Arhiva Contact Despre noi Link-uri

 Teologie

 

 

 

 

 

 

Manual de Teologie

 de John Leadley Dagg, D. D.

 

John L. Dagg

Partea a doua - Tratat despre ordinea bisericească (continuare)

 

CAPITOLUL V - CINA DOMNULUI

SECȚIUNEA I – PERPETUITATEA CINEI DOMNULUI

Ritualul numit Cina Domnului a fost instituit de Hristos, pentru a fi respectat în bisericile Lui până la sfârșitul lumii.

În noaptea care a precedat răstignirea Salvatorului, a mâncat paștele cu ucenicii. La finalul mesei, ceremonia numită Cina Domnului a fost instituită. Despre aceasta vorbește Matei: în timp ce mâncau, Isus a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o și a dat ucenicilor și a zis: luați, mâncați, acesta este trupul Meu. Apoi a luat paharul, a mulțumit și li l-a dat, zicând: beți toți, acesta este sângele Meu, al noului legământ care se varsă pentru mulți, pentru iertarea păcatelor. Dar vă spun, nu voi bea rodul viței, până când îl voi bea nou în împărăția Tatălui Meu.1

Marcu folosește aproape aceleași cuvinte.2 Luca diferă în anumite detalii. El menționează un pahar anterior, care a încheiat cina de paște. La împărțirea pâinii, el adaugă: faceți asta în amintirea Mea, cuvinte pe care ceilalți evangheliști nu le menționează. La al doilea pahar, după cină, îl distinge de primul pahar, care a fost parte din cină.3 În cap. 11 al primei epistole către corinteni, Pavel vorbește despre Cină, la fel ca evangheliștii. La împărțirea pâinii, adaugă cuvintele: acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi, faceți aceasta în amintirea Mea. La oferirea paharului, adaugă: acest pahar este noul legământ în sângele Meu, de câte ori îl beți, arătați moartea Domnului până va veni. Apoi adaugă: de câte ori mâncați și beți acest pahar, vestiți moartea Domnului până la venirea Lui. Deci cine bea și mănâncă nevrednic, este vinovat de fiecare dată de trupul și sângele Domnului. Fiecare să se cerceteze și așa să mănânce și să bea. Căci cine face aceasta nedemn, își bea și mănâncă condamnarea sa, căci nu discerne trupul Domnului.

De aici aflăm că după ultima cină a Domnului cu ucenicii, a folosit paharul și pâinea cu un scop necunoscut în acea cină și poruncit ucenicilor, ca amintire. Isus a purtat gândurile ucenicilor de la cină spre o viitoare cină, în împărăția Tatălui. Această nouă poruncă trebuie respectată ca o amintire a trecutului și un legământ al viitorului. Pavel a spus că de câte ori mâncăm și bem Cina, ne amintim de moartea Domnului până va veni El. adică până la a doua venire a lui Hristos. Botezul trebuie respectat până la finalul lumii și cina are aceeași limită.

Instituirea Cinei descrisă de Pavel este primită de la Isus și dată bisericii din Corint. Acestea arată că Hristos a desemnat pe apostol să transmită porunca aceasta și acesta nu a neglijat-o. a lăudat biserica pentru respectarea poruncilor date de el, dar a sancționat un abuz ce apăruse între ei la cină. Datorită acestui abuz nu a eliminat porunca, ci corectează abuzul și înnoiește porunca: să vă cercetați și așa să mâncați. dovada este decisivă că porunca este perpetuă pentru biserici.

Avem și alte dovezi în Faptele Apostolilor. Biserica din Ierusalim a continuat în doctrina apostolică și în frângerea pâinii, în rugăciune 4 și ucenicii din Troa s-au adunat în prima zi a săptămânii să frângă pâinea 5.

Desemnarea scripturală a ritualului în pasajul citat este frângerea pâinii. Numele de euharistie îi este dat adesea, derivat din grecescul eucharisteo și se referă la mulțumirea ce precede distribuirea elementelor. Numele acesta nu este folosit în scripturi. Unele remarci au fost făcute în alt loc (pp. 57, 58) cu privire la numele Cina Domnului. Nu e clar dacă avem autoritate scripturală pentru acest nume. Dar fiindcă ritualul este în amintirea Domnului care a luat ultima cină cu ucenicii – este semnificativ ca numele aplicat paștelui care amintea evenimentul cu îngerul distrugător care a trecut peste copiii lui Israel fără să îi atingă. Numele se mai poate referi la sărbătoarea spirituală de care se bucură credincioșii cu Domnul, care cinează cu ei. Numele de Trinitate și de persoană, aplicate Dumnezeirii, sunt folosite fără autoritate scripturală și Euharistie și Cina Domnului sunt la fel, dar trebuie să fim atenți să nu folosim termeni pentru care nu avem autoritate divină.

Quakerii obiectează la perpetuitatea cinei, ca și a botezului. Obiecțiile lor sunt:

Obiecția 1.—pâinea și paharul aparțin paștelui și evangheliștii afirmă că au fost folosite în timp ce mâncau, ceea ce constituie o nouă presupusă instituție. Frângerea pâinii este adesea menționată ca un obicei în mesele normale. Deci se petrece curent la masă, și să interpretăm cuvintele lui Hristos ca o poruncă, atunci când mâncăm și bem să ne amintim de El, cum se spune în altă parte: fie că mâncați, fie că beți, faceți totul spre slava lui Dumnezeu.6

Simplicitatea ritualului nu este o obiecție validă împotriva lui, ci o recomandare. Pâinea și paharul erau folosite comun dar nu erau adaptate mai puțin la scopul lui Hristos. Apa este un element comun și scufundarea era comună la evrei, dar aceste fapte nu au făcut să fie mai puțin potrivită pentru un creștin. Ritualurile sunt noi nu pentru că sunt folosite elemente noi, ci scopul este nou. Slujba pascală comemora ieșirea din Egipt. Noua instituție a fost desemnată să comemoreze o eliberare diferită, prin trupul frânt și sângele curs al lui Hristos. Nimeni nu susține că frângerea pâinii la mesele comune are acest scop. Pavel spune: cine mănâncă și bea în chip nevrednic se face vinovat de trupul și sângele Domnului. Deci este vinovat că trece cu vederea această instituire.

Obiecția 2.—Faptele Apostolilor menționează de două ori în care ucenicii frâng pâinea. Ambele se referă la mese comune. Biserica din Ierusalim a continuat frângerea pâinii: din casă în casă, mâncau cu bucurie carnea 7. Ucenicii din Troa se adunau să frângă pâinea: când a venit și a frânt pâinea și a mâncat și a vorbit un timp, până în zori, apoi a plecat.8 Este clar o masă comună, ce pregătea plecarea lui Pavel. Vedem că Faptele nu au nici un caz de euharistie și nu se pot baza pe tăcere dacă era un obicei porunca.

Nu sunt dubii că expresia frângerea pâinii descrie uneori ce se petrecea la mesele comune. Isus s-a arătat celor doi în Emaus, în frângerea pâinii, când au stat jos la masă și Pavel a frânt pâinea cu cei de pe vapor care erau cu el, ca să termine postul. În cap. 2 din Fapte, fraza apare de două ori. În prima conexiunea arată că euharistia este poruncită intenționat: au continuat în doctrina apostolică, în părtășie și frângerea pâinii și rugăciuni. În al doilea caz, arată că mesele comune sunt intenționate. Repetiția dovedește contrariul faptului că același lucru a fost intenționat. Sunt descrise fapte distincte.

Se întâlneau ucenicii din Troa pentru mese normale? Este aceasta întâlnirea menționată de istoricul sacru? Caracterul creștinismului primar interzice această presupunere. Acești ucenici erau obișnuiți cu întâlnirile pentru închinare și modelul important al adunării lor nu a fost uitat sau trecut cu vederea în această ocazie, când Pavel a fost prezent. Era potrivită menționarea euharistiei ca parte a închinării publice, când vorbeau de scopul adunării, dar a-i descrie ca adunați pentru o masă comună nu este conform cu caracterul lor și cu ocazia. Dacă frângerea pâinii în zori, pentru plecarea lui Pavel era o masă comună, atunci a fost o altă frângere a pâinii care i-a adunat pe ucenici cu o zi înainte.

Acestea sunt singurele două cazuri în care porunca Cinei Domnului este menționată în Fapte, dar sunt suficiente pentru a dovedi existența poruncii. Biserica din Ierusalim a continuat în frângerea pâinii. Nu a fost menționată continuarea meselor normale, dar menționarea instituției divine este dovadă istorică a faptului că biserica primară respecta ca parte a închinării această poruncă. Acest fapt explică ce s-a spus despre Troa și cele două afirmații sunt dovezi istorice satisfăcătoare și necesare. Respectarea ritualului de către biserica din Corint face dovezile istorice complete.

Obiecția 3.—închinarea evreiască consta în mâncare, băuturi și botezuri prin scufundare și porunci omenești, dar acestea nu sunt adaptate la închinarea spirituală a dispensației creștine. Pavel învață că „împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură, ci pace și bucurie în DS”.9 Cina Domnului vine sub denominația mâncării și băuturii și nu este potrivită cu noua economie. Pavel poruncește: să nu vă judece nimeni cu privire la ce mâncați sau beți 10 și îndeamnă credincioșii să lase lucrurile care pier odată cu folosința și să privească spre lucrurile care nu pier.

Această obiecție este în acord cu Obiecția 5 cu privire la perpetuitatea botezului. Mâncarea și băutura fostei dispensații erau umbra lucrurilor care urmau, dar trupul este al lui Hristos. Pavel ne învață în legătură cu textul citat în obiecție: el explică la ce se referă mâncarea și băutura. Ceremoniile evreiești erau tipice venirii lui Hristos, dar Cina Domnului este amintirea lui Hristos care a venit deja. Deci nu este inclusă în mâncarea și băutura intenționate de apostol. Paștele era inclus în aceste mâncări și băuturi abrogate, care nu au mai fost obligatorii după Hristos, Paștele nostru, care s-a jertfit pentru noi. Când El a pus capăt acestei vechi ceremonii, a instituit Cina Domnului și este incredibil că ar fi vrut ca aceasta să înceteze cu cealaltă Pavel spune: să nu vă judece nimeni cu privire la ce mâncați sau beți. ceremoniile abrogate nu mai au autoritatea divină și el numește aceste mâncări și băuturi, porunci omenești. Dar pâinea și vinul de la Cină sunt porunca Domnului, și Pavel spune cu privire la aceasta: să se cerceteze și așa să mănânce.

Numeroasele ritualuri împovărătoare ale VT nu se adaptează la dispensația spirituală sub care ne aflăm acum, dar nu înseamnă că cele două ceremonii simple:cina și botezul, sunt incompatibile cu ele. Suntem încă în trup și avem nevoie de astfel de memorialuri. În folosirea lor corectă, credincioșii au găsit că sunt foarte profitabile și bine adaptate pentru a promova spiritualitatea. Pe lângă beneficul dat credinciosului individual, aceste două ceremonii stau ca două monumente, din timpul lui Hristos și mărturisesc lumii cu privire la Hristos și la doctrina Lui. Folosirea lor este dovada creștinismului și a doctrinelor sale cardinale, Trinitatea și ispășirea și este mare și arată înțelepciunea care le-a instituit.

În plus la argumentele aduse, se găsesc unele aluzii în NT, ce arată în mod interesant că botezul și Cina Domnului sunt părți ale creștinismului. În capitolul următor celui în care Pavel corectează abuzul corintean al cinei, spunând: suntem botezați toți de un singur Duh, într-un singur trup și am băut dintr-un singur Duh.11 Aluzia la ambele porunci este manifestă. În altă parte a aceleiași epistole, vorbește despre botezul lui Moise și masa lor î pustie, într-un mod ce face aluzie la cele două ritualuri creștine.12

Obiecția 4.—la aceeași Cină în care se presupune că Hristos a instituit euharistia, a spălat picioarele ucenicilor și le-a poruncit să-și spele picioarele unii altora. Porunca este la fel de pozitivă ca cea cu pâinea și vinul, dar creștinii sunt de acord că porunca nu trebuie luată ad literam. Forma exterioară semnificată de acest procedeu este importantă și regula de interpretare se aplică și la euharistie.

Porunca trebuie ascultată strict în ambele cazuri, după modelul lui Hristos. Dacă creștinii nu se supun strict poruncii lui Hristos cu privire la spălarea picioarelor, trebuie să începem o reformă și să nu neglijăm un argument pentru altul. În capitolul următor vom cerceta obligația spălării picioarelor. Am descoperit că Hristos a desemnat folosirea literală a pâinii și vinului.
 

Note de subsol:

1. Mat. xxvi. 26-29.
2. Marcu xiv. 22-24.
3. Luca xxii. 17-20.
4. Fapte ii. 42.
5.Faptes xx. 7.
6. 1 Cor. x. 31.
7. Fapte ii. 46.
8. Fapte xx. 11.
9. Rom. xiv. 17.
10. Col. ii. 16.
11. 1 Cor. xii. 13.
12. 1 Cor. x. 2, 3, 4.

 

 


 

Ce anume face ca nădejdea creștină să fie o nădejde binecuvântată

 

de Marian Ghita

De aceea și Dumnezeu, fiindcă voia să dovedească cu mai multă tărie moștenitorilor făgăduinței nestrămutarea hotărârii Lui, a venit cu un jurământ, pentru ca din două lucruri care nu se pot schimba și în care este cu neputință ca Dumnezeu să mintă, să găsim o puternică îmbărbătare noi, a căror scăpare a fost să apucăm nădejdea care ne era pusă înainte, pe care o avem ca o ancoră a sufletului; o nădejde tare și neclintită care pătrunde dincolo dincolo de perdeaua dinăuntrul Templului, unde Isus a intrat pentru noi ca înainte-mergător, când a fost făcut „Mare Preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec” (Evr. 6:17-20)

Nădejdea creștină este așteptarea cu încredere a împlinirii promisiunilor lui Dumnezeu, legate de lucrurile viitoare. Noi folosim des în limbajul nostru cuvântul „nădejde”. Spunem, de exemplu, „Nădăjduim să avem o recoltă bună de grâu în anul viitor”. Când ne exprimăm astfel nădejdea (sau speranța) noastră, noi exprimăm de fapt ceea ce ne dorim foarte mult. Acum, dacă se va întâmpla cu adevărat acest lucru, rămâne de văzut. Noi știm că împlinirea nădejdii noastre nu depinde de noi. Trebuie să fim sănătoși să putem munci, trebuie să dea Domnul ploaie și să vrea cu adevărat acest lucru, pentru a crește recolta și pentru a avea cu adevărat o recoltă bună de grâu, așa cum ne dorim. Noi doar nădăjduim că dorința noastră cu privire la recolta viitoare se va împlini. Ca oameni, noi doar în acești termeni putem vorbi; chiar dacă noi suntem credincioși, noi știm că totul depinde de voia suverană a lui Dumnezeu. Așadar, termenul „nădejde” are pentru noi, de fiecare dată, un sens de ambiguitate, pe care nu-l putem evita. Când vorbim însă despre „nădejdea” în sens biblic, noi, deși folosim același termen pe care oamenii îl folosesc în general, totuși îl folosim cu alt sens. Nădejde în sens biblic înseamnă exprimarea unei încrederi puternice, a unei certitudini absolute cu privire la împlinirea în viitor a ceea ce Dumnezeu a promis în Cuvântul Lui (vezi Evrei 11:1 – deși este vorba aici despre „credință”, totuși este vorba despre credința în „lucrurile nădăjduite”, în lucrurile care țin de viitor – vezi întregul capitol 11 din Evrei).


Nădejdea creștină este cel de-al treilea element al trăirii creștine (pe lângă credință și dragoste – 1 Cor. 13:13; 1 Tes. 1:3). Noi trebuie să creștem, în plan spiritual, nu doar în credință și dragoste, ci și în nădejde (Evr. 6:11). Cum putem crește în nădejde? Mai întâi, noi trebuie să cunoaștem acele elemente care consituie temelia nădejdii noastre, pentru a ne așeza cu toată credința pe ea.

1. Adevărata nădejde – este ancorată în Domnul Dumnezeu
Sursa nădejdii creștine este Domnul Dumnezeu. Nu poate exista vreo altă autoritate pe care să se întemeieze nădejdea noastră creștină decât singurul și adevăratul Dumnezeu. Noi suntem chemați să ne punem nădejdea în Domnul Dumnezeu (Ps. 146:5).
Poporul Israel a ajuns în robia babiloniană (vezi Isa. 40). El a ajuns în Babilon pentru că Dumnezeu a vrut să-l disciplineze, din cauza îndepărtării sale de Cel care era Dumnezeul lor și singurul și adevăratul Dumnezeu. Păcatele lor L-au făcut pe Domnul să ia această măsură dureroasă. Babilonul a fost pentru Israel un loc ideal pentru o pocăință adevărată. Aici, iudeii puteau să vadă ce înseamnă cu adevărat oferta lumii fără Dumnezeu. Ei au putut să vadă că toată strălucirea și valorile pământești ale lumii fără Dumnezeu nu sunt altceva decât deșertăciune și robie spirituală. Abia aici ei au resimțit depărtarea de binecuvântările lui Dumnezeu, de locul de închinare din Ierusalim. Ei au resimțit efectele idolatriei din Babilon și răutatea oamenilor fără Dumnezeu. De asemenea ei au resimțit cât de dureroasă este disciplinarea lui Dumnezeu din cauza păcatului lor. Au ajuns să vadă că fără Dumnezeu „viața” lor era de fapt moarte spirituală, viață fără nici o speranță. Așa procedează Dumnezeu cu cei care trăiesc în păcat. În Romani 1:18-32 avem un tablou întunecat al stării de păcat al omenirii. Apare aici ideea că, din cauza dorinței păcătoase a omului de a trăi fără Dumnezeu, atunci El, la un moment dat, îl lasă în voia pornirilor inimilor lor (v. 24, 26, 28). De ce? Tocmai pentru a ajunge în starea în care poate vedea cu ochii lui cât de nenorocită este viața fără Dumnezeu. De fapt scopul lui Dumnezeu nu este distrugerea lui ci pocăința omului, întoarcerea lui la Dumnezeu, la viață adevărată.


Abia acum, în Babilon, poporul lui Iuda putea să aibă o perspectivă biblică a Dumnezeului lor. Dumnezeu nu este ca zeii păgâni. El este veșnic, este transcendent (dincolo de înțelegerea umană) și imanent (implicat pe deplin în viețile lor) (vezi Isa. 40). Abia acum iudeii puteau să vadă ce înseamnă să fie „abandonați de Domnul”. Însă Domnul nu i-a abandonat (Isa. 40:27), doar i-a părăsit pentru o vreme. Ei bine, abia acum ei au ajuns să prețuiască promisiunile lui Dumnezeu și să privească la El ca la nădejdea lor de eliberare și de a fi din nou binecuvântați. Dumnezeu a promis eliberarea lor și, în credincioșia Lui, El urma să le-o ofere, indiferent de împotrivirea celui rău și de „închisoarea” Babilonului. El este Dumnezeul care Își ține promisiunile. El poate acest lucru. Va veni vremea când slava Domnului se va descoperi și când El va purta de grijă din nou de poporul Lui (Isa. 40:2-11). Abia acum iudeii puteau înțelege ce înseamnă nădejdea dătătoare de viață.


În același timp, poporul iudeu a învățat să privească la credincioșia lui Dumnezeu și înainte la împlinirea a ceea ce Dumnezeu le-a promis. Doar așa ei au putut să reziste în cuptorul babilonian și să nu-și piardă nădejdea.


Exact așa procedează Dumnezeu și acum. El, ni S-a descoperit în Fiul Său, Isus Cristos și ne-a oferit, prin jertfa Lui, o mântuire desăvârșită și veșnică (Evr. 5:9; 10:14). Această mântuire este a noastră, dar nu este împlinită în mod desăvârșit în experiența noastră aici pe pământ. Noi avem pe Duhul Sfânt în noi, care ne garantează că mântuirea lucrată în Cristos va fi a noastră pe deplin (Efes. 1:13-14). Nădăjduim însă că Dumnezeu va da ceea ce ne-a promis (1 Pet. 1:3-9). Un credincios adevărat este ancorat în Dumnezeu care a jurat pe El Însuși că va împlin ceea ce El a promis (Evr. 6:13-20).

2. Adevărata nădejde – se bazează pe promisiunile Evangheliei
Nădejdea creștinilor se întemeiază pe promisiunile Evangheliei (Col. 1:5). De fapt, toți oamenii lui Dumnezeu și-au întemeiat nădejdea lor pe promisiunile lui Dumnezeu (vezi Evr. 11). Promisiunile Evangheliei sunt consemnate în scripturile sfinte (Rom. 15:4). Când vorbim despre promisiunile Evangheliei, acestea au fost date de la început omului și omul credincios a așteptat în nădejde împlinirea lor. În baza acestora ei au trăit o viață de credință în Dumnezeu (vezi Evr. 11).


1. De la începutul istoriei omenirii, Dumnezeu a oferit promisiunea eliberării de sub autoritatea diavolului și a nimicirii lui prin sămânța femeii (Gen. 3:15). Această promisiune a fost sursa trăirii sub binecuvântarea lui Dumnezeu (Gen. 3:20-21; 4:25-26; 5:21-24; 6:9; 8:21-22; 9:8-17), pentru că ea a operat ca un legământ între Dumnezeu și om.


2. Dumnezeu I-a oferit lui Avraam promisiunile binecuvântării (Gen. 12:1-3). Promisiunile lui Dumnezeu au fost sursa de viață sfântă pentru Avraam și pentru sămânța lui (Gen. 15; 17; 22). Aceste promisiuni au fost date lui Avraam și seminței sale, adică lui Cristos (Gal. 3:16). Aceste promisiuni au fost date prin harul lui Dumnezeu și au constituit un testament între Dumnezeu și Avraam (Gal. 3:15-17). Acest testament nu a fost dat prin Lege (Gal. 3:17-18), ci prin harul lui Dumnezeu (Gen. 15). Mai mult, aceste promisiuni ale testamentului au fost întărite prin jurământul lui Dumnezeu (Gen. 22:16-18; Evr. 6:13-20). De aceea, promisiunile nu se schimbă (Gal. 3:17-18) și sunt astfel o nădejde de neclintit pentru sămânța lui Avraam (Evr. 6:17-20).


3. Promisiunile binecuvântării sunt mijlocite prin sămânța lui Avraam, adică prin Cristos (Gal. 3:16). Este interesant să vedem că Legea a fost dată de Dumnezeu nu numai pentru a aduce cunoștința păcatului și condamnarea pentru păcătoși (Rom. 7; Gal. 3:22) ci și pentru a-i constrânge pe toți cei chemați la mântuire să fie îndrumați spre Cristos (Gal. 3:22-25).


4. Promisiunile binecuvântării sunt oferite în Cristos pentru toți cei ce cred în El. Aceștia devin în Cristos sămânța lui Avraam, moștenitori ai promisiunilor lui Dumnezeu (Gal. 3:26-29).


Astfel, temelia nădejdii pentru cei ce cred promisiunile lui Dumnezeu devine de neclintit, absolut sigură. Dumnezeu a promis promisiunile binecuvântării și El este credincios cuvântului Său afirmat. El a încheiat un legământ al harului Său, pentru a oferi binecuvântările promise; El s-a jurat pe Sine Însuși și acest jurământ este ancorat în locul preasfânt, tocmai în cer. Toate aceste promisiuni El le-a dăruit în Fiul Lui, Isus Cristos. Oricine crede în Cristos devine, fără deosebire, moștenitor al acestor promisiuni. Aceasta este Evanghelia harului lui Dumnezeu și temelia nădejdii celor credincioși este, în acest fel, una absolut sigură. Sfânta Scriptură este la dispoziția noastră, a oricărui om, și astfel ne putem mângâia fiecare și unii pe alții în nădejde (Rom. 15:4).

3. Adevărata nădejde – ne face să așteptăm împlinirea ei atunci când Domnul Isus va reveni în slavă
Nădejdea, ca să fie cu adevărat nădejde, presupune o așteptare a ceea ce nădăjduim (Rom. 8:24-25). Credința noastră în Dumnezeu nu ne face să experimentăm acum, aici pe pământ, tot ceea ce El ne-a promis, tot ceea ce El ne-a dat în Cristos. Altminteri noi nu mai avem nădejde. Nădejdea este, prin ea însăși, ancorată în viitor. Noi avem totul în Cristos, dar noi nu experimentăm plinătatea a tot ce avem în El acum, în viața aceasta. Cuvântul lui Dumnezeu este foarte clar în această privință: „Dar cetățenia noastră este în ceruri, de unde și așteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Cristos. El va schimba trupul stării noastre smerite și-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Și supune toate lucrurile” (Filip. 3:20-21).


Sunt două aspecte ale nădejdii noastre, legate indisolubil între ele. (1) Evenimentul pe care credincioșii îl așteaptă și care se va împlini în viitor este venirea, a doua oară, a Domnului și Mântuitorului nostru Isus Cristos. Revenirea Sa va fi o revenire a Lui în glorie. Tot ceea ce Dumnezeu a promis prin cuvântul Său (prin cuvântul Evangheliei) este legat de această revenire a Domnului. (2) Faptul care se va realiza ca împlinire a nădejdii noastre și care va delanșa împlinirea tuturor binecuvântărilor promise de Dumnezeu în Cristos este învierea trupului nostru muritor pentru a deveni asemenea trupului slavei Sale. Acest fapt este de fapt încununarea întregii lucrări de mântuire pe care noi o avem în Cristos.


Nădejdea învierii în trup este o parte integrantă și importantă a Evangheliei lui Cristos (1 Cor. 15). O evanghelie fără nădejdea învierii în trup nu este evanghelia lui Dumnezeu și deci nu este o evanghelie mântuitoare. Credincioșii așteaptă cu încredere în Dumnezeu învierea în trup și trăiesc o viață sfântă în perspectiva acestei învieri (1 Cor. 15:11, 20-32).


1. Învierea în trup a credincioșilor se bazează pe învierea lui Cristos (1 Cor. 15:20). Însă credincioșii încă nu au înviat deocamdată în trup; ei așteaptă în nădejde această înviere; ea se va petrece în viitor, atunci când Cristos va reveni în glorie (Rom. 8:22-25; 1 Cor. 15). Învierea pentru cei credincioși a devenit totuși o realitate la nivel spiritual. Duhul Sfânt, prin credința în Evanghelie, i-a înviat pe aceștia și ei trăiesc, din momentul convertirii lor, ca ființe duhovnicești o nouă viață în puterea Duhului Sfânt (Rom. 6:4-14; 8:9-10,12-18; 1 Pet. 1:3-4). Ei așteaptă învierea trupului și această nădejde îi întărește să fie biruitori în slăbiciunile unui trup care este supus morții, permanent pe pământ (1 Cor. 15:31-34; 2 Cor. 4:16-5:10). Duhul Sfânt îi întărește pe cei credincioși, îi face roditori în trăirea lor spirituală și le aduce permanent aminte de realitatea viitoare a împlinirii plenare a nădejdii învierii lor (Efes. 1:13-14; Rom. 8:23-27).


2. Învierea în trup a credincioșilor va fi realizată de Dumnezeu la momentul revenirii lui Cristos în glorie (Ioan 5:28-29) și va fi declanșată de glasul plin de putere al Fiului lui Dumnezeu (1 Cor. 15:51-54). Aceasta va fi consecința prezenței și lucrării Duhului Sfânt în cei credincioși (Rom. 8:11). O asemenea lucrare va fi manifestarea plină de putere a lui Dumnezeu, așa cum aceasta s-a manifestat în Cristos atunci când El a înviat din morți (Efes. 1:19-21; 1 Tes. 4:13-17; Filip. 3:20-21). Această înviere glorioasă a credincioșilor va fi urmată de restaurarea întregului cosmos care în prezent este decăzut din cauza păcatului omului (Rom. 8:19-23; 2 Pet. 3:10-13). Noi suntem chemați să ne întărim credința prin această nădejde și să fim motivați la o viață sfântă și la perseverență în credincioșie față de Domnul (2 Pet. 3:14-18; 1 Cor. 15:55-58; 1 Tes. 4:18).


3. Noi trebuie să evităm ereziile care: (a) neagă învierea în trup, din cauza imposibilității oamenilor de a-și explica, prin logica firească a lucrurilor văzute pe pământ și prin logica limitată a gândirii omenești, a acestei învieri glorioase a lui Cristos și a urmărilor ei viitoare (1 Cor. 15:12-34) și care, (b) afirmă, în baza unor așteptări triumfaliste nerealiste, că învierea deja a venit și astfel răstoarnă credința unora (2 Tim. 2:16-18). Noi trebuie să luptăm împotriva oricăror erezii legate de o interpretare greșită a adevărului învierii credincioșilor (Iuda 3-4). Noi nu trebuie să explicăm ceea ce Dumnezeu nu a revelat în Cuvântul Lui și să ne lăsăm târâți de tot felul de dispute în acest sens. Noi trebuie să ne ancorăm nădejdea noastră în Cuvântul Scripturilor și să trăim în prezent ca oameni plini de nădejdea învierii viitoare (Rom. 15:4; 1 Tes. 4:18; 1 Cor. 15:58; 2 Pet. 3:11-14).

4. Adevărata nădejde – ne face să așteptăm gloria veșnică a Domnului nostru
Când vorbim despre nădejdea viitoare noi vorbim despre tot ceea ce Dumnezeu ne-a promis în Domnul Isus Cristos, dar care nu este legat de acest pământ trecător; este legat însă de Împărăția veșnică a Domnului și Mântuitorului nostru. Credinciosul adevărat se bazează pe ceea ce Domnul Isus a promis prin rugăciunea Lui către Tatăl: „Tată, vreau ca, acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi I-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu, fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii (Ioan 17:24). El știe că prezența lui Cristos în viața Lui, prin credință, înseamnă de fapt: „Nădejdea slavei” (Colos. 1:27).
Credinciosul adevărat este un om care are nădejdea că Dumnezeu își împlinește promisiunile Sale. El nu este un om care nu știe încotro aleargă, el nu se luptă zadarnic ca unul care ar lovi în vânt; el renunță la multe lucruri pământești nu ca un om fără minte, ci ca unul care știe că câștigul lui viitor este incomparabil mai bogat decât ceea ce ar pierde aici (1 Cor. 9:24-27; 15:31-32; Mat. 13:44-46).
 

1. Primul lucru pe care toți sfinții în Cristos îl așteaptă este mântuirea sufletelor lor. Vorbim în acest sens despre desăvârșirea mântuirii, care va fi realizată la revenirea glorioasă a Domnului Isus Cristos (1 Pet. 1:9; 2 Tim. 4:18; 1 Ioan 3:1-2). Această mântuire va fi realizată în mod desăvârșit prin învierea trupului sfinților, o înviere asemenea învierii Domnului (Filip. 3:21; Rom. 8:11). Sfinții au primit deja prin credință mântuirea în Cristos. Duhul lui Dumnezeu atestă în ei realitatea acestei mântuiri, pecetluindu-i în vederea împlinirii desăvârșite a ei și ajutându-i de-a lungul vieții lor să-și ducă mântuirea până la capăt (Efes. 1:13-14; Filip. 2:12-13).
 

2. Apoi, nădejdea sfinților este răsplătirea dată lor, pentru credincioșia pe care ei au arătat-o pe pământ față de Domnul (2 Tim. 4:7-8; Apoc. 2:10; Mat. 25:21,23; Lc. 16:9-12; 1 Cor. 3:12-15). Această răsplătire promisă este una dintre motivațiile cele mai puternice pentru sfinți de a fi credincioși Domnului în trăirea și în lucrarea încredințată lor pe pământ (Mat. 24:45-51; 2 Tim. 4:6-8).
 

3. De asemenea, nădejdea sfinților în Cristos este gloria Împărăției viitoare. Ei așteaptă ceruri noi și un pământ nou, în care va locui neprihănirea și în care binecuvântarea prezenței lui Dumnezeu va fi plenară (1 Pet. 1:11; Evr. 12:27-28; 2 Pet. 3:10-14; Apoc. 21:1-22:6).


4. Sfinții în Cristos vor avea posibilitatea să vadă gloria Domnului lor (Ioan 17:24); ei vor fi asemenea Lui (1 Ioan 3:1-2) și vor fi totdeauna cu Domnul lor (1 Tes. 4:17; Apoc. 21:3).


5. Pentru ca nădejdea cu privire la lucrurile viitoare, să fie aici pe pământ o motivație puternică la trăire și slujire plăcută Domnului, pentru sfinții Lui, ea trebuie cunoscută bine (Efes. 1:17-23). Această cunoaștere nu se poate obține prin efortul gândirii omenești. Ea trebuie primită prin descoperirea Duhului lui Dumnezeu. Avem nevoie deci de un duh de înțelepciune și de descoperire în cunoașterea Domnului Isus Cristos și de iluminarea ochilor inimii noastre (vezi și 2 Cor. 3:18). Apostolul Pavel se roagă Domnului, în această privință, pentru trei lucruri: (a) pentru ca noi să pricepem care este nădejdea chemării Lui și care este bogăția slavei moștenirii Lui în sfinți (Efes. 1:18 - aceasta are de-a face cu ceea ce Dumnezeu Și-a propus în trecut pentru sfinții Lui, chiar de la chemarea lor); (b) pentru ca noi să pricepem gloria și autoritatea Domnului nostru pe care El le are în ceruri, la dreapta lui Dumnezeu, cât și toate binecuvântările pe care Dumnezeu ni le-a dat nouă în Cristos (Efes. 1:20-23; vezi Efes. 1 - aceasta are de-a face cu viitorul hătărât de Domnul pentru sfinții Lui și care trebuie să fie permanent în fața ochilor lor); (c) pentru ca noi să pricepem nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui, pe care a desfășurat-o în Cristos, prin faptul că L-a înviat din morți și l-a pus să șadă la dreapta Sa, în locurile cerești, mai presus de orice domnie, ...stăpânire, ... putere, ... dregătorie, ... nume ... (Efes. 1:19-21 - aceasta are de-a face cu puterea care este în prezent la dispoziția sfinților Domnului, pentru ca El să-Și realizeze planurile mântuitoare în ei). Așadar, nădejdea creștină este o lucrare complexă, pe care Duhul Sfânt o lucrează în toți sfinții Domnului (Rom. 8:24-39).

Concluzii
Nădejdea creștină are temelii veșnice. Ea este absolut sigură și glorioasă. Textul biblic, menționat mai înainte, din Evr. 6:13-20 ne vorbește despre: (1) jurământul lui Dumnezeu ca temelie a împlinirii acestei nădejdi viitoare. Mai suprem decât Dumnezeu nu poate fi nimeni și nimic. (2) Această nădejde este ancorată chiar dincolo de perdeaua dinăuntrul Templului lui Dumnezeu. Așadar, ea este chiar în prezența nemijlocită a lui Dumnezeu. (3) Nădejdea creștină este în prezența directă a lui Dumnezeu prin chiar Fiul Lui, Domnul Isus Cristos, care a devenit pentru totdeauna Mare Preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec – o garanție mai mare pentru nădejdea noastră, decât aceasta, nu poate exista. (4) Această nădejde este una „nestrămutată”, „tare și neclintită”, în care noi găsim „o puternică îmbărbătare” în această viață plină de încercări. AMIN.
         


 

Viorel ArdeleanEvanghelizarea printre romi (partea 2)


de Ardelean Viorel


Matei 28:19 Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

3). MESAJUL DE EVANGHELIZARE

Întreaga biserică trebuie centrată pe misiune şi fiecare credincios din poporul lui Dumnezeu este slujitorul Domnului. (1Petru 2:9) Voi însă Sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam Sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată. Pentru a avea autoritate este necesară a bază a acesteia care se află în Scriptură, singura Carte care arată calea spre răscumpărare. Cristos trebuie să fie centru predicări, pentru că dacă omul nu este confruntat cu păcatul, nici convertirea nu va fi una reală şi adevărată. (1 Petru 1:18) căci ştiţi că nu cu lucruri peritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire, pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, 19 ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană. Există o ordine care nu se poate inversa. Dumnezeu trimite pe Fiul, El trimite Duhul Sfânt, care ne trimite pe noi. A rata într-o măsură, realizarea de tipul evanghelizare - misiune, înseamnă a vedea creştinismul transformându-se într-o reminiscenţă a trecutului, având numeroase exemple din urmă. (Evul mediu întunecat). Cine nu cunoaşte istoria riscă să repete greşelile trecutului. Toate persoanele Trinităţii au contribuit şi şi-au adus aportul în lucrarea de evanghelizare, inclusiv misionarii. (Ioan 16:7) Totuş, vă spun adevărul: Vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu, mângâietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite. Există cuvinte cheie în evanghelizare („kerigma” - proclamarea mesajului), care cuprinde conţinutul mesajului declarat, dar şi metode de proclamare eficientă. Adevărata predicare este aceea în care informaţia comunica sensul acţiunii vii şi mântuitoare şi eliberatoare a lui Dumnezeu în Isus Hristos. (Romani 6:6) Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului. Cei care îl acceptă pe Hristos ascută la un nivel dublu : se cuvine să-l asculte pe Dumnezeu şi în mod similar trebuie să-i audieze şi pe oameni. Martorii buni îl cunosc din experienţă pe Hristos şi ei vorbesc cu relevanţă unor oameni reali. Galateni 2:20 Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine. Scopul Harului lui Dumnezeu este „soteria”, mântuirea oamenilor, din faţa mâniei lui Dumnezeu. (Fapte 4:12) În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.” Biserica trebuie să se concentreze pe oamenii din afară, pentru că acolo se află fiinţe în nevoie, care trebuie să audă despre Mântuirea prin Isus Hristos. Lumea poate fi câştigată pentru Hristos prin mesajul şi lucrarea bisericii, în Legământ cu un Dumnezeu viu. Evrei 9:15 Şi tocmai de aceea este El mijlocitorul unui legământ nou, pentru ca, prin moartea Lui pentru răscumpărarea din abaterile făptuite sub legământul dintâi, cei ce au fost chemaţi, să capete veşnica moştenire, care le-a fost făgăduită. Dacă biserica nu reuşeşte acest lucru înseamnă că nu este matură şi nu a îndeplinit statul cu privire la preoţia tuturor credincioşilor. Cunoaşterea precede credinţa (Ioan 17:6) Am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume. Ai Tăi erau, şi Tu Mi i-ai dat; şi ei au păzit Cuvântul Tău. A exprima că numai aceea este credinţă care îl admite pe Dumnezeu pe temeiul cunoaşterii este credinţa reală înseamnă a face o expunere care va genera o adevărată frământare în universul secolului XXI . Adevărul este foarte important, dar de la un concept se ajunge la o Persoană. (Ioan 14:6) Isus i-a zis: „Eu Sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. Adevărul vine în înaintea convertirii şi este însoţit de spiritualitate. În spatele adevărului este o Persoană, numită Dumnezeu . El este de aşa natură că poate fi iubit, şi eu la rândul meu pot fi iubit şi între Creator şi om poate exista o relaţie de dragoste. (1Ioan 4:8) Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste. Acesta este doar unul din punctele mesajului proclamat. Prea frecvent singura antiteză pe care am prezentat-o lumii a fost să spunem despre sfinţenie, sau să rostim despre dragoste, în loc să le îndeplinim împreună în adevăr.

4). CALITĂŢILE NECESARE UNUI UCENIC

În primul rând dacă ne reamintim Isus Hristos a ales oameni pe care ia făcut ucenicii Lui. Acest lucru a însemnat un proces de învățare pe o perioadă de aproximativ 3 sau 3,5 ani, timp în care Isus ia învățat, a făcut minuni și a demonstrat că este Fiul lui Dumnezeu, iar după ce Isus Hristos a fost Jertfit pe Calvar, a murit și a Înviat, apoi s-a Înălțat la cer. Jertfa lui pentru păcatele omenirii nu a vizat doar o categorie de oameni ci a avut un caracter universal și infinit în care erau cuprinși și triburile din junglă dar și romii. Și atunci ca și acum nu te naști ucenic și ai nevoie de un părinte spiritual care să te facă ucenic, sau Biblia, alegerea prin Duhul Sfânt și mai puțin literatură ajutătoare. Ucenic înseamnă discipol (din latină discipolus - elev, învățăcel), iar în greacă termenul înseamnă ( mathetes - a învăța). Cuvântul este folosit și în ebraică ”limmud” cuvânt care apare rar în Vechiul Testament (Isaia 8:16….Ieremia 13:23), dar el apare și înscrierile rabinice talmud. (2 Cronici 25:8). În lumea filozofică a grecilor, maeștri erau înconjurați de elevi, iar termenul în sine a fost adoptat și în domeniul religios, iar acest lucru se vede și în Noul Testament unde fariseii aveau ucenici, iar evreii se considerau ucenici lui Moise. Cei care l-au însoțit pe Ioan Botezătorul au denumiți ucenici (Ioan1:35), care se rugau și posteau așa cum ia învățat Ioan Botezătorul și după moartea lui l-au înmormântat (Matei 11:2-7). Lui Isus i s-a recunoscut rolul de învățător sau rabin, chiar dacă nu în mod oficial (Ioan 3:2), iar cei care l-au urmat au purtat numele de ucenici. Termenul de ucenic a desemnat în primul rând pe cei 12, pe cei 70 și oamenii care acceptă Mesajul lui Hristos (Matei 5:1, Luca 19:7). Cuvântul ucenic mai presupunea fi fidel și loial față de învățător dar la modul exclusiv ( Marcu 8:43-38, Luca 14: 26-33). Acest lucru presupunea și părăsirea familiei, afacerilor și a posesiunilor ( Marcu 10: 21-28), indiferent de prețul plătit. În aceste condiții semantica cuvântului ucenic se schimbă și primește o nouă dimensiune, care implica și determină soarta oamenilor la judecată (Luca 12:8 și mai departe). Ucenici lui Isus Hristos au fost numiți și desemnați pentru a exercita această funcție în principal celor 12, dar acest lucru s-a extins și la alți credincioși (Marcu 5:19…Luca 10:1-16). În Faptele Apostolilor cei care erau membri în biserică purtau numele de ucenici (Fapte 6:1..și mai departe). Acest lucru ne arată cu claritate faptul că ucenici lui Isus Hristos au fost elementul esențial care a format Biserica, iar ca și model de viață era Isus Hristos. La adresa credincioșilor se foloseau și alți termeni (credincioși, sfinți , frați), dar care exprimau același lucru. În Marea Trimitere este vizată o lume întreagă Matei 28:18 ”Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei, şi le-a zis: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. 19 Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. 20 Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu Sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin”. Porunca a fost valabilă pentru Biserica Primară dar rămâne valabilă și astăzi pentru credincioși și pentru Biserică din secolul XXI. Isus Hristos a dat această poruncă înainte de a se Înălța la cer și este motivul principal a ceea ce aștepta Hristos de la apostoli și de la creștinii care vor urma să existe în viitor. Acest lucru presupune o chemare specială dar este valabilă și în dreptul fiecărui credincios, dar mai înseamnă și faptul că se poate face acest lucru în viața de zi cu zi, la locul de muncă, la școală, în concedii sau stațiuni, etc, iar un adevărat credincios nu va rata ocazia de a vorbi și altora despre Isus Hristos, iar acest lucru înseamnă și a îndeplini porunca de a ”face ucenici”. De asemenea se afirmă și în Faptele Apostolilor 1:8 Ci voi veţi primi o putere, când Se va pogorâ Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi până la marginile pământului,” iar mulți credincioși percep acest verset ca făcând parte din Marea Trimitere. Acest lucru se face în mod concentric, începând de la familia noastră, biserica din care facem parte, orașul respectiv, satele sau comunele din jur, și tot mai departe la ”marginile pământului”. Lucrarea nu se poate realiza decât prin puterea Duhului Sfânt. Este interesant și adevărat versetul care ne face să apreciem când va veni Domnul Isus a doua oară ”Parousia” Matei 24:14 ”Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul”. Dacă ne uităm în secolul XXI, este un bun punct de reper pentru credincioși. Se asistă la întoarcerea poporului evreu în patria mamă, dar încă nu există o întoarcere în masă. Petru atrage atenția asupra acestui fapt și chiar dacă nu avem repere precise, ne dăm seama de perioada sfârșitului cu aproximație, dar nu știm cât de precipitate vor fi evenimentele (Romani 11:25) Fraţilor, ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire, care va ţine până va intra numărul deplin al Neamurilor. Omul de care se folosește Dumnezeu în lucrare trebuie să aibă anumite calităţi iar Domnul, îi găseşte dar sunt rari. Isus Hristos confirmă acest lucru Matei 9:37 Atunci a zis ucenicilor Săi: „Mare este secerişul, dar puţini Sunt lucrătorii! Enumerăm câteva din calităţile pe care trebuie să le aibă credinciosul care face ucenici.

a). Misionarul a adoptat pentru viaţa lui acelaşi obiectiv pe care Dumnezeu îl prezintă în scriptură. În mod categoric modelul este Isus Hristos care afirmă : Matei 6:33 „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra”. Aici se observă două aspecte majore de căutare a creştinului care sunt Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Sa, care sunt lucruri prioritate în viaţa creştinului iar Isus îşi asumă obligaţia şi sarcina de a se ocupa de celelalte lucruri pământeşti. În cazul acesta cariera, vocaţia sau alte lucruri se subordonează motivului principal. Întotdeauna mandatul cultural trebuie supus mandatului spiritual, cu atât mai mult cel material.

b). El este dispus să plătească orice preţ pentru ca să îndeplinească voia lui Dumnezeu în viaţa lui. Pavel este un bun exemplu în acest sens şi dă ca şi exemplu 2 Timotei 2:3 „Sufere împreună cu mine, ca un bun ostaş al lui Hristos. 4 Nici un ostaş nu se încurcă cu treburile vieţii, dacă vrea să placă celui ce l-a scris la oaste”. Este un exemplu luat din viaţa şi timpul său pentru ca să fie înţeles de toţi oamenii. Acest lucru în termenii secolului XXI însemnă dedicare în lucrarea Domnului. Nu trebuie să fii duşman declarat a lui Dumnezeu, dar atunci când te înconjuri de lucruri materiale ca şi creştin eşti catalogat „vrăjmaş al Crucii” (Filipeni 3:18–19). Adevărul este faptul cu nu ai posibilitatea să plăteşti un preţ pentru credinţa ta în Cristos şi în acelaşi timp să alergi după lucruri materiale, şi este o problemă de alegere. Dacă se merge pe firul acestei idei preţul plătit poate să însemne şi viaţa iar astăzi în Orient şi alte părţi mulţi misionari creştini sunt martirizaţi. Este un risc asumat

c). Misionarul iubeşte Cuvântul lui Dumnezeu. Este o calitatea absolut necesară pentru un lucrător, iar ca exemplu poate fi luat Ieremia 15:16 „Când am primit cuvintele Tale, le-am înghiţit; cuvintele Tale au fost bucuria şi veselia inimii mele, căci după Numele Tău Sunt numit, Doamne, Dumnezeul oştirilor”! Noi ca şi ucenici a lui Hristos trebuie să cunoaştem şi să stăpânim bine o carte care este Biblia.

d). El are o inimă gata să slujească. În comparaţie cu necredincioşii care doreau să fie slujiţi din vremea lui Isus, El le spune să facă contrariul Matei 20:27 „şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să vă fie rob. 28 Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi.” Isus încearcă să comunice ucenicilor smerenia prin actul spălări picioarelor (Ioan 13:5). Apoi a turnat apă într-un lighean şi a început să spele picioarele ucenicilor, şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins. De remarcat este faptul că înainte de acest verset ucenicii s-au certat între ei, care să fie mai mare.

e). Misionarul nu se încrede în firea pământească. Acesta este un principiu pe care trebuie să îl aplice fiecare credincios. Apostolul Pavel spune să avem încredere în Dumnezeu ( 2 Cor. 1:9), şi recunoaşte firea pământească din el Romani 7:18 „Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac”. Creştinii lumeşti şi firea pământească sunt două lucruri strâns legate între ele, care nu se fac după voia Lui Dumnezeu. O bună busolă pentru verificare este să îţi aduci aminte dintr-o conversaţie de câte ori ai făcut referire la persoana ta şi realizările tale.

f). El nu are un spirit independent .Lumea în care trăim este o lume independentă şi totalitaristă ca şi atitudine generală. Tocmai de aceea lucrarea de misiune este un efort colectiv în care trebuie implicate mai multe persoane. Hristos face afirmaţia că fără El nu putem face nimic Ioan 15:5 „Eu Sunt Viţa, voi Sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic”. Este un adevăr pe care mulți îl ignoră și din orgoliu, necredință se încred în puterile lor, dar este o slavă deșartă.

g) Misionarul iubeşte oamenii. Dragostea adevărată vine din Dumnezeu, iar credinciosul este o extensie a ei (1 Ioan 4:10) „Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre”. Evlavia adevărată înseamnă să iubeşti cum Dumnezeu a iubit pe oameni, înseamnă să fii ca şi Dumnezeu în dragoste. Găsim în Biblie exemple de oameni evlavioşi (Luca 23:50) „Era un sfetnic al Soborului, numit Iosif, om bun şi evlavios”. Acest gen de iubire înseamnă implicarea credinciosului în viaţa oamenilor.

h). El nu se lasă cuprins de resentimente. Evrei 12:15 „Luaţi seama bine ca nimeni să nu se abată de la harul lui Dumnezeu, pentru ca nu cumva să dea lăstari vreo rădăcină de amărăciune, să vă aducă tulburare, şi mulţi să fie întinaţi de ea”. Acest verset este scris în contextul mustrării şi este o frână în calea răspândirii Evangheliei. „Resentimentul este rezultatul unui tratament real, sau presupus greşit, nu contează care din ele”, iar dacă nu eşti atent poţi să devii răzbunător şi duşmănos care sunt aspecte negative pentru cineva care vrea să facă misiune. Competivitatea din biserică în relaţiile cu alţi creştini deşi nu ar trebuie să existe lasă „ lăstari de amărăciune”.

i). Misionarul a învăţat să-şi disciplineze viaţa. Pavel dă un exemplu în acest context în care vede viaţa de creştin ca şi o luptă, alergare şi disciplinarea trupului său (1: Cor. 9:24-27). Un creştin de duminică nu are cum să facă aşa ceva. O viaţă de disciplină fizică şi spirituală nu este uşoară. Furca edenică este prezentă în viaţa noastră şi eşti pus să alegi între o relaxare sau orice fel şi munca pentru Domnul. De asemenea compromisul nu este acceptat. „ Semeni un gând culegi o faptă. Semeni o faptă culegi un obicei. Semeni un obicei şi culegi o veşnicie” Ucenicul sau discipolul este un om disciplinat, iar termenul vine din latină discipolus- care înseamnă elev sau învăţăcel. Rabinii aveau discipoli, filozofi din vremea aceea, dar avea și şi Isus Hristos

h) Dragostea este elementul esenţial în lucrarea de misiune fiindcă doar prin ea se câştiga suflete la Hristos. Dragostea este o armă eficace atunci când este folosită cu înţelepciune. O privire caldă, o lacrimă pe care trimiţi altei persoane, care încălzesc viaţa, face cât o mie de cuvinte. Se poate vorbi despre lupta spirituală, sau alte metafore din viaţa de credinţă dar dragostea este cea mai apropiată de realitate şi ea este adevărata cale de a câştiga suflete pentru Histos. Isus a arătat compasiune faţă de suferinţele oamenilor, s-a rugat pentru ei şi le-a salvat trupurile de boală dar mai ales sufletul cerând Tatălui să nu rămână nemântuiţi. Un predicator de piatră, chiar dacă va vorbii ca şi un înger, o oratorie excelentă nu va mântui pe nimeni. Câştigarea de suflete pentru Hristos înseamnă o inimă predată care sufere pentru cei ne mântuiţi, o inimă binecuvântată de Dumnezeu.

 

Note de subsol:

10 Mesajul Crucii de Lewis A. Drommond pag 299
11 Mesajul Crucii de Lewis A. Drommond pag 92
12 Mesajul Crucii de Lewis A. Drommond pag 101-199
13 Mesajul Crucii de Lewis A. Drommond pag 37
14 Mesajul Crucii de Lewis A. Drommond pag 224
15 Mesajul Crucii de Lewis A. Drommond pag 225
16 Mesajul Crucii de Lewis A. Drommond pag 307
17 TRILOGIA de FRANCIS A. SCHAFFER pag 178
18 TRILOGIA de FRANCIS A. SCHAFFER pag 184
19 TRILOGIA de FRANCIS A. SCHAFFER pag 221
20 Ardelean Viorel
21 Dicționar Biblic pag 1322
22 Sait http://www.gotquestions.org/Romana/marea-insarcinare.html
23 Sait http://www.gotquestions.org/Romana/marea-insarcinare.html
24 UCENICII SE FAC NU SE NASC de Walter A. Hernichsen, pag 15 -17
25 UCENICII SE FAC NU SE NASC de Walter A. Hernichsen, pag 18
26 Dicţionar Biblic pag 1322
27 CÂŞTIGAREA SUFLETELOR | CHARLES SPURGEON pag 22-23

 

VA URMA


 

Înapoi ] Înainte ] [ sus ]

Abonare gratuita!

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 

HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)


Copyright © 2003-2016 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate