ioan 4:15; 5:5, 20, 21.

 

2. Sunt pasaje în care epitetul "Dumnezeu" este atribuit Tatălui în relație.

 

Ioan 1:18; 3:16, 17; 6:18 ; Rom. 1:1-4; 8:31, 32; 2 Pet. 1:17; 1 Ioan 4:9, 10; 2 Ioan 3.

 

III. ACEST FIU ESTE DUMNEZEU

 

1. Este numit Dumnezeu în mod expres. Nu este negat faptul că acest epitet, ca cel de Domn, este aplicat în sens inferior altora. Folosirea acestor titluri nu dovedește că cel căruia îi sunt atribuite are o natură divină. Dar modul în care sunt aplicate la Hristos și frecvența aplicării, devine împreună cu alte dovezi prezentate, o dovadă incontestabilă că El, ca și Tatăl, este Dumnezeu adevărat. Dacă nu ar fi atribuite lui Hristos în Scriptură, absența lor este intenționată pentru a arunca îndoiala asupra altor dovezi. Mat. 1:23; Ioan 1:1; 20:28; Rom. 9:5; Titus 1:3; Evrei. 1:8.

 

Mai sus sunt omise. Fapte 20:28; 1 Tim. 3:16; și 1 Ioan 5:20. Un studiu exegetic al acestor pasaje va arăta , chiar cu textul criticilor recente, că se coroborează doctrina că Hristos este Dumnezeu.

 

2. Hristos este numit Domn. Acest titlu este folosit și în NT și în VT chiar mai general decât cel de Dumnezeu. O examinare a textelor citate aici va arăta că i se aplică. Mat. 12:8; 22:41-45; Marcu 2:28; Luca 6:46; 20:41-44; Ioan 13:13, 14; Fapte 10:36 ; Rom. 14:9; 1 Cor. 2:8; Gal. 1:3; 6:18; Fil. 2:11; 2 Tes. 2:16; Jude 4; Apoc. 17:14; 19:13, 16.

 

3. Este obiectul unic al închinării. Închinarea dată lui nu este respectul plin de reverență oferit regilor și autorităților, ci acest fel de închinare a fost refuzat de apostoli cu oroare, deoarece erau oameni (Fapte 14:13-15), și împotriva căreia Ioan și chiar Îngerul (Apoc 19:10; 22:9) au protestat. Toate cazurile de închinare sunt omise aici, chiar și cel al înțelepților (Mat. 2:2, 11) în care închinarea divină a avut loc. Mat. 14:33; Luca 24:52; Fapte 7:59, 60; 2 Cor. 12:8, 9; Fil. 2:10; Evrei. 1:6; Apoc. 5:8-14; 7:9-12.

 

4. Trebuie onorat egal cu Tatăl. Ioan 5: 23.

 

5. Relația Lui cu Tatăl este una de identitate și unitate. Ioan 1:18; 5:17-19; 8:16, 19; 10:30; 12:44, 45; 14:7-11; 15:24; Evrei. 1:3; Col. 1:15, 19; 2:9; 1 Ioan 2:23, 24.

 

6. Sunt cunoscuți unul cu celălalt. Mat. 11:27; Luca 10:22; Ioan 1:18; 6:46; 10:15.

 

7. El este creatorul tuturor lucrurilor. Ioan 1:3, 10; 1 Cor. 8:6; Col. 1:16; Evrei 1:10.

 

8. El ține și păstrează toate lucrurile. Col. 1:17; Evrei 1:3.

 

9. El este manifestarea Ființei Divine în lume. Ioan 1:10, 14, 18; 14:8-11; 16:28-30; Col. 1:15; 1 Tim. 3:16; 1 Ioan 1:2.

 

10. El este mai mare decât alții; decât Moise, David, Solomon, Iona, Ioan Botezătorul, mai mare decât toate ființele inteligente din univers. Mat. 3:11; 12:41,42; Marcu 12:37; Luca 11:31,32; Ioan 1:17; Efes. 1:21; Fil. 2:9; Evrei 1:4,5; 3:3; 1 Pet. 3:22.

 

11, El este sursa tuturor ființelor spirituale.

 

(a) El dă Duhul Sfânt. Luca 24:49; Ioan 16:7; 20:22; Fapte 2:33.

 

(b) Iartă păcatele Marcu 2:5-10; Luca 5:20-24; 7:47-49; Fapte 5:31.

 

(c) Oferă pace. Ioan 14:27; 16:33. Este numit Dumnezeul păcii. Rom. 15:33; 16:20; 2 Cor. 13:11; Fil. 4:9; 1 Tes. 5:23; Evrei 13:20.

 

(d) El dă lumina. Ioan 1:4, 7, 8, 9; 8:12; 9:5; 12:35, 46; 1 Ioan 1:5-7; Apoc. 21:23.

 

(e) El dă credința. Luca 17:5; Evrei 12:2.

 

(f) Oferă viață eternă. Ioan 17: 2.

 

(g) El conferă darurile spirituale bisericii. Efes. 4:8-13.

 

12. Atributele necomunicabile ale lui Dumnezeu îi sunt atribuite

 

(a) Existența în Sine. Are putere asupra vieții Sale. Ioan 2:19; 10:17, 18. Are viață în El ca și Tatăl. Ioan 5:26.

 

(b) Eternitatea existenței. Ioan 1:1, 2; 17:5, 24; Evrei 1:8, 10-12; 1 Ioan 1:2.

 

(c) Omnisciența. Mat. 9:4; 12:25; Marcu 2:8; Luca 6:8; 9:47; 10:22; Ioan 1:48; 2:24,25; 10:15; 16:30; 21:17; Col. 2:3; Apoc. 2:23.

 

(d) Omniprezența. Mat. 18:20; 28:20; Ioan 3:13; Efes. 1:23.

 

(e) Omnipotența. Mat. 28:18; Luca 21:15; Ioan 1:3; 10:18; 1 Cor. l:24; Efes. l:22; Fil1.3:21; Col. 2:10; Apoc. 1:18.

 

(f) Imutabilitatea. Evrei 1:11, 12; 13:8.

 

13. Judecata lumii îi este încredințată. Mat. 16:27; 24:30; 25:31; Ioan 5:22, 27; Fapte 10:42; 17:31; Rom. 2:16; 14:10; 2 Cor. 5:10; 2 Tim.4:1.

 

14. Egalitatea absolută cu Tatăl îi este atribuită. Acest fapt arată că unitatea și identitatea nu este a voinței ci a naturii și numele și închinarea și atributele lui Dumnezeu nu Îi sunt date decât pentru că El este Dumnezeu addevărat.

 

 (a) Egalitate în lucrări. Ioan 5:17-23.

 

(b) Egalitate în cunoaștere. Luca 10:22; Ioan 10:15.

 

(c) Egalitate în natură. Ioan 5:18; 10:33; Fil. 2:6; Col. 2:9; Evrei. 1:3.

 

Se va vedea din cele ce urmează că Scripturile ne învață despre existența lui Dumnezeu din relația personală Tată - Fiu, ambii fiind Dumnezeu. Nu s-a făcut nici o referire la VT ca dovadă a divinității lui Hristos. NT este sursa cea mai naturală deoarece conține revelarea scopului lui Dumnezeu, prin trimiterea Fiului în lume și ne arată clar natura Sa și relația cu Tatăl. Care este natura relației dintre Tată și Fiu vom vedea ulterior. Ceea ce spune VT despre Hristos va fi prezentat. Rămâne de arătat că

 

IV. TATĂL ȘI FIUL AU ATRIBUTE PERSONALE DISTINCTE

 

Acest lucru reiese din modul în care Scriptura vorbește despre ei.

 

Folosirea numelui Tatălui și Fiului arată o relație între două persoane. Personalitatea separată este arătată de faptul că le sunt atribuite fiecăruia atribute de caracter, ca dragostea, ura, bunătatea, mila, adevărul și dreptatea, ce pot fi exercitate doar de persoane. Nu se poate spune că dragostea poate fi exercitată decât prin relație personală distinctă, din partea lui Hristos spre Tatăl, Ioan 14:31; și din partea Tatălui spre Fiu, Ioan 3:35; 5:20; 10:17; 17:24. Trebuie să fie două persoane, una care trimite și una care primește, una care dă și una care primește, una care învață și una care este învățată, una care arată și una care percepe, una care primește puterea și alta care o dă; una care este numită oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui, , Evrei 1:3, și celălalt nu a socotit ca un câștig să fie deopotrivă cu Dumnezeu. Fil 2:6.

 

Deci avem aici nu un Dumnezeu care se manifestă uneori ca Tată, uneori ca Fiu; ci o distincție de persoane în Dumnezeire, în care există o relație personală între Tată și Fiu, cu individualitatea și personalitatea distinctă.

 

V. DUHUL SFÂNT ESTE O PERSOANĂ

 

Scripturile desemnează în termeni similari a treia personalitate din Dumnezeire. Este numit Spirti, Duhul lui Dumnezeu, Duhul Sfânt, Duhul, Duhul Domnului, Duhul lui Hristos, Duhul Slavei, Duhul harului, Duhul cunoștinței și al adevărului, Duhul consilier, Duhul temerii de Domnul, Duhul promis, Duhul adevărului, Duh de înțelepciune. Hristos L-a numit Mângâietorul și un alt mângâietor.

 

Duhul divin, numit astfel, trebuie să fie ori o putere sau influență a lui Dumnezeu, ori o persoană distinctă în Dumnezeire. Nu poate fi doar o parte spirituală a lui Dumnezeu, ca la om, deoarece Dumnezeu nu este format din trup și duh, datorită imaterialității. Nu este nici o parte a naturii Lui spirituale, cum se face distincția la om între minte și spirit sau suflet și spirit. Simplicitatea lui Dumnezeu face imposibil acest lucru. Deci fie că Dumnezeu își exercită puterea sau influența , fie că este o Persoană în Dumnezeire. Examinarea Scripturii arată ultima variantă.

 

1. Dovezile acțiunii personale arată că Duhul nu este o putere sau o influență de la Dumnezeu, ci este Dumnezeu sau o persoană divină.

 

 (1.) Scripturile vorbesc despre Duh ca fiind activ. Gen. 1:2; Mat. 3:16; Fapte 8:39.

 

Limbajul în aceste pasaje poate fi antropomorfic, dar activitatea este reală.

 

(2.) declară că Duhul instruiește și învață. Luca 12:12; Ioan 14:26; 16:8, 13, 14; Fapte 10:19; 1 Cor. 12:3.

 

(3.) Este martorul lui Hristos. Ioan 15:26.

 

(4.) Martorul credincioșilor că ei sunt copiii lui Dumnezeu. Rom. 8:16; 2 Cor. 1:22; 5:5; Efes. 1:13, 14; 4:30.

 

(5.) Conduce fii lui Dumnezeu. Rom. 8:14.

 

(6.) Locuiește în ei, ca prezența lui Dumnezeu. Ioan 14:16, 17; Rom. 8:9, 11; 1 Cor. 3:16, 17; 6:19.

 

(7.) Este îndurerat. Efes. 4: 30.

 

(8.) Anania este acuzat că L-a mințit. Fapte 5: 3.

 

(9.) Blasfemia împotriva Lui este un păcat de neiertat. Mat. 12:31, 32.

 

(10.) Poate fi respins de oameni. Fapte 7:51.

 

(11.) Poate fi supărat. Isa. 63:10.

 

(12.) Se luptă cu ei. Gen. 6:3.

 

(13.) Inspiră oamenii. Fapte 2:4; 8:29; 13:2; 15:28; 2 Pet. 1:21.

 

(14.) intermediază pentru ei. Rom. 8:26, 27.

 

(15.) Oferă daruri oamenilor. 1 Cor. 12:4-11.

 

În toate aceste cazuri există activitatea personală, gândire și sentiment. Acestea nu pot fi aplicabile doar unei puteri sau influențe. Întrebarea este dacă această persoană este Dumnezeu, distinct de orice pluralitate de relații personale sau este o altă personalitate a naturii divine.

 

2. Scripturile arată că este persoană separată de Tatăl și Fiul.

 

(1.) este declarat că pornește de la Tatăl. Ioan 15:26. O ființă personală ce pornește de la o persoană, nu poate fi acea persoană. Date fiind dovezile de mai sus, acest Spirit este o persoană.

 

 (2.) Este dat sau trimis de Tatăl. Ioan 14:16, 26; Fapte 5:32, și de Fiu, Ioan 15:26; 16:7; Fapte 2:33. Ceea ce e trimis nu poate fi identic cu cel ce trimite.

 

(3.) Este numit spiritul Tatălui. Efes. 3:16; spiritul lui Hristos și al Fiului. Rom. 8:9; Gal. 4:6, 2 Tes. 2:8.

 

(4.) Se spune că Fiul trimite Duhul de la Tatăl. Ioan 15:26; și Tatăl trimite Duhul Fiului. Gal. 4:6.

 

(5.) Duhul este distinct de Tată și de Fiu în pasaje care îi conectează direct unii cu alții. Mat. 3:16, 17; 28:19; Ioan 14:26; 15:26; 16:13; Fapte 2:33; Efes. 2:18; 1 Cor. 12:4-6; 2 Cor. 13:14; 1 Pet. 1:2.

 

(6.) Personalitatea Duhului susținută din "folosirea pronumelor personal în relație cu el," de Dr.Charles Hodge, teolog sis. Vol. I, p. 524. Nu numai că pronumele personale sunt folosite de Duh și din Duh, dar este o plecare de la regula gramaticală la folosirea unui pronume masculin în legătură cu un substantiv neutru, cu excepția cazului în care masculinul este garantat de faptul că persoana la care se face referire este un el.

 

VI. DUHUL SFÂNT ESTE DUMNEZEU

 

Scripturile identifică Duhul cu Dumnezeul suprem încât stabilirea personalității lui admite imediat divinitatea lui esențială. În cazul Trinității, dovada necesară personalității Duhului este punctul principal, cum la Fiu este divinitatea. Dovezile abundente ale divinității Duhului sunt :

 

1. Unde este numit Duhul lui Dumnezeu și Duhul Domnului și Domnul îl numește Duhul Meu. Sunt concludente ca și în cazul divinității lui Hristos când este numit Fiul lui Dumnezeu. Titlul de Duhul lui Dumnezeu și Duhul Domnului sunt folosite de 25 de ori fiecare în Biblie. Duhul Meu cu referire la spiritul lui Dumnezeu în Gen. 6:3; Prov. 1:23; Isa. 44:3; 59:21 ; Ezec. 36:27; 39:29; Ioel 2:28; Hagai 2:5; Zah. 4:6.; Mat. 12:18; Fapte 2:17, 18.

 

2. Scriitorii NT declară că anumite lucruri atribuite în VT lui Iehova, în NT sunt atribuite Duhului. Comparați Fapte 28:25-27 cu Evrei 3:7-9, cu Isaia 6:9, cu Evrei 9:8, cu Ex. 25:1, și 30:10.

 

3. Scriitorii sacrii ai VT erau mesagerii lui Dumnezeu și vorbeau pentru El, totuși influența prin care au devenit așa este numită în NT, Duhul Sfânt. Comparați Luca 1:70 cu 2 Petru 1:21; 2 Tim. 3:16, și Evrei 1:1 cu 1 Petru 1:11; Ier. 31:31, 33, 34, cu Evrei 10:15-17.

 

4. Crearea lumii este atribuită Duhului. Gen. 1: 2; Iov 26:13; Ps. 104:30.

 

5. Cercetează și cunoaște și cunoaște lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. 1Cor. 2:10.

 

6. este omniprezent. Ps. 139:7-10, și omniscient. Ps. 139:11; 1 Cor. 2:10.

 

7. Divinitatea Duhului este dovedită de influența asupra lui Hristos. Fiind arătat că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, legătura Duhului cu Hristos, chiar dacă doar în natura Lui umană, este o dovadă convingătoare că Duhul este Dumnezeu, nu doar o putere, ci o persoană.

 

 (1.) Nașterea sa. Mat. 1:18, 20; Luca 1:31-35.

 

(2.) influențele mentale și spirituale din partea Duhului erau prevestite. Isa. 11:2, Isa 61:1.

 

(a) Au fost împlinite la botezul Său. Mat. 3:16; Ioan 1:33.

 

(b) Când a fost ispitit în pustie. Mat. 4:1; Marcu 1:12.

 

(c) În predicare. Luca 4:14, 18-21.

 

(d) În alungarea demonilor. Mat. 12:28.

 

(3.) Influența spirituală nu avea măsură. Ioan 3:34.

 

8. Locuirea Duhului în copii lui Dumnezeu îi face Temple ale lui Dumnezeu. Comparați 1 Cor. 3:16, și 6:19 cu 2 Cor. 6:16, și Efes. 2:22.

 

9. Duhul este numit Dumnezeu în cazul lui Anania și Safira. Fapte 5:3, 4, 9.

 

VII. CEI TREI REVELAȚI DISTINCT

 

Dovezile scripturale ale personalității și divinității Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt au fost tratate, acum să observăm câteva pasaje dn Scriptură în care cei Trei sunt revelați distinct. (V. 2, (5), p. 132.)

 

1. La botezul lui Hristos sunt văzuți Fiul, care fusese botezat și Duhul lui Dumnezeu coborând ca porumbel, iar din cer de la Tatăl și nu de la Duhul, care este distinct de Tatăl aici, se aude o voce care spune "acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Mi-am găsit plăcerea." Mat. 3: 17.

 

2. O altă distincție clară este în limbajul li Hristos, Mat. 28:19, unde poruncește botezul în numele Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt. Acest act al botezului implică divinitatea și personalitatea celor Trei, deoarece este un act de închinare dat numai lui Dumnezeu; este proferarea credinței în Dumnezeu și dreptatea Lui, este un legământ al fidelității, pe care Dumnezeu a promis că nu îl va împărtăși cu nimeni altul.

 

3. În ultimul discurs al Domnului, promite să trimită Mângâietorul, Duhul Sfânt de la Tatăl, Duhul adevărului de la Tatăl. Fiul trimite, Duhul este trimis și Duhul pleacă de la Tatăl. Este numit Cel pe care Tatăl îl va trimite în numele Meu. Vezi Ioan 14:26, și 15:26.

 

4. Pavel se referă la cei Trei în Corinteni, un Duh, Un Domn, un Dumnezeu. 1 Cor. 12: 4-6.

 

5. Binecuvântarea cu care încheie Pavel epistola a doua către Corinteni prezintă unit dar separat Treimea; sunt implicate anumite binecuvântări dar nici o distincție de rang la cei Trei de la care sunt cerute. Proeminența este dată mai degrabă Fiului decât Tatălui.

 

VIII. CEI TREI SUNT UN DUMNEZEU

 

Cei Trei sunt revelați fără a li se împărți natura, esența sau ființa. Nu se intenționează vreo distincție între ei. Sunt aproape la fel. Dar există distincții. Prin natură se referă la acel caracter peculiar al ființei care o face diferită. Vorbim de natura divină, de natura angelică, de natura umană, de natura brută; Prin esență se referă la unicitatea naturii ce constituie ceea ce este necesar existenței, și în absența acestei esențe nu putem spune că natura există. Luați din natura umană ceea ce este esențial și nu mai este natură umană. Ființa este esența oricărei naturi ce devine existență în acea natură. În Dumnezeu, natura și esența trebuie să fie identice, deoarece totul în natura lui Dumnezeu este necesar existenței Lui, și în consecință, natura nu poate fi nici mai mare și nici mai mică decât esența, trebuie să fie la fel. Nici ființa nu poate fi separată de natura și esența lui Dumnezeu, deși nu este identică cu ele. Necesitatea existenței actuale este ceva inerent naturii sale. Nu există o natură fără a implica existența unei persoane în ea.

 

Când se afirmă că nu există diviziunea naturii, esenței, ființei, înseamnă că este un singur Dumnezeu; că natura divină este astfel încât nu poate fi multiplicată, divizată, distribuită, la fel cum nici Dumnezeu nu poate fi divizat în omniprezența Lui. Natura divină este posedată de toate persoanele Trinității, nici unul neavând o natură divină separată, toți subzistă într-o singură Natură Divină, comună, altfel, cele trei persoane ar fi trei dumnezei. În acea natură divină, calitatea esențială nu este divizată în relația ei cu persoanele prin natură. Altfel ar fi trei părți separate ale naturii divine. Dar nu este așa, identitatea naturii și a esenței în Dumnezeu este manifestă. Scripturile declară că este un singur Dumnezeu. În Dumnezeu este doar o ființă divină, deoarece este doar o esență și o natură divină. Numai unul poate avea actualitatea existenței. Pluralitatea de persoane nu este negată de unitatea naturii și a esenței sau de existența unei ființe ce nu este identică cu natura, fapt real despre toate naturile, create sau necreate. Treimea persoanelor nu distruge unitatea naturii sau a esenței și deci nici cea a Ființei lui Dumnezeu.

 

Scripturile ne învață unitatea lui Dumnezeu explicit și accentuat. Nu este nici o îndoială în legătură cu unicitatea exclusivă a lui Dumnezeu. Dar ne învață și că sunt trei persoane divine. Această învățătură ciudată, cu două laturi este exprimată prin cuvântul Trinitate. Revelația pentru noi nu este despre trinitatea sau treimea dumnezeirii, nici triplicitatea care este compusă și ar fi contrară simplicității lui Dumnezeu, nici manifestarea unei singure persoane în trei forme, ceea ce este opus individualității revelate a persoanelor; ci este exprimată de cuvântul Trinitate, care este declarativ, nu a trei și a trei-unu. Acest cuvânt nu se află în Scriptură, dar nu este o obiecție când doctrina exprimată de el este atât de clară.

 

horizontal rule

Chemarea Domnului la Sfinţenie

de Marian Ghita

 

Isaia 6:1-13

 

Dumnezeu ne cheamă pe fiecare la o viaţă de sfinţenie şi la o totală dedicare pentru El. „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt, Eu, Domnul, Dumnezeul vostru” (Lev. 19:2) – este porunca Domnului pentru noi. Este o poruncă plină de autoritate din partea lui Dumnezeu (1 Tes. 4:3; Evr. 12:14). Ea răsună în auzul fiecăruia dintre noi, ne este comunicată inimilor noastre prin Duhul Sfânt, şi aceasta este o chemare urgentă: astăzi, nu mâine. Timpul şi ocazia de a răspunde poruncii divine, chemării cereşti, nu sunt în mâinile noastre (Evr. 3:7-9). Ce vom răspunde Domnului? Cum vom face aceasta în mod concret?

 

Ar trebui, însă, să vedem modul în care Dumnezeu ne cheamă să împlinim porunca Sa. El are o manieră dumnezeiască de a ne porunci ceva, de a ne chema la ceva. Şi în acest aspect, chiar, noi trebuie să învăţăm de la Domnul nostru. Pentru aceasta vă invit să ne uităm împreună în cartea proorocului Isaia, în cap. 6. Veți descoperi aici puterea plină de autoritate a Cuvântului lui Dumnezeu, când el ne este adresat. În acelaşi timp, veți descoperi înţelepciunea desăvârşită a Domnului în felul în care Cuvântul Său ne este pus înainte. Şi veți vedea de asemenea, puterea de atracţie irezistibilă a felului în care Duhul Sfânt ne poate face să răspundem Cuvântului Său, putere prin care ne simţim mânaţi de o motivaţie  dumnezeiască. Apostolul Pavel ne spune: „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa ţi înfăptuirea” (Filip. 2:13). Aşadar, să ne lăsăm în mâna puternică, plină de dragoste şi înţelepciune a lui Dumnezeu, atunci când vom fi confruntați cu mesajul Scripturii şi să lăsăm ca Duhul Sfânt să ne vorbească şi să se adreseze inimii noastre. Omul care transmite mesajul lui Dumnezeu, nu are nici o contribuţie, prin nimic, în a te convinge să răspunzi chemării divine, ci numai Dumnezeu prin Duhul Sfânt. El merită toată cinstea, toată atenţia şi toată gloria. Atenţie, deci, la Isaia cap. 6.

 

Aici, în acest capitol, ne este prezentat modul în care proorocul Isaia a primit chemarea profetică. Cum l-a chemat Dumnezeu pe Isaia la o totală dedicare faţă de El, Cel Preaînalt? Cum l-a făcut Dumnezeu pe acesta să-I răspundă necondiţionat şi ireversibil? Vedem aici o lucrare a lui Dumnezeu şi un răspuns uman, cel al lui Isaia, pe măsura chemării şi lucrării lui Dumnezeu în viaţa lui.

 

În primul rând:

1.      Domnul i-a descoperit lui Isaia gloria sfinţeniei Sale (1-4)

Isaia şi-a început viaţa pe vremea împăratului Ozia, în Ierusalim. Ca tânăr, l-a cunoscut pe împărat, fiind rudă cu acesta. Ozia a domnit 52 de ani peste Iuda, şi a fost un împărat credincios lui Dumnezeu, aşa că el, cât şi poporul pe care îl conducea, s-au bucurat de binecuvântările lui Dumnezeu. Ţara a prosperat, şi cetăţenii ei o duceau bine. Numai că lucrul acesta a accentuat îndepărtarea celor din Iuda de Dumnezeu şi trăirea în păcat a poporului sfânt. Chiar şi Ozia, din cauza faptului că Domnul l-a înălţat, a ajuns să se mândrească şi, în mândria lui, el şi-a permis să păcătuiască; aşa că Dumnezeu l-a pedepsit cu lepră (2 Cron. 26). Totuşi, din cauza conducerii eficiente a lui Ozia, poporul a fost ţinut la distanţă de frământările din afara ţării, în special de pericolul pe care îl prezenta ridicarea Asiriei ca mare imperiu – pericol considerat foarte grav de popoarele învecinate. Din cauza prosperităţii şi a bunăstării celor din popor, nici problemele morale şi spirituale ale societăţii Iudaice nu erau considerate probleme prea grave. Isaia, desigur, a dus-o bine pe vremea lui Ozia. Împăratul însă a murit. Istoric vorbind, aceasta s-a întâmplat în anul 740 înainte de Domnul Isus. Durerea produsă de moartea lui Ozia a fost mare, şi pentru popor, dar şi pentru Isaia. Dincolo de durerea despărţirii de un împărat bun era şi durerea disperării, durere produsă de dispariţia unui eficient sprijin pentru Iuda în vremuri ce se anunţau grele. Nu numai problemele internaţionale, generate de ameninţările imperiului Asirian apăreau acum grave de tot, dar şi problemele din ţară păreau acum mult mai grave. Cine va ţine piept tuturor pericolelor vremii? Ce se va întâmpla acum? Erau întrebări care frământau tot poporul şi, desigur, treceau şi prin mintea lui Isaia. Era un moment de criză naţională, dar şi personală. Era unul din acele momente care te face să-ţi ridici privirea în sus, să-L cauţi pe Dumnezeu. Sunt convins că Isaia L-a căutat pe Dumnezeu cum poate nu L-a căutat înainte. Sunt momente în viaţa personală când ai face orice să găseşti un sprijin pentru viaţa ta, pe care o vezi în pericol: momente în care strigi la Dumnezeu după ajutor; momente pe care nu tu le programezi, ci Dumnezeu – El hotărăşte să te confrunţi cu asemenea crize şi să nu ai pace până când nu primeşti linişte în sufletul tău răvăşit; momente când îţi dai seama că nici un sprijin omenesc nu-ţi mai este de folos, şi că singura soluţie este să-L cauţi cu toată inima pe Dumnezeu. Este extraordinar să vezi cum ştie Dumnezeu să te aducă la acea stare în care, nu doar formal să îţi îndeplineşti datoriile religioase, ci să te facă să-ţi verşi întreaga inimă înaintea Domnului; să strigi cu toată puterea ta la El pentru îndurare şi eliberare. Noi oamenii suntem predispuşi la superficialitate în relaţia cu Dumnezeu, la împodobirea momentelor religioase. Însă Dumnezeu face în așa fel să ajungi să te cobori adânc în fiinţa ta, să renunţi la orice mască, să-L cauţi în mod sincer pe Dumnezeu, într-un mod neprotocolar, pentru că ai nevoie disperată de El. Într-o asemenea stare a ajuns şi Isaia. El Îl căuta pe Domnul cu întreaga inimă, chiar în Templu și în duh de rugăciune.

 

Şi Dumnezeu Îi răspunde. Răspunsul Său pentru Isaia este neaşteptat. Dumnezeu îi dă o viziune. În această viziune, Isaia Îl vede pe Domnul aşezat pe un imens tron, deasupra pământului, în locurile cereşti. Mantia Lui regală umplea întregul Templu (este vorba aici de Templul din cer, adevăratul Templu, a cărui imagine pământească era Templul de la Ierusalim – vezi Evr. 9:24), iar gloria Sa cuprindea întregul pământ. Isaia mai vede cum serafimii care zburau în jurul tronului lui Dumnezeu strigau unul către celălalt: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de gloria Lui!” ( 6:3). Serafimii aveau 6 aripi şi doar cu două zburau; cu celelalte aripi îşi acopereau faţa şi picioarele. Pentru aceşti îngeri sfinţenia lui Dumnezeu era o realitate aşa de puternică încât ei nu făceau altceva decât să declare această sfinţenie şi să se comporte potrivit ei. Serafimii sunt îngerii care păzesc tronul lui Dumnezeu (Singura menţionare a acestora în Biblie este aici, în Isaia cap.6), şi care conduc închinarea cerească, proclamând  sfinţenia desăvârşită a lui Dumnezeu (de trei ori însemna desăvârşire şi deplină autoritate). Aşa de puternică era proclamarea lor încât se zguduiau temeliile pragului templului ceresc, iar templul s-a umplut de fumul care proteja ochii fiinţelor cereşti de strălucirea gloriei lui Dumnezeu. Cuvântul pentru „serafimi” provine de la cuvântul ebraic care are sensul de „a arde complet”; de aici înţelegem că serafimii erau agenţii purificării prin foc. Isaia deci, are viziunea sfinţeniei lui Dumnezeu, viziune pe care Domnul i-o dă în acele momente de criză, pe când el era nevoit să caute pe Dumnezeu. Este interesant să descoperim faptul că răspunsul lui Dumnezeu pentru nevoia lui Isaia este revelaţia sfinţeniei Sale. Iar în lumina sfinţeniei Domnului, Isaia descoperă realitatea inimii sale în toată amploarea ei, adică păcătoşenia lui şi totalul său faliment spiritual cât şi al poporului în care el trăia. Este bine să înţelegem relaţia dintre sfinţenia şi gloria lui Dumnezeu. Sfinţenia reprezintă esenţa fiinţei lăuntrice a lui Dumnezeu pe care se bazează toate celelalte laturi de caracter ale Lui. Dumnezeu este „sfânt”. Numele Lui este sfânt (Lev. 20:3; 22:32). Sfinţenia este caracteristica esenţială a fiinţei lui Dumnezeu. Sfinţenia este evidentă la Dumnezeu prin două aspecte: unicitatea Lui. El este total separat de creaţia Lui („Nimeni nu este ca El” este adevărul proclamat în întreaga Biblie – vezi, de ex., Ex. 15:11). Al doilea aspect este absoluta Sa puritate, sau absoluta Sa bunătate. Aceasta înseamnă că El este neatins de răul din lume, sau nepătat. El nu ia parte în nici un fel la rău, El este total alergic la rău (Hab. 1:13; Iac. 1:13; Iov 34:12). Sfinţenia este natura perfectă a lui Dumnezeu, care este activă în realizarea voii Sale perfecte. Gloria reprezintă manifestarea exterioară, vizibilă, a fiinţei Sale, de fapt a sfinţeniei Sale. În timp ce sfinţenia întotdeauna denotă natura intimă a lui Dumnezeu, natura Sa lăuntrică, caracterul Său moral, definitorie pentru fiinţa Sa; gloria este apariţia exterioară a sfinţeniei fiinţei Sale. Când s-a produs schimbarea la faţă a Domnului Isus, strălucirea feţei şi a hainelor Sale (vezi Mat. 17:2), fenomenul care s-a produs a fost acela de manifestare în exterior a sfinţeniei fiinţei divine a Domnului Isus. Strălucirea feţei şi a hainelor Sale a reprezentat gloria sfinţeniei Sale, manifestarea vizibilă a caracterului Său lăuntric. Isaia, deci, a văzut pe Domnul în toată sfinţenia Lui. Conform lui Ioan 12:37-41 şi 1:14-18 înţelegem că Isaia l-a văzut pe Domnul Isus Cristos în toată gloria Sa (vezi şi Apoc. 1:9-20). 

 

Avea nevoie Isaia de o revelaţie a sfinţeniei lui Dumnezeu, ca răspuns la criza sa personală şi la cea a poporului său? Da, avea nevoie. Dumnezeu i-a dat-o tocmai ca răspuns la această criză. Isaia a considerat că moartea împăratului Ozia a produs o criză majoră în poporul său şi în viaţa sa personală. Dar Dumnezeu i-a arătat prin această viziune că adevărata criză era determinată de necunoaşterea lui Dumnezeu ce caracteriza poporul şi de îndepărtarea poporului de Dumnezeu. Criza adevărată era produsă de păcătoşenia poporului. De aceea lucrurile nu mergeau bine în poporul lui Dumnezeu. Nu putea fi binecuvântare reală într-o trăire în păcat. Pe de altă parte, chiar dacă Ozia a murit, Împăratul cel adevărat a lui Iuda, Dumnezeul cel Sfânt, era viu pe tronul Său glorios şi El era Suveranul absolut asupra întregii lumi. Isaia, împreună cu Iuda, nu trebuiau să-şi piardă încrederea în Dumnezeu. Din cauza binecuvântărilor pământeşti pe care ei le aveau, din cauza prosperităţii materiale şi a bunăstării lor, ei au pierdut perspectiva Dumnezeului lor, Dumnezeu care este „glorios în sfinţenie” (Ex. 15:11); ei au pierdut perspectiva lor de „popor ales de Dumnezeu”, de popor sfânt şi pus deoparte pentru El (Ex. 19:5-6). Mai mult, pentru că necunoaşterea lui Dumnezeu aduce îndepărtare de Dumnezeu şi de Cuvântul Său, ea aduce decădere morală şi spirituală (vezi Jud. 2:10-13); realitate spirituală care era prezentă pe vremea lui Isaia, dar pe care poporul nu o conştientiza şi nu-l deranja deloc acest lucru, impuneau, din partea lui Dumnezeu, o asemenea viziune.

 

Ce concluzie tragem de aici? Concluzia este aceea că, în situaţia în care apar probleme în biserică, când apar semne ale decăderii spirituale şi morale ale credincioşilor, când biserica este în pericol, marea nevoie a noastră, a bisericii este o viziune a lui Dumnezeu în toată gloria sfinţeniei Sale. Avem nevoie de o viziune a Domnului nostru Isus Cristos în toată gloria fiinţei Sale. El a dat această viziune lui Isaia prin intermediul crizei naţionale prin care el a trecut. Dumnezeu poate şi este dispus să ofere o asemenea viziune tuturor celor care-L caută din toată inima (Ierem. 29:11-14; Apoc. 1:9-20).

 

Ţine minte: tu ai nevoie, noi avem nevoie disperată de a-L cunoaşte pe Domnul nostru, în toată gloria sfinţeniei Sale. Şi nu uita: Dumnezeu, în harul Său suveran, îţi poate cerceta viaţa, ca astfel să ai ocazia să-L descoperi pe El în toată gloria sfinţeniei Sale.

 

În al doilea rând:

2.      Domnul i-a descoperit lui Isaia puterea curăţitoare a sfinţeniei Sale (5-7)

Revelaţia sfinţeniei lui Dumnezeu a lăsat urme adânci în inima lui Isaia. Abia atunci el şi-a văzut adevărata stare a inimii. David, omul care îl iubea pe Dumnezeu, a ajuns să spună: „Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic!” (Ps. 51:10). El a înţeles că inima lui era aşa de murdară (vezi şi Ierem. 17:9) încât era nevoie de mai mult decât o spălare a inimii; era nevoie de înlocuirea inimii sale cu una nouă. Isaia se simte pierdut din cauză că el se vede un om cu buze necurate. Aceasta era dovada cea mai evidentă a unei inimi murdare. Din inima lui ieşeau lucrurile care-i murdăreau buzele (vezi Mat. 15:18-19). Câţi dintre noi suntem conştienţi de completa depravare a inimii noastre? Câţi dintre noi ne îngrozim că vorbele noastre nepotrivite, sau manifestările noastre urâte sunt, de fapt, manifestarea unei inimi din cale afară de păcătoase? Câţi dintre noi, înţelegând acest lucru, sunt disperaţi şi caută, ca şi Isaia, o curăţire pe care o poate face numai Dumnezeu? Isaia nu a considerat necesar acest lucru înainte de viziunea pe care a avut-o. Dar acum, în prezenţa sfinţeniei lui Dumnezeu, el se simte îngrozitor, îşi mărturiseşte păcatul şi strigă cu disperare după curăţirea divină. În prezenţa lui Dumnezeu, el simte sfinţenia divină ca şi un foc care îl mistuie în interiorul fiinţei sale. Isaia nu a fost, cred eu, un om imoral în termenii noştri omeneşti; a avut o viaţă decentă în faţa oamenilor şi fapte cu care, posibil, se lăuda înaintea lor. Dar acum, Isaia vede sfinţenia lui Dumnezeu şi, în lumina ei, îşi vede păcătoşenia inimii, iar chinul sufletesc este aşa de mare, încât simte foarte puternic arderea focul lui Dumnezeu în inima lui. Nu se mai suportă, strigă după curăţire către Dumnezeu. Vede cât de mult s-a îndepărtat de Dumnezeu, cât de puţin Îl cunoaşte, şi că faptele sale sunt inacceptabile înaintea sfinţeniei Domnului. În mod normal Isaia ar fi trebuit să fie nimicit de sfinţenia lui Dumnezeu. Focul care arde, nimiceşte, devastează totul. Dar Isaia, conştient că a-L vedea pe Domnul cu ochii săi însemna moarte sigură – vezi şi Jud. 13:21-23 – (doar focul sfinţeniei Domnului îi ardea în suflet, nu-i aşa?), totuşi scapă viu. Mai mult, este curăţit de păcătoşenia sa. Aceasta înseamnă har. Dumnezeu s-a îndurat de Isaia, fără ca el să merite. Înţelegem mai bine acum cuvintele pe care tot Isaia le-a scris din partea Domnului, atunci poporul Israel este chemat să-şi mărturisească păcatele în duh de pocăinţă: „ ‚Veniţi totuşi să ne judecăm’, zice Domnul. ‚De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna ’” (Isaia 1:18). Când accepţi invitaţia Domnului de a veni la judecata Sa cu păcatele tale, atunci când El te cheamă, chiar dacă judecata Sa este ca un foc pentru tine, acest foc nu te nimiceşte ci doar arde păcătoşenia ta. Aceasta datorită harului lui Dumnezeu. Trebuie, însă, să accepţi, ca şi Isaia, invitaţia Domnului de a-ţi mărturisi păcatele, de a recunoaşte dreptatea judecăţii divine pentru păcatele tale, şi de a te pocăi de ele, atunci când Domnul găseşte cu cale să te cerceteze.

 

Este interesant să vezi că Isaia nu este acum preocupat de problemele create de moartea împăratului Ozia; acestea dispar în faţa lui Dumnezeu. Acum Isaia este preocupat de o altă problemă, pe care nu a semnalat-o înainte – problema păcătoşeniei sale şi a poporului său. Acum, aceasta este singura problemă la care el vrea rezolvare înaintea lui Dumnezeu. Câţi dintre noi, când am trecut prin crize personale, sau familiale, sau de alt gen, când am simţit cercetarea Domnului într-un mod special în viaţa noastră şi, de aceea, am simţit nevoia de a-L căuta pe Dumnezeu în asemenea momente, câţi deci, am ajuns să spunem după aceea, că de fapt criza noastră, adevărata criză, nu era una pământească, ci era una spirituală? Câți dintre noi am ajuns să vedem păcătoşenia noastră cum nu am văzut-o înainte, iar ceea ce am primit de la Dumnezeu (mă refer la viziunea sfințeniei Domnului și la viziunea păcătoșeniei grozave a inimii noastre) este cu adevărat răspunsul de care aveam nevoie, răspunsul care a adus rezolvarea stării noastre spirituale? Isaia, după ce a avut viziunea, nu a putut spune că problemele sociale, politice, economice ale țării sale s-au rezolvat, odată cu venirea sa înaintea lui Dumnezeu. El nu a putut să spună: „Gata, Asiria nu ne mai ameninţă ţara, vom avea cu adevărat pace şi lucrurile vor intra de-acum pe făgaşul lor normal. Domnul a răspuns rugăciunii noastre”. Nu. Isaia, însă, a plecat din prezenţa lui Dumnezeu un cu totul alt om. Un om transformat de sfinţenia lui Dumnezeu. Isaia L-a văzut pe Domnul în toată gloria sfinţeniei Sale, iar în lumina acesteia el şi-a văzut adevărata criză, criza lui spirituală; el şi-a văzut păcătoşenia inimii.  Aşa că, şi-a mărturisit păcatul şi Domnul, în harul Său, i-a oferit curăţirea de care el avea nevoie.

 

Este interesant să vezi cum este prezentată aici curăţirea lui Isaia. Putem spune cu siguranţă că imaginea curăţirii prin cărbunele aprins, luat de pe altarul tămâierii din Templu, este o imagine a jertfei de pe Golgota a Domnului Isus Cristos. Dar totdeauna curăţirea păcatului ne este prezentată în Biblie ca fiind realizată prin sângele vărsat al jertfei (Evr. 9:22; Col. 1:14); jertfa era adusă pe altarul arderii de tot, iar sângele era adus în locul preasfânt şi astfel prezentat înaintea lui Dumnezeu, pentru ca El să asigure iertarea pentru păcate (Lev. 16). De ce aici în textul nostru lucrurile sunt prezentate diferit? În nici un caz nu se pune problema aici că păcatul s-ar curăţa şi altfel, decât cu sânge. Isaia, de fapt, ne prezintă doar un aspect al procesului curăţirii, aspect care este inclus în procesul curăţirii păcatului cu sângele jertfei. Aici în textul nostru apare adevărul, cuprins în tot procesul curăţirii, că focul sfinţeniei lui Dumnezeu arde păcătoşenia. Un cărbune aprins, care îi atinge buzele lui Isaia, îi asigură curăţirea (vezi acest aspect în Lev. 16:12-13). De asemenea, observaţi că aici ne este prezentată doar administrarea curăţirii omului pocăit, curăţire asigurată de jertfa hotărâtă de Dumnezeu (vezi faptul că unul dintre serafimi aduce cărbunele aprins la Isaia; iar serafimii, aşa cum am văzut înainte, sunt agenţii curăţitori prin foc ai Domnului). Prea des privim curăţirea de păcat doar ca şi spălare prin sângele lui Cristos. Şi este adevărat. Dar prea puţin suntem conştienţi că păcătoşenia atrage nimicirea din partea sfinţeniei lui Dumnezeu. Domnul Isus a intrat cu păcatele noastre sub focul nimicitor al sfinţeniei lui Dumnezeu, sfinţenie care nu suportă nimic necurat, şi astfel El a murit în locul nostru. Dovada morţii s-a făcut prin prezentarea înaintea lui Dumnezeu a sângelui vărsat. Sfinţenia lui Dumnezeu ne este benefică: arde, nimiceşte păcătoşenia noastră. De pe altarul tămâierii se prezentau rugăciunile poporului înaintea Domnului, rugăciuni care erau ascultate de El. Rugăciunea lui Isaia după curăţire a fost ascultată (vezi şi Apoc. 8:3-4). Isaia a avut nevoie nu doar să se vadă curăţit de păcate; el a avut nevoie mai întâi să se îngrozească de păcătoşenia lui datorită sfinţeniei lui Dumnezeu, ca apoi, în urma pocăinţei sale să se bucure de curăţire. Vedem, în acelaşi timp, că buzele necurate au fost curăţite de cărbunele aprins. Aşadar, dovada curăţirii lăuntrice a lui Isaia  a fost evidentă prin vorbirea total curată, printr-o mărturie nouă a vieţii sale (vezi Rom. 10:9-10). O inimă curată este un izvor curat pentru o trăire curată, şi, deci, şi pentru o vorbire curată. Câţi dintre noi, care spunem că am fost curăţiţi prin sângele lui Cristos, putem cu adevărat arăta celor din jurul nostru o trăire curată şi, în mod deosebit, o vorbire curată? Isaia a beneficiat de o curăţire deplină de păcătoşenia lui prin lucrarea sfinţeniei lui Dumnezeu, ca urmare a pocăinţei sale, însă desigur datorită harului divin. Aceasta a fost binecuvântarea primită de Isaia de la Dumnezeu.

Nu uita: Doar când eşti cu adevărat atins în adâncul fiinţei tale de sfinţenia arzătoare a Domnului, atunci vei avea cu adevărat posibilitatea să vezi îndepărtarea păcătoşeniei din inima ta necurată, ca urmare a lucrării harului Său.

 

În al treilea rând:

3.      Domnul i-a descoperit lui Isaia privilegiul pe care îl are o inimă curăţită şi sfinţită (8)

Isaia, în urma unei crize naţionale, care a devenit şi criză personală, deci în urma cercetării divine, a ajuns să descopere gloria sfinţeniei lui Dumnezeu. Aceasta a lucrat în viaţa lui. Sfinţenia lui Dumnezeu i-a adus lui Isaia curăţirea vieţii. Dar lucrarea sfinţeniei lui Dumnezeu nu s-a oprit aici. Isaia a devenit un om nou, cu o inimă curată. Ce se întâmplă unui om nou, cu o inimă curăţită de Dumnezeu? Domnul Isus a spus: „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!” (Mat. 5:8; vezi şi 2 Cor. 5:17). Isaia umblă într-o nouă realitate. Isaia vede şi aude ce se petrece în cer, în sala tronului lui Dumnezeu. El este acceptat să asiste la dezbaterile divine, unde se hotărăşte soarta lumii. Ca şi Ioan, care are şi el acces în prezenţa Domnului şi care-L vede pe Domnul Isus cu cartea istoriei în mână şi căreia îi rupe pecețile, Isaia Îl vede pe Cel ce decide desfăşurarea istoriei omenirii, şi vede ceea ce urmează să se întâmple în această istorie (Apoc. 4-5). Isaia începe să vadă realitatea istoriei omenirii din perspectiva lui Dumnezeu, vede de fapt adevărata realitate. Este lansată aici în cer, din partea lui Dumnezeu o chemare: „Pe cine să trimit şi cine va merge pentru Noi?”. Este, de fapt, o discuţie între cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. Şi Isaia este de faţă. Mai întâi observă că Isaia nu mai este îngrozit de sfinţenia lui Dumnezeu. Curăţirea păcătoşeniei sale s-a realizat aşa de bine încât el se simte liber înaintea Domnului şi ca acasă în prezența Lui. Apoi, Isaia aude bine ce se discută în sfatul Preasfintei Treimi. Este un imens privilegiu să fii acolo unde planurile divine se discută în direct (vezi Efes. 1:9-10). Şi Isaia nu este aici doar un asistent al discuţiei; el este parte activă la dezbaterea divină. Cred că acest lucru l-a copleşit pe Isaia. De aceea atunci când s-a pus întrebarea divină, Isaia a răspuns: „Iată-mă, trimite-mă!” Ce deducem de aici? Isaia s-a simţit liber să participe activ la discuţia din cer. Un om curăţit de Domnul Isus Cristos este un om liber să participe activ la îndeplinirea planurilor lui Dumnezeu.

 

Apoi, observăm că Isaia este sensibil la nevoia exprimată de întrebarea Domnului. Inima lui simte cu inima lui Dumnezeu. Este interesant că nu-L vedem pe Dumnezeu aici, ca Cel care-i porunceşte lui Isaia ce să facă, iar pe Isaia ca pe un executant doar al poruncii divine. Dumnezeu, în sfatul Său cel sfânt, pune doar o întrebare, Îşi exprimă o dorinţă; iar Isaia înţelege exact care ar fi dorinţa Domnului şi se oferă de bună voie să se supună voii lui Dumnezeu, să se dedice Lui. Aceasta înseamnă că inima lui Isaia a devenit sensibilă la voia, la dorinţa lui Dumnezeu. De fapt acest răspuns al lui Isaia este răspunsul Domnului Isus la dorinţa Tatălui ceresc (vezi Evr 10:5-10 – răspunsul Fiului lui Dumnezeu, la voia revelată a lui Dumnezeu). Isaia este influenţat de Domnul Isus şi răspunde ca El dorinţei Tatălui. Isaia are o inimă de fiu al lui Dumnezeu. Isaia nu poate fi indiferent faţă de dorinţa lui Dumnezeu. Un om cu o inimă curată se dedică total Domnului. Vrea să facă voia Domnului. Această dorinţă a Domnului devine pentru Isaia un imperativ pentru viaţa sa. Este, am putea spune, o chemare irezistibilă căreia Isaia nu i se poate opune. Vreau să pun întrebarea: ai tu o inimă curată prin jertfa curăţitoare a lui Cristos? Cum ştii aceasta? Te bazezi în totalitate pe lucrarea ispăşitoare a Domnului? Dar simţi în inima ta dorinţa irezistibilă de a face voia lui Dumnezeu? Iată deci un semn al unei inimi curate. Sfinţenia lui Dumnezeu duce la sfinţenia vieţii tale. Nu se poate altfel. Sfinţenia vieţii tale este evidentă în curăţirea de păcătoşenia ta prin sfinţenia curăţitoare a lui Dumnezeu, cât şi prin totala dedicare a vieţii tale lui Dumnezeu, pentru că inima ta curată nu se poate împotrivi voii lui Dumnezeu. Nu este suficient să spui doar: „Sunt fiul lui Dumnezeu pentru că prin credinţa în Domnul Isus Cristos, primindu-L pe El, am primit dreptul să mă fac copilul lui Dumnezeu” (Ioan 1:12-13). Este un adevăr acesta, dar ai tu o inimă de fiu al lui Dumnezeu? Inima ta este sensibilă la voia Lui? Poţi spune că nu te poţi împotrivi dorinţei Domnului, chemării cereşti? (Fapte 26:19)

 

Sfinţenia vieţii se exprimă prin două aspecte, care sunt complementare; nu poate exista unul fără celălalt. Un aspect este separarea totală de păcat şi necurăţie, iar al doilea aspect este consacrarea totală pentru Dumnezeu.  Consacrarea este o decizie personală, luată în libertate, fără vreo constrângere din afară. Este modul normal de manifestare a unei inimi curăţite de păcat prin jertfa Domnului. Când Pavel spune: „Căci dragostea lui Cristos ne strânge (adică, „ne constrânge”)” (2 Cor. 5:14-15), el s-a referit la faptul că dragostea lui Cristos lucrează în lăuntrul fiinţei tale ca şi o putere irezistibilă, care te face să-ţi doreşti de a de dedica total Domnului. Aşadar, separare pentru consacrare. Iată sfinţenia unei inimi care a fost curăţită de gloria sfinţeniei Domnului. Poţi spune şi tu că această sfinţenie te caracterizează şi pe tine?

Nu uita, deci: Inima curată, dăruită de Domnul prin lucrarea sfinţeniei Sale, îţi oferă privilegiul de a fi sensibil la  Cuvântul lui Dumnezeu, sensibilitate care te face să te dăruieşti  în întregime Domnului.

 

Şi în al patrulea rând:

4.      Domnul i-a descoperit lui Isaia binecuvântarea unei slujiri sfinte (9-13)

Când Isaia acceptă să se dedice Domnului, atunci şi Domnul îi arată ce slujire are de îndeplinit; îi explică în detaliu ce are de făcut. Domnul îi dă o trimitere clară: „Du-te…la poporul acesta!” El îi dă şi o însărcinare clară: „Spune…Împietreşte inima acestui popor…!” Şi, în sfârşit, Domnul îi dă lui Isaia şi o echipare potrivită pentru această însărcinare: Îi explică, îi răspunde la întrebări, îi dă detalii privitoare la mesajul şi la misiunea lui. Când Dumnezeu trimite pe cineva într-o lucrare, într-o misiune, El îşi face timp şi este dispus să dea explicaţiile şi echiparea necesară de care ai nevoie (vezi Fapte 1:1-11).

 

Lui Isaia Dumnezeu îi explică specificul misiunii sale. Era o misiune dificilă pentru el. Dumnezeu îi cerea să meargă la un popor care nu voia să ia aminte la Cuvântul lui Dumnezeu. Nu este la fel şi acum? Crezi că vei fi crezut imediat de oameni când le vei mărturisi Cuvântul lui Dumnezeu? Nu. Oamenii nu au o inimă bună pentru primirea Cuvântului sfânt. Dar atunci când Dumnezeu l-a trimis pe Isaia, El Însuşi l-a însoţit în această lucrare. Lucrarea în care noi suntem trimişi este o lucrare sfântă pentru că este a Domnului, iar noi avem harul de a fi părtaşi lucrării Sale. Noi mergem împreună cu El şi Domnul lucrează prin noi (1 Cor. 3:9; 12:4-6;  2 Cor. 5:20).

 

În acelaşi timp Isaia avea o lucrare potrivită, exact pentru nevoia poporului – el avea de transmis din partea lui Dumnezeu un mesaj de judecată. Chiar dacă poporul nu va fi receptiv la mesajul lui Isaia, acesta era mesajul de care el avea nevoie în acel moment; nu un mesaj de încurajare, ci de judecată. Poporul avea nevoie de un mesaj care să-l aducă la pocăinţă, şi mesajul trebuia transmis până când acesta ajungea la exasperare, până când ajungea să nu-l mai suporte pe Isaia (vezi 28:9-11). Acest lucru este evident în pasajul nostru. Dacă analizăm cartea lui Isaia în întregime descoperim că, pentru generaţia lui, mesajul a fost de condamnare a păcatului poporului. Poporul nu l-a ascultat pe Isaia. El însă mai are și un mesaj de speranţă, însă acest mesaj era adresat generaţiei care urma să ajungă în robia babiloniană, când procesul pocăinţei începea să se desfăşoare în viaţa acesteia. Mesajul se adresează şi generaţiei poporului Israel de la sfârşitul istoriei, generaţia care urma să se pocăiască şi să devină „sămânţa sfântă”. Înţelegem de aici că un mesaj trebuia transmis până când acesta dădea roadele dorite de Dumnezeu. Isaia nu putea să schimbe mesajul faţă de popor în funcţie de preferinţele acestuia; chiar dacă poporul ajungea să nu-l mai suporte. Acesta era preţul slujirii lui Isaia – să ajungă nepopular. Dar aceasta era voia Domnului şi de această slujire avea nevoie poporul.

 

Dar tocmai această slujire a lui Isaia urma să aducă roadele cele binecuvântate, adevăratele roade aşteptate de Dumnezeu. Este adevărat, într-un târziu, când poporul Domnului urma să ajungă în robia Babilonului, pentru că merita, atunci avea nevoie de mesajul extraordinar de încurajare pe care îl vedem în cap. 40-66. Atunci urma, datorită acestui mesaj a lui Isaia, să apară o nouă sămânţă, apoi, chiar dacă şi aceasta urma să-L respingă pe Domnul (vezi respingerea Domnului Isus Cristos după 700 de ani), la sfârşitul istoriei va apare sămânţa sfântă despre care vorbeşte v. 13. Datorită cui urma să renască această sămânţă? Datorită puterii divine, generatoare de viaţă dumnezeiască, a mesajului transmis de Isaia din partea lui Dumnezeu. Nu este extraordinar? Când Dumnezeu îţi dă o misiune, o lucrare de făcut, şi când le îndeplineşti în ascultare de Dumnezeu, misiunea ta, lucrarea ta, vor avea în mod sigur roade veşnice, binecuvântate de El. Nu dispera, şi nu-ţi abandona lucrarea ce ai primit-o de la Dumnezeu! Ea va fi recompensată. Domnul Isus urma să moară din pricina păcatelor poporului Său, urma să fie zdrobit prin suferinţă. Dar apoi, El va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora (Isaia 53:10-12). Isaia va avea o asemenea experienţă şi împreună cu el toţi cei care L-au slujit pe Dumnezeu ca şi el. Sunt convins că Isaia a înţeles bine principiul unei slujiri sfinte şi binecuvântate, principiu formulat de Domnul Isus: „…Dacă grăuntele de grâu, care a căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă” (Ioan 12:24). Înţelegi tu acest principiu? Este slujirea ta o slujire sfântă, acceptată de Dumnezeu? Slujirea lui Isaia, a fost o slujire sfântă pentru că a fost hotărâtă de Dumnezeu, a fost realizată în colaborare cu Dumnezeu, a fost lucrarea cea mai potrivită pentru nevoia reală a poporului (pentru că Isaia a văzut această nevoie în inima lui Dumnezeu; chiar dacă poporul nu înţelegea acest lucru), şi va avea binecuvântarea finală de la Dumnezeu prin roadele veşnice din partea Lui. Observă că totul în slujirea lui Isaia poartă amprenta lui Dumnezeu. Are slujirea ta aceste ingrediente pentru a o putea numi sfântă? Are ea sigiliul Domnului pe ea?

 

Nu uita, o spun pentru ultima dată: Prin trimiterea, însărcinarea şi echiparea pe care  Domnul le oferă celui dedicat, tu  vei avea binecuvântarea unei slujiri sfinte în voia lui Dumnezeu.

 

 

În sfârşit:

Ne cheamă Dumnezeu la sfinţenie. Şi trebuie să răspundem chemării lui Dumnezeu. Chemarea lui Dumnezeu este făcută însă de o manieră dumnezeiască. Isaia a fost cercetat de Dumnezeu printr-o criză pe care nu a programat-o el pentru viaţa lui şi nu a prevăzut-o deloc. Dumnezeu a pregătit-o pentru că avea planuri mari cu Isaia. Cercetarea lui Dumnezeu pentru tine poate fi de altă natură; nu neapărat de genul celei experimentate de Isaia. Dar El este Dumnezeu şi este suveran să ne cerceteze pe fiecare dintre noi, să ne iasă fiecăruia dintre noi în cale, când şi cum hotărăşte El. Această cercetare a lui Dumnezeu a avut menirea să-l facă pe Isaia să-L vadă pe Dumnezeu în toată gloria sfinţeniei Sale. Revelaţia acesteia a produs o aşa descoperire a păcătoşeniei sale, încât Isaia a strigat după îndurarea lui Dumnezeu şi el a fost curăţit pe deplin. Cu o inimă curată, Isaia nu a putut rezista chemării divine a Cuvântului lui Dumnezeu, aşa că el s-a dedicat cu totul lui Dumnezeu. Ori această dedicare l-a făcut pe Isaia părtaş al unei slujiri sfinte, speciale din partea lui Dumnezeu. Şi prin voia şi puterea lui Dumnezeu Isaia a ajuns marele proroc al Domnului. Cine se aştepta la aceasta? Sigur, el însuşi nu. Dar Dumnezeu, care este de trei ori sfânt, care este glorios în sfinţenie şi absolut Suveran, Cel care se numeşte „Eu Sunt”, a ştiut aceasta, a vrut aceasta şi a putut aceasta. Glorie Numelui Său!

 

Dragul meu, chemarea la sfinţenie este valabilă şi pentru tine astăzi. N-ai vrea să răspunzi Domnului şi tu la această chemare? Înţelege, încă odată, că această chemare la sfinţenie este, de fapt, o chemare împătrită: o chemare la a-L vedea pe Domnul cel sfânt, o chemare la curăţire totală de păcat, o chemare la consacrare faţă de Domnul şi o chemare la împlinirea acestei consacrări printr-o slujire sfântă. O chemare conduce la cealaltă. Nu se poate una fără cealaltă. Dumnezeu te cheamă la o sfinţire desăvârşită, nu la una incompletă.

 

Dar, hai să fim sinceri! Este greu, îngrozitor de greu să răspunzi chemării Domnului într-un mod satisfăcător pentru El. Este de fapt imposibil, aşa cum şi lui Isaia i-a fost imposibil în starea lui de fiinţă omenească, păcătoasă. Întrebarea Domnului pentru tine, şi la care trebuie să-I dai răspuns, însă, aici şi acum, este: Eşti tu deschis cercetării lui Dumnezeu? Eşti tu gata să te laşi în mâna atotputernică a lui Dumnezeu ca El să te treacă prin experienţele prin care a trecut Isaia? Fii gata să spui: „Doamne tu ştii ce fel de om sunt, dar, ca şi Isaia, mă predau ţie şi, aşa cum el te-a văzut pe Tine în toată gloria sfinţeniei Tale, fă să văd şi eu gloria Ta! Fă să mă văd şi eu cum s-a văzut Isaia, în toată realitatea păcătoşeniei inimii mele şi dă-mi şi mie o inimă curată. Dă-mi, prin harul Tău, acea inimă curată care să mă facă şi pe mine să aud Cuvântul Tău şi să-mi fie dulce; aşa de dulce încât să nu pot rezista chemării Tale de a mă dedica Ţie în mod sincer şi total. Şi fă Doamne ca dedicarea mea să se arate printr-o slujire sfântă, în voia Ta, prin puterea Ta şi pentru gloria Numelui Tău! Doamne, sunt conştient că nimic din toate acestea eu nu pot să fac, dar ştiu că, la Tine este şi voinţa şi înfăptuirea, pentru că eşti un Dumnezeu desăvârşit în sfinţenie şi putere. Te rog toate acestea nu pentru meritele mele, ci în numele Fiului Tău iubit, Domnul Isus Cristos! Amin”.

 

Fii sigur că Dumnezeu va răspunde imediat şi într-un mod dumnezeiesc unei asemenea rugăciuni. Amin

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi


 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate