Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Teologie
 

 

 

Cuprins Publicaţie
Nostra Aetate
Apologetica
Teologie
Marturia Evangheliei
Exegetica
Viaţa Creştină
Istorie
Pastorala
Misiunea Azi
Site-uri Baptiste
Media

 

 


Pagina de Teologie

 

Manual de Teologie

 de John Leadley Dagg, D. D.

 

John L. Dagg

 

Partea a doua - Tratat despre ordinea bisericească (continuare)

 

CAPITOLUL II
 

BISERICILE LOCALE

 

SECȚIUNEA 1.—CARACTERISTICI MORALE

 

O biserică locală este o adunare de credincioși în Hristos, organizată în trup, conform cu Scriptura, pentru închinare și slujire înaintea lui Dumnezeu.

 

ADUNAREA

 

Termenul biserică, când apare în NT englez, este, cu o singură excepție, echivalentul grecescului ekklesia. Cuvântul grecesc apare uneori în textul original, unde nu se poate traduce ca biserică. Nimeni nu citește Fapte xix. 32, "pentru că biserica era tulburată;" sau vs. 39, "se va determina într-o biserică legală;" sau vs. 41, "a dat drumul bisericii." Este clar că cele două cuvinte nu corespund ca semnificație.

 

Sensul unui cuvânt englezesc este obținut prin folosirea celor mai buni autori englezi. După astfel de autori, cuvântul biserică este adesea folosit să denote societăți religioase, formate din persoane care datorită întinderii teritoriului pe care îl ocupă, nu se adună niciodată într-un singur loc la închinare. Principiile pe baza cărora s-au format aceste societăți sunt variate, modul lor de guvernare diferă și nu sunt de acord ca și doctrină. Dacă refuzăm să numim o astfel de societate biserică, folosirea celor mai buni scriitori englezi poate fi citată împotriva noastră și ceea ce astfel de oameni folosesc este lege a limbajului.

 

Dar ucenicii lui Hristos au altă lege, la care apelează când caută direcție în formarea și organizarea de biserici. Această lege este conținută în Sfânta Scriptură. Întrebarea nu este atunci ce înseamnă cuvântul englezesc biserică, sau la ce societăți religioase se poate aplica numele, ci ce este biserica, după învățătura cuvântului inspirat.

 

Cuvântul grecesc ekklesia denotă o adunare; și nu este restrâns în aplicare la o adunare religioasă. Dar fiecare cititor al NT descoperă că primii creștini erau formați în adunări religioase, către care erau direcționate epistolele și care acționau ca trupuri organizate. Cuvântul este folosit în NT pentru a denota aceste adunări și doar cu folosul termenului ne ocupăm acum.

 

Cuvântul grecesc denotă o adunare și diferă aici de cuvântul englezesc biserică, care adesea este folosit să semnifice casa în care oamenii se adună pentru închinare religioasă. Cuvântul biserici din Fapte xix. 37, denotă templele în care zeii păgâni primeau închinarea, dar aceasta este excepția la care ne-am referit anterior, în care cuvântul grec ekklesia nu apare în textul original. Cuvântul nu denotă o casă niciodată, în care se adună închinătorii. Termenul sinagogă era folosit nu doar pentru adunare, ci și pentru casa în care avea loc adunarea, citim deci: ne-a zidit o sinagogă.1 Dar termenul ekklesia diferă de acesta aici. Pasajul din Scriptură care favorizează opinia cel mai mult, că termenul se aplică unui edificiu material este: nu aveți case unde să mâncați și să beți? sau disprețuiți voi Biserica lui Dumnezeu și rușinați pe cei care nu o fac.2 Aici s-a presupus o antiteză, între locuințele private ale creștinilor corinteni și casa de închinare publică. Dar această interpretare slăbește forța pasajului. Cuvântul disprețuiți, ca și rușine are persoane ca și obiect și tratamentul injurios pe care îl implică, ar fi mai puțin criminal dacă ar afecta doar edificiul materia în care biserica se adună.

 

Cuvântul ekklesia, folosit de autorii greci clasici semnifica o adunare. Era folosit să denote adunarea cetățenilor în orașele democratice ale Greciei, care se întâlneau pentru a decide chestiuni cu privire la Stat. Cu această folosire a sa, este în acord cu Fapte xix. 39: "se va Hotărî într-o adunare legiuită.” Mulțimea nu era o eclezia legiuitoare. Dar aflăm din ultimul verset al capitolului că termenul nu era restricționat ca folosire pentru o eclezia legiuitoare, deoarece se aplică adunării cu această ocazie. „a dat drumul adunării”. În Septuaginta este termenul folosit pentru a arăta adunarea închinătorilor evrei, numită Congregația Domnului, dar se aplică și adunărilor fără scop religios sau de afaceri sau de stat.3 Deci, când întâlnim cuvântul, suntem siguri de o adunare și nimic altceva, cât depinde de cuvânt în sine.

 

În NT, folosirea acestui cuvânt, cu aplicare la urmașii lui Hristos, îl găsim referindu-se la o adunare. „dacă nu îl ascultă, spune-l bisericii”4 Biserica din acest pasaj este o adunare căreia i se adresează partea reclamantă. Adesea, bisericile au locul lor de întâlnire specific și sunt numite biserica din Ierusalim 5, din Antiohia6, din Corint7, din Efes 8, și când se menționează creștinii de la țară sau dintr-un anumit district, așa de mulți încât adunarea de închinare devine impracticabilă, termenul de biserică nu li se aplică la singular. De aceea citim „bisericile din Iudeea, Galileea și Samaria”9, bisericile din Galatia 10, din Macedonia 11, din Asia 12. Este clar din aceste pasaje că termenul la singular denotă adunarea separată din acel district sau țară și nu numărul total de creștini ce locuiesc în provincie sau regat. Acest lucru este confirmat de faptul că întâlnirea creștinilor în Corint, este numită întâlnirea întregii biserici, dacă toată biserica este într-un singur loc.13 dacă se numea biserica din Corint, aparținând unei clase de persoane împrăștiate prin Ahaia sau întreaga lume, căreia i s-a dat numele de biserică, văzută ca un tot; termenul de „întreaga biserică” denotă totul și nu se poate spune adevărat că toată biserica s-a adunat, când doar creștinii din Corint formau adunarea.

 

Alte dovezi că cuvântul denotă o anumită adunare locală apar în faptul că bisericile sunt menționate distincte una de alta. „au ordinat bătrâni în fiecare biserică”14 Bisericile erau comparate una cu alta: ce este în tine, este inferior altor biserici?15 Nici o biserică nu comunica cu mine cu privire la darea și primirea, doar voi.16 Ca trupuri distincte, au trimis și primit salutări17 și au ținut legătura prin mesaje.18

 

Prin dovada dată, este deplin stabilit că termenul biserică în nume de genul Biserica Angliei, Biserica Scoției, Biserica Prezbiteriană, Biserica Episcopală, Biserica Metodistă, nu corespunde ca semnificație cu termenul grecesc ekklesia. Aceste biserici nu se adună niciodată într-un singur loc, deoarece membrii lor sunt dispersați pe un teritoriu larg. Deci ele nu sunt biserici NT. Este adevărat că unele din aceste biserici au judecători supremi în care se concentrează toată puterea trupului și în acestea se adună toată biserica: de aici, biserica prezbiteriană are adunarea sa generală. Dar când adunarea generală a bisericii prezbiteriene este menționată, titlul arată că adunarea este un lucru și biserica este altul. Adunarea poate fi într-o încăpere spațioasă, ocupându-se de afacerile bisericii, dar nimeni nu va spune că biserica este acolo și nimeni nu numește biserica adunare. Poporul din SUA este adunat în congres și oameni din mai multe state în adunările lor legislative, dar nu ad literam și nimeni nu numește poporul american o adunare. Dar când este folosit ekklesia, suntem siguri de o adunare și termenul nu se aplică trupurilor sau societăților oamenilor care nu se adună literal.

 

În apărarea formei prezbiteriene de guvernarea bisericii, s-a susținut că termenul eclezia se aplică în NT pentru a denota creștinii dintr-un oraș mare, unde numărul lor este asa de mare încât nu se pot aduna la închinare în același loc. într-un oraș mare de azi, o singură denominație de creștini poate avea multe biserici ce se adună în mai multe locuri de închinare, la aceeași oră. Aceeași diviziune a existat și în vremurile vechi, dar nu citim în NT de mai multe biserici în același oraș și se sugerează că eclezia la singular include în toate aceste cazuri toate adunările separate de închinare.

 

Dr. Dick19 îndeamnă argumentul afirmat și se referă la biserica din Ierusalim și din Antiohia, ca trupuri prea mari ca toți membrii să se adune într-un singur loc. deși ucenicii din Ierusalim erau mii, totuși când numărul lor s-a înmulțit 20, apostolii au adunat mulțimea și i-a pus să aleagă 7 oameni care să se ocupe de săraci. Când Pavel și Barnaba s-au întors în Antiohia, după un tur misionar, au adunat biserica și le-a spus ce a făcut Domnul prin ei21. Împotriva acestor declarații exprese ale istoricului sacru, nu se ia în considerare ideea că numărul de ucenici din aceste orașe era așa de mare încât să permită adunarea într-un singur loc.

 

Dr. Dick mai susține că toți ucenicii din Ierusalim nu se puteau aduna într-un singur loc, datorită persecuției la care erau expuși. dar se trece cu vederea un fapt important. După Pentecost, creștinii au avut favorul oamenilor pentru o vreme. 22 Liderii li se opuneau, dar favorul oamenilor a oprit mâna persecuției. Starea aceasta de lucruri a durat, au rămas o biserică, o adunare. Dar când persecuția i-a împrăștiat, au fost obligați să se adune în mai multe locuri și nu mai sunt văzuți ca și constituind o biserică, dar istoricul care avea grijă de limbaj, îi numește biserici.23

 

Dacă termenul ekklesia la singular ar putea denota mai multe adunări distincte dintr-un oraș mare, nu există nici un motiv pentru care nu ar denota adunările creștine dintr-o provincie sau regat. Când se aplică la acestea, cuvântul este la plural. Acestea sunt în acord cu cele declarate mai sus – anume cuvântul asigură mereu că este vorba de o adunare.

 

MEMBRII

 

Dacă adunarea denotată de termenul ekklesia este religioasă sau politică, legală sau nu, cuvântul nu ne spune. Trebuie să privim dincolo de cuvânt pentru a afla caracteristicile membrilor care compun bisericile NT și scopul asocierii lor.

 

Caracterul persoanelor din bisericile NT se poate afla din epistolele adresate lor. Sunt numiți aleșii lui Dumnezeu24, copii ai lui Dumnezeu prin credință25, sfințiți în Isus Hristos27, urmași ai Domnului28, iubiți ai Domnului29. Nici o îndoială nu este că aceste biserici erau compuse din persoane convertite.

 

Vedem același lucru în Faptele Apostolilor. Biserica primară admitea membrii pocăiți care primeau cuvântul 30, și Domnul înmulțea biserica zilnic31. Unii au tradus pasajul: Domnul adăuga la biserică, cum se salvau. Prima traducere nu arată că persoanele adăugate erau deja salvate. Nici una din traduceri nu arată sensul precis al originalului, care folosește prezentul participiu, ce descrie salvarea ca un progres prezent, nu trecut, nu viitor. Oamenii care merg pe drumul salvării și fac progrese, au fost adăugați la biserica in Ierusalim și oamenii din biserică aveau același caracter, deoarece erau toți o inimă32. Când prigoana i-a împrăștiat, membrii acestei au format alte biserici, ca biserica mamă, cu privire la caracterul membrilor. Nu erau admiși decât cei care credeau în Hristos.

 

Nu trebuie să înțelegem că doar credincioșii adevărat au intrat vreodată în biserica primară. știm din Fapte că Anania și Safira33 și Simon vrăjitorul34 au făcut parte o vreme din ucenicii lui Isus și știm din epistolele apostolice că frații falși intrau în biserici35.

 

Dar ni se spune clar că erau considerați intruși, ocupau un loc ce nu le aparținea, și erau excluși când adevăratul lor caracter era descoperit. Deși chiar în timpul apostolilor astfel de oameni intrau în biserici, ei se ascundeau36, și dacă mergem pe urmele apostolilor, nu putem pleda autoritatea pentru admiterea lor în biserică, a celor care nu sunt ucenici adevărați ai lui Hristos.

 

Definiția noastră a unei biserici o numește adunare a credincioșilor în Hristos. Această definiție spune ce este o biserică conform voii revelate a lui Dumnezeu și nu ce devine ea prin neglijența criminală a lucrătorilor și membrilor ei sau a oamenilor fățarnici care intră în ea. Când cercetăm cuvântul lui Dumnezeu pentru a vedea ce este o biserică, trebuie să vedem modelul perfect cu precepte necorupte și nu marcată de erori umane.

 

ORGANIZAȚIA

 

Biserica este o adunare organizată. Organizația nu se deduce din nume. Acesta trebuie să semnifice o adunare unită legal și derivarea de la ekklesia, a chema, este conformă acestui sens. Somarea, chemarea implică obligația de a i te supune și persoanele obligate sunt legate nu doar să se adune, ci să și coopereze în scopul în care s-au adunat. Deși termenul s-a aplicat uneori unei adunări ilegale, sau dezorganizate, totuși semnifică o adunare de persoane care acționează împreună cu un scop. Aceasta este o adevărată biserică NT.

 

Biserica din Ierusalim este clar distinctă, în scrierile sfinte, de mulțimea care asculta pe Petru în ziua Pentecostului. Mulți din aceștia au fost adăugați la biserică, dar biserica era un corp separat și unirea lor și cooperarea lor sunt clar arătate în scrierile sfinte.

 

Un pasaj din prima epistolă către Corinteni arată că biserica din Corint era o adunare distinctă, care nu includea pe alții care întâmplător erau prezenți la întâlnire: dacă toată biserica se adună într-un loc și vorbesc în limbi și vine un necredincios37.dacă biserica era o adunare dezorganizată și liberă, acești vizitatori care veneau, ar fi fost parte din ea. Dar distincția dintre ei și biserică este clară. Fraza: dacă biserica se adună, implică faptul că este un anumit număr de persoane așteptate la adunare și care constituie trupul. Acest lucru nu se aplică unei adunări neorganizate. Ekklesia este folosit aici pentru a denota trupul, nu adunat, ci un trup din care unii pot lipsi când alții sunt prezenți. uneori cuvântul este folosit pentru adunare: când vă adunați în biserică38 – adică în adunare publică, dar fraza „dacă toată biserica se adună” are termenul aplicat ca și biserică, nu adunare, ci organizare. Organizația lor se referă la adunare cu scopul de a pune modelul în practică și numele de ekklesia s-a dat trupului deoarece membrii se adunau în termenii unei organizații.

 

Această distincție în folosirea termenului ce denotă uneori un trup organizat și uneori o adunare, apare în Septuaginta. Congregația Domnului era o eclezia, fie adunată, fie nu, dar în fraza: ziua adunării, termenul de ekklesia denotă adunarea dinaintea muntelui Sinai. Acesta este sensul din 1 Cor. xiv. 34, "femeile să tacă în biserică – adică în adunările publice. Se adaugă: căci este o rușine ca o femeie să vorbească în biserică. Această rușine nu este pentru ea ca membru al unui trup organizat, ci ca fiind în adunarea publică.

 

Termenul englezesc biserică se referă întotdeauna la un trup organizat, dar nu implică neapărat o adunare, fiind adesea aplicat trupurilor care nu se adună. Deci nu este o folosire acurată a termenului ekklesia când acesta denotă o adunare fără organizație. Dr. Doddridge a explicat bine Fapte vii. 38: acesta este din adunarea din pustie. Dacă acest principiu de traducere se aplică în NT și cuvântul biserică este admis doar ca trup organizat, se câștigă ceva cu privire la perspicacitate.

 

Nu am susținut organizația bisericilor primare pentru a folosi termenul grec eclezia. Numele a fost bie folosit pentru a denota o adunare organizată, dar nu este semnificația sa exclusivă. Alte considerente dovedesc că bisericile locale ale NT erau în general trupuri organizate, dar există dubiul cu privire la bisericile sau adunările din case private, despre care sunt menționate patru cazuri.39 În acele vremuri, casele nu se ridicau special pentru adunări creștine și închinarea se făcea adesea în case particulare. Poate, rar, o biserică organizată își ținea adunarea în case private este improbabil. Dar nu putem afirma că fiecare adunare creștină la care se aplica termenul de eclezia, era o biserică organizată. Putem admite că termenul adunare este mai potrivit în cazul caselor private și dovezile sunt multe că bisericile menționate în NT erau adunări organizate.

 

INDEPENDENȚA

 

Fiecare biserică, ca și organizație distinctă, era independentă de alte biserici. Nu se menționează nicăieri că actele unei biserici erau supervizate de altă biserică, sau de un juriu ecleziastic stabilit de o combinație de biserici. Hristos a spus că stabilirea conflictelor dintre frați membrii ai bisericii, se face de biserică, a cărei decizie este finală. Biserica din Corint a excomunicat o persoană incestuoasă, fără a se adresa unei autorități mai mari. Pavel, parcă pentru a stabili independența bisericii, cu autoritate apostolică, a cerut ca biserica adunată să facă aceasta. Același individ trebuia restaurat tot de biserică. În Apocalipsa, mesaje distincte sunt trimise celor 7 biserici din Asia. Caracterul și faptele fiecăreia sunt separate și datoriile recomandate sunt separate și doar acea biserică trebuie să le împlinească.

 

Unicul caz în care se apelează la un juriu mai mare este în Fapte xv. Nu era stabilit de o combinație a bisericilor, ci către biserica din Ierusalim, cu apostolii și bătrânii și decretul dat a avut autoritatea DS.

 

REGULA DIVINĂ

 

După ce am dovedit că bisericile primare erau societăți organizate, se ridică o întrebare importantă, dacă suntem obligați să considerăm ordinea bisericească de azi, conform cu folosirea antică. A fost acest fapt stabilit de autoritatea divină și desemnat perpetuității, sau a fost o chestiune de guvernare omenească? Dacă bisericile primare aveau doar credincioși botezați, noi avem libertatea azi să primim persoane necredincioase și nebotezate.

 

Dacă bisericile primare erau organizații independente, avem noi libertatea acum să combinăm mai multe biserici într-o organizație? Dacă pastorii din vechime aveau autoritate egală, putem noi stabili acum grade de slujbe pastorale și să dăm unui slujitori autoritate peste ceilalți?

 

Scripturile nu au multe informații despre preceptul direct cu privire la ordinea și guvernarea bisericilor. Dar nu avem dreptul să cerem ca tot ce este desemnat pentru instruirea noastră la datorie să ni se facă cunoscut prin poruncă directă. Părinții judiciari dau instrucțiuni copiilor lor prin exemplu, și este mai bine și mai folositor decât teoria. A fost datoria apostolilor să învețe pe convertiți ce a poruncit Hristos și să facă ordine în biserici. Dacă în loc să ne lase reguli clare, ne învățau prin exemplu cum să organizăm și guvernăm bisericile, nu avem dreptul să respingem instruirea lor. În loc să mergem pe calea aleasă de noi trebuie să mergem pe urmele părinților sfinți de la care am primit cuvântul vieți. Faptele unui tată înțelept merită imitate de copil, chiar dacă nu a intenționat să îi învețe prin exemplu. Reverăm apostolii, ca oameni inspirați cu înțelepciune de sus și DS care îi călăuzește, ceea ce ne face să vrem să urmăm modelul de organizare și guvernare, față de modelele noastre inferioare.

 

Dar apostolii au desemnat modelele lor pentru a fi adoptate și continuate. Pavel a lăudat biserica din Corint pentru că aținut poruncile cum au fost date. Unele lucruri care necesitau reguli ulterioare, a promis că le va stabili când va veni, sugerând o ordine stabilită. Tit, instruit de el, a fost lăsat în Creta40, pentru a ordina bătrâni în fiecare cetate și a pune lucruri în ordine. Lui Timotei i-a spus: ce ai auzit de la mine, să dai oamenilor credincioși care să poată să învețe pe alții.41 Chestiunile de ordine bisericească formau o parte a grijii lui, pe care a încredințat-o lui Tit, deci trebuie să credem că formau o parte a acelor instrucțiuni date lui Timotei pentru a fi transmise prin el altor oameni credincioși, apoi succesorilor lor.

 

Trimiterea dată de Domnul apostolilor, le cerea să învețe respectarea poruncilor. Multe discursuri dinaintea răstignirii sunt menționate în evanghelii, pe scurt și cu siguranță a avut mai multe care nu sunt menționate. După înviere, în discuțiile avute cu apostolii, le-a spus despre împărăția lui Dumnezeu42, și acest subiect era așa de important pentru ei, încât au întrebat: când vei stabili Împărăția în Israel?

 

Ei erau aleșii și trimișii să stabilească Împărăția, numiți de El să stea pe 12 tronuri, să judece cele 12 seminții ale lui Israel.43 trebuiau să facă lucrarea primită și așteptau la Ierusalim ca să primească puterea de sus pentru a începe. Dar ce sfaturi le-a dat în conversațiile interesante avute, nu sunt înregistrate și nu putem afla. Porunca de la despărțire a fost: învățați-i să păzească poruncile Mele. Iată că Eu sunt cu voi în fiecare zi până la sfârșitul veacului.44. Aceasta sugerează că poruncile date lor trebuie respectate până la finalul veacului, al timpului, și trebuie învățate de ța învățători. Organizația și guvernarea bisericilor, care țin sus cuvântul vieții, și sunt candele pe cale, unde Isus glorificat umblă45, sunt părți ale împărăției Lui și nu se poate presupune că nu a dat nici o instruire cu privire la respectarea lor. Ce a poruncit cu privire la acestea, trimiterea cerea ca ei să învețe pe oameni să păzească și promisiunea că ne va însoți până la final arată perpetuitatea poruncii. Ajungem la concluzia că ce învățau apostolii, prin teorie sau exemplu, avea autoritate nu doar a DS care îi călăuzea în tot adevărul, ci și a Domnului care i-a trimis.

 

Se poate obiecta că exemplul apostolilor nu este urmat întotdeauna, de exemplul Pavel care și-a ras capul46, purificarea lui în Ierusalim47, circumcizia lui Timotei48. Dar cum știm că aceste acte ale lui Pavel trebuie imitate? Aflăm din teoria și exemplele marilor apostoli. Ne-a învățat să distingem între faptele obligației personale și cele făcute din slăbiciunea și prejudecățile oamenilor. Pentru evrei, a devenit evreu, ca să câștige pe evrei. L-a circumcis pe Timotei din cauza evreilor care locuiau acolo, și celelalte fapte citate au fost tot pentru acomodarea prejudecăților evreilor. Dar când a fost necesar să apere privilegiile convertiților dintre neamuri, a afirmat cu curaj drepturile lor și s-a opus circumciziei lui Tit49. Dacă cu un duh umil și care învață, studiem instrucțiunile și exemplele apostolilor, nu putem greși în decizia care acte au fost o acomodare la circumstanțe particulare și care sunt exemple demne de imitat. Dacă rămâne vreo îndoială este rău să aruncăm beneficiul exemplului apostolic în întregime.

 

Când am dedus din teorie și exemplele apostolilor, le putem folosi cu mare profit la interpretarea direcțiunilor date de Stăpân. De două ori a folosit El cuvântul biserică, în timpul slujirii personale. A promis stabilitate și perpetuitate: pe această piatră voi zidi biserica Mea și porțile iadului nu o vor învinge. Chiar dacă nu am avea învățătura apostolică pe această temă, deducem de aici că biserica este durabilă, din pietre vii, sfinți adevărați. în celălalt caz,. Stăpânul a spus ucenicilor: dacă fratele tău greșește împotriva ta, du-te și spune-i între voi doi, dacă te ascultă, ai câștigat pe fratele tău. Dar dacă nu te ascultă, ia doi martori. Dacă nici atunci nu ascultă, spune bisericii, dacă nu ascultă nici biserica, să fie ca un păgân pentru tine. Ce persoane sunt în acest caz? Frații. Direcțiunile sunt date ucenicilor și ofensatorul este numit frate. Direcțiunile nu sunt desemnate pentru cearta cu fariseii și cărturarii, ci probleme cu frații creștini. Spune bisericii, eclezia, adunării. Ce adunare? Adunarea lui Israel, Congregația Domnului, adunată din toate părțile ca să celebreze la Ierusalim? Adunarea închinătorilor evrei din sinagogă? Nu. Evident, eclezia este adunarea fraților. Ucenicii creștini fac parte din ea. Este adunarea, nu o adunare accidental adunată. Distincția adunării și organizația ei sunt implicate aici. Spune adunării, nu unei societăți împrăștiate în provincie sau regat. Dacă nu ascultă de biserică. Biserica aude și decide și anunță decizia. Este clar implicată o organizație și dreptul jurisdicției: să fie ca un păgân. Decizia este finală, fără drept de apel mai sus. Descoperim astfel, epitomul doctrinei cu privire la ordinea și disciplina bisericească, dezvoltat ulterior în instrucțiunile și exemplele apostolilor. Dacă autoritatea divină a instruirii lor este îndoielnică, cuvintele lui Isus o confirmă.

 

Găsim dovezi că ordinea bisericească stabilită de apostoli a fost desemnată ca perpetuă până la finalul timpului, nu găsim precepte sau exemple pentru fiecare minut al unei biserici. Căsătoria este o instituție divină și regulile date sunt obligatorii, deși multe sunt lăsate la judecata și plăcerea părților. Regulile prescrise în cuvântul lui Dumnezeu pentru organizarea și disciplina bisericilor sunt obligatorii, deși unele lucruri sunt lăsate la latitudinea umană.

 

Obiecția 1.—o comunitate de bunuri exista în biserica din Ierusalim. Aceasta era prima biserică și era stabilită sub supravegherea apostolilor. Dacă folosirea primară era obligatorie în succesiunea timpului, atunci comunitatea de bunuri ar fi obligatorie ordinii bisericești.

 

Suntem informați, cu privire la membrii primei biserici că nu considerau lucrurile ca fiind ale lor, ci le aveau în comun.50 Dar nu este stabilită o regulă bisericească care să oblige pe toți să-și dea proprietatea bisericii. Donația era spontană. Biserica nu cerea, ci proprietarul dorea aceasta. Fiecare membru avea dreptul deplin de a-și reține averea, ceea ce este evident din cuvintele apostolului Petru către Anania și Safira: nu era a voastră?51 Crima lui Anania și Safira nu era că au reținut o parte din avere, ci că au mințit. Recunoașterea clară a dreptului lor de a reține întreaga avere este explicită de la Petru, că o comunitate de bunuri nu s-a stabilit prin autoritate apostolică.

 

Dacă se poate dovedi că apostolii au stabilit comunitatea de bunuri în biserica din Ierusalim, atunci vom clasifica actul alături de cele ale lui Pavel, care erau rezultatul circumstanțelor particulare. În bisericile organizate ulterior, știm că diferența dintre bogați și săraci exista și se aștepta de la membrii să contribuie în funcție de ce aveau. Posesia de proprietăți particulare este implicată fără îndoială și apostolii, care îngrijeau de toate bisericile, dacă ar fi creat comunitatea de bunuri, nu ar fi permis neglijarea unei anumite părți a ordinii bisericești pe o chestiune de mare importanță.

Circumstanțele bisericii din Ierusalim erau particulare. Din acea biserică, evanghelia a pornit în toată lumea. Pavel considera că avea pretenția că este baza bisericilor formate ulterior, în schimbul lucrurilor spirituale comunicate. Liberalitatea acelei biserici în contribuțiile ei de susținere a cauzei lui Hristos era extraordinară, deoarece circumstanțele erau extraordinare și pretenția extraordinară la remunerație pentru că s-au sărăcit pentru a sprijini cauza s-a bazat pe ea. Pavel a lăudat bisericile din Macedonia, deoarece au făcut: după puterile lor, și dincolo de puterile lor, contribuind la cauza Domnului.52 Isus a lăudat văduva care a dat tot ce avea la casa Domnului. La fel biserica din Ierusalim era pe placul apostolilor și al Domnului , cu atât mai mult cu cât dădea de bună voie și nu obligată de vreun ordin bisericesc stabilit de apostoli.

 

Obiecția 2.—ordinea bisericească pe care susții că o ai din Scriptură, nu este conformă cu cea care după istoria ecleziastică domina în vremurile ce au urmat timpului apostolilor. Deci, deducțiile tale pot fi eronate.

 

Încercând să învăț din istoria ecleziastică ce obiceiuri dominau în bisericile apostolice, există pericolul erorii din două cauze: scriitorii istoriei ecleziastice erau oameni neinspirați, deci supuși eșecului și bisericile vremii ulterioare apostolilor se poate să se fi depărtat de ordinea instituită inițial. Nici una din aceste cauze de eroare nu poate induce în eroare cursul investigației noastre pe care l-am urmărit. Scriitorii pe care ne bazăm erau inspirați și bisericile cercetate erau cele mai pure, organizate de apostoli sub călăuzirea DS. Mai mult, avem asigurarea autorității inspirate, că Scripturile sunt suficiente pentru a face pe omul lui Dumnezeu perfect, , pregătit pentru orice faptă bună. Dacă orice îndatorire ce aparține ordinii bisericești nu poate fi învățată din Scripturi, atunci nu au suficiența și perfecțiunea atribuită lor de Pavel. Dacă istoria ecleziastică poate face vreo sugestie care ne va ajuta în interpretarea corectă a Scripturilor, îi pute accepta ajutorul. Dar dacă trece dincolo de Scripturi, lasă autoritatea divină în urmă și dacă se opune Scripturii, trebuie s-o respingem, ca să nu anulăm legea lui Dumnezeu prin tradițiile noastre.

 

Dar istoria ecleziastică nu spune nimic care să ne conducă spre a suspecta acuratețea deducțiilor noastre din Scriptură. Din contră, cu cât ne apropiem mai mult de vremurile apostolilor, cu atât mai exact este acordul dintre ordinea bisericilor și ceea ce am obținut din Scripturi ca fiind stabilit de Hristos și apostoli.

 

Citatele următoare din istoria Ecleziastică a lui Gieseler sunt suficiente pentru a arăta progresul gradat al amprentei asupra ordinii bisericii primar, cu privire la independența bisericilor, egalitatea pastorilor și dreptul oamenilor de a alege slujitorii din biserică. Istoricul consideră că este un progres că bisericile sunt mai bine organizate și unite, dar noi îl considerăm un progres către papalitate.

 

„Influența episcopilor a crescut natural odată cu creșterea frecvenței sinoadelor, care reprezentau bisericile. Bisericile de țară care crescuseră în jurul orașelor, împreună cu episcopii lor, au părut întotdeauna a se afla sub un anumit grad de autoritate a bisericii mamă. Cu această excepție, toate bisericile erau la fel de independente, deși unele erau special onorate pe baza originii lor apostolice sau a importanței orașului în care erau situate.” - A. D. 117, 193.53

 

„Am văzut că sfera influenței individuale între episcopi se lărgea gradat, multe biserici din oraș și vecinătatea lui fiind unite sub un singur episcop, prezbiter sau episcop de țară. Dar vorbim acum de o nouă instituție, la început găsită în est, care avea efectul de a uni episcopii mai intim. Era Sinodul provincial care creștea mai frecvent de la finalul secolului doi și în unele provincii avea loc de două ori pe an…prin aceste asocieri de corpuri ecleziastice mari, biserica a devenit mai bine organizată și unită” - A. D. 193, 324.54

 

„Când ideea de preoție mozaică a fost adoptată în biserica creștină, clericii au început curând să presupună o superioritate peste laici…vechile obiceiuri nu erau terminate. Deși episcopii provinciali exercitau o influență clară în alegerea unui metropolitan, biserica nu a fost exclusă din alegere” - A. D. 193, 324.55

 

Obiecția 3.—Dumnezeu și-a desfășurat planurile în alte cazuri de operare gradat, și este puțin probabil că în plantarea de biserici, principiile ordinii bisericești erau încorporate în organizație, pentru a se dezvolta ulterior în progresul creștinismului. Este deci nepotrivit să luăm ca model primul embrion al bisericii.

 

Dumnezeu a fost mulțumit să desfășoare planul harului Său gradat. Prima lui descoperire în grădina Edenul era foarte obscură , dar ca zorii zilei, lumina a continuat să crească, până ce Soarele neprihănirii s-a înălțat și deplina revelație a evangheliei a fost dată omenirii. Progresul acesta a fost făcut de lumina nouă, din cer. Din când în când se adăugau noi revelații de la Dumnezeu, prin oameni inspirați, pe care El îi trimitea să facă voia Lui cunoscută. Dacă principiile ordinii bisericești, date de Hristos și de apostoli erau prea imperfecte pentru a ne călăuzi , analogia sugerează că descoperirea adițională necesară trebuie să fi venit de sus. Dar obiecția nu susține, și nimeni nu pretinde infailibilitatea bisericii, încât schimbarea progresivă făcută în ordinea bisericească să fie direcționată de oameni inspirați. ceea ce Hristos și apostolii au plantat, nu a mai putut primi îmbunătățiri ulterioare, doar dacă Dumnezeu a dat creșterea și deoarece nu avem dovezi că creșterea a fost de la Dumnezeu, ne temem că oamenii au stricat lucrarea Domnului, nu au ajutat-o.

 

În dezvoltarea planurilor de operare a lui Dumnezeu, progresul este spre perfecțiune, dar în schimbarea ordinii bisericești la care se referă obiecția, progresul terminat în revelarea Omului păcatului. Toți pașii n progres tind spre această descoperire deplină. Dacă înțelepciunea care a călăuzit-o este de sus, trebuie să-i urmăm sfaturile. Doctrina infailibilității bisericii trebuie admisă și trebuie cunoscute consecințele. Doctrinele și practicile bisericii romane, contrare cuvântului lui Dumnezeu, trebuie luate ca dezvoltări ale adevărului inițial conținut de Biblie. Dacă nu vrem să mergem pe acest drum, unde ne oprim? Este un punct în progresul bisericii la care se obține perfecțiunea și de la care se scufundă în adâncimile apostaziei papale? Dacă da, cum putem afla care este punctul? Dacă cuvântul lui Dumnezeu nu ne spune și dacă nu avem o biserică infailibilă să ne spună, suntem în întuneric cu privire la acest subiect important.

 

Dar au fost schimbările ordinii bisericești care au avut loc o dezvoltare a principiilor date de Hristos și de apostoli? Dacă Hristos a interzis ucenicilor Săi să numească vreun om stăpân, și i-a numit frați – este prelația sau ierarhia romană o dezvoltare a principiului dat de El? Dacă El a luat decizia finală a unei eclezii de frați, unde un frate rănit se poate plânge – este stabilirea tribunalelor o dezvoltare a principiului Lui? Dacă El a stabilit o biserică din membrii convertiți – nu este admiterea membrilor neconvertiți o corupție și nu dezvoltarea principiilor Lui? Progresul dezvoltării divine este spre acea stare ultimă, în care cei răi vor fi separați complet și definitiv de cei neprihăniți. distrugerea lumii vechi prin potop, de unde neprihănitul Noe a scăpat, a fost un pas în această dezvoltare. După ce au câștigat iar corupția și idolatria, a mai făcut un pas în chemarea lui Avraam dintre ai lui și ducerea lui pe un pământ îndepărtat, unde descendenții lui urmau să fie o națiune separată, cu o religie mai pură. O altă separare a avut loc, când Ioan Botezătorul predica: nu spuneți în voi: îl avem pe Avraam ca tată; toporul este la rădăcina pomilor. Din acea vreme s-a stabilit biserica cu membrii convertiți, dar nu scoasă din lume. Pasul următor va fi separarea ei completă și finală. După ce Hristos a stabilit biserica cu membrii convertiți, admiterea membrilor neconvertiți este un pas nu spre dezvoltarea progresivă a lui Dumnezeu, ci înapoi. În loc de a merge spre o stare perfectă, duce înapoi la starea pe care Ioan vroia s-o distrugă.

 

Obiecția 4.—modul organizării și guvernării bisericii pe care spui că l-ai dedus din Scriptură, nu este înțelept, și deci, nu poate fi de la Dumnezeu.

 

Considerația acestei obiecții este rezervată cap. 10, secț.1

 

MODELUL

 

Fiecare om, ca și creatură care dă socoteală, trebuie să se închine înaintea lui Dumnezeu, dar a face din această închinare o slujbă separat de celelalte creaturi, nu este în acord cu natura sa socială. Multe acte de devoțiune și supunere pot fi făcute mai avantajos și mai acceptabil de companii de oameni, nu de fiecare om separat. Rugăciunea este acceptabilă înaintea lui Dumnezeu, deși turnată dintr-o inimă singură, separată de lume, o promisiune specială se află în Cuvântul lui Dumnezeu pentru a susține rugăciunea unită. Unitatea întărește credința și încălzește devoțiunile noastre și cererea unită se ridică la urechea Celui ce aude și răspunde. Bisericile sunt companii de oameni care se adună la rugăciune unită. Biserica primară se ruga fervent și eficient, când erau 120; 56 și s-au rugat până ce numărul lor a crescut la mii.57 Când Petru era în închisoare, biserica se ruga pentru el 58. Laudele sunt acceptate la adresa lui Dumnezeu, în secret, dar când Pavel și Sila au cântat laudele Domnului în închisoare, 59 unitatea lor a întărit inimile și a dat putere muzicii lor. Lauda unită intră în închinarea templului din vechime și membrii bisericilor creștine sunt îndemnați să vorbească cu psalmi și cântări de laudă.60 Datoria și acceptarea laudei bisericii se deduce din cuvintele: în mijlocul bisericii îți cânt laudă.61 Comemorarea morții lui Hristos în frângerea pâinii, este o slujbă a bisericii. Ucenicii din Troa și Corint se adunau pentru aceasta. Prin unirea creștinilor, eforturile lor sunt mai eficiente de a răspândi evanghelia. Din biserică avenit cuvântul Domnului. Asocierea în adunări publice dă ocazia la instruire spirituală, poruncită de Hristos în trimiterea dată slujitorilor Lui și membrilor bisericii de a promova interesele spirituale reciproce. Pavel spune: îndemnați-vă unul pe altul, căci ziua se apropie.62 Acestea sunt scopurile importante pentru care este voia lui Dumnezeu ca credincioșii în Hristos să se unească în biserici.

 

 

 

 

Fii omul lui Dumnezeu în vremuri grele

 

de Marian Ghita

 

2 Timotei 3-4

 

Trăim în zilele din urmă. Dacă la nivelul istoriei mântuirii acest lucru este adevărat chiar de la venirea Domnului Isus Cristos în lumea noastră, pentru că prin Fiul Său Dumnezeu a început să ne vorbească în mod plenar și personal (Evr. 1:1-2), acest lucru devine tot mai evident pe zi ce trece. Presiunea „durerilor nașterii”, a epocii împărăției care va veni, este, așa cum ne-a anunțat Domnul nostru Isus Cristos, tot mai puternică odată cu trecerea timpului (Mat. 24:8-14).

 

Apostolul Pavel ne spune că vremurile grele se datorează oamenilor răi și păcătoși ai acestor vremuri (2 Tim. 3:1-8). Iată de ce, el, apostolul lui Cristos, vrea să-l pregătească pe colaboratorul lui mai tânăr în lucrarea lui Dumnezeu, pe Timotei, pentru vremurile care vor veni. Deja Pavel simțea efectul acestor zile din urmă. El era în temnița din Roma, de fapt în cea de a doua sa întemnițare în Roma și își simțea sfârșitul vieții foarte aproape. Epistola aceasta, pe care i-o scrie lui Timotei este cea de a doua scrisă în mod special lui. Este ultima scrisoare pe care o avem de la apostol în Noul Testament. Tonul personal și cald pe care el îl adoptă în scrisoare și sentimentul apropierii sfârșitului vieții sale răzbat cu putere în ceea ce el îi scrie lui Timotei. Pavel își dă seama de responsabilitatea pe care o are față de un slujitor mai tânăr, care trebuie să continue lucrarea de vestire a cuvântului lui Dumnezeu, fără tovărășia și asistența mentorului său, așa cum apostolul le-a oferit din plin lui Timotei până la acest moment. De aceea, epistola aceasta este practic un testament pentru viitor, dat de Pavel urmașului său. Pavel vrea ca Timotei să fie bine pregătit pentru vremurile grele care vor veni.

 

Vremurile grele cer, în mod imperativ, oameni potriviți și vrednici pentru a le face față. Imperativul acesta se impune astăzi cu și mai mare forță în biserica lui Cristos. Este nevoie de oameni ai lui Dumnezeu în adevăratul sens al cuvântului. Oamenii aceștia se remarcă prin umblarea lor reală cu Dumnezeu și prin deplina lor credincioșie față de El. Un asemenea om a fost apostolul Pavel și un asemenea om dorea Pavel ca să fie Timotei – un om al lui Dumnezeu, un om care să răspândească mireasma lui Dumnezeu în lume, în vremurile grele care se conturau la orizont (2 Cor. 2:14-17). Vom încerca să deslușim portretul unui asemenea om al lui Dumnezeu din cuvintele pe care Pavel i le adresează lui Timotei în această epistolă.  

 

1. Depărtează-te de oamenii păcătoși și ține aproape de oamenii lui Dumnezeu (3:1-13)

În nici un caz apostolul Pavel nu îl îndeamnă pe Timotei să se izoleze de oamenii din lume (vezi 1 Cor. 5:9-13). Niciodată Pavel nu i-a îndemnat pe credincioșii din biserică să se izoleze de oamenii necredincioși pentru a se păstra sfinți. Noi trăim deocamdată în lume, așa a hotărât Dumnezeu, și suntem chemați să vestim Evanghelia tuturor oamenilor (Matei 28:19-20) și chiar să ne identificăm cu ei, așa cum Pavel a procedat (1 Cor. 9:19-23). Noi nu trăim într-un incubator, în care sunt asigurate condiții ideale pentru creșterea noastră spirituală și Domnul nu ne duce, pe noi cei mântuiți, imediat după ce L-am primit pe Domnul Isus în viața noastră și am primit mântuirea prin El, imediat și efectiv în cer. Noi suntem, până la revenirea Domnului, încă pe pământ, ca niște oi în mijlocul lupilor (Mat. 10:16), confruntați chiar și cu vremuri grele (2 Tim. 3:1) și gemem încă în acest trup de carne (2 Cor. 5:2-4) și ne lovim permanent de ostilitatea și răutatea oamenilor (Ioan 15:18-16:4).

 

Când Pavel îl îndeamnă pe Timotei să se depărteze „de oamenii aceștia” (2 Tim. 3:5) el are în vedere separarea lui Timotei de modul de gândire și de trăire a oamenilor din această lume. Este vorba deci despre o separare spirituală, în duh.

Sunt trei lucruri pe care Pavel le menționează despre oamenii de care Timotei trebuie să se depărteze.

 

a.  Vremurile grele, despre care vorbește Pavel, se datorează oamenilor păcătoși (vezi v. 2, „căci oamenii vor fi…”). Aceștia imprimă asupra vremurilor o stricăciune care le fac dificil de suportat. Este interesant să vedem că Pavel nu acreditează ideea că vremurile grele produce oameni răi, așa cum propovăduiesc filozofii acestei lumi, ci, dimpotrivă, oamenii răi produc vremuri grele. Răutatea și păcătoșenia oamenilor stau la baza vremurilor grele. Pavel se referă aici la o listă lungă de fărădelegi care îi vor caracteriza pe oamenii acestor vremuri. Și avem în vedere faptul că păcătoșenia este generatoare de multe păcate. Un singur păcat duce la multe altele. Observă lanțul de păcate și nenorociri care derivă din ignorarea adevăratului Dumnezeu (Rom. 1:18-32). Observă și ceea ce spune tot Pavel în 1 Tim. 6:9: „Cei ce vor să se îmbogățească (o singură atitudine rea), dimpotrivă, cad în ispită, în laț și în multe pofte nesăbuite și vătămătoare (o roadă foarte bogată deci), care cufundă pe oameni în prăpăd și pierzare (așadar, avem de-a face cu o multiplicare a nelegiuirii și cu un destin groaznic sigur). Apare aici ideea că asemenea oameni sunt promotorii, cei care dau tonul unui mod de viață pervertit și care duce la nenorocire în societate. Mai mult, apostolul avertizează că procesul nelegiuirii în lume este unul care se dezvoltă. Oamenii aceștia „vor merge din rău în mai rău” (2 Tim. 3:13). Păcătoșenia nu stă pe loc. Va merge până la maturitate și deci până la distrugere totală a celor care adoptă păcatul ca mod de viață. Acest proces nu poate fi oprit. Iată de ce Pavel cere imperativ lui Timotei să se depărteze de asemenea oameni. El poate fi, la rândul lui, pervertit în gândire și trăire, dacă nu face o delimitare clară între modul lui de gândire și trăire și al oamenilor din această lume.

b.  În v. 6-7 Pavel îi menționează pe învățătorii falși. Caracterizarea acestora și modul de operare a lor este de-a dreptul detestabil. Ei sunt „înșelători” (3:13), „se vâră prin case” (conotația verbului sugerează un mod pervers de a se apropia de oameni), „momesc” (nu îi stimulează pe interlocuitori printr-un demers convigător curat), „pe femeile ușuratice…” (este interesant să vedem că acești învățători falși nu caută bărbați pentru a-i interpela, ci femei; este exact demersul șarpelui din grădina Edenului, care se apropie de Eva, și nu de Adam; aceasta pentru că, intenționat, Satan a căutat evitarea autorității stabilite de Dumnezeu în familie, Eva fiind, de asemenea, „un vas mai slab”, vezi 1 Pet. 3:7; pe de altă parte, de ce femeile ușuratice? Este evident că acești învățători erau ei înșiși robi nelegiuirii și se simțeau bine cu alte femei. În plus, asemenea femei, „ușuratice și îngreuiate de păcate și felurite pofte” puteau foarte ușor să rezoneze la învățăturile lor eretice și perverse, de unde deducem că asemenea învățători nu aveau deloc o învățătură curată duhovnicească). Toate acestea ne arată ce fel de învățătură promovau și ce ucenici aveau acești falși învățători (Pavel îi spusese deja lui Timotei ca să încredințeze, ceea ce a auzit de la mentorul lui, unor „oameni de încredere” – 2 Tim. 2:2). Pe de altă parte, avem și o caracterizare a felului de a învăța a acestor falși, în v. 7: „învață întotdeauna și nu pot ajunge niciodată la deplina cunoștință a adevărului”. Desigur, erau buni vorbitori (sau „vorbăreți”), dar învățătura lor nu avea nici o consistență duhovnicească, era pur și simplu „filozofie deșartă”, îmbrăcată în ambalaj pompos și excitant (vezi Col. 2:8; 1 Tim. 1:4; Tit 3:9). Referitor la acești învățători falși, Pavel mai adaugă un element care este vrednic de condamnat la ei și la învățătura acestora. Pavel îi compară cu Iane și Iambre (vezi Exod 7:11-13). Aceștia s-au împotrivit lui Moise, atunci când Moise căuta să-l convingă pe Faraon de adevărul cuvintelor lui Dumnezeu. Este evident că slujitorii lui Faraon aveau o anumită putere de a face minuni, dar o putere demonică. Singurul lor scop a fost acela de a-i împietri inima lui Faraon și de a-l face pe acesta să respingă adevărul lui Dumnezeu. Singurul rol al învățătorilor falși este acela de a se împotrivi adevărului lui Dumnezeu (vezi și Fap. 13:8-11 – Elima, vrăjitorul). Toți acești falși învățători se opun adevărului lui Dumnezeu, nu prin argumente sănătoase ci prin pervertirea adevărului cu mintea lor stricată și vrednici de osânda lui Dumnezeu (v. 8). Este demn de remarcat că, în fața adevărului lui Dumnezeu, ei se vor dovedi până la urmă a fi falși (v. 9; vezi și Exod 8:19).

 

c.  Destinul acestor oameni răi nu poate fi altul decât influențarea altora în rău și distrugerea lor deplină (2 Tim. 3:9; 13). Nu există un alt destin pentru aceștia din partea lui Dumnezeu. Așadar, Timotei nu trebuie să facă deloc pace cu ei, ci dimpotrivă să se depărteze irevocabil de ei. La fel și noi (vezi 2 Cor. 6:14-7:1).

 

Cum ar putea Timotei să reziste presiunilor din partea oamenilor răi? Timotei avea exemplul lui Pavel, un exemplu luminos. Dar, avea și întreaga pleiadă a oamenilor sfinți din vechime (vezi Evrei 11:1-12:1) și a celor din biserică (vezi Fapte). Și avea, de asemenea, exemplul Domnului Isus Cristos (Evr. 12:1-3; vezi și Evr. 2:9-18). Este interesant să vedem că Pavel se dă pe sine însuși ca exemplu în suferințele pe care el le-a suportat (2 Tim. 10-12). Ideea este că poate ar fi trebuit Pavel să-l motiveze pe Timotei la separare de oamenii răi prin a invoca gloria viitoare care îi așteaptă pe cei credincioși (vezi de ex., Rom. 8:17-18). Este adevărat că Pavel invocă răsplătirea cerească pentru cei credincioși, în invocarea cununilor pe care el și toți cei care iubesc revenirea Domnului, le vor primi în ceruri (2 Tim. 4:6-8). Dar acest lucru Pavel îl menționează cu privire la credincioșia pe care Timotei trebuie să o arate în slujirea lui Dumnezeu (vezi 2 Tim. 4:1-8). Când însă este vorba despre separarea față de cei răi, Pavel invocă suferințele sale și credincioșia arătată de el în acestea. Motivul este acesta: Pavel vrea să-l fortifice pe Timotei în rezistența în vremurile grele. Pe de o parte, Pavel îi spune colaboratorului său că există un principiu de la care Timotei nu are voie să abdice: „toți cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Cristos Isus vor fi prigoniți” (3:12). Adevărata evlavie (vrea să spună Pavel) atrage automat prigonirea. În lume, oamenii evlavioși nu vor fi niciodată cu adevărat apreciați. Dacă noi vom fi credincioși Domnului doar pentru că acest lucru va atrage aprecierea oamenilor și răsplătirea pământească, atunci noi ne înșelăm. Numai Dumnezeu va aprecia credincioșia noastră și răsplătirea pentru ea se va da numai în cer, când va reveni Domnul nostru (vezi 1 Pet. 1:3-5). Pe de altă parte, dacă Pavel a suferit așa de mult din pricina propovăduirii Evangheliei, oare Timotei va crede că el va scăpa de suferințele acestea? Dacă nu va suferi, precum Pavel (desigur, în felul și în proporția stabilite de Dumnezeu Însuși pentru fiecare om al Său în parte), atunci Timotei ar trebui să se întrebe ce fel de Evanghelie predică și ce fel îl slujește el pe Dumnezeu și biserica Lui. Pentru că s-ar putea să alunece înspre diluarea Evangheliei și conformarea cu felul de gândire și trăire a oamenilor din lume. Doar în acest fel el va scăpa de acele suferințe specifice propovăduirii Evangheliei. Pavel îl obligă, oarecum, pe Timotei să privească la „durerile nașterii” despre care Domnul Isus a vorbit (vezi Mat. 24:8; Ioan 16:21-22). Desigur, avem în această sintagmă o figură de vorbire, cu privire la durerile care vor veni peste omenire și care vor anunța nașterea Împărăției cerurilor. Dar ea este foarte potrivită în acest context. Orice naștere a unui copil este precedată de durerile nașterii. Aceasta este calea venirii unui prunc în lume. Nu există naștere fără durerile nașterii (într-o lume decăzută aceasta este calea pe care Dumnezeu a stabilit-o la naștere – Gen. 3:16). Întrebarea este: poți spune că o femeie va naște un prunc dacă ea nu va avea deloc durerile nașterii? Nașterea copilului nu poate fi realizată fără aceste dureri; ele nu pot fi evitate. Pavel vrea să-i spună lui Timotei: „Privește la lucrarea și suferințele mele și evaluează-ți trăirea și lucrarea sfântă prin felul în care eu am predicat, am învățat, am suferit, am fost implicat, m-am zbătut, etc. (v. 10-11). Nu poți să contribui la zidirea bisericii lui Cristos și nu poți predica cuvântul lui Dumnezeu fără asemenea dureri și străduințe. Nu există altă cale” (vezi Fap. 14:22). Pavel a fost un fel de etalon pentru Timotei și este și pentru noi astăzi, atunci când suntem implicați în trăirea și slujirea creștină (cu atât mai mult viața și lucrarea Domnului Isus Cristos, care ne vorbește despre lepădare de sine, purtarea crucii și credincioșie până la capăt față de El – Mat. 16:24-27). De aceea, să privim la Domnul Isus, la Pavel și la oameni ca ei. În acest fel vom evalua corect dacă am trăit cu adevărat în voia Lui și dacă am făcut cu adevărat lucrarea Sa.             

 

2. Rămâi ancorat în Cuvântul Scripturilor și slujește-L pe Dumnezeu în propovăduirea cuvântului Său (3:14-4:8)

Nu orice mesaj spiritual oferă mântuirea din partea lui Dumnezeu și nu orice evanghelie este Evanghelia lui Dumnezeu (vezi Gal. 1:6-7; 1 Cor. 15:1-11). Doar Evanghelia lui Cristos oferă mântuire și doar cuvântul Sfintelor Scripturi este cuvântul lui Dumnezeu. Orice altceva propovăduim și orice altceva devine ghidul nostru de trăire și slujire sfântă, va provoca înșelare și distrugere (vezi 1 Cor. 15:2; 1 Tim. 4:16; Col. 2:6-10). De aceea, Timotei este îndemnat să rămână ferm ancorat în cuvântul Sfintelor Scripturi (2 Tim. 3:14-17).

Ce motive invocă apostolul Pavel pentru a-l determina pe Timotei să rămână ferm pe temelia Scripturii? Care sunt motivele pentru ca și noi să rămânem la fel de neclintiți pe temelia Scripturii?

 

a.  Pavel invocă lucrurile pe care Timotei le știe bine. Nu este nevoie să-i precizeze la acest moment acele lucruri. Aceasta înseamnă că Timotei a trecut cu bine prin procesul edificării spirituale. Timotei a învățat acele lucruri, a ajuns deplin încredințat de ele și știe foarte bine de la cine le-a învățat. Sfintele Scripturi nu au apărut de nicăieri, nici nu au fost considerate ca fiind „probabile” (sau auzite în mod întâmplător și deci din surse nesigure) și nici de la oameni lipsiți de credibilitate, îndoielnici în caracterul lor. Scripturile au fost date de Dumnezeu Însuși prin revelație divină și dovezile că ele au venit de la Dumnezeu sunt foarte puternice, dincolo de orice îndoială. Ele au fost vestite mai întâi de profeții lui Dumnezeu „în multe rânduri și în multe chipuri” (Evr. 1:1) și în final de Domnul Isus Cristos și adeverite de apostolii Săi, în timp ce mărturia lor a fost întărită cu „semne, puteri și felurite minuni și cu darurile Duhului Sfânt, împărțite după voia Sa” (vezi Evr. 1:2; 2:3-4). Procesul de revelație, de vestire și de transmitere a cuvântului lui Dumnezeu a fost pe deplin sub autoritatea lui Dumnezeu însuși. Observă, de asemenea, că mărturia apostolilor, de exemplu, a fost o mărturie de primă mână, a unor martori ocular trimiși și împuterniciți de Dumnezeu (vezi 1 Ioan 1:1-4; Lc. 1:1-4; Gal. 1:11-12). Așadar, nu este vorba aici despre nici o tradiție omenească, transmisă pe cale orală de la unul la altul, ca mărturia Cuvântului să se piardă pe drum. Aceste lucruri trebuie să le știm și noi bine și să fim pe deplin încredințați de ele. Pavel, pentru Timotei, a fost apostolul lui Cristos Domnul, împuternicit de El, cu o mărturie ireproșabilă și foarte încercată (vezi 2 Tim. 1:11; 3:10-11). Noi astăzi trăim o vreme a acceptării oricăror vești din orice sursă, fără ca să verificăm adevărul lor și le acceptăm doar pentru că ne place. Atenție, deci, când este vorba despre lucrurile spirituale și veșnice, noi trebuie să ne întemeiem doar pe cuvântul scris al lui Dumnezeu, doar pe cuvintele lui Cristos (Mat. 24:35) și transmise prin mărturia apostolilor și profeților lui Dumnezeu (Efes. 2:20). Timotei a fost de asemenea binecuvântat și cu o mamă și cu o bunică credincioase, de la care cu siguranță a primit o învățătură curată a Cuvântului din pruncie (2 Tim. 1.5; 3:15; Fap. 16:1-2). 

b.  Pavel afirmă că Sfintele Scripturi pot oferi deplina cunoaștere a mântuirii „prin credința în Cristos Isus” (2 Tim. 3:15), deplina zidire spirituală și desăvârșita echipare și destoinicie în vederea îndeplinirii lucrării lui Dumnezeu în biserică și în lume (v. 16-17). Ele oferă tot ceea ce este nevoie pentru viața veșnică și pentru slujirea sfântă. Pavel este extrem de categoric în a afirma că în Cristos (și desigur în Sfintele Scripturi – cuvântul despre Cristos) avem totul deplin; în Cristos „sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale științei” (Colos. 2:1-10).

c.  Pavel, de asemenea, afirmă că „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu” (v. 16). Nu doar o parte a Scripturii, ci „toată Scriptura”. Este vorba deci despre o inspirație verbală, a tuturor cuvintelor Scripturii, nu doar a ideilor ei. Este vital important să privim toată Scriptura ca fiind insuflată de Dumnezeu. Acest lucru ne asigură că Scriptura este cu adevărat cuvântul lui Dumnezeu. Scriptura nu conține cuvântul lui Dumnezeu ci este (pe deplin) cuvântul lui Dumnezeu. În acest fel ea are autoritate spirituală asupra omului. Ea are răspunsurile la întrebările noastre cu privire la mântuirea din partea lui Dumnezeu, la creșterea noastră spirituală și la echiparea noastră în slujirea lui Dumnezeu. Ea ne dă cunoștința despre Dumnezeu și tot ceea ce avem nevoie pentru viața veșnică (vezi Ioan 17:3). Scriptura este norma din partea lui Dumnezeu pentru credință și trăire sfântă.

 

Toate acestea sunt motive suficiente pentru ca Timotei să rămână neclintit în cuvântul Scripturii.

 

Apostolul Pavel îi mai spune ceva lui Timotei. Îi spune implorându-l și invocând numele Domnului Isus Cristos chiar (4:1), ca el să propovăduiască Cuvântul (4:2) să trăiască înaintea lui Dumnezeu și să-L slujească pe El (4:2,5) pe baza Cuvântului lui Dumnezeu. Aceasta ar trebui să fie datoria lui Timotei față de harul și chemarea lui Dumnezeu pentru el.

 

Când Pavel îl îndeamnă pe Timotei să propovăduiască Cuvântul și să stăruiască asupra lui, el îi arată și cum să facă și de ce să facă așa. Pavel leagă totul de vremurile grele care vor veni și de oamenii păcătoși care generează asemenea vremuri. El spune să propovăduiască Cuvântul și să stăruiască asupra lui „la timp și ne la timp” (4:2). Aceasta înseamnă că nu trebuie așteptate momente favorabile pentru vestirea Cuvântului. Chiar dacă vremurile vor fi grele, Cuvântul trebuie vestit, sau tocmai de aceea. În întuneric este nevoie de lumină și cu cât întunericul este mai puternic, lumina trebuie să lumineze cu și mai mare putere. În Ps. 119:105 ni se spune, „Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele și o lumină pe cărarea mea”. Tocmai de aceea Cuvântul trebuie vestit chiar și în întuneric. Isus Cristos este Lumina lumii (Ioan 8:12). De fapt El este singura lumină adevărată. În acest caz ce s-ar întâmpla dacă în întunericul acestei lumi n-ar fi lumină? Ar fi nenorocire. De aceea Timotei este astfel îndemnat. Pavel mai spune că propovăduirea Cuvântului este o lucrare complexă. Aceasta înseamnă că propovăduirea înseamnă nu doar vorbire de la tribună. Propovăduirea înseamnă stăruire în propovăduire în orice vreme, mustrare, certare, îndemnare cu blândețe și învățarea Cuvântului. Aceasta înseamnă predicare de la amvon, discuții, apropiere de oameni, dispute pe bază de argumente, implorare, lacrimi, și orice adresare către oameni pentru a-i edifica în Cuvânt. Nimic nu trebuie neglijat atunci când este vorba de a împărtăși altora Cuvântul lui Dumnezeu.

 

Este drept că Pavel îl îndeamnă aceste lucruri având în vedere, în special, vremurile grele care se conturează la orizont. Dar, îndemnurile acestea sunt valabile pentru orice vreme. Pavel ne spune în 1 Cor. 1: 21-24 că oamenii firești, din lume, nu pot înțelege înțelepciunea lui Dumnezeu. Noi suntem chemați să vestim lumii o veste bună care „pentru iudei (și pentru oamenii morali, de oriunde ar fi ei) este o pricină de poticnire, și pentru neamuri (pentru toți ceilalți oameni, inclusiv pentru cei înțelepți din lume) o nebunie” (1 Cor. 1:23). De ce? Pentru că vestea bună pe care noi trebuie să o vestim este despre „Cristos cel răstignit”. Ne întrebăm în acest caz: de ce Dumnezeu ne trimite în lume să vestim un mesaj (absolut necesar pentru oamenii pierduți) care este, din start, o pricină de poticnire sau o nebunie pentru oameni? De ce Dumnezeu nu ne-a dat un mesaj care să fie agreat de oameni de la început? Și de ce nu avem voie să-l diluăm sau să-l facem plăcut oamenilor, pentru ca astfel să fie ușor și bine primit de ei? Și cum îi vom convinge în acest caz pe oameni să primească mesajul pe care-l transmitem din partea lui Dumnezeu? Toate acestea nu diminuează în nici un caz valoarea Evangheliei lui Cristos. Tocmai aceste lucruri sunt menite să ne arate că lumea căreia trebuie să vestim Evanghelia este o lume pierdută și incapabilă să înțeleagă lucrurile minunate ale lui Dumnezeu (vezi Efes. 2:1-3; Rom. 3:9-18). Și tocmai aceste lucruri ne arată că avem nevoie de asistența și puterea Duhului Sfânt în propovăduirea Evangheliei (Fap. 1:8); ea nu este un demers omenesc ci dumnezeiesc. Duhul Sfânt este Acela care va convinge pe oameni de păcat și de nevoia de mântuire prin jertfa lui Cristos (Ioan 16:7-15). A merge în lume să vestim Evanghelia fără a ne baza pe autoritatea Domnului Isus Cristos (Mat. 28:18-20) și fără asistența Duhului lui Dumnezeu, înseamnă pur și simplu sinucidere spirituală; înseamnă că lupii acestei lumi ne-ar înghiți fără drept de apel și foarte ușor pentru că suntem trimiși în lume ca oile în mijlocul lupilor (Mat. 10:16). Pe de altă parte, propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu nu este nicidecum o slujbă simplă, ușoară, plăcută în termeni omenești. Ea este, așa cum tot Pavel spune, o luptă pe viață și pe moarte, un asediu care trebuie dus împotriva unei cetăți bine întărite (gândirea omului din lume) (vezi 2 Cor. 10:3-5). Cu atât mai mult efortul, dedicarea, lupta, toate acestea trebuie folosite la maximum în vremuri grele (vezi cum ne prezintă Pavel lupta sa în a vesti cuvântul despre Cristos celor din Colose – Col. 1:28-2:3). Iată de ce Timotei trebuie să fie treaz în toate lucrurile, să facă lucrul unui evanghelist (care presupune o muncă titanică de multe ori) și să-și împlinească bine slujba (4:5). În același timp, în vremurile din urmă, oamenii vor refuza să asculte de adevărul lui Dumnezeu și se vor îndrepta spre istorisiri închipuite (4:4). În aceste condiții Timotei trebuie să propovăduiască cu credincioșie cuvântul lui Dumnezeu și să se echipeze pentru o sarcină supraomenească, prin autoritatea Domnului și prin puterea Duhului Sfânt.

 

Ce îl va întări, printre altele, în această uriașă sarcină pe Timotei? Pavel, în această însărcinare, pare să fie un exemplu pentru urmașul lui care, în mod normal, ar avea darul să-l demoralizeze. El era în închisoare în Roma și își aștepta condamnarea la moarte prin tăierea capului său. În fața lui Nero, împăratul roman, Pavel nu a mai putut scăpa de moarte, ca în prima detenție (vezi Filip. 1:20-26). De fapt, acest lucru îl aștepta și pe Timotei, dacă urma exemplul lui Pavel. Însă Pavel îi spune două lucruri care trebuie să fie cu adevărat motivatoare pentru Timotei la credincioșie în slujba lui până la capăt, indiferent de consecințe:

 

1.  Răsplătirea din partea Domnului pentru veșnicie este cu adevărat glorioasă (4:6-8). Ea este pregătită pentru toți cei care iubesc venirea Lui. O asemenea răsplătire nu este deloc de neglijat (vezi și Rom. 8:17-18). Aceasta este cu adevărat un motiv de a nu da înapoi deloc.

2.  Pavel, în fața cezarului, se apără într-un fel care pare a fi un fel de a-ți bate cuie în propria talpă, cum spune un proverb românesc. El i-a predicat Evanghelia (posibil lui Nero direct) (4:16-18). Să predici Evanghelia celui care te-a băgat în închisoare din cauza propovăduirii Evangheliei nu este aceasta prostie? Omenește, poate că da. Însă, din cuvintele lui Pavel înțelegem că, pe de o parte, el a fost motivat nu de dorința de a scăpa de la moarte ci de dorința de a vesti Evanghelia tuturor neamurilor, inclusiv împăraților. Un om al lui Dumnezeu este echipat de Dumnezeu și cu dorința fierbinte de a vesti tuturor Evanghelia, indiferent de ce va păți (observă cuvintele lui Ieremia în demersul lui de a vesti cuvântul lui Dumnezeu; el vorbește despre un foc mistuitor care-l chinuie lăuntric dacă ar tăcea și nu ar vesti cuvintele Domnului – Ierem. 20:7-11). În același timp, Pavel vorbește despre o izbăvire și o mântuire care operează în viața lui și-i dă tărie în situații dificile. Nu este vorba aici despre izbăvire și mântuire de moartea fizică. El spune că, vestind Evanghelia în aceste circumstanțe, va fi izbăvit de orice lucru rău și va fi mântuit de Domnul ca să intre în Împărăția Lui cerească (4:17-18). De fapt, pentru un om al lui Dumnezeu aceasta este adevărata izbăvire și mântuire. În acest mod a privit Pavel izbăvirea „din gura leului” (4:17) și în acest mod trebuie și Timotei să privească mântuirea din partea lui Dumnezeu.

 

Deci, rămânerea în cuvântul Sfintei Scripturi are darul de a te edifica în mod desăvârșit în mântuirea lui Dumnezeu. Această mântuire nu este doar o mântuire de păcat ci și o mântuire de tot ce este rău în această lume, o echipare desăvârșită pentru o trăire sfântă, în ciuda ticăloșiei acestei lumi, o echipare desăvârșită pentru slujirea lui Dumnezeu în propovăduirea Evangheliei într-o lume care este înclinată să refuze oferta lui Dumnezeu, o slujire a lui Dumnezeu la cel mai înalt nivel și în cele mai dificile circumstanțe și o intrare triumfală în Împărăția cerească și veșnică a Domnului.              

                      

3. Fii omul lui Dumnezeu între sfinții Lui și între toți oamenii (4:9-22)

Dacă ne-am propune să privim în epistolele apostolului Pavel pentru a urmări felul în care el i-a tratat pe colaboratorii Lui, pe sfinții Domnului și cum s-a apropiat el de oameni în general am descoperi lucruri deosebit de interesante. Pavel a fost pe deplin un om adevărat, un om între oameni. Și lucrul acesta este evident și în această a doua epistolă către Timotei. Este interesant să observăm cum adresări telegrafice, cuvinte obișnuite, relatări pe care ai tendința să le treci cu vederea, pentru că sunt cuvinte de încheiere sau introductive, fără importanță în cuprinsul acelei scrieri, au totuși mult de spus și lucruri deosebit de valoroase în vederea edificării spirituale a cititorului. Să privim mai cu atenție la această încheiere a ultimei epistole pe care noi o avem de la marele apostol, Pavel.

a) Apar aici multe nume menționate, ca de altfel și în alte epistole (vezi în special Romani 16). Sunt menționate mai multe persoane individuale prin numele lor (17 nume, dintre care 2 cu tentă negativă). Pavel a menținut întotdeauna relații personale foarte apropiate cu mulți credincioși. Relațiile acestea nu au formale, nici protocolare și nici de superioritate față de unii considerați a fi subordonații lui. Relațiile au fost firești, foarte calde și a acceptat să depindă de mulți dintre ei, ca între frați, ca într-o familie.

b) Deși Pavel a trimis pe alții în slujire, dându-le responsabilități clare, totuși aceste însărcinări date apar foarte firești, foarte apropiate. El nu a emis „bule papale” pentru a da greutate însărcinărilor încredințate. Observă expresii ca: „caută de vino curând la mine” (v. 9), „Crescens s-a dus în Galatia, Tit în Dalmația” (v. 10), „Pe Tihic l-am trimis la Efes”, „când vei veni, adu-mi mantaua pe care am lăsat-o în Troa, la Carp și cărțile, mai ales pe cele de piele” (v. 13). Sunt mai degrabă însărcinări pe care le încredințezi unor persoane foarte apropiate, fără a căuta să pui în valoare autoritatea pe care o ai în a încredința însărcinările respective.

c) Apar și menționări ale unor oameni care i-au făcut mari deservicii lui Pavel: „Dima, din dragoste pentru lumea de acum, m-a părăsit și a plecat în Tesalonic” (v. 10); „Alexandru, căldărarul, mi-a făcut mult rău. Domnul îi va răsplăti după faptele lui. Păzește-te și tu de el, pentru că este cu totul împotriva cuvintelor noastre” (v. 14-15); „La întâiul meu răspuns de apărare, nimeni n-a fost cu mine, ci toți m-au părăsit. Să nu li se țină în socoteală lucrul acesta” (v. 16). Ce este interesant în toate aceste menționări este că Pavel este foarte laconic în exprimare, descriind foarte puțin starea lui de durere pe care a trăit-o din cauza acestor oameni, dorind de fapt iertarea lor și avertizând doar să se ferească de oamenii răi. Atât. Nu-l vedem pe Pavel jelindu-și starea, anatemizând pe oamenii care i-au produs experiențe amare și nici insistând asupra acestora foarte mult. El doar îl informează pe Timotei

d) Pavel știe să aprecieze nominal pe oamenii care au fost o binecuvântare pentru el și cuvintele sale, deși foarte scurte, totuși te fac să simți aprecierea inimii sale pentru ei. „Numai Luca este cu mine” (v. 11). „Ia pe Marcu și adu-l cu tine; căci el îmi este de folos pentru slujbă” (v. 11). Luca a fost omul care a fost un imens ajutor pentru apostol. Cred că Pavel avea inima plină de dragoste pentru Luca. Pe de altă parte, Marcu i-a creat neplăceri la începutul lucrării misionare; de aceea, Pavel l-a abandonat (Fapte 13:13; 15:37-39). Acum însă Pavel apreciază contribuția lui Marcu în slujirea lui Dumnezeu; de aceea afirmă că îi este „de folos pentru slujbă” (v. 11). Pavel știe să aprecieze valoarea oamenilor și se înconjoară cu ei în lucrarea lui Dumnezeu.

e) Pavel, deși ar fi trebuit să se preocupe de starea lui (căci era în închisoare și își aștepta sfârșitul iminent), totuși preocuparea lui a fost, chiar și în ultimile sale momente ale vieții, lucrarea lui Dumnezeu. Ca un dirijor, el trimite pe Tihic la Efes (v. 12), Erast a fost lăsat în Corint (v. 20). Lucrarea lui Dumnezeu era pe inima lui Pavel și în închisoare el supraveghea tot ce se petrece pe ogorul evangheliei. Pavel a avut de lucru în vestirea Evangheliei până în ultima clipă a vieții sale. Merită să spunem că, în loc să caute soluții pentru salvarea sa din detenție, Pavel, atunci când trebuie să se apere, el se apără în fața „leului” (v. 17) propovăduind Evanghelia și căutând astfel să vestească cuvântul Domnului cu această ocazie pe care o avea, aceea de a sta înaintea împăratului. Mântuirea lui a fost una singură: aceea de a avea curaj să proclame pe Cristos, deci eliberarea de frică și astfel să intre, prin moarte, în Împărăția Lui cerească. Acesta a fost singurul lucru important pentru Pavel.

f)  Pavel are și preocupări personale în detenție. Dorește să i se aducă mantaua lăsată în Troa (v. 13); desigur era o manta care putea să-i folosească în închisoare când îi era frig (urma să vină iarna – v. 21). Doar aceasta cere el pentru sine. Nu a căutat să aibă un regim foarte bun pentru sine în detenția lui. Nu avea nevoie decât de strictul necesar (să nu-i fie foarte frig). Mai are o cerință către Timotei. Să i se aducă și cărțile, mai ales pe cele din piele (v. 13 – aluzie se pare la cărțile din Vechiul Testament). Pavel își dorea să citească în închisoare. El dorea să-și păstreze mintea sănătoasă (vezi 2 Pet. 3:1-2), prin umplerea ei cu cuvântul lui Dumnezeu. De aceea, Pavel a avut nădejde în harul lui Dumnezeu până la sfârșit. Putem spune că Pavel a cerut foarte puțin pentru el, dar a cerut doar ceea ce i-a trebuit și în special s-a preocupat de sufletul lui.

g) Pavel știe necazurile colaboratorilor lui. L-a lăsat pe Trofin bolnav în Milet (v. 20). Cu siguranță, Pavel era preocupat de soarta colaboratorului său în slujirea lui Dumnezeu. Din închisoare se gândea și la el.

h) De asemenea, Pavel trimite salutări de la colaboratorii săi lui Timotei. Salutările au un rol special în relațiile pe care el le are cu colaboratorii lui. Nu le neglijează (v. 19-22). La fel și urările pe carte el le transmite: „Domnul Isus Cristos să fie cu duhul tău! Harul (invocat în toate epistolele sale) să fie cu voi! Amin” (v. 22). Acesta este testamentul lui Pavel către Timotei și către toți cei dragi apostolului. O inimă plină de dragoste, de căldură, de credință și de nădejde sfântă se revarsă către alții.

 

Pavel i-a iubit pe oameni. În dragostea lui, el i-a prețuit pe fiecare dintre ei, le-a oferit cuvântul lui Dumnezeu, i-a mustrat când a fost cazul, i-a încurajat, i-a învățat, s-a preocupat de sfinții Domnului, a plâns pentru ei, s-a bucurat cu ei și pentru ei (vezi Fapte 20:17-38) și în special de colaboratorii lui și s-a apropiat de toți oamenii cu Evanghelia. Acesta a fost Pavel, apostolul lui Cristos.

 

4.      Concluzii

Vremurile grele sunt generate de oamenii păcătoși (3:1-5). În vremuri grele soluția lui Dumnezeu pentru lume este „oameni ai Lui”, trăirea și slujirea lor cu Evanghelia. Pavel a fost un asemenea om și preocuparea lui a fost, printre altele, formarea și asistarea oamenilor asemenea lui, precum Timotei. În Daniel 11:32, cuvântul Domnului spune că, în contextul vremurilor grele, atunci când întunericul spiritual este foarte mare (v. 31 vorbește despre „urâciunea pustiitorului” peste poporul lui Dumnezeu), soluția este: „Dar aceia din popor, care vor cunoaște pe Dumnezeul lor, vor rămâne tari și vor face mari isprăvi”. Dumnezeu pune în fața oamenilor răi oameni ai Săi, oameni de caracter, precum Pavel și Timotei.

 

Vremea noastră, vreme foarte grea are nevoie de oameni ai lui Dumnezeu care să-L cunoască pe Dumnezeu și, în numele Lui, să facă mari isprăvi. Este nevoie de oameni care să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu cu toată dedicarea și cu spirit de jertfă prin autoritatea Domnului lor și prin puterea Duhului Sfânt. Să căutăm asemenea oameni, să formăm asemenea oameni și să ne rugăm Domnului pentru asemenea oameni! AMIN

 

 

Viorel ArdeleanSacralitatea, o calitate a lui Dumnezeu dată şi oamenilor

(Partea 2)


de Ardelean Viorel

 


2. REFORMA

2.1. SCURT ISTORIC.[18] De la început trebuie să facem precizarea faptului că în primul rând Reforma Protestantă din 1500 - 1600 a avut cauze interne, Biserica Catolică fiind coruptă, se simţea nevoia unei renaşteri spirituale. Goana după bani, lupta pentru putere, corupţia morală, au pervertit biserica, care nu mai era credibilă în ochii societăţii de atunci. A existat un cadru în care s-a produs Reforma.[19] În primul rând au fost schimbări geografice, Columb descopere America, iar Magelan face înconjorul lumii. Marile puteri din vremea aceea au început să facă colonizări. Apoi era şi factorul politic prin care se trecea de la feudalism la burghezie. De asemenea s-au făcut schimbări economice, sociale şi intelectuale. Dar a existat şi o schimbare religioasă majoră. Dar şi reforma a fost divizată, fără o direcţiei destul de clară, fapt care a generat şi amplificat o serie de mişcări şi frământări care au dus la apariţia a numeroase secte şi culte protestante şi neoprotestante. Ea[20] a fost precedată de renaştere şi mişcarea umanistă, care a avut originea în Italia în secolul XIV, şi s-a răspândit în Franţa, Germania, Anglia şi ţările de Jos. Reforma, renaşterea, umanismul, au fost o perioadă de tranziţie dintre lumea medievală şi burghezie, iar secularismul care a influenţat literatura, artele, politica dar şi religia. În 1517 Martin Luther a semnalat începutul Reformei prin cele 95 de teze de la Wittenberg. El s-a rupt de Biserica Catolică şi a publicat 3 lucrări în anii 1519-1520, iar mai târziu a fost excomunicat de papă pentru acuzaţii de erezie. Luther a avut sprijinul prinţilor din Europa, care nu mai doreau să verse bani în visteria Vaticanului. În 1530 Mărturisirea de la Augsburg de credinţă luterane a fost eliberată şi aceasta a fost ulterior completată prin articolele Smalkaldic, aprobat în 1537. În 1519 Zwingli a declanşat Reforma în Zurich devenind şi el lider al reformei. De asemenea în 1536 John Calvin, devine lider al Reformei în Elveţia şi a redactat prima ediţie a învăţăturii religiei creştine care a devenit textul clasic reformat (non–luteran) în teologie. Biserica Catolică a generat o contra reformă prin Ordinul Friars Minor Capuchin, desprins din Ordinului Franciscanilor, iezuiţii şi capucinii, au devenit lideri în lupta contra Reformei. Consiliul Ecumenic de la Trent dintre anii 1545-1563 a emis o serie de decrete doctrinare şi au mobilizat Contra- Reforma. Au fost formulate definiţii despre Canonul Bibliei, norma de credinţă, sacramente, liturghia, păcatul originar, etc.

2.2. CREDINŢA REFORMATĂ.[21] Reforma în esenţa ei s-a întors la două concepte fundamentale şi anume Sola Fide şi Sola Scriptura. În majoritatea concepţiei lor Dumnezeu nu a făcut separare dintre sacru şi secular, iar creştinii au fost meniţi să participe alături de necreştini la toate aspectele vieţi, inclusiv la locul de muncă. Se ia în serios păcatul, şi protestanţii privesc cu mare seriozitate căderea din Grădina Edenului. Asfel noi moştenim o corupţie morală şi vina lui Adam, iar libera voinţă a fost un subiect de dispută din punctul de vedere reformat. Ei aduc versete biblice pentru a suţine alegerea. De asemenea şi Întrupare, faptul că Dumnezeu s-a făcut Om conform cu Ioan 1:1 este accentuată, cu implicaţiile de rigoare. În teologia Reformată ca şi în aceea Luterană percepem ascultarea pasivă (până la 30 de ani) şi ascultarea activă când Hristos şi-a început lucrarea. Nu a fost suficient ca Isus Hristos doar să moară pentru noi ci şi să trăiască o viaţa de sfinţeneie timp de 30 de ani. Momentul culminant a fost Crucea pe care s-a revărsat mânia lui Dumnezeu peste păcatele omenirii, trecute, prezente şi viitoare. Toate jertfele evreilor din Vechiul Testament au fost făcute în contul Jertfei lui Hristos. Dar nu era suficientă doar Moartea lui Hristos ci trebuia şi să învieze ca o confirmare ca şi Rege al creaţiei şi Domnul care ne-a răscumpărat. Moartea nu l-a putut ţine pentru că nu a avut păcat. De fapt Crucea şi Învierea sunt stâlpii de bază a creştinismului. Doctrina centrală a Reformei a fost îndreptăţirea prin Har şi numai prin credinţă. Suntem declaraţi neprihăniţi dar acest lucru înseamnă şi o viaţă sfântă. Sfinţenia este un proces prin care Duhul Sfânt ne aduce mai aproape de Imago Dey. Pentru creştinii reformaţi Harul este esenţa teologie lor (G.C. Berkouwer), iar recunoştinţa este esenţa eticii. Credinciosul îşi îndreptă atenţia spre binele şi mântuirea altora. El trebuie să fie în lume pentru răspândirea Evangheliei.

3. TRAGEDIA REFORMEI RADICALE

A existat [22] o tensiune permanentă între creştinismul autentic şi creştinizare, iar efectul s-a simţit în mod permanent asupra comunităţilor din jur. Tragedia Reformei Magisteriale constă în faptul că a continuat înţelegerea sacralităţii ca o relaţie dintre Hristos şi cultură, în care Reforma Magisterială a perceput biserica ca ceva continuu. De asemenea atunci cînd vorbim de tragedia Reformei radicale, ţinem seama că şi noi avem rădăcini aici şi ea este şi o urmare a persecuţiilor cu totul excepţionale la care au fost supuşi credincioşii, care o parte s-au retras din lumea pentru care a murit Hristos, iar biserica este văzută ca şi o fortăreaţă. Au existat trei concepte ca Sacralismul, Ideea nou – testamentală despre societate şi Dilema reformatorilor magisteriali.

SACRALISMUL este uniformitatea ideilor religioase a unei geografii la un moment dat. De asemenea cuvântul sacru înseamnă sfânt, venerat, divin, adorat, celest. În toate societăţile pre–nou testamentale împăratul era acela care stabilea religia unui popor. Biserica creştină a adus în mintea reformatorilor aceeaşi idee pentru că era ceva stricat adânc în religia creştină. De la Constantin cel Mare sacralismul imperial roman s-a instalat în biserică care a devenit ”biserica împăratului”. Se poate face precizarea că biserica a fost păgânizată pe de o partea, iar din alt punct de vedere a fost pervertită. Astfel în momentul Reformei se pot aminti aici trei aspecte : sacralitatea vieţii, a muncii şi a adevărului.

3.1. SACRALITATEA VIEŢII. Unul din cele mai importante aspecte viaţa sub toate formele ei posibile, începând de la dreptul de viaţa şi de moarte a stăpânului de sclavi până la problema avortului. Bisericile[23] evită de cele mai multe ori discutarea problemei avortului din teama că biserica se poate scinda. În discuţiile pe această problemă s-au desprins 3 mari grupuri distincte. Pentru avort, pentru alegere şi pentru viaţă. Cel mai mare grup a fost acela proviaţă, dar celelalte două grupuri au schimbat strategia de abordare pentru a câştiga. Una dintre probleme este dacă statul are dreptul să se amestece în această dispută. Următoare problemă este dacă uciderea embrionului este crimă. Biblia este clară în acest lucru. (Psalmi 139:16). Una dintre strategiile ridicate au fost acele a aborda calea de mijloc şi de domeniul cultural în care femeia decide invocând drepturile omului. Dar atunci se calcă etica lui Dumnezeu. Dar se pune întrebarea ce înseamnă drept. Cuvântul poate fi aplicat în mai multe domenii, dar dacă rămânem aici întrebarea firească este când a obşinut femeia dreptul de a decide viaţa sau moartea asupra copilului pe care îl poartă. Dacă este să fim obiectivi codul ADN al copilului diferă de codul ADN, al mamei şi atunci este crimă. Totuşi astăzi se consideră că dacă viaţa mamei sau a fătului este în pericol se poate face avort. A definii viaţa, sau mai precis când embrionul este o fiinţă vie est destul de dificil. Creştinii în general sunt proviaţă deoarece suţin că există de la momentul concepţiei. Conform citatului prezentat mai sus Dumnezeu detestă avortul. Dar El este şi un Dumnezeu al milei şi al Harului.

3.2. SACRALITATEA MUNCII[24]. Întrebarea este dacă sacralitatea se poate aplica şi în domeniul laic al muncii, care practică este de cele mai multe ori de ordin tehnic care nu implică neapărat şi o închinare sau sfinşenie în acelaşi timp. Este adevărat faptul căci contează şi domeniul respectiv. Dar cred că mai degrabă se văd roadele unui caracter sfânt la locul de muncă. Pe de altă parte Karl Marx[25] spune că diferenţa dintre animale şi om este faptul că acesta prin utilizarea de unelte, a unor metode de muncă a schimbat faţa pământului. Astăzi avem şi lucruri bune, oraşe, maşini, calculator, etc dar şi o masivă poluare, contaminare radioactivă cu efecte negative. În ciuda progreselor tehnologice omul are un sentiment negativ faţă de muncă. Dar dacă mergem în Geneza 3 Dumnezeu a blestemat mediul prima dată şi abia apoi pe Adam ”cu sudoare” ….. ”în pământ te vei întoarce” Omul antic îşi câştiga existenţa din agricultură, iar Vechiul Testament se concentrată pe sărbătorile de mulţumire aduse în urma unor recolte bogate. În Noul Testament efectul Răscumpărării nu se opreşte numai la sufletul omului, iar Pavel spune în Romani 8 că întreaga creaţie sufere sub greutatea blestemului. Dar de asemenea se promite un cer nou şi un pământ nou. Dar porunca dată omului nu a fost numai să lucreze grădina ci şi să o păzească, înainte de cădere. Originea muncii este anterioară căderii. Astfel sacralizarea îşi găseşte originie în creaţie. Dumnezeu a creat lumea în şase zile şi în a şaptea s-a odihnit, model pe care l-a cerut şi omului. În calitate de creştini munca nu mai trebuie să fie un blestem. Ceea ce este neplăcut este faptul că munca este asociată cu blestemul şi este mult mai dificilă de făcut, iar dificultatea adăugată muncii este blestemul, şi nu munca în sine. Dacă se relaţionează la etică în Legea din Vechiul Testament, ea are rol de decrete. Legile civile protejau proprietatea de la furt şi distrugere. Sacralitatea muncii înseamnă să calci hotărârea dată de Dumnezeu. Biblia sancţionează călcarea poruncilor date de Dumnezeu pentru că în spatele lor se află sacralitatea muncii. La Karl Marx nu găsim acest gen de gândire. Din punct de vedere etic un păcat fundamental este trândăvia, iar Scriptura ne îndeamnă să fim harnici. Reformatorii nu au inventat etica, fiindcă ea este înrădăcinată în credinţa creştină şi are o bază în creaţie. Munca trebuie să fie făcută pentru gloria lui Dumnezeu.

3. 3. SACRALITATEA ADEVĂRULUI[26]. Cred că se poate începe cu o afirmaţi din Scriptură, în sensul că de la un concept se ajunge de fapt la o persoană : Ioan 14:6 Isus i-a zis: „Eu Sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. Profanul sau opusul adevărului este minciuna care este tot o persoană. Ioan 8:44 Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii. Între aceste două persoane şi concepte este o luptă continuă, în care adevărul în final va triumfa. Dumnezeu[27] este foarte clar, iar Duhul adevărului este şi Duhul Sfânt, care se opune lui Satan. O mare deosebire dintre Creator şi cei care au căzut este diferenţa dintre adevăr şi minciună. Una din acuzaţiile aduse rasei umane este faptul că toţi oamenii s-au făcut vinovaţi şi de profanarea adevărului. Aşa a făcut Satan dar şi Adam şi Eva când nu au recunoscut vina lor. Avem momente fiecare dintre noi în care ne dăm seama că denaturăm adevărul. Dar adevărul se reflectă şi în baza unui cuvânt dat, a unui Legământ dintre Dumnezeu şi om, caz în care Dumnezeu respectă Cuvântul, dar omul îl calcă. Aceasta este şi o aplicaţie a sacralităţii adevărului. Acest lucru se reflectă şi în relaţiile dintre oameni care se mint reciproc şi nu ţin promisiunile făcute unii faţă de ceialalţi. rezultatele sunt devastatoare pentru om. Iacov pune accentul pe acest lucru. Iacov 5:12 Mai pe sus de toate, fraţii mei, să nu vă juraţi nici pe cer, nici pe pământ, nici cu vreun altfel de jurământ. Ci „da” al vostru să fie „da”; şi „nu” să fie „nu” ca să nu cădeţi sub judecată. A respecta cuvântul dat este u lucru de mare importanţă. Dar uneori trebuie un creştin să mintă? Un exemplu îl avem în Scriptură (Evrei 11:31 Rahav), în care a fost untr-un fel obligată să mintă. La fel au făcut şi moaşele din Egipt care au minţit şi au lăsat şi copiii care erau de parte bărbătească în viaţă. (Exod 1:15-17). Dumnezeu le-a binecuvântat. Aici se ridică o problemă de etică, în sensul că trebuie să ne supunem autorităţilor civile, dar când acestea ne cer să furăm, minţim, ucidem, nu mai avem obligaţia de a le asculta. Apostolii au refuzat să asculte de autorităţi când li s-a poruncit să nu mai vorbească despre Hristos. Noi trebuie să spunem adevărul când dreptatea cere ca el să fie spus, dar sunt situaţii în care dreptatea cere ca ceea ce este rău să fie adus în eroare. Când ai de a face cu un criminal, de cele mai multe ori adevărul trebuie să fie ascuns.

NOTE DE SUBSOL:
[18] Ardelean Viorel
[19] CREŞTINISMUL DE-A LUNGUL SECOLELOR de EARLE E. CAIRNS pag 267-271
[20] ROBOAM http://www.roboam.com/
[21] Ce este credinţa reformatăă de Michael S. Horton Tradus de Florin Vidu
[22] Ce este credinţa reformatăă de Michael S. Horton Tradus de Florin Vidu
[23] Ce este credinţa reformatăă de Michael S. Horton Tradus de Florin Vidu
[24] Ardelean Viorel
[25] Ce este credinţa reformatăă de Michael S. Horton Tradus de Florin Vidu
[26] Ardelean Viorel
[27] Ce este credinţa reformatăă de Michael S. Horton Tradus de Florin Vidu

 

 

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi


 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2014 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate