![]() |
![]() |
|
![]() |
![]() |
Teologie |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
|
![]() |
Partea abstractă a teologiei sistematice de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.
(CONTINUARE) ![]()
Capitolul 3 8Perseverenţa finală a sfinţilor.
Doctrina perseverenţei finale a sfinţilor învaţă că cei care sunt chemaţi eficient de Dumnezeu la exercitarea credinţei autentice vor persevera cu siguranţă până la mântuirea finală. Aceasta nu este învăţată despre o clasă din omenire în general, ca ceva care va fi uzual adevărat despre persoanele care compun acea clasă, ci despre fiecare individ din ea, - astfel că nici unul în final nu va fi apostat sau pierdut; ci fiecare cu siguranţă va persevera şi va fi mântuit.
Acest fapt este învăţat explicit în Cuvântul lui Dumnezeu, care arată aceasta ca fiind datorită scopului şi puterii lui Dumnezeu şi a harului pe care el îl acordă, şi nu vre-unei excelenţe sau puteri din credincios. Într-adevăr, aceasta este afirmată a fi slăbiciunea omului, că, dacă este lăsat singur, el cu siguranţă ar cădea, împotriva pericolului de care el este constant avertizat; un pericol la care chiar cei mai bine instruiţi şi cei mai sfinţi sunt supuşi, şi care este evidenţiat prin păcatele care sunt comise, care sunt adesea de cel mai ticălos caracter, uneori extinzându-se spre negarea efectivă a credinţei, şi la recidiva faţă de Dumnezeu; arătând că dacă nu ar fi mila şi harul lui Dumnezeu, ar avea loc apostazia finală. Dar, din pericolul care este datorită lui însuşi, el este salvat prin puterea şi harul lui Dumnezeu, care, prin ocrotirea lui atentă, ţine apărătoarea asupra copiilor săi nevrednici, împiedicând înstrăinarea lor totală faţă de el, şi aducându-i în final la mântuirea care el a planificat-o pentru ei. Totuşi, făcând aşa, el nu acţionează independent de co-operarea lor, ci îi conduce spre mântuire prin perseverenţa lor proprie în credinţă şi sfinţenie.
1. Scripturile învaţă mântuirea finală a tuturor credincioşilor.
(1.) Psalmistul a cântat, „dacă se întâmplă să cadă, nu este doborât de tot, căci Domnul îl apucă de mână… Căci Domnul iubeşte dreptatea, şi nu părăseşte pe credincioşii Lui. Totdeauna ei sunt sub paza Lui.” Psalmul 37:24-28. Înţeleptul a spus: „Dar cărarea celor neprihăniţi este ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge mereu crescând până la miezul zilei.” Proverbe 4:18. Isaia, referindu-se la adevăratul Israel al lui Dumnezeu, a spus „Acum, aşa vorbeşte Domnul, care te-a făcut, Iacove, şi Cel ce te-a întocmit, Israele!" Nu te teme de nimic, căci Eu te izbăvesc, te chem pe nume: eşti al Meu." Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine; şi râurile nu te vor îneca; dacă vei merge prin foc, nu te va arde, şi flacăra nu te va aprinde. Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău!... toţi cei ce poartă Numele Meu şi pe care i-am făcut spre slava Mea, pe care i-am întocmit şi i-am alcătuit.” Isaia 43:1, 2-7. „Dar Israel va fi mântuit de Domnul, cu o mântuire veşnică. Voi nu veţi fi nici ruşinaţi, nici înfruntaţi, în veci.” Isaia 45:17. „Ridicaţi ochii spre cer, şi priviţi în jos pe pământ! Căci cerurile vor pieri ca un fum, pământul se va preface în zdrenţe ca o haină, şi locuitorii lui vor muri ca nişte muşte; dar mântuirea Mea va dăinui în veci, şi neprihănirea Mea nu va avea sfârşit.” Isaia 51:6. „Luaţi aminte, şi veniţi la Mine, ascultaţi, şi sufletul vostru va trăi: căci Eu voi încheia cu voi un legământ veşnic, ca să întăresc îndurările Mele faţă de David.” „Voi încheia cu ei un legământ veşnic, că nu Mă voi mai întoarce de la ei, ci le voi face bine, şi le voi pune în inimă frica de Mine, ca să nu se depărteze de Mine.” Ieremia 32:40.
Cristos însuşi, referindu-se la „Cristoşi mincinoşi şi profeţi mincinoşi,” care se vor ridica pretinzându-se că vin în numele lui, învaţă imposibilitatea înşelării aleşilor lui Dumnezeu spunând „până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi.” Matei 24:24. Tot astfel el a declarat „Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă cuvintele Mele, şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică, şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.” Ioan 5:24. Către femeia samariteană el a spus, „Dar oricui va bea din apa, pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa, pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică.” Ioan 4:14. De asemenea, el a afirmat chiar mai clar mântuirea finală a fiecăruia din poporul său prin a declara: „Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine. Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri, şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi; şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu.” Ioan 10:27-29.
Apostolul Pavel prezintă chemarea eficientă a celor pe care Dumnezeu i-a predestinat să fie asemenea chipului Fiului său, ca fiind legată sigur cu fiinţa lor glorificată de el. Romani 8:30. În acelaşi capitol, versetele 35-39, el declară separarea lor de iubirea lui Cristos, ca fiind imposibilă. Scriindu-le corintenilor, el îi asigură că Cristos îi va „confirma” „până la sfârşit,” astfel că ei vor fi „fără vină în ziua venirii Domnului nostru Isus Hristos,” adăugând „Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la părtăşia cu Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru.” 1 Corinteni 1:8, 9. De asemenea, el a declarat filipenilor „Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bună lucrare, o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos.” Filipeni 1:6. În acelaşi fel le spune tesalonicenilor, „Credincios este Domnul: El vă va întări şi vă va păzi de cel rău.” 2 Tesaloniceni 3:3. Petru, de asemenea scrie, „către aleşii care trăiesc ca străini” „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou prin învierea lui Isus Hristos din morţi, la o nădejde vie, şi la o moştenire nestricăcioasă, şi neîntinată, şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru voi. Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi!” 1 Petru 1:3-5.
(2.) Această doctrină este asociată inseparabil cu alte doctrine ale harului pe care le-am găsit învăţate în Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta este atât de adevărat, încât ele sunt universal acceptate, sau respinse împreună. Perseverenţa sfinţilor este o parte a fiecărei mărturisiri Calviniste. Ea este respinsă de Catolici, Luterani şi Arminiani. De aceea, toate dovezile adevărului despre doctrină deja examinate, pot fi prezentate în favoarea acesteia care este o deducţie necesară din ele. În acelaşi fel, toate dovezile independente despre această doctrină confirmă doctrinele separate, şi sistemul de doctrină, cu care aceasta este asociată.
2. Scripturile declară că mântuirea sigură a fiecărui credincios este datorată scopului lui Dumnezeu. Aceasta se deduce natural din unele dintre doctrinele la care tocmai am făcut referire. Dar aceasta este afirmată în mod distinct. Se spune despre cei care cred că au fost „predestinaţi spre viaţa veşnică.” Fapte 13:48. Cei care în final sunt glorificaţi sunt cei care au fost predestinaţi pe a fi asemenea chipului Fiului său, şi, de aceea, sunt chemaţi. Romani 8:29. Referindu-se la căderea unora, apostolul îi scrie lui Timotei declarând că „Totuşi temelia tare a lui Dumnezeu stă nezguduită, având pecetea aceasta: „Domnul cunoaşte pe cei ce sunt ai Lui”; şi: „Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de fărădelege!” (2 Timotei 2:19), astfel stabilind identitatea celor care sunt astfel cunoscuţi cu cei care vor rămâne statornici. Domnul nostru însuşi declară că această mântuire finală este voia lui Dumnezeu. „Şi voia Celui ce M-a trimis este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El, ci să-l înviez în ziua de apoi.” Ioan 6:39.
3. Mântuirea finală a credinciosului este atribuită puterii lui Dumnezeu.
Este puterea lui Cristos, şi a lui Dumnezeu, cea care face imposibil ca aceia adormiţi să fie smulşi din mâinile lor. Ioan 10:27-29. Dumnezeu este cel care va face lucrarea bună pe care el a început-o. Filipeni 1:6. „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea.” Filipeni 2:13. Petru se adresează cititorilor săi astfel: „Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi!” 1 Petru 1:15. Tot astfel el invocă acel „Harul … şi pacea să vă fie înmulţite” către cei care „au căpătat o credinţă la fel de preţioasă,” … „Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui.” 2 Petru 1:1-3. Apostolul Pavel declară că trebuie să îi mulţumim lui Dumnezeu pentru creşterea credinţei. 2 Tesaloniceni 1:3. În acelaşi capitol el spune, „De aceea ne rugăm necurmat pentru voi, ca Dumnezeul nostru să vă găsească vrednici de chemarea Lui şi să împlinească în voi, cu putere, orice dorinţă de bunătate şi orice lucrare izvorâtă din credinţă” 2 Tesaloniceni 1:11. Bazându-se pe această putere, Pavel i-a scris biruitor lui Timotei, „Şi din pricina aceasta sufăr aceste lucruri; dar nu mi-e ruşine, căci ştiu în cine am crezut. Şi sunt încredinţat că El are putere să păzească ce I-am încredinţat până în ziua aceea.” 2 Timotei 1:12.
4. Mântuirea finală este de asemenea atribuită harului lui Dumnezeu. Nu doar puterea lui Dumnezeu este exercitată; ci harul său este exercitat. Ajutorul său este un dar de o favoare nemeritată. Apostolul afirmă către Romani că mântuirea trebuie să fie prin credinţă, ca să fie din har, „De aceea moştenitori sunt cei ce se fac prin credinţă, pentru ca să fie prin har, şi pentru ca făgăduinţa să fie chezăşuită pentru toată sămânţa lui Avraam: nu numai pentru sămânţa aceea care este sub Lege, ci şi pentru sămânţa aceea care are credinţa lui Avraam, tatăl nostru al tuturor.” Romani 4:16. „Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu.” Romani 8:14. „Aşadar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă.” Romani 9:16. Acest caracter milostiv, care este atribuit întregii lucrări de mântuire, nu este mai puţin adevărat cu privire la acesta în final, decât este în început. De aici, când apostolul se roagă pentru fraţii săi din Tesalonic, „ca duhul şi sufletul şi trupul să fie păstrate întregi fără pată la venirea Domnului nostru Isus Cristos,” el adaugă imediat „credincios este cel care v-a chemat, care va face aceasta.” 1 Tesaloniceni 5:23, 24. Această credincioşie constă în împlinirea promisiunilor milostive, şi nu a unor chestiuni de obligaţie şi datorie.
5. Faptul că perseverenţa credincioşilor depinde în mod necesar de scopul şi puterea şi harul lui Dumnezeu, va apărea mai departe din slăbiciunea naturală a creştinului şi a pericolului său de a cădea. Chiar o fiinţă inocentă şi pură trebuie să fie supusă greşelilor, pentru că el este doar o creatură, şi de aceea poate alege răul în locul binelui. Avem o ilustraţie tristă a acesteia în căderea primilor noştri părinţi. Poate fi îndoielnic dacă confirmarea sfinţilor îngeri, sau a sfinţilor, este datorată a ceva din ei înşişi, sau din condiţia sau starea lor. Cel mai probabil lucru este că singura temelie a încrederii lor este în scopul şi promisiunea lui Dumnezeu. Dar creştinul nu este lipsit de păcat. El nu atinge sfinţirea perfectă în această viaţă. De aici, tendinţele constante spre păcat, obligaţia faţă de ispita din el, şi din afara lui, şi dependenţa totală de harul lui Dumnezeu pentru progresul lui în viaţa divină. Acestea au fost indicate în discuţia despre sfinţirea lui. Scriptura învaţă acest fapt în mod clar în astfel de pasaje precum 1 Ioan 1:8-10, şi 2:1. De asemenea aceasta se poate deduce din avertizările frecvente împotriva puterii ispitei, şi necesitatea de a rezista acesteia, din orice sursă ar putea apărea aceasta. Suntem învăţaţi nu doar despre obligaţia spre păcat din natura noastră coruptă, şi din influenţele din lumea din jur; ci de asemenea din faptul că avem un duşman spiritual împotriva căruia trebuie să luptăm, Satan, care cu zel şi cu multă viclenie şi subtilitate caută distrugerea copiilor lui Dumnezeu.
Nu doar Biblia oferă avertismente cu privire la ceea ce s-ar putea întâmpla, dar experienţa religioasă de asemenea ne spune despre creştin că este unul care se luptă constant împotriva răului păcatului. Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă că aceste lupte sunt nu doar în concordanţă cu o stare de acceptare milostivă a lui Dumnezeu, ci sunt o dovadă a unei astfel de stări; deoarece ele arată că credinciosul nu mai este „mort în păcate şi fărădelegi,” ci este angajat într-un conflict pentru a distruge, şi a scăpa de ele. În această luptă este prezentată condiţia ciudată a puterii divine desăvârşite în slăbiciunea umană. În timp ce Scriptura porunceşte veghere şi rugăciune împotriva ispitelor (Marcu 14:38), şi impune porunca prin conflictul de temut al Domnului nostru din Gheţimani, ele sunt de asemenea pentru a-i încuraja pe credincioşi prin asigurarea că „Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.” 1 Corinteni 10:13. „De aceea,” a spus apostolul, „simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare.” 2 Corinteni 12:10. În versetul anterior el dă motivul de ce el se bucură astfel, şi anume: „El mi-a zis, Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită.”
6. Slăbiciunea astfel descrisă despre un creştin nu este limitată la cei care abia şi-au început cariera lor de credinţă, dau care sunt prunci în Cristos, ci este găsită de asemenea în cei mai bine instruiţi, şi mai sfinţiţi, într-o asemenea măsură încât să facă necesară vegherea şi rugăciunea lor continuă. La cei cărora apostolul le-a scris, „Căci în El aţi fost îmbogăţiţi în toate privinţele, cu orice vorbire şi cu orice cunoştinţă… aşa că nu duceţi lipsă de niciun fel de dar, în aşteptarea arătării Domnului nostru Isus Hristos.” 1 Corinteni 1:4-7, el a găsit necesar să le spună „Astfel, dar, cine crede că stă în picioare să ia seama să nu cadă.” 1 Corinteni 10:12. De asemenea, ei a căror „credinţă” era „vestită în toată lumea,” Romani 1:8, au avut nevoie de avertizarea „Adevărat: au fost tăiate din pricina necredinţei lor, şi tu stai în picioare prin credinţă: nu te îngâmfa, dar, ci teme-te! Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu ramurile fireşti, nu te va cruţa nici pe tine.” Romani 11:20, 21. Ei erau prietenii aleşi ai Domnului, pe care el i-a învăţat să se roage, „Nu ne aduce pe noi în ispită, ci eliberează-ne de cel rău.” Matei 6:13. Ei erau de asemenea cei cărora li s-a dat avertizarea primii de către Cristos împreună cu tabloul însoţitor din Gheţimani. Chiar Pavel în momentul în care el a declarat, „Eu deci alerg, dar nu ca şi cum n-aş şti încotro alerg. Mă lupt cu pumnul, dar nu ca unul care loveşte în vânt.” Iar apoi a adăugat, „Ci mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat.” 1 Corinteni 9:26, 27.
7. Nu ducem lipsă de exemple, nu doar de simple greşeli sau erori comise de creştini, ci de păcate dureroase; şi acestea la oameni cu cele mai înalte privilegii şi realizări religioase. Astfel a fost părăsirea lui Cristos de toţi apostolii săi, când el a fost trădat în mâinile duşmanilor săi (Marcu 14:50), negarea de trei ori a Domnului său de către Petru (Marcu 14:66-72), cearta dură dintre Pavel şi Barnaba (Fapte 15:39) şi comportamentul vrednic de dojană al lui Barnaba la Antiohia. Galateni 2:11-13. Toate acestea sunt exemple de căderi dureroase la cei care erau cu adevărat credincioşi faţă de Isus. Ele pot fi puse în paralel cu vieţile servitorilor adevăraţi ai lui Dumnezeu în vremurile din Vechiul Testament, în păcatul lui Avraam, Geneza 20:5-13; al lui Moise, Numeri 20:7-13; al lui Eli, 1 Samuel 2:22-36; al lui David, 2 Samuel 12:1-14; şi al lui Ezechia, 2 Împăraţi 20:12-21.
Măsura în care această slăbiciune a omului se vede a se arăta pe sine, este o dovadă nu doar a ceea ce s-ar putea întâmpla în fiecare caz, dacă nu ar fi intervenţia lui Dumnezeu, ci, de asemenea, că, în măsura în care este implicat omul, apostazia finală a fiecăruia nu este doar posibilă ci probabilă, cu siguranţă. Astfel avem dovada adiţională că mântuirea finală este datorată scopului, puterii şi harului lui Dumnezeu.
8. Această mântuire este, totuşi, asigurată doar prin co-operarea credinciosului. Ea nu este una acordată lui în păcatele lui; ci prin eliberarea de păcatele lui. Aceasta nu este doar o păstrare de către Dumnezeu, ci de asemenea perseverenţa credinciosului, în credinţă şi sfinţenie, până la sfârşit. Aceasta este lucrarea bună începută în creştin care este realizată până în ziua lui Isus Cristos. Filipeni 1:6. Confirmarea spre acest final asigură că „El vă va întări până la sfârşit, în aşa fel ca să fiţi fără vină în ziua venirii Domnului nostru Isus Hristos.” 1 Corinteni 1:8. Predestinarea este spre a fi asemenea chipului Fiului său. Romani 8:29. Aceasta este asigurată prin felurite mijloace:
(a.) Credinţa este unul dintre acestea.
Creştinii „prin puterea lui Dumnezeu sunt păziţi prin credinţă pentru mântuire.” 1 Petru 1:5. „pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruie lumea; şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră.” 1 Ioan 5:4. „Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi, crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui.” Ioan 20:31. „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.” Ioan 1:12
(b.) Aceasta este de asemenea realizată prin consacrarea faţă de Dumnezeu.
Aceasta este poruncită poporului lui Dumnezeu datorită marilor privilegii acordate lor. Pavel i-a îndemnat pe Romani pentru mila lui Dumnezeu să îşi prezinte trupurile lor ca o jertfă vie către Dumnezeu. Romani 12:1. El i-a îndemnat pe Efeseni să fie urmaşi ai lui Dumnezeu, ca copii dragi, şi să umble în dragoste, fără a permite unor anumite păcate pe care el le-a menţionat să fie numite printre ei deoarece ele erau ruşinoase pentru sfinţi. Efeseni 5:1-4. Scriitorul către Evrei, de asemenea, înconjurându-se pe sine şi fraţii săi cu un nor de martiri, îndeamnă, „să dăm la o parte orice piedică şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne şi să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte.” Evrei 12:1.
(c) Purificarea de sine faţă de păcat este alt mijloc.
Îl găsim pe Pavel îndemnându-i pe fraţii săi la Roma „Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii.” Romani 6:13. Astfel, de asemenea, în vederea înfierii lor de către Dumnezeu, el îi îndeamnă pe Corinteni, „Deci fiindcă avem astfel de făgăduinţe, preaiubiţilor, să ne curăţăm de orice întinăciune a cărnii şi a duhului şi să ne ducem sfinţirea până la capăt, în frica de Dumnezeu.” 2 Corinteni 7:1. „Cei ce sunt ai lui Hristos Isus şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei.” Galateni 5:24. Apostolul Ioan declară că „Oricine are nădejdea aceasta în El se curăţă, după cum El (Cristos) este curat.” 1 Ioan 3:3.
(d.) Avertizările din Cuvântul lui Dumnezeu sunt de asemenea mijloace spre acelaşi final. Ele implică importanţa efortului creştin, şi valoarea efortului cât şi posibilitatea pericolului. Evreii au fost avertizaţi „Să luăm, dar, bine seama, că atâta vreme cât rămâne în picioare făgăduinţa intrării în odihna Lui, niciunul din voi să nu se pomenească venit prea târziu.” Evrei 4:1. Ei sunt în special avertizaţi să meargă spre perfecţiune, prin afirmaţia „Căci cei ce au fost luminaţi odată – şi au gustat darul ceresc, şi s-au făcut părtaşi Duhului Sfânt, şi au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor – şi care totuşi au căzut, este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi şi aduşi la pocăinţă, fiindcă ei răstignesc din nou, pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu şi-L dau să fie batjocorit.” Evrei 4:4-6. Aceasta era o descriere a unor astfel de persoane care erau aşa; a unor creştini reali. Ei erau, în ei înşişi, în pericol real de o astfel de cădere. Ei erau păziţi de aceasta doar prin scopul şi puterea şi harul lui Dumnezeu. Acest pericol era de aceea o cauză potrivită pentru îndemnul către ei de a se strădui spre perfecţiune. Cu siguranţă existau mulţi în jurul lor care păreau, sau au susţinut că au privilegiile aici referite, care, prin dezertarea creştinismului, produceau un rău teribil cauzei lui Cristos. Aceşti creştini erau ispitiţi să comită acelaşi păcat. Dacă ei făceau aceasta, ei nu mai puteau fi reînnoiţi din nou spre pocăinţă; şi această avertizare a fost dată ca mijloc al lui Dumnezeu de a-i împiedica de la păcat. Prin acest pasaj unii arată posibilitatea unei căderi din har, şi de aceea este contrar doctrinei perseverenţei sfinţilor. Este admis că, fiind considerată doar puterea lor proprie, exista posibilitatea unei căderi la persoanele adresate. Dar doctrina pe care o considerăm nu priveşte credinciosul ca fiind păstrat şi perseverând doar prin el însuşi. El este astfel păstrat de Dumnezeu; nu prin puterea lui. Unul din mijloacele prin care se realizează aceasta, este că el este avertizat de pericolul în care el este de la el însuşi, că el poate co-opera cu Dumnezeu, astfel că el nu este doar păstrat, ci de asemenea perseverează în viaţa divină. Cu acelaşi scop, şi cu acelaşi efect, sunt alte avertizări găsite în capitolul zece din această epistolă în versetele 26-29, 38, şi cele din 2 Petru 2:20, 22, şi în altă parte în Scripturi.
Mijloacele menţionate sunt doar câteva dintre felurile numeroase prin care creştinul este condus să persevereze în viaţa divină, activ co-operând cu harul lui Dumnezeu. Este pentru că Dumnezeu acordă, şi omul atinge, după cum arată Pavel în mod deplin în remarcile sale precedente, încât el îi îndeamnă pe fraţii săi, „De aceea, fraţilor, căutaţi cu atât mai mult să vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră; căci, dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi aluneca niciodată.” Apoi adaugă, „În adevăr, în chipul acesta vi se va da din belşug intrare în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos.” 2 Petru 1:10, 11. Datorită ajutorului divin acordat prin întrupare, şi umilire, şi înălţarea ulterioară a lui Cristos Isus, apostolul a putut să-i îndemne pe Filipeni, „Astfel, dar, preaiubiţilor, după cum totdeauna aţi fost ascultători, duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur, nu numai când sunt eu de faţă, ci cu mult mai mult acum, în lipsa mea. Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea.” Filipeni 2:12, 13.
Se va vedea, din afirmaţiile anterioare, că doctrina perseverării sfinţilor nu neagă faptul că creştinii sunt predispuşi să păcătuiască, nu doar că ei păcătuiesc, nici că se întorc de la Dumnezeu, şi recidivează de la profesia lor creştină, şi chiar cad în greşeli dureroase, prin care ei îl nemulţumesc pe Dumnezeu, şi îşi pierd încrederea şi speranţa în el, şi devin sterpi şi neroditori în fapte bune: aceasta nu neagă faptul că apostazia finală ar fi posibilă pentru creştin dacă el ar fi lăsat la exerciţiul voinţei lui proprii, el ar fi supus nu doar la imperfecţiunea naturală a unei creaturi, ci către poftele încă continui ale cărnii lui, şi ispitit nu doar de acestea, ci de atracţiile lumii, şi răutatea lui Satan. Dar aceasta afirmă, că este scopul lui Dumnezeu cca nici unul în final să nu fie pierdut, dintre cei care au fost daţi lui Cristos de Tatăl, şi care prin credinţă s-au unit vital cu el, şi au fost justificaţi prin el; şi că, pentru împlinirea acestui scop, puterea lui Dumnezeu este suficientă pentru a-i păstra până la mântuirea finală, şi iubirea lui Cristos este atât de invincibilă, în răbdare, milă, şi harul său, încât nimic nu îi poate despărţi de aceasta. Aceasta învaţă de asemenea, că ei nu sunt mântuiţi în timp ce se complac în păcat, şi umblă după poftele lor; ci ei sunt sfinţiţi prin lucrarea Duhului Sfânt, care îi face în stare să persevereze în viaţa divină în co-operarea cu influenţele lui, că viaţa şi mântuirea lor nu este doar un simplu dar fără efort din partea lor, ci o creştere prin perseverenţă până la sfârşit în folosirea mijloacelor rânduite.
Este bine să observăm pe scurt câteva dintre obiecţiile prezentate faţă de această doctrină.
1. Una dintre cele mai plauzibile dintre acestea se bazează pe apostazia naţiunii lui Israel în ciuda multor promisiuni cu care aceasta a fost binecuvântată.
Dar analogia atitudinilor lui Dumnezeu faţă de poporul său antic, favorurile, mai degrabă se opune doctrinei perseverenţei finale. Istoria lor ne prezintă astfel de cazuri de recidivă şi recuperare, după cum a fost arătat ca fiind adevărat cu privire la credincioşii creştini. Recidiva a fost prin păcatul lor, recuperarea a fost prin puterea şi harul lui Dumnezeu. Una a urmat-o pe cealaltă, la intervale mai mari sau mai mici, dar a urmat-o mereu. Totuşi, se spune că Israel este acum în întregime înlăturat? Dar aceasta nu este învăţătura Cuvântului lui Dumnezeu. Pavel neagă clar aceasta, şi învaţă restaurarea lor faţă de Dumnezeu când plinătatea Neamurilor a intrat. Romani 11:26. De asemenea, este de amintit că, chemarea lui Israel a fost aceea a unei naţiuni, şi nu a indivizilor din aceasta. Faptul că mulţi Israeliţi au fost pierduţi veşnic şi dincolo de salvare, nu afectează împlinirea oricărui scop milostiv al lui Dumnezeu faţă de această naţiune.
Totuşi, există mulţi care interpretează toate promisiunile pentru viitor ca făcute simplu despre Israelul spiritual. Chiar dacă această poziţie ar fi incorectă nu a existat nici un eşec în relaţia de legământ a lui Dumnezeu faţă de Israelul natural, pentru că promisiunile către acesta au fost toate bazate pe condiţia credincioşiei lor faţă de Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu nu a eşuat, chiar dacă el i-a alungat pentru totdeauna.
De asemenea, este de observat în special, că noul legământ făcut în Cristos, este unul care include nu doar promisiunea binecuvântărilor, ci aceea a întemeierii în poporul său a condiţiilor de care depind aceste binecuvântări. Natura noului legământ este arătată în profeţia lui Ieremia, şi, cu afirmaţiile sale, coincid multe alte pasaje din Scriptură. Chiar din natura lor, este imposibil ca binecuvântările promise în ele nu ar trebui să fie date întregului popor al lui Dumnezeu. „Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou. Nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinţii lor, în ziua când i-am apucat de mână să-i scot din ţara Egiptului, legământ pe care l-au călcat, măcar că aveam drepturi de soţ asupra lor, zice Domnul. Ci iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. Niciunul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe fratele său zicând: „Cunoaşte pe Domnul!”, ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul; căci le voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor.” Ieremia 31:31-34. Vezi de asemenea Ieremia 32:38-40.
2. Din nou este obiectat faptul că avertizările împotriva apostaziei, şi îndemnurile la perseverenţă, implică posibilitatea şi pericolul căderii din partea celor cărora au fost adresate. Chiar dacă aceasta ar fi absolut adevărat, aceasta nu ar fi o dovadă că cineva ar fi căzut, sau va cădea. Chiar aceste avertizări ar putea deveni eficiente pentru a-i păzi împotriva pericolului, ca semne puse în locuri periculoase, sunt mijloacele prin care pericolul este evitat. Dar, după cum s-a explicat deja, acest pericol apare doar de la credincios dacă este lăsat singur; siguranţa că el nu va cădea în final depinde de scopul lui Dumnezeu de a-l păstra, şi de a-l face în stare să persevereze. Aceste avertizări şi îndemnuri sunt, astfel, perfect consecvente cu siguranţa lui, şi sunt semnele de pericol pe care Dumnezeu le stabileşte pentru a împiedica căderea slujitorilor săi.
3. Totuşi, s-a obiectat că, în timp ce avem exemple ale unora care sunt salvaţi din păcatele şi recidivele lor dureroase, de asemenea, Scriptura dă exemple ale altora care sunt lăsaţi să piară. Dar doctrina din Cuvântul lui Dumnezeu este aceea a perseverenţei credincioşilor; a aleşilor lui Dumnezeu; a celor chemaţi să fie sfinţi. O examinare a cazurilor menţionate va arăta că nu există nici un motiv pentru a crede că cei care au căzut astfel au fost de această clasă. Într-adevăr, în majoritatea cazurilor este învăţat contrariul. Cazul lui Iuda este cel mai proeminent. Acesta ar putea corespunde, mai mult decât oricare alt caz, cu privilegiile referite în Evrei 6:4, 5, şi totuşi Cristos a proclamat condiţia lui, nu ca una a unui creştin, cam cu un an înainte de trădarea lui. „Isus le-a răspuns: „Nu v-am ales Eu pe voi cei doisprezece? Şi totuşi unul din voi este un drac.” Vorbea despre Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul; căci el avea să-L vândă: el, unul din cei doisprezece.” Ioan 6:70, 71. Nu avem nevoie de o dovadă mai bună decât că acest om, în trădarea Domnului nostru, nu a căzut dintr-o stare de har şi mântuire în pierzarea la care el a fost condamnat.
Tot astfel, cu privire la Simon Magul, Petru a declarat clar, „Tu n-ai nici parte, nici sorţ în toată treaba aceasta, căci inima ta nu este curată înaintea lui Dumnezeu… căci văd că eşti plin de fiere amară şi în lanţurile fărădelegii.” Fapte 8:21, 23. În termeni generali, apostolul Ioan pare să afirme adevărul despre toţi cei care se vor depărta în final de credinţă. „Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci, dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit, ca să se arate că nu toţi sunt dintre ai noştri.” 1 Ioan 2:19.
Ezra - Reformatorul Spiritual
de Marian Ghita
Ezra 7-10; Neem. 8
Îmi plac oamenii care au marcat epoci ale istoriei. Ezra a fost un asemenea om. Un om care a strălucit prin caracterul și slujirea lui în poporul lui Dumnezeu.
Despre Ezra vorbeşte el însuşi în cartea care-i poartă numele. Viaţa şi slujirea lui sunt legate de perioada de restaurare a poporului lui Iuda după robia babiloniană. După această robie, în baza decretului regelui medo-persan Cirus cel Mare din anul 538 î. Cr. (Ezra 1; 2 Cron. 36:22-23), au avut loc 3 întoarceri ale rămăşiţei poporului iudeu în ţara natală – Iuda; fiecare dintre aceste reveniri în ţara lui Iuda a fost legată de un om al lui(sau oameni ai lui) Dumnezeu şi fiecare din ele a avut specificul ei în lucrarea de restaurare a poporului iudeu:
- În 538 î. Cr. sub conducerea lui Zorobabel (descendent din David) şi a marelui preot Iosua s-a întors în ţară un grup de aprox. 50.000 de iudei (Ezra 1-2). În perioada 538 – 515 î. Cr. a fost reconstruit Templul de la Ierusalim. În această perioadă au slujit şi profeţii Hagai şi Zaharia (în special după anul 520 î. Cr. – vezi Ezra 1-6) și lucrarea lor a impulsionat această reconstrucție a Templului;
- În 458 î. Cr. (deci după 80 de ani) sub conducerea marelui preot şi cărturar Ezra s-a întors în ţară un alt grup de aprox. 5000 de iudei (Ezra 7-8). În perioada 458-456 î. Cr. poporul iudeu a fost restaurat în plan spiritual (adus la pocăinţă sub conducerea lui Ezra – vezi Ezra 7-10);
- În 444 î. Cr. dregătorul Neemia, a revenit în ţara lui Iuda pentru a reconstrui zidurile Ierusalimului, în baza decretului regelui persan Artaxerxe (cartea Neemia). Zidurile au fost reconstruite şi poporul rededicat Domnului sub conducerea lui Neemia şi a lui Ezra. Neemia a continuat restaurarea Ierusalimului şi după 432 î. Cr. În această perioadă Neemia a condus reforma socială iar Ezra a condus reforma spirituală a poporului iudeu. În această perioadă (aprox. 450-430 î. Cr.) a mai lucrat şi profetul Maleahi – ultimul profet al Vechiului Testament.
Ezra, deci, a lucrat în perioada de după 458 î. Cr. şi în vremea lui Neemia (după 444 î. Cr.) în poporul iudeu în direcţia restaurării spirituale a rămăşiţei poporului lui Dumnezeu (vezi Ezra 7-10; Neem. cap. 8 şi 12:36).
Lucrarea lui Ezra
Ezra face parte din categoria marilor reformatori în plan spiritual ai poporului lui Dumnezeu (vezi Ezechia – 2 Cron. 29-32; Iosia – 2 Cron. 34-35; Zorobabel şi marele preot Iosua – Ezra 1-6; marele preot Ezra – Ezra 7-10; Neem. 8-12; Ioan Botezătorul – Mat. 3; Martin Luther – în Germania; Jean Calvin – în Elveţia; etc.). Un reformator este implicat într-o lucrare care are două faze: (1) demolarea şi înlăturarea a ceea ce este stricat, şi (2) reconstruirea şi restaurarea în vederea reînnoirii a ceea ce a fost stricat şi dărâmat. O asemenea lucrare este extrem de delicată şi de grea, şi presupune implicarea unor oameni speciali. Ezra a fost un asemenea om. Lucrarea lui Ezra a fost o lucrare de mare preot (vezi Ezra 7:1-5). Ca mare preot, Ezra a condus poporul în închinare înaintea Domnului (Ezra 10; Neem 8:9-18; 12:36) şi a învăţat pe popor Cuvântul lui Dumnezeu (Ezra 7:10-12; Neem 8). Lucrările pe care Ezra le-a săvârşit, ca mare preot în poporul lui Iuda în perioada mai sus amintită, au fost următoarele:
1) Aducerea de daruri şi slujitori la Templu (Ezra 7-8) Ezra este trimis de regele Artaxerxe la Ierusalim cu daruri pentru Templu şi cu misiunea de a administra Legea Domnului în poporul din Iuda şi Ierusalim (7:11-26). Este interesantă această misiune pentru că ea este încredinţată lui Ezra de un rege păgân. Aceasta arată câteva lucruri.
- Inima lui Artaxerxe a fost sensibilizată de Domnul pentru ca el să glorifice Casa Domnului şi să fie binevoitor faţă de poporul Domnului (7:27).
Artaxerxe a ajuns să recunoască pe Dumnezeul lui Israel ca Dumnezeul cel viu şi adevărat (7:15). În acelaşi timp, regele era conştient că ar putea veni mânia lui Dumnezeu asupra împărăţiei pe care el o conducea, asupra lui şi asupra familiei sale, dacă nu I s-ar fi închinat cum se cuvine (7:23). De unde venea o asemenea atitudine la un rege păgân? Ezra spune că Domnul i-a pregătit inima (7:27). Acest lucru, desigur, s-a realizat prin intervenţia directă a lui Dumnezeu. Dumnezeu a folosit fie situaţii speciale, fie mărturia poporului lui Iuda în imperiul medo-persan, fie mărturia personală a lui Ezra, care era bine cunoscut de rege. Artaxerxe a recunoscut în Ezra o înţelepciune specială şi care venea de la Dumnezeu (7:25). Artaxerxe a văzut că Ezra era „preotul şi cărturarul iscusit în Legea Dumnezeului cerurilor” şi care „învăţa poruncile şi legile Domnului cu privire la Israel” (7:12, 11, 21). Regele a putut vedea aceasta din viaţa şi lucrarea lui Ezra în mijlocul iudeilor şi a medo-persanilor acolo unde el trăia. O asemenea mărturie strălucitoare a lui Ezra despre Dumnezeu îşi are secretul în ceea ce ni se spune în 7:10: „Căci Ezra îşi pusese inima să adâncească şi să împlinească Legea Domnului, şi să înveţe pe oameni în mijlocul lui Israel legile şi poruncile”. Sunt câteva lucruri demne de menţionat în această remarcă: Ezra a iubit Legea Domnului. El a iubit-o cu toată inima. Aşadar, inima întreagă era implicată în această atitudine faţă de Legea Domnului. Cu toată inima el şi-a propus (1) să adâncească Cuvântul Domnului. Aceasta presupune citire, meditare, aprofundare pentru a înţelege toate aspectele Cuvântului; (2) să împlinească Legea Domnului. Aceasta înseamnă că el a căutat să lege cunoaşterea cu trăirea de fiecare zi; (3) în final să înveţe pe oameni Cuvântul Domnului. Ezra a înţeles că era dator să ofere şi altora ceea ce el cunoştea. Aceasta a fost slujirea lui înaintea lui Dumnezeu.
Dar aici mai apare o remarcă interesantă – „să înveţe pe oameni în mijlocul lui Israel legile şi poruncile”. Aceasta înseamnă, pe de o parte că el a fost chemat de a învăţa în mod deosebit pe cei din poporul lui Dumnezeu. Ei trebuiau să fie edificaţi în Cuvânt. Dar Cuvântul a ajuns şi la alţi oameni din afara poporului Domnului; chiar şi Artaxerxe a beneficiat de cunoştinţele lui Ezra. Modalitatea de a administra Cuvântul (din partea lui Ezra) a fost „în mijlocul lui Israel” (7:10) şi „cu privire la Israel” (7:11). Ce înseamnă asta? Că acest Cuvânt are sens în cadrul planului pe care Dumnezeu îl are cu Israel – ca şi popor binecuvântat de El. Conform Gen 12:2-3 toate familiile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa lui Avraam (vezi şi Gal. 3:16,29). Dumnezeu a ales sămânţa lui Avraam pentru ca binecuvântările Sale să fie revărsate în ea și prin ea către alții (vezi şi 2 Cor. 1:20). Ceilalţi oameni vor fi binecuvântaţi de Dumnezeu doar în sămânţa lui Avraam. Israel este sămânţa lui Avraam, şi cei din poporul lui Dumnezeu erau în mijlocul medo-perşilor. Artaxerxe era regele acestora. Deşi el era și rege al iudeilor (ca popor cucerit), regele a înţeles că viaţa şi binecuvântarea lui depind de o atitudine de bunăvoinţă din partea lui şi a poporului pe care-l conducea față de sămânța lui Avraam. Ezra i-a arătat desigur lui Artaxerxe calea binecuvântării, pentru el, şi pentru familia şi poporul lui (7:23). Dar Sămânţa lui Avraam (sămânţa prin excelenţă) este Cristos. Ezra privea, desigur la această sămânţă prin credinţă. Noi trebuie să arătăm oamenilor că binecuvântarea lui Dumnezeu vine şi peste ei doar prin Cristos. Împlinirea Legii lui Dumnezeu (a Cuvântului Său) este posibilă şi benefică doar prin Cristos (Gal. 3:16,29). Dacă îi învăţăm pe oameni doar Legile şi poruncile (separat de Cristos şi de planul pe care Dumnezeu Îl are prin El), atunci ne batem gura degeaba. Ezra a înţeles acest lucru. Cunoaşterea lui cu privire la Legea Domnului era deci reală şi profundă; ştia ce să-i înveţe pe oameni, şi cum. Iată de ce Artaxerxe a fost sensibilizat în inima lui de Dumnezeu (7:27). Cuvântul a ajuns la el din partea lui Dumnezeu în modul potrivit printr-un canal potrivit (Ezra).
- Artaxerxe a ajuns să aibă o deplină încredere în Ezra, pentru ca să-i încredinţeze daruri şi valori inestimabile, şi o misiune de mare importanţă (7:12-26).
Artaxerxe, ca rege al imperiului medo-persan, a găsit că este potrivit să se închine Dumnezeului lui Israel, Dumnezeul cerurilor (7:15, 23), într-un mod potrivit Numelui Său. Astfel, el l-a trimis pe Ezra cu mult argint şi aur, cu daruri deosebite pentru a fi aduse Domnului ca jerfe la Templul din Ierusalim (7:15-17). I s-a dat lui Ezra mână liberă să ia din tot ţinutul Babilonului tot ceea ce va crede de cuviinţă pentru Templul din Ierusalim, conform voinţei lui Dumnezeu (7:18-23). Mai mult decât atât, i s-a dat voie să administreze aceste daruri fără a plăti vreo taxă pentru ele – deci acces liber în imperiu pentru el şi pentru toţi însoţitorii lui (7:24). Acest lucru ne arată faptul că Artaxerxe nu a tratat actul închinării sale înaintea Domnului cu superficialitate, cât și deplina lui încredere în Ezra; încredere în caracterul său (era sigur că nu-l va înşela în vreun fel), dar încredere şi în abilităţile lui că va face tot ceea ce trebuie în maniera cea mai potrivită. Dar Ezra nu a avut doar misiunea de a aduce Domnului jertfe la Ierusalim. Lui i s-a încredinţat mandatul de a călăuzi poporul iudeu într-o trăire demnă de Dumnezeu, conform Legii Sale (7:14, 25-26). Este interesant de remarcat să vezi aceasta ca şi o sarcină pentru marele preot Ezra venită din partea unui rege păgân. Însă tocmai aici este frumuseţea lucrării lui Dumnezeu şi frumuseţea unei mărturii extraordinare a unor oameni ai lui Dumnezeu (fie că este vorba de Ezra, fie că este vorba şi de alţii, fie că este vorba chiar de poporul iudeu ca şi întreg). Artaxerxe a văzut clar că poporul iudeu este binecuvântat de Dumnezeu şi a ajuns să-şi dorească şi el această binecuvântare. A înţeles de asemenea că, dacă ar avea în imperiul său cetăţeni ca cei din poporul Domnului, cu înaltele principii de viaţă date de Legea lui Dumnezeu; dacă ar avea sfetnici şi dregători în imperiu ca Ezra, atunci imperiul său va prospera. A înţeles că binecuvântarea lui depinde de bunăvoinţa sa faţă de poporul Domnului.
- Ezra a condus întreaga operaţiune de aducere a oamenilor potriviţi şi a darurilor pentru Templul din Ierusalim (Ezra 7-8).
Aducerea de slujitori şi daruri pentru Templu a însemnat o închinare în sine înaintea lui Dumnezeu, din partea lui Ezra şi a însoţitorilor lui.
Ezra, mai întâi, s-a bazat pe Domnul în toate demersurile sale privind însărcinarea avută. Drumul din Babilon până la Ierusalim a durat aproape 5 luni (7:9), mai precis 5 luni fără 12 zile (8:31). Un asemenea drum era dificil şi periculos. Expresia (sub diferite forme) „mâna cea bună a Domnului Dumnezeului meu (nostru)” apare de 6 ori în cap.7-8 (7:6,9,28; 8:18,22,31). Aceasta este o expresie cheie. El s-a bazat pe această mână a Domnului în aşa manieră încât a renunţat la protecţia din partea regelui; în acest fel Ezra a depus o excelentă mărturie înaintea lui Artaxerxe (8:22), dar a fost o îmbărbătare şi pentru însoţitorii lui, cât şi pentru poporul iudeu. Ezra a ales și a chemat oameni potriviți, care urmau să slujească la Templu, şi i-a motivat cu mare grijă. Ezra a avut în vedere o închinare potrivită la Templu, condusă de oameni consacraţi Domnului şi cu dar pentru slujire (vezi 8:18 – „bărbat cu minte”). Şi în acest demers Ezra s-a bizuit pe Domnul (7:28). Mai mult, Ezra a organizat un post de smerire înaintea Domnului, pentru a-I cere ocrotire în misiune (8:21-23). Un serviciu divin în toată regula, am spune. Ezra încredinţează toate darurile care trebuiau transportate unei echipe destinate special pentru aceasta, şi-i conştientizează că fac o lucrare specială pentru Domnul. Încredinţarea darurilor s-a făcut cu mare grijă, şi minuţios, dar şi predarea lor la Ierusalim s-a făcut la fel de atent (8:24-34). Iarăşi se poate constata că toate aceste activităţi erau îndeplinite ca nişte ritualuri de închinare înaintea Domnului. După ce au ajuns la Ierusalim, Ezra şi toţi însoţitorii, împreună cu tot poporul lui Iuda, au adus jertfe înaintea Domnului. Cu această ocazie au fost încredinţate şi poruncile din partea regelui Artaxerxe, şi a dregătorilor lui către poporul Domnului.
Impresia care ţi-o crează întreaga desfăşurare a lucrurilor, legată de aducerea slujitorilor şi a darurilor pentru Templu, de întregul drum, de plecarea din Babilon şi de sosirea în Ierusalim, este aceea a unei procesiuni a închinării înaintea lui Dumnezeu şi a mărturisirii numelui Lui. Ezra are un rol decisiv în conducerea acestei procesiuni. Nu este evidentă aici doar o bună organizare a tot ceea ce se face, ci mai mult decât atât: se degajă o atmosferă solemnă, plină de măreţie; eşti parcă dus cu gândul la procesiunea ieşirii poporului Israel din robia Egiptului (vezi Exodul), chiar dacă datele problemei sunt cu totul altele. Vezi şi simţi realmente „mâna cea bună a lui Dumnezeu” la lucru, aşa cum „mâna puternică” a Domnului a fost văzută la marea Roşie (Ex. 14:31), şi în tot drumul lui Israel până în Canaan. Meritul în întregime este a Domnului. În acelaşi timp, Ezra este omul care conduce poporul, sub mâna cea bună a Domnului, în aşa fel ca însoţitorii lui, poporul lui Iuda, Artaxerxe şi supuşii lui să poată vedea această mână a Domnului. De aceea se poate spune că Ezra este un om al închinării înaintea lui Dumnezeu chiar şi când merge pe drum. Noi suntem îndemnaţi să facem totul (şi când mâncăm) pentru slava lui Dumnezeu (1 Cor. 10:31). Ezra este un adevărat mare preot. Rolul unui mare preot este să conducă poporul Domnului în închinare înaintea Lui. Ei bine, Ezra nu arată că este un conducător al închinării doar în servicii divine consacrate (la Templu, în aducerea jertfelor) ci şi în lucrări care aparent nu au legătură cu acestea (vezi și atitudinea lui Pavel care trebuie să ducă ajutoare la Ierusalim – Rom. 15:25-32). Este evident că Ezra nu are doar abilităţi de mare preot, ci şi caracter de mare preot.
2) Conducerea la pocăinţă a poporului Domnului (Ezra 9-10) Ezra s-a confruntat cu o mare problemă a poporului Domnului chiar de la sosirea lui în Ierusalim – problema amestecului celor din poporul Domnului cu cei din popoarele păgâne prin căsătorii cu femeile acestor popoare; în această criză au fost antrenaţi chiar şi conducătorii lui Iuda, dacă nu cumva ei au amplificat criza spirituală a poporului. Ce a făcut „marele preot” Ezra? Iarăşi putem vedea la Ezra mai mult decât abilităţi de administrare a crizei; vedem caracter în acţiune a unui adevărat mare preot.
- Adoptarea unei atitudini potrivite în urma unei evaluări reale a crizei, în lumina voii lui Dumnezeu.
Când a văzut situația din poporul lui Dumnezeu, Ezra se lasă cuprins de o mâhnire mare până acolo încât îşi sfâşie hainele şi părul, se prăbuşeşte la pământ, şi se roagă Domnului, împreună cu toţi care se temeau de Domnul – rugăciune de pocăinţă (cap. 9). De ce a procedat aşa? Cert este că numai un om care a evaluat în toată amploarea ei o asemenea criză spirituală, va ajunge să procedeze aşa şi nu altfel. Fiecare criză spirituală îşi are tratamentul ei. În acest caz descoperim că a fost cea mai potrivită atitudine pe care putea să o adopte Ezra. Mai întâi Ezra şi-a dat seama că este vorba de o criză spirituală, care putea fi rezolvată doar cu arme spirituale (vezi Efes. 6:10-20). Rugăciunea este una dintre ele. În această situaţie Ezra a realizat că numai intervenţia directă a lui Dumnezeu în vieţile celor din poporul lui Dumnezeu putea rezolva problema. Trebuie luat în calcul că Ezra nu putea deloc, în acest caz, să înceapă cu o convocare generală a poporului, cu obligarea acestuia de a-şi însuşi principiile Cuvântului, de a trece în forţă la măsuri radicale, pedepsindu-i pe cei vinovaţi; dar nici să lase problema în această situaţie. De ce a procedat Ezra aşa? Problema era profundă. Cei din popor încălcaseră flagrant Legea Domnului cu privire la căsătorie şi astfel erau sub incidenţa mâniei lui Dumnezeu (9:13-15). Mai mult decât atât, problema avea implicaţii viitoare pe termen lung. Căsătoriile mixte aduceau copii necredincioşi şi practici păgâne în popor pentru multă vreme. Se vorbeşte de urâciuni ale păgânilor care s-au infiltrat cu putere în popor (9:1-2). Poporul era efectiv alterat, pervertit. Se pare că situaţia era aproape generală pentru rămăşiţa lui Iuda. Viitorul mesianic era compromis foarte mult. În această situație soluţia era oare o intervenţie în forţă în popor? Ar fi fost nimicită practic întreaga rămăşiţă a lui Iuda. Era oare înţelept să se decreteze din start, din partea lui Ezra, o purificare dureroasă – adică să li se ceară tuturor să-şi izgonească soţiile şi copiii? Acest lucru ar fi antrenat răni extrem de adânci, cu repercursiuni extrem de grave, incapabil de controlat, şi care nu puteau fi vindecate prin procedee omeneşti. Ar fi însemnat de fapt mutilarea poporului. Şi chiar dacă s-ar fi decretat aşa ceva de la centru, iar poporul ar fi acceptat, să zicem, din loialitate faţă de Dumnezeu strângând din dinţi, izgonirea nevestelor şi a copiilor, oare în acest fel s-ar fi rezolvat problema crizei spirituale? Nu, deloc! De ce? Pentru că asemenea măsuri radicale înseamnă de fapt să ajungem să ne jucăm de-a căsătoria şi de-a părinţii. Dacă cineva face aşa ceva, atunci aceasta ar echivala cu a-şi reteza capul pentru că ar constata că ar fi bolnav, şi s-ar gândi să şi-l schimbe cu altul sănătos. Aceasta înseamnă de fapt sinucidere curată. Toată această analiză, desigur, a făcut-o Ezra. El şi-a dat seama că orice fel de demers omenesc ar fi adus distrugere poporului. Singura soluţie era intervenţia directă a lui Dumnezeu în viaţa oamenilor, intervenţie care să aducă dezlegare lăuntrică, dar şi restaurare lăuntrică pe care numai Dumnezeu Creatorul ar fi putut să le realizeze. Ori, Dumnezeu care trebuia invocat, era mânios din pricina păcatului. Iată de ce Ezra se prăbuşeşte el însuşi înaintea lui Dumnezeu ca unul care mijloceşte pentru iertarea poporului, aşezându-se el în locul poporului vinovat. El de fapt poartă pe umerii lui păcatele poporului înaintea lui Dumnezeu (Exod 28:29-30). Ezra înţelege că numai Dumnezeu poate cerceta pe fiecare păcătos, să-l dezlege lăuntric de păcatul său, să-i rupă toate legăturile din fiinţa lui şi apoi să restaureze lăuntrul său pentru o nouă viaţă. Numai Dumnezeu poate aşa ceva. Ezra realizează cât de profundă este problema, şi de aceea face ceea ce în mod normal un mare preot n-ar fi făcut: îşi sfâşie hainele şi părul ( de menţionat este faptul că marele preot nu avea voie să facă aşa ceva în situaţia când chiar fiul lui ar fi decedat – Lev. 10:6-7). Dacă Ezra şi-a sfâşiat hainele înseamnă că situaţia era de o gravitate fără precedent. Poporul lui Iuda, identitatea lui ca popor sfânt pentru Domnul, viitorul lui mesianic, mântuirea lumii întregi erau în pericol. Prin atitudinea lui, Ezra arată că îşi dă seama că nu are altceva de făcut decât să capituleze înaintea Domnului şi să invoce intervenţia plină de har şi de putere a lui Dumnezeu. Ezra de asemenea se înconjoară în demersul său înaintea lui Dumnezeu de oameni care simt cu el povara poporului. Rugăciunea lui Ezra, de asemenea este o rugăciune de pocăinţă profundă, mărturisitoare a păcatului, fără a ascunde ceva şi fără a justifica vreo acţiune a poporului. Ezra parcă nici iertare nu mai cere pentru popor, conştient de vinovăţia foarte mare a lui. Nu înseamnă că el nu-şi doreşte iertare pentru popor, dar el lasă totul la latitudinea harului lui Dumnezeu (vezi aceeaşi atitudine la David – 2 Sam. 15:25-30). Aceasta este cea mai potrivită atitudine care trebuia adoptată, de a atârna în totul de harul lui Dumnezeu, considerând că meriţi loviturile Domnului dacă El le va voi, dar considerând în acelaşi timp că El este plin de har şi că are soluţii pentru orice problemă (Ezra 10:2). În acelaşi timp, Ezra înţelege că poporul are nevoie de eliberare lăuntrică de orice legătură cu femeile străine şi de copiii care erau ai lor şi de care se legaseră. Numai Dumnezeu ar putea face aşa ceva.
Se vede că soluţia adoptată de Ezra a fost cea mai potrivită prin faptul că din acest moment Dumnezeu Însuşi mişcă lucrurile. O mare mulţime de oameni din Israel se alătură lui Ezra în rugăciunea lui. Aceasta înseamnă că Domnul le-a mişcat acestora inimile (10:1-2). Înseamnă că Dumnezeu a operat în adâncul fiinţelor lor dezlegare de legăturile păcătoase (Este foarte important să ne punem problema dezlegării de legăturile păcătoase din lăuntrul fiinţei oamenilor în mod foarte serios – vezi Ps. 107:10-21; Lc. 1:68-75. Când le vorbim oamenilor despre păcat şi despre mântuire trebuie să înţelegem că nu putem cere oamenilor acţiuni radicale dacă Dumnezeu nu lucrează în inimile lor. Predicând Evanghelia în mod clar, corect şi complet, în dependenţă de Duhul lui Dumnezeu şi în duh de rugăciune, depinzând în totalitate de Dumnezeu şi de lucrarea harului Său în lăuntrul oamenilor, numai aşa le putem cere să renunţe la păcat şi la legăturile păcătoase). Practic, asistăm aici (în Ezra 9-10) la o reformă spirituală pe care Dumnezeu o face în inima poporului Său, ca răspuns la demersul lui Ezra în rugăciune de pocăinţă adâncă. Desigur pocăinţa a fost personală pentru fiecare iudeu, dar Ezra a generat prin acţiunea lui, în puterea lui Dumnezeu, un proces de pocăinţă la nivelul fiecărui individ. Este o mişcare a Duhului Sfânt aici, mişcare care are efect creator (vezi Gen 1:2. În baza mişcării Duhului Sfânt pe deasupra apelor, actul creator al lui Dumnezeu prin Cuvântul Său a intrat în acţiune).
- Adoptarea unor acţiuni concrete şi înţelepte care să vizeze rezolvarea totală a crizei spirituale, nu flagelarea oamenilor (vezi „asprime faţă de trup”, fără nici o eficienţă „împotriva gâdilării firii pământeşti” – Col. 2:22-23).
Este foarte interesant să vezi că procesul pocăinţei nu a fost dictat de Ezra, ci a pornit din interiorul oamenilor vinovaţi (Ezra 10:2-3). Nu înseamnă că Ezra nu a chemat poporul la pocăinţă (vezi 10:10-11), ci faptul că deschiderea pentru pocăinţă a realizat-o Duhul lui Dumnezeu. Poporul era dispus să accepte acum mustrarea, îndemnul la pocăinţă, soluţia lui Dumnezeu pentru criza lor. Ezra este provocat de mai marii poporului şi de poporul însuşi să gestioneze criza (10:4, 12). Ezra, datorită faptului că mâna Domnului acţionează asupra poporului, datorită faptului că are atitudinea corectă faţă de criză şi acţionează în maniera potrivită, ajunge să acţioneze doar ca şi unealtă a Domnului în gestionarea crizei, lucrarea în toată măreţia ei făcând-o Domnul Însuşi. Dar merită menţionat faptul că Ezra acţionează potrivit. Îndeamnă poporul la pocăinţă și arată ce trebuie făcut în mod concret. El nu se sfieşte să ceară poporului măsuri radicale, dureroase, chiar dacă poporul a ajuns să tremure (10:9-11; vezi cum lui Pavel nu-i pare rău de întristarea pe care le-a provocat-o mustrarea lui şi care a condus la pocăinţă – 2 Cor. 7:7-12). Acestea se impun, dar Domnul este de partea lor, şi de aceea ei nu trebuie să se teamă de măsuri şi acţiuni radicale (observă 10:2).
În acelaşi timp îl vedem şi pe Ezra şi pe cei din fruntea poporului că nu forţează lucrurile. În 10:13 sunt invocate numărul mare a poporului şi ploaia – factori care îi împiedică să rămână tot timpul la Ierusalim şi să se gândească la alte măsuri, mai eficiente, de rezolvare a crizei spirituale. Aceasta nu a însemnat coborârea ştachetei în rezolvarea crizei, ci doar o acţiune înţeleaptă. Aceasta arată că scopul nu este, aşa cum vedem în Col. 2:22-23, flagelarea oamenilor (mulţi consideră că ar trebui aceasta), ci rezolvarea crizei. Cât de înţelepţi suntem noi în gestionarea unei crize spirituale în vederea rezolvării ei în mod duhovnicesc şi radical? Se observă că unii nu au fost de acord cu aceste măsuri (10:15-16 – adică cu propunerea din v. 14). Ezra a stabilit un plan de măsuri eficient şi a asistat în totalitate desfăşurarea acestui plan de măsuri (10:16).
Ezra se arată, în această criză spiritiuală fără precedent a poporului Domnului, ca un adevărat mare preot. Este un om care ştie să gestioneze după voia lui Dumnezeu crizele spirituale şi să conducă poporul spre pocăinţă şi restaurare spirituală. Dar Ezra apare din nou aici ca un mare închinător, cu o inimă care simte durerea Domnului şi problema poporului, şi care ştie să conducă poporul în pocăinţă şi restaurare. Aceasta înseamnă caracter în acţiune.
3) Conducerea poporului Domnului în cunoaşterea şi aplicarea Cuvântului lui Dumnezeu (Ezra 7:10-12; Neem. 8; 12:36)
După aprox. 13 ani de la evenimentele menţionate în cartea Ezra (adică în 444 î. Cr.), marele preot şi cărturar Ezra apare alături de Neemia după ce zidurile Ierusalimului au fost restaurate în 52 de zile. Cap. 8 din cartea Neemia arată că imediat după terminarea lucrărilor de restaurare a zidurilor (din a 25-a zi a lunii Elul, adică luna a 6-a – vezi Neem 6:15), din prima zi a lunii a 7-a poporul Israel s-a adunat în faţa Ierusalimului pentru a auzi citită şi explicată Legea Domnului (deci cele 5 cărţi ale lui Moise: Geneza-Deuteronom). Ezra este chemat să citească Legea în faţa poporului şi în fiecare zi a acestei luni de dimineaţa până la amiază tot poporul „a fost cu luare aminte la citirea cărţii Legii” (Neem. 8:1-3,18). Luna a 7-a a fost pentru poporul Domnului o lună plină de bucurie, pe de o parte din cauza terminării lucrărilor de restaurare a zidurilor într-un timp atât de scurt, şi pe de alta pentru că în perioada 15-22 a acestei luni au celebrat sărbătoarea corturilor, o sărbătoare a bucuriei, a strângerii roadelor şi a aducerii aminte a drumului parcurs de Israel timp de 40 de ani din Egipt până în Canaan sub conducerea lui Moise şi sub binecuvântarea miraculoasă a lui Dumnezeu. În această lună a 7-a, poporul Domnului a ţinut şi un post, şi-au mărturisit păcatele prin Neemia (cap. 9), s-au rededicat Domnului prin reînnoirea legământului (cap. 10) şi apoi au fost sfinţite zidurile Ierusalimului printr-o procesiune solemnă, şi au fost reaşezaţi preoţii şi leviţii în slujirea lui Dumnezeu în Templu (cap. 12).
La toate aceste evenimente Ezra a colaborat excelent cu Neemia (marele preot a condus reforma spirituală, iar Neemia, ca şi dregător, a condus poporul în reformă civilă, socială; desigur nu poate fi vorba de o delimitare strictă a implicărilor, cert este că s-au completat unul pe celălalt în reforma poporului lui Dumnezeu, după chemarea pe care au avut-o fiecare de la Dumnezeu).
Ezra a fost implicat în mod deosebit în citirea, explicarea şi interpretarea în vederea aplicării a Legii lui Dumnezeu în faţa poporului. Studiind cap. 8 descoperim că această lucrare a lui Ezra s-a desfăşurat într-o manieră solemnă, bine organizată ca un serviciu de închinare faţă de Dumnezeu. Iată câteva aspecte pe care le găsim aici:
- Ocazia citirii Legii este una specială – după terminarea zidurilor, înainte de sărbătoarea corturilor (8:1-3). Tot poporul era adunat să fie cu luare aminte la citirea cărţii Legii. Înţelegem de aici că Legea Domnului are locul potrivit în contextul lucrării lui Dumnezeu. Dumnezeu a dat o izbândă poporului (6:15-16), redându-le locul promis (Ierusalimul), şi urmau să se bucure înaintea Domnului, plini de recunoştinţă față de toate binecuvântările Lui (sărbătoarea corturilor). Cele 2 evenimente reprezintă, putem spune, lucrarea de răscumpărare a Domnului faţă de poporul Său. În acest context al lucrării răscumpărătoare Cuvântul Domnului îşi are locul său central. În Exod 20, atunci când Domnul dă Legea Lui lui Israel prin Moise, descoperim ceva care este de mare importanţă: Legea este dată în contextul lucrării răscumpărătoare a lui Dumnezeu („Eu sunt Domnul Dumnezeul tău care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei” – Ex. 20:2; urmează apoi poruncile Legii). Dumnezeu nu a dat lui Israel Legea pentru ca să fie eliberaţi din robie, ci pentru că poporul era deja eliberat şi de aceea acum aparţinea Domnului, iar Domnul era al lui Israel; de aceea, din cauza răscumpărării, poporul era obligat să asculte de Domnul (vezi şi 2 Cor. 5:14-15). Ezra cunoaşte bine toate acestea şi exploatează excelent momentul; plasează Legea în contextul ei normal. Observă că poporul era deja deschis ascultării Cuvântului Domnului (Neem. 8:1); poporul era motivat din cauza lucrării lui Dumnezeu faţă de popor şi doritor să-L asculte. Un bun cărturar, ca Ezra, ştie aceasta şi foloseşte cu înţelepciune acest cadru. Ştie să atragă poporul Domnului lângă Cuvântul Lui.
- Ezra citeşte Legea într-un mod solemn. S-a arătat că pentru Ezra citirea Legii Domnului nu reprezintă un lucru banal, fără importanţă; este un moment de închinare (8:4-6). În contextul de atunci tot poporul s-a sculat, Ezra a binecuvintat pe Domnul şi toţi s-au închinat înaintea Lui. Este clar că citirea Legii pentru Ezra este un moment special de o covârşitoare importanţă. Avem aici în vedere serviciile divine în care într-un cadru special citirea Scripturii are un rol foarte important. Este important ca citirea să se facă de oameni dedicaţi, să citească cu glas tare, în mod clar, cu toată inima. Dar orice moment al citirii şi explicării Cuvântului înaintea altora (chiar într-o conversaţie în doi), duhul de închinare trebuie arătat şi perceput de cei din jur (vezi Lc. 24:30-31 – Isus a fost recunoscut prin maniera în care binecuvânta şi împărţea pâinea; era un mod specific al lui Isus de a face cele mai mici şi cele mai obişnuite lucruri).
- Ezra a explicat Legea poporului (8:8). Putem vorbi de predicare aici, dar şi de consiliere, de explicare a cuvintelor Scripturii. Ezra cunoştea Legea Domnului şi ştia să dea explicaţii potrivite care să-i ajute pe cei din popor să împlinească cum se cuvine Cuvântul. De menţionat aici este faptul că nu vedem aici o citire de 10 minute sau o explicaţie ocazională. Ezra a citit Legea cel puţin 6 ore pe zi, şi aceasta aproape o lună de zile. Aceasta a însemnat o expunere amănunţită, detaliată, completă a Legii. Este mare nevoie de o expunere sistematică, clară, corectă, completă a Cuvântului lui Dumnezeu tuturor credincioşilor. Dacă Biserica nu creşte şi nu este puternică, este din cauză că în Biserică nu este un program de expunere sistematică a Cuvântului lui Dumnezeu. Pavel se simţea responsabil de expunerea întregului plan al lui Dumnezeu (Fap. 20:26-27 – atenţie la cuvintele: „sunt curat de sângele tuturor”; vezi şi Fap. 19:8-10 – la începutul vieţii bisericii Pavel expunea mult timp Cuvântul tuturor).
- Ezra are la dispoziţie o echipă cu care colaborează în explicarea Legii către popor. El nu poate lucra de unul singur; şi alţii sunt implicaţi în această lucrare de învăţare a Cuvântului lui Dumnezeu (8:4,7-8). Aceştia desigur au fost echipaţi şi apoi implicaţi în slujire. Pentru această lucrare nu au fost chemaţi oameni fără discernământ, ci cei care s-au validat prin caracter şi dar (vezi 1 Tim. 3; Tit 1; 2 Tim. 2:1-2).
- Ezra, cu echipa lui, învaţă poporul şi cum să se bucure înaintea Domnului, cum să celebreze sărbătorile Domnului (8:9-18). Merită să medităm serios la aceste lucruri. Învăţarea Cuvântului presupune edificarea credincioşilor în toate domeniile vieţii şi în toate detaliile ei. Poporul este învăţat la un moment dat: „Duceţi-vă de mâncaţi cărnuri grase şi beţi băuturi dulci şi trimiteţi câte o parte şi celor ce n-au nimic pregătit, căci ziua aceasta este închinată Domnului nostru; nu vă mâhniţi, căci bucuria Domnului va fi tăria voastră” (8:10). Învăţăm noi pe credincioşi cum să se bucure, cum să se distreze? Îi învăţăm noi care sunt adevăratele momente în care să ne bucurăm înaintea Domnului? Îi învăţăm noi cum să o facă cu adevărat? Sunt credincioşii motivaţi la a se bucura cu adevărat de lucrările Domnului? Folosim noi aceste ocazii pentru a învăţa pe credincioşi, dar şi pe cei din familia noastră Cuvântul Domnului (Ex. 12:25-28)?
- Ezra se implică în toate momentele, fie ele speciale sau obişnuite ale vieţii poporului Domnului (Neem. 12:36), ca unul care este în fruntea lor. Evenimentele vieţii oferă ocazii excelente de a-i învăţa pe credincioşi Cuvântul Domnului. La inaugurarea zidurilor restaurate ale Ierusalimului (o ocazie foarte specială pentru popor) Ezra era de faţă şi conducea procesiunea de sfinţire a zidurilor. Ezra era în mijlocul poporului. Desigur el a fost şi în toate celelalte momente ale vieţii poporului, în mijlocul lui, în fruntea lui cu Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul Domnului nu se învaţă doar la seminarii speciale, în şcoli speciale, ci în mod deosebit în mijlocul vieţii, în evenimentele ei, fiind în mijlocul credincioşilor, în fruntea lor şi învăţându-i de fiecare dată să împlinească Cuvântul în trăirea efectivă a vieţii.
- Ezra nu ar fi putut nimic din toate acestea dacă n-ar fi fost el însuşi umplut cu Cuvântul lui Dumnezeu (Ezra 7:10). Aşa cum s-a arătat, el însuşi şi-a pus „inima să adâncească şi să împlinească Legea Domnului” (vezi Colos. 3:16; 2 Tim. 3:14-17). Acest lucru a fost pentru Ezra obiceiul său de-a lungul întregii sale vieţi. Apoi, el şi-a pus inima „să înveţe pe oameni ... legile şi poruncile”. Nu poţi să-i înveţi pe alţii Cuvântul lui Dumnezeu dacă în primul rând nu te laşi tu învăţat de Dumnezeu în Cuvântul Său. Ezra a fost înainte de orice un mare caracter şi astfel el a realizat o slujire mare. Un mare caracter realizează o mare slujire.
De numele lui Ezra sunt legate şi alte lucrări. Se pare că el este autorul psalmilor 1 şi 119 (psalmi legaţi de importanţa Cuvântului lui Dumnezeu). De asemenea tot el este autorul ultimelor cărţi ale Vechiului Testament ebraic, adică ale celor 2 cărţi: 1şi 2 Cronici (care reprezintă o cronică a întregii istorii a lui Israel până la darea decretului lui Cirus de întoarcere acasă a poporului Israel). În plus se pare că el a strâns toate cărţile Vechiului Testament, formând canonul cunoscut al Vechiului Testament (cele 39 de cărţi pe care noi le avem acum). El, ca şi mare preot, a condus poporul lui Iuda (rămăşiţa lui Israel) în cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu într-un mod mult mai pronunţat decât înainte. Avem în vedere aici faptul că, în timpul robiei babiloniene, pentru că poporul nu mai avea Templul şi deci nu mai puteau aduce jertfe Domnului, s-a dezvoltat sinagoga (adunarea iudeilor pentru citirea Legii, rugăciune şi părtăşie) şi în mod special activitatea de citire şi interpretare a Legii (a Cuvântului lui Dumnezeu), ca o înlocuire a aducerii de jertfe la Templu. Acest lucru a rămas şi după reîntoarcerea din robie, citirea şi interpretarea Legii având un rol important în serviciile de închinare ale poporului Domnului. Astfel a apărut pregnant lucrarea cărturarului (cel care citea, interpreta şi făcea copii ale Cuvântului lui Dumnezeu). Ezra, deşi era mare preot era şi „cărturar” în Legea Domnului, adică expert în aceasta (Ezra 7:12). Iată, deci, cât de mare şi importantă a fost lucrarea lui Ezra. Putem spune, deci, că el a fost un mare om al lui Dumnezeu, un om potrivit la locul potrivit şi care a făcut o lucrare potrivită pentru Dumnezeu şi pentru poporul Său.
Concluzii legate de viaţa şi lucrarea lui Ezra
Ezra este, alături de Neemia, reformatorul rămăşiţei lui Israel. Ezra a fost prin excelenţă un om al Cuvântului lui Dumnezeu. Putem spune că motto-ul care se potriveşte lui Ezra este cel din Ezra 7:10.
Ezra, de asemenea a fost un mare conducător. Dar într-un mod diferit față de Neemia. Neemia a fost conducătorul din faţa poporului, care a condus poporul chemându-l după el. Ezra a fost conducătorul, să zicem, din spatele poporului, deşi a fost şi el în faţa lui (Neem. 12:36). Ezra a fost conducăorul care a influenţat imens poporul. El s-a evidenţiat în mod deosebit prin influenţa care a avut-o (vezi în mod special Ezra 9-10). El a adus în mijlocul poporului influenţa Cuvântului lui Dumnezeu (vezi Evr. 4:12).
Ezra s-a implicat în 3 lucrări majore: (1) Redeşteptarea ideii de popor răscumpărat de Dumnezeu prin lucrarea braţului Său puternic – Ex. 14:31 (a mâinii Sale bune – Ezra 8:31). Aşa cum Domnul Însuşi a scos pe Israel din Egipt aşa şi de această dată Domnul scoate pe Israel din Babilon. (2) Restaurarea spirituală din starea de păcat în care era poporul. Ezra a ştiut să conducă pe Israel la pocăinţă şi restaurare a stării lui spirituale. (3) Restaurarea locului Legii în viaţa şi practica poporului.
Ezra a trăit viaţa şi şi-a îndeplinit lucrarea sub mâna bună a Dumnezeului lui. Acest lucru este evident. De aici şi succesul său în slujire. El s-a lăsat în totul călăuzit de această mână a Domnului şi s-a supus în totalitate ei. El a mărturisit clar acest lucru şi a acţionat în consecinţă (Ezra 8:22).
Putem fi şi noi ca Ezra? Dacă ne însușim și noi motto-ul lui Ezra (Ezra 7:10) şi dacă avem mentalitatea lui J. Carey, marele misionar din India, care a fost exprimată prin ideile uneia dintre predicile sale:
- cere lucruri mari de la Domnul; - fă lucruri mari pentru Domnul; - aşteaptă-te la lucruri mari din partea Domnului; atunci şi noi putem fi ca Ezra. AMIN.
(Continuare din numărul anterior)
Omnipotenţa atribut definitoriu al
caracterului lui Dumnezeu
|
![]() |
![]()
|
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() ![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
Copyright © 2003-2014 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate |
![]() |