Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Teologie
 

 

 

Arhiva
Contact
Colaboratori
Despre noi

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Hegeomai
Istorie
Pastorala
Studiu Biblic
Site-uri Baptiste
Articole
Media
Poşta Redacţiei

 

 


Pagina de Teologie

 

Botezul

 

Iosif Ton

Dragă….

 

Mă bucur să aflu că ai decis să fii botezat.

 

Este extrem de important să ştii de ce faci ce faci. Pentru aceasta trebuie să înţelegi ce este botezul şi voi căuta să ţi-l explic în modul cel mai sumar cu putinţă.

 

Există două interpretări fundamental diferite ale botezului.

 

Prima începe cu întrebarea: „Ce face sau ce realizează botezul?” Vei observa că întrebarea însăşi presupune şi insinuează că botezul însuşi realizează ceva. Iar răspunsul care se dă la această întrebare este că botezul spală de păcatul strămoşesc (păcatul lui Adam, care se spune – fără nici o bază scripturală – că se transmite ereditar) şi produce naşterea din nou (dogmă numită în englezeşte „baptismal regeneration”). Trebuie iarăşi să observi că teoria aceasta spune că botezul este un ritual magic (ritual care are putere in sine) care produce nişte lucruri miraculoase. Totul este ca preotul să ştie ce gesturi să facă şi ce cuvinte să spună şi ritualul devine astfel eficace. Din cauza investirii botezului cu efecte magice a fost uşor să se treacă de la botezul adulţilor la botezul copiilor mici (de vreme ce botezul însuşi realizează aceste lucruri, de ce să nu-l aplici de la începutul drumului vieţii?).

 

Noi nu găsim în Biblie învăţătura despre astfel de ritualuri magice. Intrând în profunzime în ceea ce scrie Biblia despre botez (şi despre Cina Domnului) ajungem să vedem că întrebarea pe care trebuie să o punem nu este „Ce realizează botezul (sau Cina Domnului)?”, ci „Ce trebuie să trăiesc eu când mă botez (sau când particip la Cina Domnului)?”

 

Botezul şi cina Domnului nu sunt ritualuri, ci sunt două acte de închinare. Şi Domnul Isus ne învaţă că cine I se închină lui Dumnezeu trebuie să i se închine „în duh şi în adevăr” (Ioan 4:23). Cu alte cuvinte, nu actul exterior de închinare face ceva, ci acel ceva trebuie să se întâmple în duhul omului, în lăuntrul sau interiorul lui, şi lucrul acela trebuie să se întâmple cu adevărat (să nu fie numai de formă).

 

Atunci, ce trebuie să trăiască în lăuntrul său, în spiritul său, cel ce se botează?

 

Prin botez, cel ce se botează face un act public, adică el spune publicului ceva şi ceea ce spune el sunt lucruri extraordinar de fundamentale şi de cruciale pentru viaţa lui, sau a ei.

 

Ce spune el/ea?

 

(1)  Spune că a rupt-o cu Satan, că nu-i mai aparţine lui Satan şi că moare şi se înmormântează faţă de Satan. În primele secole, atunci când se botezau numai adulţii pe baza credinţei personale, cel ce se boteza rostea chiar o formulă de lepădare de Satan. Când s-a trecut la botezul copiilor mici (cândva prin secolul al IV-lea), fiindcă bebeluşul nu putea rosti formula de lepădare de Satan, l-au pus pe naş să o facă!

 

(2)  Spune că L-a primit pe Domnul Isus în viaţa lui/ei şi acum proclamă că este una cu Isus, că Isus este Domnul lui/ei. Este ca la o nuntă. Cu câtăva vreme înainte, băiatul a întrebat-o pe fată dacă vrea să fie soţia lui şi ea a acceptat. În inima lor, ei sunt deja unul al celuilalt. Dar lucrul acesta nu-i suficient. Trebuie să existe un ceremonial public prin care ei să fie declaraţi soţ şi soţie. Botezul este actul de cununie cu Isus!

 

Toate acestea le deducem din Evanghelii şi în special din Romani 6:1-11. Apostolul Petru (1 Petru 3:21) mai adaugă câteva lucruri despre botez:

 

(a)  Botezul nu-ţi spală păcatele. Păcatele tale au fost deja spălate prin sângele Domnului Isus.

 

(b)  Botezul este mărturia unui cuget curat, adică este mărturia publică a faptului că deja Domnul Isus ţi-a spălat păcatele. De aceea eşti îmbrăcat în haine albe!

 

(c)   Botezul este o „icoană închipuitoare”, adică el exprimă ceva, el spune ceva publicului. Petru se referă acolo la corabia lui Noe. Intrând în corabie, cele opt persoane s-au separat de lumea coruptă, destinată pieirii, şi apoi au trecut prin apele potopului dincolo de ele şi au intrat într-o lume nouă. Trecând prin apa botezului, tu arăţi că ai ieşit din lumea păcătoasă şi ai trecut în familia lui Dumnezeu.

 

Toate acestea „le spui” tu când faci actul botezului. Botezul nu-ţi face ţie nimic. Botezul îţi dă ocazia să spui publicului minunile care s-au întâmplat deja cu tine. Şi spunându-le, le şi trăieşti mai profund:

 

Tu te desprinzi de orice drept de stăpânire a lui Satan asupra ta, mori şi te îngropi faţă de el şi te faci una printr-un act de cununie cu Domnul tău Isus Cristos, care ţi-a spălat păcatele şi ţi-a dat un cuget curat (o conştiinţă care nu mai poartă pe ea nici o urmă a faptelor trecutului!); tu treci din lume în familia lui Dumnezeu.

 

Tu le faci pe toate acestea în duh şi în adevăr: le faci cu toată fiinţa ta, le faci cu adevărat!

 

Pentru acestea a instituit Domnul Isus botezul: ca să trăieşti în tine aceste minuni ale harului lui Dumnezeu şi să le exprimi vizual ca să le ştie toată lumea.

 

Dumnezeu să te ajute să le faci reale şi adevărate în tine. Apoi exprimă-le cu toată încrederea, cu toată fiinţa şi cu toată bucuria.

 

Aici trebuie neapărat să-ţi spun un cuvânt despre Duhul Sfânt. Când tu ai început să ai mustrări de conştiinţă, Duhul Sfânt a fost acela care lucra în tine şi ţi-a dat convingerea de păcat (vezi Ioan 16:7-15). Când tu l-ai primit pe Domnul Isus în inimă, Duhul Sfânt a fost şi el acolo şi te-a născut din nou, te-a născut de sus, te-a născut din Duh (Ioan 3:1-5), te-a născut din Dumnezeu (Ioan 1:11-13). În tine locuiesc acum şi Domnul Isus şi Duhul Sfânt (vezi Efeseni 3:14-19). Domnul Isus şi Duhul Sfânt sunt cele două braţe cu care te-a îmbrăţişat Dumnezeu Tatăl şi te-a făcut copilul Lui. Tu ai intrat astfel în părtăşia Sfintei Treimi. Bucură-te în ea şi trăieşte în ea (1 Ioan 1:1-11).

 

Cu multă dragoste in Domnul Isus şi prin Duhul Sfânt,

 

Iosif Ţon

LITERATURA PROFETICĂ ŞI APOCALIPTICĂ

Dr. Benjamin Cocar

MALEAHI

 

PROFETUL

Maleahi este ultimul profet al perioadei Vechiului Testament dinaintea lui Ioan Botezătorul, a cărui lucrare acesta a prezis-o, Maleahi 3:1. Există cei care susţin ideea că cuvântul mal’aki este o desemnare anonimă, nu un nume personal, însă motivele lor nu sunt solide. Maleahi înseamnă mesagerul lui Dumnezeu, şi LXX are „Mesagerul Lui” în loc de Maleahi, dar aceasta nu înseamnă că Maleahi nu putea fi o persoană. Maleahi era mesagerul lui Dumnezeu, chemat să transmită ultimul mesaj al Vechiului Testament.

 

DATA

Maleahi nu menţionează nici un rege pentru a stabili o dată fiţă pentru cartea sa, însă nu poate fi mai devreme de 515 î. Hr. sau mai târziu de 400 î. Hr., când Vechiul Testament era încheiat. Majoritatea cercetătorilor plasează cartea lui Maleahi în jurul lui 445 î. Hr.

 

SCOPUL ŞI OCAZIA

Maleahi s-a adresat mulţimii descrisă în Ezra şi Neemia, şi mesajul său e similar cu cel al altor profeţi: binecuvântarea de legământ cere credincioşie faţă de acesta. Evreii post-exilici neglijau legământul, zelul pentru casa lui Dumnezeu scăzuse, ascultarea de poruncile lui Dumnezeu era tendinţa comună a zilelor lui Maleahi. Maleahi a arătat spre tratările din trecut, prezent şi viitor ale lui Dumnezeu cu Israel pentru a reînnoi perspectiva lor, să restabilească speranţa şi să-i motiveze spre credincioşia adecvată faţă de legământ.

 

SCHIŢĂ

I. Introducere, 1:1

 

II. Primul oracol: Răspunde la dragostea lui Dumnezeu, 1:2-5

 

A. Pretenţia de dragoste a lui Dumnezeu pentru Israel, 1:2a

 

B. Întrebarea lui Israel despre pretenţie, 1:2b

 

C. Apărarea pretenţiei lui Dumnezeu, 1:2c-5

1. Alegerea lui Israel faţă de Edom, 1:2c-3a

2. Judecata lui Edom, 1:3b-5

 

III. Al doilea oracol: Onorează-l pe Dumnezeu, 1:6-2:9

 

A. Acuzaţia pentru lipsa de respect, 1:6a

 

B. Întrebarea lui Israel cu privire la acuzaţie, 1:6b

 

C. Dovada acuzării lui Dumnezeu: sacrificiile nevrednice, 1:7-14

 

D. O avertizare către preoţi, 2:1-9

1. Avertizarea declarată, 2:1-4

2. Standardul pentru preoţi, 2:5-9

 

IV. Al treilea oracol: Fiţi credincioşi în calitate de popor de legământ al lui Dumnezeu, 2:10-16

 

A. Acuzaţia de necredincioşie, 2:10

 

B. Prima evidenţă: căsătoriile mixte ilegale, 2:11-12

1. Păcatul, 2:11

2. Consecinţele, 2:12

 

C. A doua evidenţă: divorţul, 2:13-16a

1. Consecinţele, 2:13

2. Păcatul, 2:14-16a

 

D. Porunca către credincioşie, 2:16b

 

V. Al patrulea oracol: Speranţă în Dumnezeu, 2:17-3:6

 

A. Acuzaţia de vorbire agasantă, 2:17a

 

B. Întrebarea lui Israel despre acuzaţie, 2:17b

 

C. Dovada acuzaţiei. Nici o speranţă după justiţia lui Dumnezeu, 2:17c

 

D. Avertizarea din partea lui Dumnezeu, 3:1-5

1. Venirea mesagerului în pregătire, 3:1a

2. Venirea Domnului în judecată, 3:1b-5

 

E. Baza pentru speranţa în Dumnezeu, 3:6

 

VI. Al cincilea oracol. Ascultaţi de Dumnezeu, 3:7-12

 

A. O acuzaţie de neascultare, 3:7a

 

B. Întrebarea lui Israel despre acuzaţie, 3:7b

 

C. Specificaţia acuzării: furtul, 3:8a

 

D. Întrebarea repetată a lui Israel despre acuzaţie, 3:8a

 

E. Dovada acuzaţiei, 3:8c-9

1. Păcatul: eşecul de a da zeciuieli şi ofrande, 3:8c

2. Blestemul, 3:9

 

F. Promisiunea binecuvântării, 3:10-12

 

VII. Al şaselea oracol: Frica de Dumnezeu, 3:13-4:3

 

A. Acuzaţia de blasfemie, 3:13a

B. Întrebarea lui Israel despre acuzaţie, 3:13b

C. Dovada acuzaţiei: aprobarea răului, 3:14-15

D. Răspunsul rămăşiţei credincioase, 3:16

E. Avertizarea şi promisiunea lui Dumnezeu, 3:17-4:3

 

VIII. Concluzie: Fiţi pregătiţi pentru venirea lui Dumnezeu, 4:4-6

 

A. Pregătirea prezentă, 4:4

B. Pregătirea viitoare

 

 

APOCALIPSA

 

INTRODUCERE

Autorul: Nedisputat, Apostolul Ioan

 

DATA

Data oferită de obicei pentru scrierea Apocalipsei, şi probabil cea mai bună dată, este undeva intre 94-96 d. Hr. în timpul domniei împăratului roman Domiţian. O altă dată care a fost oferită de alţi cercetători este 54-68 d. Hr. în timpul domniei lui Nero. Majoritatea cercetătorilor de astăzi plasează data de 94-96 d. Hr. pentru a admite persecuţia şi condiţiile celor şapte biserici ce urmează să fie dezvoltate. Una dintre probleme este că al 9lea capitol implică faptul că templul era încă în existenţă sau că fusese reclădit. Dacă templul era încă în existenţă atunci ar plasa scrierea lui Apocalipsa înainte de anul 70 d. Hr.

 

SCOP

Ioan scrie pentru a afirma că Isus Hristos controlează istoria şi eternitatea. Nici o persoană fizică sau spirituală, ori vreo putere nu-l poate învinge. Scriind în limbaj apocaliptic ascunde înţelesul său de cei care nu sunt creştini şi revelează înţelesul pentru cei ce sunt.

 

Revelaţia proclamă „Dumnezeu vostru domneşte!” Aceasta îl înalţă pe Isus Hristos ca Domn. Tema sa este triumful lui Hristos peste Satan şi rău. Cu viziune profetică, imaginaţie poetică şi limbaj simbolic Ioan evocă credinţa puternică emoţională că Dumnezeu este în controlul complet al lumii. Într-un sens real cartea Apocalipsei împlineşte cuvintele lui Isus, „… În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”, Ioan 16:33. Apocalipsa este o scrisoare profetică desfăşurată ca o dramă apocaliptică.

 

Un tânăr merge la un seminar care nu are o sală de sport. Pentru a practica baschetul studenţii merg la un liceu din apropiere. Paznicul şcolii se oferă să deschidă sala de sport. În timp ce studenţii joacă cu mingea, paznicul, un afro-american, stă deoparte şi citeşte din Biblia sa. Tânărul îl întreabă, „Ce citeşti?” „Cartea Apocalipsei”, răspunde el. Tânărul îl întreabă mai târziu, „Şi ce spune?” Bătrânul se uită în ochii lui şi exclamă cu mare entuziasm, „Ei bine, fiule, spune că Dumnezeu va învinge!”

 

Isus Hristos este eroul suprem al Apocalipsei. Aceasta Îl desemnează:

 

1. „primul şi ultimul”, 1:17

2. „cel viu”, 1:18

3. „Fiul lui Dumnezeu”, 2:18

4. „Leul din tribul lui Iuda”, 5:5

5. „mielul”. Titlul „Miel” este folosit de 28 de ori în carte.

 

Subiectul mielului începe când lui Ioan i se spune că „Leul din tribul lui Iuda” a deschis sulul sigilat. Ioan caută leul şi în schimb vede mielul. Ioan leagă victoria mielului cu vărsarea de sânge de sacrificiu, 5:6-12; 13:8 (Leon Morris, New Testament Theology [Grand Rapids, Michigan: Zondervan, 1990] pp.293-294). J. P. Love spune, „Aceasta este probabil cea mai importantă figură a cărţii Apocalipsa. . . . Când oamenii legaţi de pământ vor simboluri de putere ei evocă fiare măreţe şi păsări de pradă. Rusia evocă ursul, Britania leul, Franţa tigrul, Statele Unite vulturul cu aripi deschise – toate dintre ele flamande. Doar Împărăţia Cerurilor e cea care ar îndrăzni să folosească drept simbol de putere, nu Leul pe care îl căuta Ioan, ci Mielul neajutorat, şi acesta încă, un Miel junghiat” (J. P. Love, John, Jude, Revelation [London, 1960] p. 65. Quoted in Leon Morris, op. cit. p. 294).

 

Apocalipsa este scrisă celor şapte biserici din Asia Mică. Prin tăinuirea mesajului ei în termeni apocaliptici este posibil pentru Ioan să scrie într-un cod limbajul înţeles de biserică dar nu priceput de duşmanii ei. Literatura apocaliptică a existat de mulţi ani înainte ca Apocalipsa să fie scrisă într-o vreme din istorie când împăratul roman se pretindea a fi dumnezeu şi cerea închinare de la supuşii săi. Creştinii trebuiau să aleagă intre închinarea la Cezar şi închinarea la Hristos.

 

Literatura apocaliptică foloseşte numere, simboluri şi limbaj figurativ pentru a-şi exprima adevărurile. Este extrem de important să ne amintim că nu se scrie în imagini. Este scriere de idei. De exemplu, craniul şi două oase de pe o sticlă de medicamente este un simbol al otrăvii, nu o imagine a otrăvii. Figurile variate descrise în Apocalipsa nu sunt imagini la care să se privească ci mai degrabă figuri care să dea înţeles ideilor. Înţelesul acestor simboluri şi numere au fost cunoscute cititorilor, dar nu cunoscute în general altora.

 

În Scriptură este evident că numerele au o semnificaţie simbolică. Ele sunt folosite adesea pentru a simboliza idei. Înţelesurile comune ale variatelor numere din Scriptură sunt după cum urmează: Unu stă pentru unitate şi scop. Acesta înseamnă independenţă şi unicitate. Doi înseamnă tărie dublă şi curaj. Doi sunt mai tari decât unu. Trei este numărul divin. Acesta este numărul Trinităţii.

 

PLANUL CĂRŢII

Ioan desemnează Apocalipsa în forma unei drame. Există şapte viziuni sau acte. Fiecare viziune are şapte evenimente sau scene. Din moment ce aceasta este şi o scrisoare, Ioan are un prolog şi un epilog.

 

Prolog, 1:1-8

 

Viziunea I – Viziunea lui Hristos în mijlocul celor şapte biserici, 1:9-3:22, Şapte mesaje: Scrisori către cele şapte biserici

 

Viziunea II – Viziunea lui Dumnezeu în ceruri pe Tron, 4:1-8:1, Şapte peceţi: Deschiderea celor şapte sigilii

 

Viziunea III – Viziunea celor şapte îngeri, 8:2-11:18, Şapte trâmbiţe: Judecăţile celor şapte trâmbiţe

 

Viziunea IV – Viziunea mântuirii lui Dumnezeu, 11:19-15:2-4, Şapte evenimente: Cele şapte scene

 

Viziunea V – Viziunea mâniei lui Dumnezeu, 15:1, 4-16:21, Şapte potire: Vărsarea celor şapte potire

 

Viziunea VI – Viziunea judecăţii lui Dumnezeu asupra Babilonului, 17:1-20:3, Şapte judecăţi: Şapte evenimente de judecată

 

Viziunea VII – Viziunea Mileniului, 20:4:22-5, Şapte evenimente: Dumnezeu împlineşte sulul

 

Epilog, 22:6-21

 

În prima viziune există şapte scrisori către şapte biserici. În a doua viziune sunt şapte sigilii pe care numai mielul le poate deschide. În a treia viziune sunt şapte îngeri care sună din şapte trâmbiţe. În a patra viziune sunt şapte evenimente. Ioan prefaţează fiecare eveniment într-o tehnică literară: „Am văzut”, „s-a văzut”, sau „am privit”, 12:1, 13:1, 13:11, 14:1, 14:6, 14:14 şi 15:2. În a cincia viziune sunt şapte potire vărsate de şapte îngeri. În a şasea viziune sunt şapte judecăţi. Fiecare diviziune începe cu „Am văzut”, 17:3, 17:6, 18:1, 19:11, 19:17, 19:19 şi 20:1. În a şaptea viziune există şapte evenimente. Fiecare eveniment începe cu „Am văzut” sau „El mi-a arătat”, 20:4, 20:11, 21:1, 21:2, 21:9, 21:22 şi 22:1.

 

I. Alfa şi Omega, 1:1-20

 

II. Pocăinţă pentru creştini, 2:1-29

 

III. Pocăieşte-te şi veghează, 3:1-22

 

IV. Tronul lui Dumnezeu, 4:1-11

 

V. Mielul e vrednic, 5:1-14

 

VI. Apropierea tropotelor, 6:1-17

 

VII. Cine poate sta în picioare? 7:1-17

 

VIII. Patru trâmbiţe, 8:1-13

 

IX. Două trâmbiţe, 9:1-21

 

X. Mâncarea cuvântului, 10:1-11

 

XI. Ultima trâmbiţă – doi martori, 11:1-19

 

XII. Satan aruncat de pe Pământ, 12:1-17 (18)

 

XIII. 666, 13:1-18

 

XIV. Mielul şi sfinţii Săi, 14:1-20

 

XV. Cântarea lui Moise, 15:1-8

 

XVI. Cele şapte potire, 16:1-21

 

XVII. Marea prostituată, 17:1-18

 

XVIII. Judecata Babilonului, 18:1-24

 

XIX. Regele Regilor şi Domnul Domnilor, 19:1-21

 

XX. Mileniul, 20:1-15

 

XXI. Pământul nou, cerul nou, Noul Ierusalim, 21:1-27

 

XXII. El vine în curând! 22:1-21

 

 

 

3. Pericolul lipsei de perseveranta in cresterea spre maturitate spirituala

( Evrei 5:11-6:20 )

 de Marian Ghita

 

Odată cu versetul 11 din capitolul 5 observăm în epistola către Evrei o întrerupere a prelegerii autorului despre Isus ca Mare Preot „după rânduiala lui Melhisedec”, prelegere începută în 4:14 şi reluată din 6:20. Subiectul despre Isus ca Mare Preot, numit de Dumnezeu după o cu totul altă rânduială decât cea aaronică din vechiul legământ, este un subiect magnific şi înălţător, cu siguranţă drag autorului. Îl vedem parcă cum se entuziasmează de ceea ce îi este dat să spună cititorilor lui, dar, dintr-o dată (din 5:11), apare ceva în mintea autorului care îl face să întrerupă şirul adevărurilor prezentate, ceva care îl obligă să se oprească. Cu siguranţă, îi este destul de greu să întrerupă prezentarea adevărurilor înălţătoare pe care a început-o, dar nu are încotro. El simte că, dacă nu face această întrerupere şi dacă nu tratează problema depistată la cititorii lui, va ajunge să vorbească în continuare degeaba. Iată de ce, avem pasajul din 5:11-6:20. Dar, deşi acest pasaj reprezintă o deviere de la ceea ce şi-a propus să spună iniţial autorul, acesta era şi este absolut necesar şi cu siguranţă în planul lui Dumnezeu, un mesaj pe care Duhul lui Dumnezeu i l-a dat prin inspiraţie, atunci când a scris această epistolă (2 Tim. 3:16-17; 2 Pet. 1:21). Această întrerupere poate fi considerată o avertizare foarte serioasă pentru cititorii epistolei, dar în acelaşi timp şi o dovadă de dragoste şi de îndelungă răbdare din partea Domnului pentru poporul Lui. Îl văd parcă pe Dumnezeul mântuirii noastre în postura patriarhului Iacov care are înţelegere faţă de întreaga lui familie şi faţă de tot ceea ce îl însoţea, atunci când fratele lui Esau îl invită să pornească la drum în ritmul însoţitorilor lui viteji. Iacov, poate şi-ar fi dorit să ajungă cât mai repede la destinaţie, odată cu fratele lui. Dar el se uită la însoţitorii lui şi le vede neputinţa, oboseala, limitările şi, înţelegând că nu pot mai mult, îi spune fratelui său, Esau: „Domnul meu vede că copiii sunt mici şi am oi şi vaci fătate; dacă le-am sili la drum o singură zi, toată turma va pieri. Domnul meu s-o ia înaintea robului său; şi eu voi veni încet pe urmă, la pas cu turma, care va merge înaintea mea şi la pas cu copiii, până voi ajunge la domnul meu, în Seir” (Gen. 33:13-14; marcarea expresiilor îmi aparţine). Dumnezeul nostru ne cunoaşte foarte bine şi, chiar dacă este nevoit să încetinească ritmul vorbirii Sale, El o face pentru că, prin Cristos (Marele Preot al mântuirii noastre), are „milă de slăbiciunile noastre” (Evr. 4:15).

 

Atenţie, însă, există o limită peste care dacă trecem, în manifestarea a ceea ce noi numim „slăbiciunile noastre”, Dumnezeu nu ne va arăta îngăduinţă. Noi suntem implicaţi prin voia Domnului într-un proces de maturizare spirituală (vezi Efes. 4:11-15). Domnul nu vrea să rămânem la stadiul de copii mici; El vrea să devenim oameni maturi. El poate şi va face orice pentru ca sfinţii Lui să ajungă la maturitate, la „înălţimea staturii plinătăţii lui Cristos” (Efes. 4:13; Filip. 1:6; 2 Pet. 1:2-4). Dar trebuie să luăm în calcul că, în procesul maturizării noastre, poate exista un parcurs normal şi / sau unul anormal. Un copil, la vârsta de 10 luni, de exemplu, ar trebui să înceapă să meargă. Desigur, va cădea deseori şi mama lui va trebui să arate multă răbdare şi îngăduinţă până copilul ei va ajunge să nu mai depindă de ajutor în mersul lui. Acest lucru este normal şi orice mamă adevărată va accepta să stea lângă copilul ei, cu înţelegere faţă de pruncia lui, până când el va creşte. Ce va face însă o mamă când va vedea că la vârsta de 10 ani, de exemplu, copilul ei nu poate să meargă pe picioarele lui? Va considera acest lucru ca fiind normal? Va spune oare copilului ei: „Nu-i nimic dragule, te voi lua de mânuţe şi te voi ţine până vei reuşi să faci paşi de unul singur”? O mamă normală va intra în alertă într-o asemenea situaţie, va considera că este vorba, în cazul fiului ei, fie de o boală fie de o lenevie condamnabilă în a se mişca şi de aceea va recurge la măsuri drastice şi excepţionale. Cu aşa ceva s-a confruntat autorul epistolei, atunci când a trebuit să întrerupă firul expunerii lui. Descoperim la el un amestec de reproş sfânt, avertizare extrem de serioasă şi încurajare plină de dragoste în acest pasaj, aparent neplanificat, din 5:11-6:20. Ne este aici descoperită inima lui Dumnezeu pentru cei credincioşi. Merită să privim cu luare aminte la ceea ce El ne împărtăşeşte cu durere dar şi cu dragoste.

 

1.    Care este problema ?

Prima indicaţie referitoare la problema cu care se confruntau cititorii epistolei este afirmaţia „v-aţi făcut greoi la pricepere (5:11 – în original avem „la ascultare”). Autorul ar dori să le vorbească despre adevăruri spirituale deosebite (despre calitatea de Mare Preot a Domnului Isus Cristos – 4:14-5:10), dar îşi dă seama că îi va fi destul de greu să-i facă să înţeleagă un adevăr de profunzimea acestuia. Un asemenea adevăr spiritual este considerat a face parte din „cuvântul despre neprihănire” (5:13), absolut necesar pentru mântuirea lor. Este adevărat că autorul continuă să le vorbească despre ce şi-a propus (vezi întregul capitol 7), dar după ce-i face conştienţi pe cititorii lui de problema lor şi despre felul cum ar trebui ea rezolvată.

 

Autorul le mai dă de înţeles cititorilor lui şi faptul că ei ar fi trebuit să înţeleagă ceea ce el vrea să le spună, dar ei nu sunt suficienţi de maturi pentru a înţelege bine cuvântul despre neprihănire (5:12-14). Ei nu pot să se hrănească decât cu lapte (adică să înţeleagă cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu – 5:12), când ar fi trebuit să poată consuma „hrană tare” (cuvântul despre neprihănire – 5:13).

 

De asemenea, autorul epistolei le dă de înţeles că cititorii ei încă nu au ajuns să se deprindă să deosebească binele şi răul (5:14). Iată de ce, ei nu pot înţelege cuvântul despre neprihănire.

 

Ce ne spun toate acestea? Problema credincioşilor evrei (poate nu a tuturor) era imaturitatea lor spirituală. Dar nu o imaturitate normală ci una anormală, vinovată (vezi 5:12; 6:12). Să fim totuşi mai expliciţi.

 

Legea vieţii (inclusiv a celei spirituale) se manifestă prin creşterea fiinţelor vii spre maturitate. Este ceva normal ca o fiinţă vie să crească, să se dezvolte în toate direcţiile (biologic sau spiritual). Nu poţi ignora o asemenea lege. Creşterea spre maturitate este un proces inconştient (vezi Mc. 4:26-29), dar este şi unul conştient, la care omul trebuie să-şi aducă contribuţia (el trebuie să mănânce, să aibă grijă de sănătatea lui, să întreţină relaţii cu cei din jur, să exerseze în fiecare domeniu al vieţii, să asimileze tot ceea ce Dumnezeu pune la dispoziţia omului pentru creşterea sa – vezi prezentat acest proces în plan spiritual în 2 Petru 1:2-11). Un prunc trebuie să asimileze lapte în vederea creşterii lui; la fel şi un prunc spiritual (vezi nevoia de „lapte duhovnicesc şi curat” pentru creşterea spre mântuire – 1 Pet. 2:2). Laptele spiritual, odată asimilat, aduce edificare spirituală. Fără de el un credincios va ajunge să moară. Însă pentru creştere nu este suficient doar să te hrăneşti. Odată cu hrănirea trebuie eliberată şi energia acumulată prin hrănire. Aceasta se face prin mişcare şi prin orice manifestare exterioară a trupului. În plan pământesc un copil trebuie să alerge, să se joace, să înveţe, să muncească chiar, să îşi trăiască viaţa. În plan spiritual, credinciosul care se hrăneşte cu laptele duhovnicesc (adică cu Cuvântul lui Dumnezeu – 1 Pet. 1:23-25) trebuie „prin întrebuinţare” (5:14) să practice Cuvântul în viaţa de zi cu zi. De fapt el trebuie să practice „ascultarea credinţei” (Rom. 1:5) permanent, de-a lungul întregii lui vieţi. Această „întrebuinţare” a Cuvântului asimilat îi va aduce credinciosului formarea „muşchilor” spirituali (abilităţile spirituale pentru trăire şi creştere) absolut necesari trăirii şi dezvoltării vieţii cu Dumnezeu. În 2 Petru 1:2-11 ni se spune mai întâi că Dumnezeu, în Cristos, ne-a dăruit „tot ce priveşte viaţa şi evlavia (trăirea practică în sfinţenie)” (vezi v. 2-4). Avem deci totul în Cristos şi de aceea nu ne lipseşte nimic (Col. 2:9-10). Dar dacă ne oprim la 2 Pet. 1:4, noi nu putem spune că vom ajunge cu siguranţă în împărăţia cerurilor (vezi 2 Pet. 1:11), doar prin ceea ce Domnul ne dă prin harul Lui. Pentru că Domnul ne-a dat totul prin har, de aceea noi trebuie să ne dăm toate silinţele (2 Pet. 1:5) pentru a uni cu credinţa noastră fapta; ...(vezi 2 Pet. 1:5-7). Noi trebuie să ne însuşim, să folosim („să întrebuinţăm” – Evr. 5:14), în trăire efectivă, tot ceea ce Domnul ne-a dat prin har. Doar în acest fel, credincioşii ajung să acumuleze acele bogăţii spirituale prin care ei ajung să Îl cunoască cu adevărat pe Domnul (vezi „dacă aveţi din belşug aceste lucruri în voi” – 2 Pet. 1:8), adică să guste cu adevărat cât de bun este Domnul (1 Pet. 2:3). Este vorba aici despre cunoaşterea vie, personală şi profundă a Domnului prin umblare efectivă cu El (Ioan 17:3). Nu vorbim aici despre obţinerea mântuirii prin fapte (ea este primită prin har, prin credinţă – Efes. 2:8-9). Mântuirea trebuie să fie însuşită prin credinţă şi aceasta înseamnă să acceptăm să trăim efectiv în ea (faptele vieţii trebuie să fie roade ale mântuirii – Efes. 2:10; Tit 3:5-8). Care este rezultatul trăirii în mântuirea primită prin credinţă? Vom ajungem să devenim ca Domnul, prin părtăşia cu El (2 Cor. 3:18; 1 Ioan 3:2-3; 2 Pet. 1:8-10), şi, prin întrebuinţarea cuvântului despre neprihănire, ajungem să putem deosebi binele şi răul (Evr. 5:13-14). Aici nu este vorba despre cunoaşterea elementară a ceea ce este bine şi rău, dată de Legea lui Dumnezeu, ci despre cunoaşterea în profunzime a ceea ce este bine şi rău, despre discernământul spiritual al oamenilor maturi care îi va face pe aceştia să ajungă, conform spuselor apostolului Petru, în starea în care „nu veţi aluneca niciodată” (2 Pet. 1:10; Evr. 5:14). Discernământul spiritual obţinut astfel îi va face pe aceştia să discearnă între „adevărurile începătoare ale lui Cristos”, pe care ei trebuie să le înveţe la începutul vieţii spirituale fără să rămână doar la acestea (6:1-3; 5:12), şi „adevărurile desăvârşite” spre care ei trebuie neapărat să meargă (6:1). Doar prin întrebuinţarea cuvântului despre neprihănire (5:13) credincioşii pot obţine discernământul spiritual absolut necesar pentru a înţelege adevărul despre Isus ca Mare Preot al mântuirii noastre (numit de Dumnezeu după rânduiala lui Melhisedec – 5:10; 6:20). Acest adevăr trebuie nu numai ascultat şi înţeles; el trebuie îmbrăţişat şi trăit cu toată inima de credincioşi pentru că el este de o importanţă vitală pentru maturizarea lor spirituală. Abia apoi putem primi „din belşug intrare în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru, Isus Cristos” (2 Pet. 1:11; Evr. 6:11-12).

 

Care deci era, în mod concret, problema credincioşilor evrei? Ei doar acumulau hrană spirituală, dar nu o foloseau pentru dezvoltarea „muşchilor spirituali”. Ei au ajuns să nu mai aplice în viaţă Cuvântul primit; ei au pierdut „deprinderea” (vezi 5:14) de a transforma Cuvântul primit prin credinţă în fapte ale credinţei (Rom. 1:5; 2 Pet. 1:5-7). În plan fizic, când cineva doar mănâncă fără ca să-şi consume energia acumulată prin mâncare în faptele vieţii zilnice, el se îngraşă, devine leneş şi muşchii lui se vor atrofia în timp. De aici vor rezulta complicaţii grave în dezvoltarea lui biologică. În plan spiritual, un credincios care nu întrebuinţează cuvântul primit în aplicarea lui practică în faptele vieţii, va ajunge să fie incapabil să înţeleagă adevărurile desăvârşite ale cuvântului lui Dumnezeu (cuvântul despre neprihănire – 5:13; 6:1), va apărea greutatea de a asculta aceste adevăruri (5:11) şi se va instala lenevia spirituală (6:12 – în l. greacă, cuvintele „greoi” din 5:11 şi „leneviţi” din 6:12 sunt similare). Faptul că erau „greoi la pricepere (la ascultare)” se datora leneviei (6:12) spirituale, care îi făcea să neglijeze practicarea (întrebuinţarea – 5:14) Cuvântului pe care îl auzeau. În acest fel, ei au ajuns să nu mai fie interesaţi de adevărurile desăvârşite ale lui Dumnezeu (6:1), pentru că nu le puteau asimila.

 

Este interesant aici un lucru. În 5:12 ni se sugerează că trebuie învăţate cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu. Cu acestea trebuie început în viaţa de credinţă, dacă vrei să ajungi să înţelegi adevărurile desăvârşite. Credincioşii, la început, au nevoie de laptele duhovnicesc (1 Pet. 2:2) în vederea creşterii lor spre mântuire. De ce atunci aceste adevăruri începătoare ale lui Cristos trebuie totuşi lăsate (6:1)? Problema credincioşilor evrei era următoarea. La început ei au pornit normal, prin învăţarea acestor adevăruri începătoare ale lui Cristos, deci cu lapte (5:12). Când, prin hrănire „întrebuinţezi” (5:14) Cuvântul (aplicând tot ce asimilezi în viaţă) procesul maturizării se derulează şi ţi se întăresc muşchii spirituali şi mai târziu vei simţi nevoia de hrană tare care va propulsa creşterea spre maturizare. Vei ajunge să capeţi deprinderea de a discerne în plan spiritual şi vei ajunge să asimilezi cu bucurie adevărurile desăvârşite ale neprihănirii şi aşa desăvârşirea ta este asigurată. Este un proces normal. Dar când tu nu vei „întrebuinţa” Cuvântul (aplicându-l în viaţă), mai târziu se va instala lenevia spirituală şi incapacitatea de a te hrăni cu adevărurile desăvârşite. Pentru că simţi totuşi nevoia de hrană spirituală te vei hrăni cu Cuvântul lui Dumnezeu, dar vei rămâne la adevărurile începătoare ale lui Cristos (doar ele sunt comode în asimilare) şi nu-ţi vei mai dori adevărurile desăvârşite, absolut vitale pentru dezvoltarea ta spirituală. Privind la adevărurile începătoare din Evr. 6:1-2 constatăm că ele erau adevărurile iudaice ale Vechiului Testament. Cititorii epistolei au fost la început creştinii evrei din sec. I. A fost benefic pentru ei să pornească de la adevărurile începătoare ale Vechiului Testament, pentru a-L înţelege pe Cristos şi a primi mântuirea prin Evanghelia lui Cristos. Dar, ei erau în pericolul de a rămâne pentru totdeauna la aceste adevăruri începătoare ale Vechiului Testament , ca şi cum ele ar fi fost suficiente pentru mântuire. Ele trebuiau primite doar ca un îndrumător spre Cristos (Gal. 3:24; Col. 2:17). Odată ce Cristos a fost înţeles, ei trebuiau să lase aceste adevăruri începătoare şi să meargă spre cele desăvârşite. Dar comoditatea spirituală, lenevia datorată doar acumulării Cuvântului (fără întrebuinţarea lui) i-a adus în starea de a nu mai putea primi adevărurile desăvârşite ale lui Cristos. Pericolul era mare pentru ei – acela de a renunţa de fapt la Cristos.

 

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi


 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate