Partea abstractă a teologiei sistematice

 de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.

Perseverenţa finală a sfinţilor.

Doctrina perseverenţei finale a sfinţilor învaţă că cei care sunt chemaţi eficient de Dumnezeu la exercitarea credinţei autentice vor persevera cu siguranţă până la mântuirea finală. Aceasta nu este învăţată despre o clasă din omenire în general, ca ceva care va fi uzual adevărat despre persoanele care compun acea clasă, ci despre fiecare individ din ea, - astfel că nici unul în final nu va fi apostat sau pierdut; ci fiecare cu siguranţă va persevera şi va fi mântuit.

Acest fapt este învăţat explicit în Cuvântul lui Dumnezeu, care arată aceasta ca fiind datorită scopului şi puterii lui Dumnezeu şi a harului pe care el îl acordă, şi nu vre-unei excelenţe sau puteri din credincios. Într-adevăr, aceasta este afirmată a fi slăbiciunea omului, că, dacă este lăsat singur, el cu siguranţă ar cădea, împotriva pericolului de care el este constant avertizat; un pericol la care chiar cei mai bine instruiţi şi cei mai sfinţi sunt supuşi, şi care este evidenţiat prin păcatele care sunt comise, care sunt adesea de cel mai ticălos caracter, uneori extinzându-se spre negarea efectivă a credinţei, şi la recidiva faţă de Dumnezeu; arătând că dacă nu ar fi mila şi harul lui Dumnezeu, ar avea loc apostazia finală. Dar, din pericolul care este datorită lui însuşi, el este salvat prin puterea şi harul lui Dumnezeu, care, prin ocrotirea lui atentă, ţine apărătoarea asupra copiilor săi nevrednici, împiedicând înstrăinarea lor totală faţă de el, şi aducându-i în final la mântuirea care el a planificat-o pentru ei. Totuşi, făcând aşa, el nu acţionează independent de co-operarea lor, ci îi conduce spre mântuire prin perseverenţa lor proprie în credinţă şi sfinţenie.

1. Scripturile învaţă mântuirea finală a tuturor credincioşilor.

Cristos însuşi, referindu-se la „Cristoşi mincinoşi şi profeţi mincinoşi,” care se vor ridica pretinzându-se că vin în numele lui, învaţă imposibilitatea înşelării aleşilor lui Dumnezeu spunând „până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi.” Matei 24:24. Tot astfel el a declarat „Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă cuvintele Mele, şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică, şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.” Ioan 5:24. Către femeia samariteană el a spus, „Dar oricui va bea din apa, pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa, pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică.” Ioan 4:14. De asemenea, el a afirmat chiar mai clar mântuirea finală a fiecăruia din poporul său prin a declara: „Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine. Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri, şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi; şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu.” Ioan 10:27-29.

Apostolul Pavel prezintă chemarea eficientă a celor pe care Dumnezeu i-a predestinat să fie asemenea chipului Fiului său, ca fiind legată sigur cu fiinţa lor glorificată de el. Romani 8:30. În acelaşi capitol, versetele 35-39, el declară separarea lor de iubirea lui Cristos, ca fiind imposibilă. Scriindu-le corintenilor, el îi asigură că Cristos îi va „confirma” „până la sfârşit,” astfel că ei vor fi „fără vină în ziua venirii Domnului nostru Isus Hristos,” adăugând „Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la părtăşia cu Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru.” 1 Corinteni 1:8, 9. De asemenea, el a declarat filipenilor „Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bună lucrare, o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos.” Filipeni 1:6. În acelaşi fel le spune tesalonicenilor, „Credincios este Domnul: El vă va întări şi vă va păzi de cel rău.” 2 Tesaloniceni 3:3. Petru, de asemenea scrie, „către aleşii care trăiesc ca străini” „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou prin învierea lui Isus Hristos din morţi, la o nădejde vie, şi la o moştenire nestricăcioasă, şi neîntinată, şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru voi. Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi!” 1 Petru 1:3-5.

(2.) Această doctrină este asociată inseparabil cu alte doctrine ale harului pe care le-am găsit învăţate în Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta este atât de adevărat, încât ele sunt universal acceptate, sau respinse împreună. Perseverenţa sfinţilor este o parte a fiecărei mărturisiri Calviniste. Ea este respinsă de Catolici, Luterani şi Arminiani. De aceea, toate dovezile adevărului despre doctrină deja examinate, pot fi prezentate în favoarea acesteia care este o deducţie necesară din ele. În acelaşi fel, toate dovezile independente despre această doctrină confirmă doctrinele separate, şi sistemul de doctrină, cu care aceasta este asociată.

2. Scripturile declară că mântuirea sigură a fiecărui credincios este datorată scopului lui Dumnezeu. Aceasta se deduce natural din unele dintre doctrinele la care tocmai am făcut referire. Dar aceasta este afirmată în mod distinct. Se spune despre cei care cred că au fost „predestinaţi spre viaţa veşnică.” Fapte 13:48. Cei care în final sunt glorificaţi sunt cei care au fost predestinaţi pe a fi asemenea chipului Fiului său, şi, de aceea, sunt chemaţi. Romani 8:29. Referindu-se la căderea unora, apostolul îi scrie lui Timotei declarând că „Totuşi temelia tare a lui Dumnezeu stă nezguduită, având pecetea aceasta: „Domnul cunoaşte pe cei ce sunt ai Lui”; şi: „Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de fărădelege!” (2 Timotei 2:19), astfel stabilind identitatea celor care sunt astfel cunoscuţi cu cei care vor rămâne statornici. Domnul nostru însuşi declară că această mântuire finală este voia lui Dumnezeu. „Şi voia Celui ce M-a trimis este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El, ci să-l înviez în ziua de apoi.” Ioan 6:39.

3. Mântuirea finală a credinciosului este atribuită puterii lui Dumnezeu.

Este puterea lui Cristos, şi a lui Dumnezeu, cea care face imposibil ca aceia adormiţi să fie smulşi din mâinile lor. Ioan 10:27-29. Dumnezeu este cel care va face lucrarea bună pe care el a început-o. Filipeni 1:6. „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea.” Filipeni 2:13. Petru se adresează cititorilor săi astfel: „Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi!” 1 Petru 1:15. Tot astfel el invocă acel „Harul … şi pacea să vă fie înmulţite” către cei care „au căpătat o credinţă la fel de preţioasă,” … „Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui.” 2 Petru 1:1-3. Apostolul Pavel declară că trebuie să îi mulţumim lui Dumnezeu pentru creşterea credinţei. 2 Tesaloniceni 1:3. În acelaşi capitol el spune, „De aceea ne rugăm necurmat pentru voi, ca Dumnezeul nostru să vă găsească vrednici de chemarea Lui şi să împlinească în voi, cu putere, orice dorinţă de bunătate şi orice lucrare izvorâtă din credinţă” 2 Tesaloniceni 1:11. Bazându-se pe această putere, Pavel i-a scris biruitor lui Timotei, „Şi din pricina aceasta sufăr aceste lucruri; dar nu mi-e ruşine, căci ştiu în cine am crezut. Şi sunt încredinţat că El are putere să păzească ce I-am încredinţat până în ziua aceea.” 2 Timotei 1:12.

4. Mântuirea finală este de asemenea atribuită harului lui Dumnezeu. Nu doar puterea lui Dumnezeu este exercitată; ci harul său este exercitat. Ajutorul său este un dar de o favoare nemeritată. Apostolul afirmă către Romani că mântuirea trebuie să fie prin credinţă, ca să fie din har, „De aceea moştenitori sunt cei ce se fac prin credinţă, pentru ca să fie prin har, şi pentru ca făgăduinţa să fie chezăşuită pentru toată sămânţa lui Avraam: nu numai pentru sămânţa aceea care este sub Lege, ci şi pentru sămânţa aceea care are credinţa lui Avraam, tatăl nostru al tuturor.” Romani 4:16. „Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu.” Romani 8:14. „Aşadar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă.” Romani 9:16. Acest caracter milostiv, care este atribuit întregii lucrări de mântuire, nu este mai puţin adevărat cu privire la acesta în final, decât este în început. De aici, când apostolul se roagă pentru fraţii săi din Tesalonic, „ca duhul şi sufletul şi trupul să fie păstrate întregi fără pată la venirea Domnului nostru Isus Cristos,” el adaugă imediat „credincios este cel care v-a chemat, care va face aceasta.” 1 Tesaloniceni 5:23, 24. Această credincioşie constă în împlinirea promisiunilor milostive, şi nu a unor chestiuni de obligaţie şi datorie.

5. Faptul că perseverenţa credincioşilor depinde în mod necesar de scopul şi puterea şi harul lui Dumnezeu, va apărea mai departe din slăbiciunea naturală a creştinului şi a pericolului său de a cădea. Chiar o fiinţă inocentă şi pură trebuie să fie supusă greşelilor, pentru că el este doar o creatură, şi de aceea poate alege răul în locul binelui. Avem o ilustraţie tristă a acesteia în căderea primilor noştri părinţi. Poate fi îndoielnic dacă confirmarea sfinţilor îngeri, sau a sfinţilor, este datorată a ceva din ei înşişi, sau din condiţia sau starea lor. Cel mai probabil lucru este că singura temelie a încrederii lor este în scopul şi promisiunea lui Dumnezeu. Dar creştinul nu este lipsit de păcat. El nu atinge sfinţirea perfectă în această viaţă. De aici, tendinţele constante spre păcat, obligaţia faţă de ispita din el, şi din afara lui, şi dependenţa totală de harul lui Dumnezeu pentru progresul lui în viaţa divină. Acestea au fost indicate în discuţia despre sfinţirea lui. Scriptura învaţă acest fapt în mod clar în astfel de pasaje precum 1 Ioan 1:8-10, şi 2:1. De asemenea aceasta se poate deduce din avertizările frecvente împotriva puterii ispitei, şi necesitatea de a rezista acesteia, din orice sursă ar putea apărea aceasta. Suntem învăţaţi nu doar despre obligaţia spre păcat din natura noastră coruptă, şi din influenţele din lumea din jur; ci de asemenea din faptul că avem un duşman spiritual împotriva căruia trebuie să luptăm, Satan, care cu zel şi cu multă viclenie şi subtilitate caută distrugerea copiilor lui Dumnezeu.

Nu doar Biblia oferă avertismente cu privire la ceea ce s-ar putea întâmpla, dar experienţa religioasă de asemenea ne spune despre creştin că este unul care se luptă constant împotriva răului păcatului. Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă că aceste lupte sunt nu doar în concordanţă cu o stare de acceptare milostivă a lui Dumnezeu, ci sunt o dovadă a unei astfel de stări; deoarece ele arată că credinciosul nu mai este „mort în păcate şi fărădelegi,” ci este angajat într-un conflict pentru a distruge, şi a scăpa de ele. În această luptă este prezentată condiţia ciudată a puterii divine desăvârşite în slăbiciunea umană. În timp ce Scriptura porunceşte veghere şi rugăciune împotriva ispitelor (Marcu 14:38), şi impune porunca prin conflictul de temut al Domnului nostru din Gheţimani, ele sunt de asemenea pentru a-i încuraja pe credincioşi prin asigurarea că „Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.” 1 Corinteni 10:13. „De aceea,” a spus apostolul, „simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare.” 2 Corinteni 12:10. În versetul anterior el dă motivul de ce el se bucură astfel, şi anume: „El mi-a zis, Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită.”

7. Nu ducem lipsă de exemple, nu doar de simple greşeli sau erori comise de creştini, ci de păcate dureroase; şi acestea la oameni cu cele mai înalte privilegii şi realizări religioase. Astfel a fost părăsirea lui Cristos de toţi apostolii săi, când el a fost trădat în mâinile duşmanilor săi (Marcu 14:50), negarea de trei ori a Domnului său de către Petru (Marcu 14:66-72), cearta dură dintre Pavel şi Barnaba (Fapte 15:39) şi comportamentul vrednic de dojană al lui Barnaba la Antiohia. Galateni 2:11-13. Toate acestea sunt exemple de căderi dureroase la cei care erau cu adevărat credincioşi faţă de Isus. Ele pot fi puse în paralel cu vieţile servitorilor adevăraţi ai lui Dumnezeu în vremurile din Vechiul Testament, în păcatul lui Avraam, Geneza 20:5-13; al lui Moise, Numeri 20:7-13; al lui Eli, 1 Samuel 2:22-36; al lui David, 2 Samuel 12:1-14; şi al lui Ezechia, 2 Împăraţi 20:12-21.

Măsura în care această slăbiciune a omului se vede a se arăta pe sine, este o dovadă nu doar a ceea ce s-ar putea întâmpla în fiecare caz, dacă nu ar fi intervenţia lui Dumnezeu, ci, de asemenea, că, în măsura în care este implicat omul, apostazia finală a fiecăruia nu este doar posibilă ci probabilă, cu siguranţă. Astfel avem dovada adiţională că mântuirea finală este datorată scopului, puterii şi harului lui Dumnezeu.

8. Această mântuire este, totuşi, asigurată doar prin co-operarea credinciosului. Ea nu este una acordată lui în păcatele lui; ci prin eliberarea de păcatele lui. Aceasta nu este doar o păstrare de către Dumnezeu, ci de asemenea perseverenţa credinciosului, în credinţă şi sfinţenie, până la sfârşit. Aceasta este lucrarea bună începută în creştin care este realizată până în ziua lui Isus Cristos. Filipeni 1:6. Confirmarea spre acest final asigură că „El vă va întări până la sfârşit, în aşa fel ca să fiţi fără vină în ziua venirii Domnului nostru Isus Hristos.” 1 Corinteni 1:8. Predestinarea este spre a fi asemenea chipului Fiului său. Romani 8:29. Aceasta este asigurată prin felurite mijloace:

(a.) Credinţa este unul dintre acestea.

Creştinii „prin puterea lui Dumnezeu sunt păziţi prin credinţă pentru mântuire.” 1 Petru 1:5. „pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruie lumea; şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră.” 1 Ioan 5:4. „Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi, crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui.” Ioan 20:31. „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.” Ioan 1:12

(b.) Aceasta este de asemenea realizată prin consacrarea faţă de Dumnezeu.

Aceasta este poruncită poporului lui Dumnezeu datorită marilor privilegii acordate lor. Pavel i-a îndemnat pe Romani pentru mila lui Dumnezeu să îşi prezinte trupurile lor ca o jertfă vie către Dumnezeu. Romani 12:1. El i-a îndemnat pe Efeseni să fie urmaşi ai lui Dumnezeu, ca copii dragi, şi să umble în dragoste, fără a permite unor anumite păcate pe care el le-a menţionat să fie numite printre ei deoarece ele erau ruşinoase pentru sfinţi. Efeseni 5:1-4. Scriitorul către Evrei, de asemenea, înconjurându-se pe sine şi fraţii săi cu un nor de martiri, îndeamnă, „să dăm la o parte orice piedică şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne şi să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte.” Evrei 12:1.

(c) Purificarea de sine faţă de păcat este alt mijloc.

Îl găsim pe Pavel îndemnându-i pe fraţii săi la Roma „Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii.” Romani 6:13. Astfel, de asemenea, în vederea înfierii lor de către Dumnezeu, el îi îndeamnă pe Corinteni, „Deci fiindcă avem astfel de făgăduinţe, preaiubiţilor, să ne curăţăm de orice întinăciune a cărnii şi a duhului şi să ne ducem sfinţirea până la capăt, în frica de Dumnezeu.” 2 Corinteni 7:1. „Cei ce sunt ai lui Hristos Isus şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei.” Galateni 5:24. Apostolul Ioan declară că „Oricine are nădejdea aceasta în El se curăţă, după cum El (Cristos) este curat.” 1 Ioan 3:3.

(d.) Avertizările din Cuvântul lui Dumnezeu sunt de asemenea mijloace spre acelaşi final. Ele implică importanţa efortului creştin, şi valoarea efortului cât şi posibilitatea pericolului. Evreii au fost avertizaţi „Să luăm, dar, bine seama, că atâta vreme cât rămâne în picioare făgăduinţa intrării în odihna Lui, niciunul din voi să nu se pomenească venit prea târziu.” Evrei 4:1. Ei sunt în special avertizaţi să meargă spre perfecţiune, prin afirmaţia „Căci cei ce au fost luminaţi odată – şi au gustat darul ceresc, şi s-au făcut părtaşi Duhului Sfânt, şi au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor – şi care totuşi au căzut, este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi şi aduşi la pocăinţă, fiindcă ei răstignesc din nou, pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu şi-L dau să fie batjocorit.” Evrei 4:4-6. Aceasta era o descriere a unor astfel de persoane care erau aşa; a unor creştini reali. Ei erau, în ei înşişi, în pericol real de o astfel de cădere. Ei erau păziţi de aceasta doar prin scopul şi puterea şi harul lui Dumnezeu. Acest pericol era de aceea o cauză potrivită pentru îndemnul către ei de a se strădui spre perfecţiune. Cu siguranţă existau mulţi în jurul lor care păreau, sau au susţinut că au privilegiile aici referite, care, prin dezertarea creştinismului, produceau un rău teribil cauzei lui Cristos. Aceşti creştini erau ispitiţi să comită acelaşi păcat. Dacă ei făceau aceasta, ei nu mai puteau fi reînnoiţi din nou spre pocăinţă; şi această avertizare a fost dată ca mijloc al lui Dumnezeu de a-i împiedica de la păcat. Prin acest pasaj unii arată posibilitatea unei căderi din har, şi de aceea este contrar doctrinei perseverenţei sfinţilor. Este admis că, fiind considerată doar puterea lor proprie, exista posibilitatea unei căderi la persoanele adresate. Dar doctrina pe care o considerăm nu priveşte credinciosul ca fiind păstrat şi perseverând doar prin el însuşi. El este astfel păstrat de Dumnezeu; nu prin puterea lui. Unul din mijloacele prin care se realizează aceasta, este că el este avertizat de pericolul în care el este de la el însuşi, că el poate co-opera cu Dumnezeu, astfel că el nu este doar păstrat, ci de asemenea perseverează în viaţa divină. Cu acelaşi scop, şi cu acelaşi efect, sunt alte avertizări găsite în capitolul zece din această epistolă în versetele 26-29, 38, şi cele din 2 Petru 2:20, 22, şi în altă parte în Scripturi.

Mijloacele menţionate sunt doar câteva dintre felurile numeroase prin care creştinul este condus să persevereze în viaţa divină, activ co-operând cu harul lui Dumnezeu. Este pentru că Dumnezeu acordă, şi omul atinge, după cum arată Pavel în mod deplin în remarcile sale precedente, încât el îi îndeamnă pe fraţii săi, „De aceea, fraţilor, căutaţi cu atât mai mult să vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră; căci, dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi aluneca niciodată.” Apoi adaugă, „În adevăr, în chipul acesta vi se va da din belşug intrare în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos.” 2 Petru 1:10, 11. Datorită ajutorului divin acordat prin întrupare, şi umilire, şi înălţarea ulterioară a lui Cristos Isus, apostolul a putut să-i îndemne pe Filipeni, „Astfel, dar, preaiubiţilor, după cum totdeauna aţi fost ascultători, duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur, nu numai când sunt eu de faţă, ci cu mult mai mult acum, în lipsa mea. Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea.” Filipeni 2:12, 13.

Se va vedea, din afirmaţiile anterioare, că doctrina perseverării sfinţilor nu neagă faptul că creştinii sunt predispuşi să păcătuiască, nu doar că ei păcătuiesc, nici că se întorc de la Dumnezeu, şi recidivează de la profesia lor creştină, şi chiar cad în greşeli dureroase, prin care ei îl nemulţumesc pe Dumnezeu, şi îşi pierd încrederea şi speranţa în el, şi devin sterpi şi neroditori în fapte bune: aceasta nu neagă faptul că apostazia finală ar fi posibilă pentru creştin dacă el ar fi lăsat la exerciţiul voinţei lui proprii, el ar fi supus nu doar la imperfecţiunea naturală a unei creaturi, ci către poftele încă continui ale cărnii lui, şi ispitit nu doar de acestea, ci de atracţiile lumii, şi răutatea lui Satan. Dar aceasta afirmă, că este scopul lui Dumnezeu cca nici unul în final să nu fie pierdut, dintre cei care au fost daţi lui Cristos de Tatăl, şi care prin credinţă s-au unit vital cu el, şi au fost justificaţi prin el; şi că, pentru împlinirea acestui scop, puterea lui Dumnezeu este suficientă pentru a-i păstra până la mântuirea finală, şi iubirea lui Cristos este atât de invincibilă, în răbdare, milă, şi harul său, încât nimic nu îi poate despărţi de aceasta. Aceasta învaţă de asemenea, că ei nu sunt mântuiţi în timp ce se complac în păcat, şi umblă după poftele lor; ci ei sunt sfinţiţi prin lucrarea Duhului Sfânt, care îi face în stare să persevereze în viaţa divină în co-operarea cu influenţele lui, că viaţa şi mântuirea lor nu este doar un simplu dar fără efort din partea lor, ci o creştere prin perseverenţă până la sfârşit în folosirea mijloacelor rânduite.

Este bine să observăm pe scurt câteva dintre obiecţiile prezentate faţă de această doctrină.

1. Una dintre cele mai plauzibile dintre acestea se bazează pe apostazia naţiunii lui Israel în ciuda multor promisiuni cu care aceasta a fost binecuvântată.

Dar analogia atitudinilor lui Dumnezeu faţă de poporul său antic, favorurile, mai degrabă se opune doctrinei perseverenţei finale. Istoria lor ne prezintă astfel de cazuri de recidivă şi recuperare, după cum a fost arătat ca fiind adevărat cu privire la credincioşii creştini. Recidiva a fost prin păcatul lor, recuperarea a fost prin puterea şi harul lui Dumnezeu. Una a urmat-o pe cealaltă, la intervale mai mari sau mai mici, dar a urmat-o mereu. Totuşi, se spune că Israel este acum în întregime înlăturat? Dar aceasta nu este învăţătura Cuvântului lui Dumnezeu. Pavel neagă clar aceasta, şi învaţă restaurarea lor faţă de Dumnezeu când plinătatea Neamurilor a intrat. Romani 11:26. De asemenea, este de amintit că, chemarea lui Israel a fost aceea a unei naţiuni, şi nu a indivizilor din aceasta. Faptul că mulţi Israeliţi au fost pierduţi veşnic şi dincolo de salvare, nu afectează împlinirea oricărui scop milostiv al lui Dumnezeu faţă de această naţiune.

Totuşi, există mulţi care interpretează toate promisiunile pentru viitor ca făcute simplu despre Israelul spiritual. Chiar dacă această poziţie ar fi incorectă nu a existat nici un eşec în relaţia de legământ a lui Dumnezeu faţă de Israelul natural, pentru că promisiunile către acesta au fost toate bazate pe condiţia credincioşiei lor faţă de Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu nu a eşuat, chiar dacă el i-a alungat pentru totdeauna.

De asemenea, este de observat în special, că noul legământ făcut în Cristos, este unul care include nu doar promisiunea binecuvântărilor, ci aceea a întemeierii în poporul său a condiţiilor de care depind aceste binecuvântări. Natura noului legământ este arătată în profeţia lui Ieremia, şi, cu afirmaţiile sale, coincid multe alte pasaje din Scriptură. Chiar din natura lor, este imposibil ca binecuvântările promise în ele nu ar trebui să fie date întregului popor al lui Dumnezeu. „Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou. Nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinţii lor, în ziua când i-am apucat de mână să-i scot din ţara Egiptului, legământ pe care l-au călcat, măcar că aveam drepturi de soţ asupra lor, zice Domnul. Ci iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. Niciunul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe fratele său zicând: „Cunoaşte pe Domnul!”, ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul; căci le voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor.” Ieremia 31:31-34. Vezi de asemenea Ieremia 32:38-40.

2. Din nou este obiectat faptul că avertizările împotriva apostaziei, şi îndemnurile la perseverenţă, implică posibilitatea şi pericolul căderii din partea celor cărora au fost adresate. Chiar dacă aceasta ar fi absolut adevărat, aceasta nu ar fi o dovadă că cineva ar fi căzut, sau va cădea. Chiar aceste avertizări ar putea deveni eficiente pentru a-i păzi împotriva pericolului, ca semne puse în locuri periculoase, sunt mijloacele prin care pericolul este evitat. Dar, după cum s-a explicat deja, acest pericol apare doar de la credincios dacă este lăsat singur; siguranţa că el nu va cădea în final depinde de scopul lui Dumnezeu de a-l păstra, şi de a-l face în stare să persevereze. Aceste avertizări şi îndemnuri sunt, astfel, perfect consecvente cu siguranţa lui, şi sunt semnele de pericol pe care Dumnezeu le stabileşte pentru a împiedica căderea slujitorilor săi.

3. Totuşi, s-a obiectat că, în timp ce avem exemple ale unora care sunt salvaţi din păcatele şi recidivele lor dureroase, de asemenea, Scriptura dă exemple ale altora care sunt lăsaţi să piară. Dar doctrina din Cuvântul lui Dumnezeu este aceea a perseverenţei credincioşilor; a aleşilor lui Dumnezeu; a celor chemaţi să fie sfinţi. O examinare a cazurilor menţionate va arăta că nu există nici un motiv pentru a crede că cei care au căzut astfel au fost de această clasă. Într-adevăr, în majoritatea cazurilor este învăţat contrariul. Cazul lui Iuda este cel mai proeminent. Acesta ar putea corespunde, mai mult decât oricare alt caz, cu privilegiile referite în Evrei 6:4, 5, şi totuşi Cristos a proclamat condiţia lui, nu ca una a unui creştin, cam cu un an înainte de trădarea lui. „Isus le-a răspuns: „Nu v-am ales Eu pe voi cei doisprezece? Şi totuşi unul din voi este un drac.” Vorbea despre Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul; căci el avea să-L vândă: el, unul din cei doisprezece.” Ioan 6:70, 71. Nu avem nevoie de o dovadă mai bună decât că acest om, în trădarea Domnului nostru, nu a căzut dintr-o stare de har şi mântuire în pierzarea la care el a fost condamnat.

Tot astfel, cu privire la Simon Magul, Petru a declarat clar, „Tu n-ai nici parte, nici sorţ în toată treaba aceasta, căci inima ta nu este curată înaintea lui Dumnezeu… căci văd că eşti plin de fiere amară şi în lanţurile fărădelegii.” Fapte 8:21, 23. În termeni generali, apostolul Ioan pare să afirme adevărul despre toţi cei care se vor depărta în final de credinţă. „Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci, dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit, ca să se arate că nu toţi sunt dintre ai noştri.” 1 Ioan 2:19.

Ezra 7-10; Neem. 8

Îmi plac oamenii care au marcat epoci ale istoriei. Ezra a fost un asemenea om. Un om care a strălucit prin caracterul și slujirea lui în poporul lui Dumnezeu. 

Despre Ezra vorbeşte el însuşi în cartea care-i poartă numele. Viaţa şi slujirea lui sunt legate de perioada de restaurare a poporului lui Iuda după robia babiloniană. După această robie, în baza decretului regelui medo-persan Cirus cel Mare din anul 538 î. Cr. (Ezra 1; 2 Cron. 36:22-23), au avut loc 3 întoarceri ale rămăşiţei poporului iudeu în ţara natală – Iuda; fiecare dintre aceste reveniri în ţara lui Iuda a fost legată de un om al lui(sau oameni ai lui) Dumnezeu şi fiecare din ele a avut specificul ei în lucrarea de restaurare a poporului iudeu:

- În 458 î. Cr. (deci după 80 de ani) sub conducerea marelui preot şi cărturar Ezra s-a întors în ţară un alt grup de aprox. 5000 de iudei (Ezra 7-8). În perioada 458-456 î. Cr. poporul iudeu a fost restaurat în plan spiritual (adus la pocăinţă sub conducerea lui Ezra – vezi Ezra 7-10);

- În 444 î. Cr. dregătorul Neemia, a revenit în ţara lui Iuda pentru a reconstrui zidurile Ierusalimului, în baza decretului regelui persan Artaxerxe (cartea Neemia). Zidurile au fost reconstruite şi poporul rededicat Domnului sub conducerea lui Neemia şi a lui Ezra. Neemia a continuat restaurarea Ierusalimului şi după 432 î. Cr. În această perioadă Neemia a condus reforma socială iar Ezra a condus reforma spirituală a poporului iudeu. În această perioadă (aprox. 450-430 î. Cr.) a mai lucrat şi profetul Maleahi – ultimul profet al Vechiului Testament.

Ezra, deci, a lucrat în perioada de după 458 î. Cr. şi în vremea lui Neemia (după 444 î. Cr.) în poporul iudeu în direcţia restaurării spirituale a rămăşiţei poporului lui Dumnezeu (vezi Ezra 7-10; Neem. cap. 8 şi 12:36).

Lucrarea lui Ezra

Ezra face parte din categoria marilor reformatori în plan spiritual ai poporului lui Dumnezeu (vezi Ezechia – 2 Cron. 29-32; Iosia – 2 Cron. 34-35; Zorobabel şi marele preot Iosua – Ezra 1-6; marele preot Ezra – Ezra 7-10; Neem. 8-12; Ioan Botezătorul – Mat. 3; Martin Luther – în Germania; Jean Calvin – în Elveţia; etc.). Un reformator este implicat într-o lucrare care are două faze: (1) demolarea şi înlăturarea a ceea ce este stricat, şi (2) reconstruirea şi restaurarea în vederea reînnoirii a ceea ce a fost stricat şi dărâmat. O asemenea lucrare este extrem de delicată şi de grea, şi presupune implicarea unor oameni speciali. Ezra a fost un asemenea om. Lucrarea lui Ezra a fost o lucrare de mare preot (vezi Ezra 7:1-5). Ca mare preot, Ezra a condus poporul în închinare înaintea Domnului (Ezra 10; Neem 8:9-18; 12:36) şi a învăţat pe popor Cuvântul lui Dumnezeu (Ezra 7:10-12; Neem 8). Lucrările pe care Ezra le-a săvârşit, ca mare preot în poporul lui Iuda în perioada mai sus amintită, au fost următoarele:

1) Aducerea de daruri şi slujitori la Templu (Ezra 7-8)

Ezra este trimis de regele Artaxerxe la Ierusalim cu daruri pentru Templu şi cu misiunea de a administra Legea Domnului în poporul din Iuda şi Ierusalim (7:11-26). Este interesantă această misiune pentru că ea este încredinţată lui Ezra de un rege păgân. Aceasta arată câteva lucruri.

- Inima lui Artaxerxe a fost sensibilizată de Domnul pentru ca el să glorifice Casa Domnului şi să fie binevoitor faţă de poporul Domnului (7:27).

Artaxerxe a ajuns să recunoască pe Dumnezeul lui Israel ca Dumnezeul cel viu şi adevărat (7:15). În acelaşi timp, regele era conştient că ar putea veni mânia lui Dumnezeu asupra împărăţiei pe care el o conducea, asupra lui şi asupra familiei sale, dacă nu I s-ar fi închinat cum se cuvine (7:23). De unde venea o asemenea atitudine la un rege păgân? Ezra spune că Domnul i-a pregătit inima (7:27). Acest lucru, desigur, s-a realizat prin intervenţia directă a lui Dumnezeu. Dumnezeu a folosit fie situaţii speciale, fie mărturia poporului lui Iuda în imperiul medo-persan, fie mărturia personală a lui Ezra, care era bine cunoscut de rege. Artaxerxe a recunoscut în Ezra o înţelepciune specială şi care venea de la Dumnezeu (7:25). Artaxerxe a văzut că Ezra era „preotul şi cărturarul iscusit în Legea Dumnezeului cerurilor” şi care „învăţa poruncile şi legile Domnului cu privire la Israel” (7:12, 11, 21). Regele a putut vedea aceasta din viaţa şi lucrarea lui Ezra în mijlocul iudeilor şi a medo-persanilor acolo unde el trăia. O asemenea mărturie strălucitoare a lui Ezra despre Dumnezeu îşi are secretul în ceea ce ni se spune în 7:10: „Căci Ezra îşi pusese inima să adâncească şi să împlinească Legea Domnului, şi să înveţe pe oameni în mijlocul lui Israel legile şi poruncile”. Sunt câteva lucruri demne de menţionat în această remarcă: Ezra a iubit Legea Domnului. El a iubit-o cu toată inima. Aşadar, inima întreagă era implicată în această atitudine faţă de Legea Domnului. Cu toată inima el şi-a propus (1) să adâncească Cuvântul Domnului. Aceasta presupune citire, meditare, aprofundare pentru a înţelege toate aspectele Cuvântului; (2) să împlinească Legea Domnului. Aceasta înseamnă că el a căutat să lege cunoaşterea cu trăirea de fiecare zi; (3) în final să înveţe pe oameni Cuvântul Domnului. Ezra a înţeles că era dator să ofere şi altora ceea ce el cunoştea. Aceasta a fost slujirea lui înaintea lui Dumnezeu.

Dar aici mai apare o remarcă interesantă – „să înveţe pe oameni în mijlocul lui Israel legile şi poruncile”. Aceasta înseamnă, pe de o parte că el a fost chemat de a învăţa în mod deosebit pe cei din poporul lui Dumnezeu. Ei trebuiau să fie edificaţi în Cuvânt. Dar Cuvântul a ajuns şi la alţi oameni din afara poporului Domnului; chiar şi Artaxerxe a beneficiat de cunoştinţele lui Ezra. Modalitatea de a administra Cuvântul (din partea lui Ezra) a fost „în mijlocul lui Israel” (7:10) şi „cu privire la Israel” (7:11). Ce înseamnă asta? Că acest Cuvânt are sens în cadrul planului pe care Dumnezeu îl are cu Israel – ca şi popor binecuvântat de El. Conform Gen 12:2-3 toate familiile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa lui Avraam (vezi şi Gal. 3:16,29). Dumnezeu a ales sămânţa lui Avraam pentru ca binecuvântările Sale să fie revărsate în ea și prin ea către alții (vezi şi 2 Cor. 1:20). Ceilalţi oameni vor fi binecuvântaţi de Dumnezeu doar în sămânţa lui Avraam. Israel este sămânţa lui Avraam, şi cei din poporul lui Dumnezeu erau în mijlocul medo-perşilor. Artaxerxe era regele acestora. Deşi el era și rege al iudeilor (ca popor cucerit), regele a înţeles că viaţa şi binecuvântarea lui depind de o atitudine de bunăvoinţă din partea lui şi a poporului pe care-l conducea față de sămânța lui Avraam. Ezra i-a arătat desigur lui Artaxerxe calea binecuvântării, pentru el, şi pentru familia şi poporul lui (7:23). Dar Sămânţa lui Avraam (sămânţa prin excelenţă) este Cristos. Ezra privea, desigur la această sămânţă prin credinţă. Noi trebuie să arătăm oamenilor că binecuvântarea lui Dumnezeu vine şi peste ei doar prin Cristos. Împlinirea Legii lui Dumnezeu (a Cuvântului Său) este posibilă şi benefică doar prin Cristos (Gal. 3:16,29). Dacă îi învăţăm pe oameni doar Legile şi poruncile (separat de Cristos şi de planul pe care Dumnezeu Îl are prin El), atunci ne batem gura degeaba. Ezra a înţeles acest lucru. Cunoaşterea lui cu privire la Legea Domnului era deci reală şi profundă; ştia ce să-i înveţe pe oameni, şi cum. Iată de ce Artaxerxe a fost sensibilizat în inima lui de Dumnezeu (7:27). Cuvântul a ajuns la el din partea lui Dumnezeu în modul potrivit printr-un canal potrivit (Ezra).

- Artaxerxe a ajuns să aibă o deplină încredere în Ezra, pentru ca să-i încredinţeze daruri şi valori inestimabile, şi o misiune de mare importanţă (7:12-26).

Artaxerxe, ca rege al imperiului medo-persan, a găsit că este potrivit să se închine Dumnezeului lui Israel, Dumnezeul cerurilor (7:15, 23), într-un mod potrivit Numelui Său. Astfel, el l-a trimis pe Ezra cu mult argint şi aur, cu daruri deosebite pentru a fi aduse Domnului ca jerfe la Templul din Ierusalim (7:15-17). I s-a dat lui Ezra mână liberă să ia din tot ţinutul Babilonului tot ceea ce va crede de cuviinţă pentru Templul din Ierusalim, conform voinţei lui Dumnezeu (7:18-23). Mai mult decât atât, i s-a dat voie să administreze aceste daruri fără a plăti vreo taxă pentru ele – deci acces liber în imperiu pentru el şi pentru toţi însoţitorii lui (7:24). Acest lucru ne arată faptul că Artaxerxe nu a tratat actul închinării sale înaintea Domnului cu superficialitate, cât și deplina lui încredere în Ezra; încredere în caracterul său (era sigur că nu-l va înşela în vreun fel), dar încredere şi în abilităţile lui că va face tot ceea ce trebuie în maniera cea mai potrivită. Dar Ezra nu a avut doar misiunea de a aduce Domnului jertfe la Ierusalim. Lui i s-a încredinţat mandatul de a călăuzi poporul iudeu într-o trăire demnă de Dumnezeu, conform Legii Sale (7:14, 25-26). Este interesant de remarcat să vezi aceasta ca şi o sarcină pentru marele preot Ezra venită din partea unui rege păgân. Însă tocmai aici este frumuseţea lucrării lui Dumnezeu şi frumuseţea unei mărturii extraordinare a unor oameni ai lui Dumnezeu (fie că este vorba de Ezra, fie că este vorba şi de alţii, fie că este vorba chiar de poporul iudeu ca şi întreg). Artaxerxe a văzut clar că poporul iudeu este binecuvântat de Dumnezeu şi a ajuns să-şi dorească şi el această binecuvântare. A înţeles de asemenea că, dacă ar avea în imperiul său cetăţeni ca cei din poporul Domnului, cu înaltele principii de viaţă date de Legea lui Dumnezeu; dacă ar avea sfetnici şi dregători în imperiu ca Ezra, atunci imperiul său va prospera. A înţeles că binecuvântarea lui depinde de bunăvoinţa sa faţă de poporul Domnului.

- Ezra a condus întreaga operaţiune de aducere a oamenilor potriviţi şi a darurilor pentru Templul din Ierusalim (Ezra 7-8).

Aducerea de slujitori şi daruri pentru Templu a însemnat o închinare în sine înaintea lui Dumnezeu, din partea lui Ezra şi a însoţitorilor lui.

Ezra, mai întâi, s-a bazat pe Domnul în toate demersurile sale privind însărcinarea avută. Drumul din Babilon până la Ierusalim a durat aproape 5 luni (7:9), mai precis 5 luni fără 12 zile (8:31). Un asemenea drum era dificil şi periculos. Expresia (sub diferite forme) „mâna cea bună a Domnului Dumnezeului meu (nostru)” apare de 6 ori în cap.7-8 (7:6,9,28; 8:18,22,31). Aceasta este o expresie cheie. El s-a bazat pe această mână a Domnului în aşa manieră încât a renunţat la protecţia din partea regelui; în acest fel Ezra a depus o excelentă mărturie înaintea lui Artaxerxe (8:22), dar a fost o îmbărbătare şi pentru însoţitorii lui, cât şi pentru poporul iudeu. Ezra a ales și a chemat oameni potriviți, care urmau să slujească la Templu, şi i-a motivat cu mare grijă. Ezra a avut în vedere o închinare potrivită la Templu, condusă de oameni consacraţi Domnului şi cu dar pentru slujire (vezi 8:18 – „bărbat cu minte”). Şi în acest demers Ezra s-a bizuit pe Domnul (7:28). Mai mult, Ezra a organizat un post de smerire înaintea Domnului, pentru a-I cere ocrotire în misiune (8:21-23). Un serviciu divin în toată regula, am spune. Ezra încredinţează toate darurile care trebuiau transportate unei echipe destinate special pentru aceasta, şi-i conştientizează că fac o lucrare specială pentru Domnul. Încredinţarea darurilor s-a făcut cu mare grijă, şi minuţios, dar şi predarea lor la Ierusalim s-a făcut la fel de atent (8:24-34). Iarăşi se poate constata că toate aceste activităţi erau îndeplinite ca nişte ritualuri de închinare înaintea Domnului. După ce au ajuns la Ierusalim, Ezra şi toţi însoţitorii, împreună cu tot poporul lui Iuda, au adus jertfe înaintea Domnului. Cu această ocazie au fost încredinţate şi poruncile din partea regelui Artaxerxe, şi a dregătorilor lui către poporul Domnului.

Impresia care ţi-o crează întreaga desfăşurare a lucrurilor, legată de aducerea slujitorilor şi a darurilor pentru Templu, de întregul drum, de plecarea din Babilon şi de sosirea în Ierusalim, este aceea a unei procesiuni a închinării înaintea lui Dumnezeu şi a mărturisirii numelui Lui. Ezra are un rol decisiv în conducerea acestei procesiuni. Nu este evidentă aici doar o bună organizare a tot ceea ce se face, ci mai mult decât atât: se degajă o atmosferă solemnă, plină de măreţie; eşti parcă dus cu gândul la procesiunea ieşirii poporului Israel din robia Egiptului (vezi Exodul), chiar dacă datele problemei sunt cu totul altele. Vezi şi simţi realmente „mâna cea bună a lui Dumnezeu” la lucru, aşa cum „mâna puternică” a Domnului a fost văzută la marea Roşie (Ex. 14:31), şi în tot drumul lui Israel până în Canaan. Meritul în întregime este a Domnului. În acelaşi timp, Ezra este omul care conduce poporul, sub mâna cea bună a Domnului, în aşa fel ca însoţitorii lui, poporul lui Iuda, Artaxerxe şi supuşii lui să poată vedea această mână a Domnului. De aceea se poate spune că Ezra este un om al închinării înaintea lui Dumnezeu chiar şi când merge pe drum. Noi suntem îndemnaţi să facem totul (şi când mâncăm) pentru slava lui Dumnezeu (1 Cor. 10:31). Ezra este un adevărat mare preot. Rolul unui mare preot este să conducă poporul Domnului în închinare înaintea Lui. Ei bine, Ezra nu arată că este un conducător al închinării doar în servicii divine consacrate (la Templu, în aducerea jertfelor) ci şi în lucrări care aparent nu au legătură cu acestea (vezi și atitudinea lui Pavel care trebuie să ducă ajutoare la Ierusalim – Rom. 15:25-32). Este evident că Ezra nu are doar abilităţi de mare preot, ci şi caracter de mare preot.

2) Conducerea la pocăinţă a poporului Domnului (Ezra 9-10)

Ezra s-a confruntat cu o mare problemă a poporului Domnului chiar de la sosirea lui în Ierusalim – problema amestecului celor din poporul Domnului cu cei din popoarele păgâne prin căsătorii cu femeile acestor popoare; în această criză au fost antrenaţi chiar şi conducătorii lui Iuda, dacă nu cumva ei au amplificat criza spirituală a poporului. Ce a făcut „marele preot” Ezra? Iarăşi putem vedea la Ezra mai mult decât abilităţi de administrare a crizei; vedem caracter în acţiune a unui adevărat mare preot.

- Adoptarea unei atitudini potrivite în urma unei evaluări reale a crizei, în lumina voii lui Dumnezeu.

Când a văzut situația din poporul lui Dumnezeu, Ezra se lasă cuprins de o mâhnire mare până acolo încât îşi sfâşie hainele şi părul, se prăbuşeşte la pământ, şi se roagă Domnului, împreună cu toţi care se temeau de Domnul – rugăciune de pocăinţă (cap. 9). De ce a procedat aşa? Cert este că numai un om care a evaluat în toată amploarea ei o asemenea criză spirituală, va ajunge să procedeze aşa şi nu altfel. Fiecare criză spirituală îşi are tratamentul ei. În acest caz descoperim că a fost cea mai potrivită atitudine pe care putea să o adopte Ezra. Mai întâi Ezra şi-a dat seama că este vorba de o criză spirituală, care putea fi rezolvată doar cu arme spirituale (vezi Efes. 6:10-20). Rugăciunea este una dintre ele. În această situaţie Ezra a realizat că numai intervenţia directă a lui Dumnezeu în vieţile celor din poporul lui Dumnezeu putea rezolva problema. Trebuie luat în calcul că Ezra nu putea deloc, în acest caz, să înceapă cu o convocare generală a poporului, cu obligarea acestuia de a-şi însuşi principiile Cuvântului, de a trece în forţă la măsuri radicale, pedepsindu-i pe cei vinovaţi; dar nici să lase problema în această situaţie. De ce a procedat Ezra aşa? Problema era profundă. Cei din popor încălcaseră flagrant Legea Domnului cu privire la căsătorie şi astfel erau sub incidenţa mâniei lui Dumnezeu (9:13-15). Mai mult decât atât, problema avea implicaţii viitoare pe termen lung. Căsătoriile mixte aduceau copii necredincioşi şi practici păgâne în popor pentru multă vreme. Se vorbeşte de urâciuni ale păgânilor care s-au infiltrat cu putere în popor (9:1-2). Poporul era efectiv alterat, pervertit. Se pare că situaţia era aproape generală pentru rămăşiţa lui Iuda. Viitorul mesianic era compromis foarte mult. În această situație soluţia era oare o intervenţie în forţă în popor? Ar fi fost nimicită practic întreaga rămăşiţă a lui Iuda. Era oare înţelept să se decreteze din start, din partea lui Ezra, o purificare dureroasă – adică să li se ceară tuturor să-şi izgonească soţiile şi copiii? Acest lucru ar fi antrenat răni extrem de adânci, cu repercursiuni extrem de grave, incapabil de controlat, şi care nu puteau fi vindecate prin procedee omeneşti. Ar fi însemnat de fapt mutilarea poporului. Şi chiar dacă s-ar fi decretat aşa ceva de la centru, iar poporul ar fi acceptat, să zicem, din loialitate faţă de Dumnezeu strângând din dinţi, izgonirea nevestelor şi a copiilor, oare în acest fel s-ar fi rezolvat problema crizei spirituale? Nu, deloc! De ce? Pentru că asemenea măsuri radicale înseamnă de fapt să ajungem să ne jucăm de-a căsătoria şi de-a părinţii. Dacă cineva face aşa ceva, atunci aceasta ar echivala cu a-şi reteza capul pentru că ar constata că ar fi bolnav, şi s-ar gândi să şi-l schimbe cu altul sănătos. Aceasta înseamnă de fapt sinucidere curată. Toată această analiză, desigur, a făcut-o Ezra. El şi-a dat seama că orice fel de demers omenesc ar fi adus distrugere poporului. Singura soluţie era intervenţia directă a lui Dumnezeu în viaţa oamenilor, intervenţie care să aducă dezlegare lăuntrică, dar şi restaurare lăuntrică pe care numai Dumnezeu Creatorul ar fi putut să le realizeze. Ori, Dumnezeu care trebuia invocat, era mânios din pricina păcatului. Iată de ce Ezra se prăbuşeşte el însuşi înaintea lui Dumnezeu ca unul care mijloceşte pentru iertarea poporului, aşezându-se el în locul poporului vinovat. El de fapt poartă pe umerii lui păcatele poporului înaintea lui Dumnezeu (Exod 28:29-30). Ezra înţelege că numai Dumnezeu poate cerceta pe fiecare păcătos, să-l dezlege lăuntric de păcatul său, să-i rupă toate legăturile din fiinţa lui şi apoi să restaureze lăuntrul său pentru o nouă viaţă. Numai Dumnezeu poate aşa ceva. Ezra realizează cât de profundă este problema, şi de aceea face ceea ce în mod normal un mare preot n-ar fi făcut: îşi sfâşie hainele şi părul ( de menţionat este faptul că marele preot nu avea voie să facă aşa ceva în situaţia când chiar fiul lui ar fi decedat – Lev. 10:6-7). Dacă Ezra şi-a sfâşiat hainele înseamnă că situaţia era de o gravitate fără precedent. Poporul lui Iuda, identitatea lui ca popor sfânt pentru Domnul, viitorul lui mesianic, mântuirea lumii întregi erau în pericol. Prin atitudinea lui, Ezra arată că îşi dă seama că nu are altceva de făcut decât să capituleze înaintea Domnului şi să invoce intervenţia plină de har şi de putere a lui Dumnezeu. Ezra de asemenea se înconjoară în demersul său înaintea lui Dumnezeu de oameni care simt cu el povara poporului. Rugăciunea lui Ezra, de asemenea este o rugăciune de pocăinţă profundă, mărturisitoare a păcatului, fără a ascunde ceva şi fără a justifica vreo acţiune a poporului. Ezra parcă nici iertare nu mai cere pentru popor, conştient de vinovăţia foarte mare a lui. Nu înseamnă că el nu-şi doreşte iertare pentru popor, dar el lasă totul la latitudinea harului lui Dumnezeu (vezi aceeaşi atitudine la David – 2 Sam. 15:25-30). Aceasta este cea mai potrivită atitudine care trebuia adoptată, de a atârna în totul de harul lui Dumnezeu, considerând că meriţi loviturile Domnului dacă El le va voi, dar considerând în acelaşi timp că El este plin de har şi că are soluţii pentru orice problemă (Ezra 10:2). În acelaşi timp, Ezra înţelege că poporul are nevoie de eliberare lăuntrică de orice legătură cu femeile străine şi de copiii care erau ai lor şi de care se legaseră. Numai Dumnezeu ar putea face aşa ceva.

Se vede că soluţia adoptată de Ezra a fost cea mai potrivită prin faptul că din acest moment Dumnezeu Însuşi mişcă lucrurile. O mare mulţime de oameni din Israel se alătură lui Ezra în rugăciunea lui. Aceasta înseamnă că Domnul le-a mişcat acestora inimile (10:1-2). Înseamnă că Dumnezeu a operat în adâncul fiinţelor lor dezlegare de legăturile păcătoase (Este foarte important să ne punem problema dezlegării de legăturile păcătoase din lăuntrul fiinţei oamenilor în mod foarte serios – vezi Ps. 107:10-21; Lc. 1:68-75. Când le vorbim oamenilor despre păcat şi despre mântuire trebuie să înţelegem că nu putem cere oamenilor acţiuni radicale dacă Dumnezeu nu lucrează în inimile lor. Predicând Evanghelia în mod clar, corect şi complet, în dependenţă de Duhul lui Dumnezeu şi în duh de rugăciune, depinzând în totalitate de Dumnezeu şi de lucrarea harului Său în lăuntrul oamenilor, numai aşa le putem cere să renunţe la păcat şi la legăturile păcătoase). Practic, asistăm aici (în Ezra 9-10) la o reformă spirituală pe care Dumnezeu o face în inima poporului Său, ca răspuns la demersul lui Ezra în rugăciune de pocăinţă adâncă. Desigur pocăinţa a fost personală pentru fiecare iudeu, dar Ezra a generat prin acţiunea lui, în puterea lui Dumnezeu, un proces de pocăinţă la nivelul fiecărui individ. Este o mişcare a Duhului Sfânt aici, mişcare care are efect creator (vezi Gen 1:2. În baza mişcării Duhului Sfânt pe deasupra apelor, actul creator al lui Dumnezeu prin Cuvântul Său a intrat în acţiune).

- Adoptarea unor acţiuni concrete şi înţelepte care să vizeze rezolvarea totală a crizei spirituale, nu flagelarea oamenilor (vezi „asprime faţă de trup”, fără nici o eficienţă „împotriva gâdilării firii pământeşti” – Col. 2:22-23).

Este foarte interesant să vezi că procesul pocăinţei nu a fost dictat de Ezra, ci a pornit din interiorul oamenilor vinovaţi (Ezra 10:2-3). Nu înseamnă că Ezra nu a chemat poporul la pocăinţă (vezi 10:10-11), ci faptul că deschiderea pentru pocăinţă a realizat-o Duhul lui Dumnezeu. Poporul era dispus să accepte acum mustrarea, îndemnul la pocăinţă, soluţia lui Dumnezeu pentru criza lor. Ezra este provocat de mai marii poporului şi de poporul însuşi să gestioneze criza (10:4, 12). Ezra, datorită faptului că mâna Domnului acţionează asupra poporului, datorită faptului că are atitudinea corectă faţă de criză şi acţionează în maniera potrivită, ajunge să acţioneze doar ca şi unealtă a Domnului în gestionarea crizei, lucrarea în toată măreţia ei făcând-o Domnul Însuşi. Dar merită menţionat faptul că Ezra acţionează potrivit. Îndeamnă poporul la pocăinţă și arată ce trebuie făcut în mod concret. El nu se sfieşte să ceară poporului măsuri radicale, dureroase, chiar dacă poporul a ajuns să tremure (10:9-11; vezi cum lui Pavel nu-i pare rău de întristarea pe care le-a provocat-o mustrarea lui şi care a condus la pocăinţă – 2 Cor. 7:7-12). Acestea se impun, dar Domnul este de partea lor, şi de aceea ei nu trebuie să se teamă de măsuri şi acţiuni radicale (observă 10:2).

În acelaşi timp îl vedem şi pe Ezra şi pe cei din fruntea poporului că nu forţează lucrurile. În 10:13 sunt invocate numărul mare a poporului şi ploaia – factori care îi împiedică să rămână tot timpul la Ierusalim şi să se gândească la alte măsuri, mai eficiente, de rezolvare a crizei spirituale. Aceasta nu a însemnat coborârea ştachetei în rezolvarea crizei, ci doar o acţiune înţeleaptă. Aceasta arată că scopul nu este, aşa cum vedem în Col. 2:22-23, flagelarea oamenilor (mulţi consideră că ar trebui aceasta), ci rezolvarea crizei. Cât de înţelepţi suntem noi în gestionarea unei crize spirituale în vederea rezolvării ei în mod duhovnicesc şi radical? Se observă că unii nu au fost de acord cu aceste măsuri (10:15-16 – adică cu propunerea din v. 14). Ezra a stabilit un plan de măsuri eficient şi a asistat în totalitate desfăşurarea acestui plan de măsuri (10:16).

Ezra se arată, în această criză spiritiuală fără precedent a poporului Domnului, ca un adevărat mare preot. Este un om care ştie să gestioneze după voia lui Dumnezeu crizele spirituale şi să conducă poporul spre pocăinţă şi restaurare spirituală. Dar Ezra apare din nou aici ca un mare închinător, cu o inimă care simte durerea Domnului şi problema poporului, şi care ştie să conducă poporul în pocăinţă şi restaurare. Aceasta înseamnă caracter în acţiune.

3) Conducerea poporului Domnului în cunoaşterea şi aplicarea Cuvântului lui Dumnezeu (Ezra 7:10-12; Neem. 8; 12:36)

După aprox. 13 ani de la evenimentele menţionate în cartea Ezra (adică în 444 î. Cr.), marele preot şi cărturar Ezra apare alături de Neemia după ce zidurile Ierusalimului au fost restaurate în 52 de zile. Cap. 8 din cartea Neemia arată că imediat după terminarea lucrărilor de restaurare a zidurilor (din a 25-a zi a lunii Elul, adică luna a 6-a – vezi Neem 6:15), din prima zi a lunii a 7-a poporul Israel s-a adunat în faţa Ierusalimului pentru a auzi citită şi explicată Legea Domnului (deci cele 5 cărţi ale lui Moise: Geneza-Deuteronom). Ezra este chemat să citească Legea în faţa poporului şi în fiecare zi a acestei luni de dimineaţa până la amiază tot poporul „a fost cu luare aminte la citirea cărţii Legii” (Neem. 8:1-3,18). Luna a 7-a a fost pentru poporul Domnului o lună plină de bucurie, pe de o parte din cauza terminării lucrărilor de restaurare a zidurilor într-un timp atât de scurt, şi pe de alta pentru că în perioada 15-22 a acestei luni au celebrat sărbătoarea corturilor, o sărbătoare a bucuriei, a strângerii roadelor şi a aducerii aminte a drumului parcurs de Israel timp de 40 de ani din Egipt până în Canaan sub conducerea lui Moise şi sub binecuvântarea miraculoasă a lui Dumnezeu. În această lună a 7-a, poporul Domnului a ţinut şi un post, şi-au mărturisit păcatele prin Neemia (cap. 9), s-au rededicat Domnului prin reînnoirea legământului (cap. 10)  şi apoi au fost sfinţite zidurile Ierusalimului printr-o procesiune solemnă, şi au fost reaşezaţi preoţii şi leviţii în slujirea lui Dumnezeu în Templu (cap. 12).

La toate aceste evenimente Ezra a colaborat excelent cu Neemia (marele preot a condus reforma spirituală, iar Neemia, ca şi dregător, a condus poporul în reformă civilă, socială; desigur nu poate fi vorba de o delimitare strictă a implicărilor, cert este că s-au completat unul pe celălalt în reforma poporului lui Dumnezeu, după chemarea pe care au avut-o fiecare de la Dumnezeu).

Ezra a fost implicat în mod deosebit în citirea, explicarea şi interpretarea în vederea aplicării a Legii lui Dumnezeu în faţa poporului. Studiind cap. 8 descoperim că această lucrare a lui Ezra s-a desfăşurat într-o manieră solemnă, bine organizată ca un serviciu de închinare faţă de Dumnezeu. Iată câteva aspecte pe care le găsim aici:

- Ocazia citirii Legii este una specială – după terminarea zidurilor, înainte de sărbătoarea corturilor (8:1-3). Tot poporul era adunat să fie cu luare aminte la citirea cărţii Legii. Înţelegem de aici că Legea Domnului are locul potrivit în contextul lucrării lui Dumnezeu. Dumnezeu a dat o izbândă poporului (6:15-16), redându-le locul promis (Ierusalimul), şi urmau să se bucure înaintea Domnului, plini de recunoştinţă față de toate binecuvântările Lui (sărbătoarea corturilor). Cele 2 evenimente reprezintă, putem spune, lucrarea de răscumpărare a Domnului faţă de poporul Său. În acest context al lucrării răscumpărătoare Cuvântul Domnului îşi are locul său central. În Exod 20, atunci când Domnul dă Legea Lui lui Israel prin Moise, descoperim ceva care este de mare importanţă: Legea este dată în contextul lucrării răscumpărătoare a lui Dumnezeu („Eu sunt Domnul Dumnezeul tău care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei” – Ex. 20:2; urmează apoi poruncile Legii). Dumnezeu nu a dat lui Israel Legea pentru ca să fie eliberaţi din robie, ci pentru că poporul era deja eliberat şi de aceea acum aparţinea Domnului, iar Domnul era al lui Israel; de aceea, din cauza răscumpărării, poporul era obligat să asculte de Domnul (vezi şi 2 Cor. 5:14-15). Ezra cunoaşte bine toate acestea şi exploatează excelent momentul; plasează Legea în contextul ei normal. Observă că poporul era deja deschis ascultării Cuvântului Domnului (Neem. 8:1); poporul era motivat din cauza lucrării lui Dumnezeu faţă de popor şi doritor să-L asculte. Un bun cărturar, ca Ezra, ştie aceasta şi foloseşte cu înţelepciune acest cadru. Ştie să atragă poporul Domnului lângă Cuvântul Lui.

- Ezra citeşte Legea într-un mod solemn. S-a arătat că pentru Ezra citirea Legii Domnului nu reprezintă un lucru banal, fără importanţă; este un moment de închinare (8:4-6). În contextul de atunci tot poporul s-a sculat, Ezra a binecuvintat pe Domnul şi toţi s-au închinat înaintea Lui. Este clar că citirea Legii pentru Ezra este un moment special de o covârşitoare importanţă. Avem aici în vedere serviciile divine în care într-un cadru special citirea Scripturii are un rol foarte important. Este important ca citirea să se facă de oameni dedicaţi, să citească cu glas tare, în mod clar, cu toată inima. Dar orice moment al citirii şi explicării Cuvântului înaintea altora (chiar într-o conversaţie în doi), duhul de închinare trebuie arătat şi perceput de cei din jur (vezi Lc. 24:30-31 – Isus a fost recunoscut prin maniera în care binecuvânta şi împărţea pâinea; era un mod specific al lui Isus de a face cele mai mici şi cele mai obişnuite lucruri).

- Ezra a explicat Legea poporului (8:8). Putem vorbi de predicare aici, dar şi de consiliere, de explicare a cuvintelor Scripturii. Ezra cunoştea Legea Domnului şi ştia să dea explicaţii potrivite care să-i ajute pe cei din popor să împlinească cum se cuvine Cuvântul. De menţionat aici este faptul că nu vedem aici o citire de 10 minute sau o explicaţie ocazională. Ezra a citit Legea cel puţin 6 ore pe zi, şi aceasta aproape o lună de zile. Aceasta a însemnat o expunere amănunţită, detaliată, completă a Legii. Este mare nevoie de o expunere sistematică, clară, corectă, completă a Cuvântului lui Dumnezeu tuturor credincioşilor. Dacă Biserica nu creşte şi nu este puternică, este din cauză că în Biserică nu este un program de expunere sistematică a Cuvântului lui Dumnezeu. Pavel se simţea responsabil de expunerea întregului plan al lui Dumnezeu (Fap. 20:26-27 – atenţie la cuvintele: „sunt curat de sângele tuturor”; vezi şi Fap. 19:8-10 – la începutul vieţii bisericii Pavel expunea mult timp Cuvântul tuturor).

- Ezra are la dispoziţie o echipă cu care colaborează în explicarea Legii către popor. El nu poate lucra de unul singur; şi alţii sunt implicaţi în această lucrare de învăţare a Cuvântului lui Dumnezeu (8:4,7-8). Aceştia desigur au fost echipaţi şi apoi implicaţi în slujire. Pentru această lucrare nu au fost chemaţi oameni fără discernământ, ci cei care s-au validat prin caracter şi dar (vezi 1 Tim. 3; Tit 1; 2 Tim. 2:1-2).

- Ezra, cu echipa lui, învaţă poporul şi cum să se bucure înaintea Domnului, cum să celebreze sărbătorile Domnului (8:9-18). Merită să medităm serios la aceste lucruri. Învăţarea Cuvântului presupune edificarea credincioşilor în toate domeniile vieţii şi în toate detaliile ei. Poporul este învăţat la un moment dat: „Duceţi-vă de mâncaţi cărnuri grase şi beţi băuturi dulci şi trimiteţi câte o parte şi celor ce n-au nimic pregătit, căci ziua aceasta este închinată Domnului nostru; nu vă mâhniţi, căci bucuria Domnului va fi tăria voastră” (8:10). Învăţăm noi pe credincioşi cum să se bucure, cum să se distreze? Îi învăţăm noi care sunt adevăratele momente în care să ne bucurăm înaintea Domnului? Îi învăţăm noi cum să o facă cu adevărat? Sunt credincioşii motivaţi la a se bucura cu adevărat de lucrările Domnului? Folosim noi aceste ocazii pentru a învăţa pe credincioşi, dar şi pe cei din familia noastră Cuvântul Domnului (Ex. 12:25-28)?

- Ezra se implică în toate momentele, fie ele speciale sau obişnuite ale vieţii poporului Domnului (Neem. 12:36), ca unul care este în fruntea lor. Evenimentele vieţii oferă ocazii excelente de a-i învăţa pe credincioşi Cuvântul Domnului. La inaugurarea zidurilor restaurate ale Ierusalimului (o ocazie foarte specială pentru popor) Ezra era de faţă şi conducea procesiunea de sfinţire a zidurilor. Ezra era în mijlocul poporului. Desigur el a fost şi în toate celelalte momente ale vieţii poporului, în mijlocul lui, în fruntea lui cu Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul Domnului nu se învaţă doar la seminarii speciale, în şcoli speciale, ci în mod deosebit în mijlocul vieţii, în evenimentele ei, fiind în mijlocul credincioşilor, în fruntea lor şi învăţându-i de fiecare dată să împlinească Cuvântul în trăirea efectivă a vieţii.

- Ezra nu ar fi putut nimic din toate acestea dacă n-ar fi fost el însuşi umplut cu Cuvântul lui Dumnezeu (Ezra 7:10). Aşa cum s-a arătat, el însuşi şi-a pus „inima să adâncească şi să împlinească Legea Domnului” (vezi Colos. 3:16; 2 Tim. 3:14-17). Acest lucru a fost pentru Ezra obiceiul său de-a lungul întregii sale vieţi. Apoi, el şi-a pus inima „să înveţe pe oameni ... legile şi poruncile”. Nu poţi să-i înveţi pe alţii Cuvântul lui Dumnezeu dacă în primul rând nu te laşi tu învăţat de Dumnezeu în Cuvântul Său. Ezra a fost înainte de orice un mare caracter şi astfel el a realizat o slujire mare. Un mare caracter realizează o mare slujire.

De numele lui Ezra sunt legate şi alte lucrări. Se pare că el este autorul psalmilor 1 şi 119 (psalmi legaţi de importanţa Cuvântului lui Dumnezeu). De asemenea tot el este autorul ultimelor cărţi ale Vechiului Testament ebraic, adică ale celor 2 cărţi: 1şi 2 Cronici (care reprezintă o cronică a întregii istorii a lui Israel până la darea decretului lui Cirus de întoarcere acasă a poporului Israel). În plus se pare că el a strâns toate cărţile Vechiului Testament, formând canonul cunoscut al Vechiului Testament (cele 39 de cărţi pe care noi le avem acum). El, ca şi mare preot, a condus poporul lui Iuda (rămăşiţa lui Israel) în cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu într-un mod mult mai pronunţat decât înainte. Avem în vedere aici faptul că, în timpul robiei babiloniene, pentru că poporul nu mai avea Templul şi deci nu mai puteau aduce jertfe Domnului, s-a dezvoltat sinagoga (adunarea iudeilor pentru citirea Legii, rugăciune şi părtăşie) şi în mod special activitatea de citire şi interpretare a Legii (a Cuvântului lui Dumnezeu), ca o înlocuire a aducerii de jertfe la Templu. Acest lucru a rămas şi după reîntoarcerea din robie, citirea şi interpretarea Legii având un rol important în serviciile de închinare ale poporului Domnului. Astfel a apărut pregnant lucrarea cărturarului (cel care citea, interpreta şi făcea copii ale Cuvântului lui Dumnezeu). Ezra, deşi era mare preot era şi „cărturar” în Legea Domnului, adică expert în aceasta (Ezra 7:12). Iată, deci, cât de mare şi importantă a fost lucrarea lui Ezra. Putem spune, deci, că el a fost un mare om al lui Dumnezeu, un om potrivit la locul potrivit şi care a făcut o lucrare potrivită pentru Dumnezeu şi pentru poporul Său.

Concluzii legate de viaţa şi lucrarea lui Ezra

Ezra este, alături de Neemia, reformatorul rămăşiţei lui Israel. Ezra a fost prin excelenţă un om al Cuvântului lui Dumnezeu. Putem spune că motto-ul care se potriveşte lui Ezra este cel din Ezra 7:10.

Ezra, de asemenea a fost un mare conducător. Dar într-un mod diferit față de Neemia. Neemia a fost conducătorul din faţa poporului, care a condus poporul chemându-l după el. Ezra a fost conducătorul, să zicem, din spatele poporului, deşi a fost şi el în faţa lui (Neem. 12:36). Ezra a fost conducăorul care a influenţat imens poporul. El s-a evidenţiat în mod deosebit prin influenţa care a avut-o (vezi în mod special Ezra 9-10). El a adus în mijlocul poporului influenţa Cuvântului lui Dumnezeu (vezi Evr. 4:12).

Ezra s-a implicat în 3 lucrări majore: (1) Redeşteptarea ideii de popor răscumpărat de Dumnezeu prin lucrarea braţului Său puternic – Ex. 14:31 (a mâinii Sale bune – Ezra 8:31). Aşa cum Domnul Însuşi a scos pe Israel din Egipt aşa şi de această dată Domnul scoate pe Israel din Babilon. (2) Restaurarea spirituală din starea de păcat în care era poporul. Ezra a ştiut să conducă pe Israel la pocăinţă şi restaurare a stării lui spirituale. (3) Restaurarea locului Legii în viaţa şi practica poporului.

Ezra a trăit viaţa şi şi-a îndeplinit lucrarea sub mâna bună a Dumnezeului lui. Acest lucru este evident. De aici şi succesul său în slujire. El s-a lăsat în totul călăuzit de această mână a Domnului şi s-a supus în totalitate ei. El a mărturisit clar acest lucru şi a acţionat în consecinţă (Ezra 8:22).  

Putem fi şi noi ca Ezra? Dacă ne însușim și noi motto-ul lui Ezra (Ezra 7:10) şi dacă avem mentalitatea lui J. Carey, marele misionar din India, care a fost exprimată prin ideile uneia dintre predicile sale:

-  cere lucruri mari de la Domnul;

-  fă lucruri mari pentru Domnul;

-  aşteaptă-te la lucruri mari din partea Domnului;

atunci şi noi putem fi ca Ezra. AMIN.  

Suveranitatea lui Dumnezeu

de Ardelean Viorel

(Continuare din numărul anterior)

Omnipotenţa atribut definitoriu al caracterului lui Dumnezeu

Omnipotenţa unul din calificativele lui Dumnezeu este situat la începutul şirului de atribute divine. Acest atribut le însumează pe toate celelalte, exemplu posibilitatea de a fi bun sau de a întemeia, necesită în primul rând puterea de a fi generos sau de a crea. Dumnezeu este infinit, fapt ce presupune că nu este supus limitărilor schimbării la care sunt supuşi oamenii şi creaţia, şi este personal, ce înseamnă că interferează cu noi ca o fiinţă şi ne putem raporta la El, ca la o Persoană. Deducţia logică este faptul căci Dumnezeu construieşte relaţii personale cu alte fiinţe. Dacă El este infinit atunci şi tăria lui Dumnezeu este neţărmurită. Acest lucru se observă din acţiunile Sale care sunt perfecte. Indiferent de natura domeniilor, sau cât de adânc pătrunde omul în tainele ştiinţelor, cu atât mai mult el descopere creaţia Sa minunată. Dumnezeu se descopere omului şi prin univers şi natură. Toţi oamenii în general recunosc că Dumnezeu este atotputernic. Dar mulţi rămân doar la o acceptare teoretică, fără o angajare faţă de voinţa unui Dumnezeu atotputernic. Este adevărat faptul că e dificil de a explica raţional ce înseamnă acest atotputernic.[1] Este în schimb mult mai uşor este să accepţi acest lucru prin credinţă. Pe de altă parte apare un paradox cu privire la conceptul de suveranitate al lui Dumnezeu, în opoziţie cu o lume care s-a răzvrătit împotriva autorităţii Sale. Dar există texte clare în Scriptură care recunosc clar omnipotenţa Sa: (1.Cr.29:11-12), (Ps.46:10).[2] Dincolo de nepăsare şi neascultare există zone geografice şi culturale, posedate demonic, în care se luptă pe faţă împotriva lui Dumnezeu.

„Cuvântul omnipotenţă nu este un cuvânt desprins de pe paginile Scripturii, el ţine de sfera teologicului. Denumirea utilizată este de tare şi puternic. Expresia de Cel Atotputernic, se găseşte în Apoc.1:8, iar cuvântul grecesc întrebuinţat este pantocrator, fiind folosit o singură dată”,[3] iar pe de altă parte, prin contrast, Numele Lui Dumnezeu, „El Shaddai”, este folosit în Vechiul Testament, de câte ori este necesar.[4] Ambele cuvinte, au acelaşi înţeles semantic. „Suveranitatea lui Dumnezeu, este sinonim cu omnipotenţa lui Sa şi este un atribut divin. El este susţinut aproape în întregime de toate ramurile creştinismului istoric”.[5] Prin acest atribut El conduce întreaga creaţie. El trebuie să fie atotştiutor, atotputernic şi absolut liber. Dacă ar mai puţin liber nu ar fi suveran. Din păcate concepţia noastră despre libertate s-a conturat într-o lume unde nu există libertate absolută.[6] În consecinţă avem o percepţie falsă despre adevărata idee de libertate. Cu toată efortul nostru înţelesul cuvintelor, mai ales a celor abstracte, sensul lor adevărat este denaturat. O cerinţă obligatorie pentru cercetător este aceea că de-a lungul veacului, în procesul de studiu, să nu ratezi pe cât posibil, esenţa iniţială al cuvintelor. Creştinii din Nicea au fost deschişi cuvântului, din credinţa creştină tradiţională şi şi-au afirmat credinţa prin cuvintele : „ Eu cred în Dumnezeu Tatăl atotputernic”, O normă importantă a teologiei creştine este să fie aproape de semnificaţie. În domenii diferite acelaşi cuvânt poate avea conotaţii diferite. De exemplu cuvântul cu un singur sens aflat în contextul secular, adesea are mai multe subtilităţi şi nuanţe în teologie.[7] De asemenea percepţia suveranităţi lui Dumnezeu diferă în funcţie de credinţa sau necredinţa celor care abordează conceptul. „Noi credincioşii, recunoaştem deschis postulatul suveranităţii lui Dumnezeu, cu tot ce presupune el şi care este în opoziţie directă cu opiniile şi ideile omului firesc”.[8] Dar şi credincioşii care sunt luminaţi de Duhul Sfânt au o imagine parţială a suveranităţii lui Dumnezeu. Creatorul nu are nevoie de restul creaţiei pentru absolut nimic. El fiind suficient pentru Sine însuşi. De asemenea El este liber. Independenţa Sa este dincolo de dincolo de înţelegerea cunoaşterii umane. Câteodată oamenii cred că Domnul a avut nevoie de părtăşie. Dar această afirmaţie nu are un fundament biblic. Faptul că Dumnezeu există în Trei Persoane, concept dezvoltat mai târziu de Biserica primară, sub numele de Trinitate, înseamnă că nu a fost vorba de singurătate, sau de lipsă de părtăşie înainte de creaţie.

Un alt aspect al puterii lui Dumnezeu este cel al spaţiului şi timpului. Omnipotenţă însemnă că Dumnezeu nu are dimensiune sau mărime spaţială şi este prezent în fiecare punct din spaţiu cu întreaga lui Fiinţă şi în acelaşi timp Dumnezeu se manifestă diferit în spaţii diferite.[9] Dincolo de geneza, universul nu s-a născut şi exista doar în mintea lui Dumnezeu. El era singur şi totuşi nu era neînsoţit. A poruncit şi universul a apărut ex nihilo. În istorie, universul material se conformează poruncilor lui Dumnezeu şi apele potopului, turnul Babel, urgiile din Egipt, sau cazul prorocului Ilie hărănit de corbi, toate ne demonstrează ascultarea de voinţa divină.[10] Dumnezeu este suveran al istoriei. Coroana creaţiei este omul, care este plăsmuit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. (Gen.1:26). Dar omul cade în păcat, şi Dumnezeu promite răscumpărarea (Gen 3.15). El aduce pe scena istoriei pe Avraam, din care descinde poporul evreu, urmează cucerirea ţării promise, dar datorită neascultării asistăm la căderea în robie a Regatului de Nord, (720 î.d.C.)[11]. Nici un împărat din Nord nu a ascultat de Domnul. Istoria îşi urmează cursul. Regatul din Sud, tot datorită neascultării de Dumnezeu cade şi el în robie în 587 î.d.C. Deşii au existat şi reforme religioase în timpul împăraţilor din Sud, ele nu au avut vigoarea necesară pentru a salva poporul evreu. După exil şi sclavie, urmează repatrierea sub stăpânirea lui Cir, reconstrucţia Templului, rezidirea Ierusalimului, sub Nemia şi Ezra, iar apoi cel mai important eveniment, aducerea pe scena istoriei a lui Mesia, (Mat.1:18-25). Toate aceste evenimente istorice sunt evidenţe ale suveranităţii lui Dumnezeu, întărite în Noul Testament de Învierea lui Cristos. (Rom.1:4). [12] Biserica primară trece prin numeroase persecuţii, până în 312 când se uneşte cu Statul, dar deşi istoria bisericii şi umanitatea au finalitate abia în escaton, persecuţia este în general o permanenţă în viaţa bisericii adevărate. Cristos a promis că va judeca lumea după dreptate şi Cuvântul Lui se va împlinii (Iuda. 1:15). Creaţia este un fapt real, acest lucru înseamnă că există un Creator, iar universul vizibil este rezultatul creaţia Lui. Omul este coroana creaţiei şi se află în centrul scopului Său, pentru că doar acest este singura fiinţă biologică vie, cu suflet viu, care poate să înţeleagă conceptul creaţiei. Dumnezeu informează pe om despre zidire, pentru că altfel omul de un unul singur nu l-ar fi descoperit niciodată pe Creator.[13] Revelaţia vine de sus, dinspre Dumnezeu spre om, iar a încerca să inversezi sensul revelaţiei, descoperi altceva, dar în nici un caz pe Creator. Logica bunului simţ ne îndeamnă la credinţă.

Dumnezeu a creat universul material şi spiritual. Chiar dacă omul nu recunoaşte El are dreptul de proprietar absolut de a conduce toate lucrurile. (Mat 20:15); (Rom.9:20 şi urm). Dumnezeu îşi exercită această autoritate în tot universul.(Ef.1:11)[14]. Pretenţia omului de a stăpânii şi a controla nu este justificată, fiindcă nu respectă mandatul dat de Dumnezeu, iar acţionând sub această formă intră în conflict cu stăpânul de drept care este Dumnezeu. Din păcate fiinţa umană este posesoarea unor sensuri şi valori pe care nici nu le creează nici nu le controlează. Aceste valori au fost primite, iar omul a fost doar delegat să administreze aceste valori. Viaţa spirituală întunecată a omului îi arată adevărata natură de fiinţă creată căreia i se pretinde închinare. Mai mult omul nu poate să răspundă la cele mai esenţiale întrebări. Cu toată împotrivirea sa, el este împins de întrebări chinuitoare precum: Ce fel de viitor are fiinţa umană, cine este omul de fapt, care este destinaţia sa ca şi specie.[15]

Teologii abordează conceptul de omnipotenţă al lui Dumnezeu. Este un subiect fascinant, dar o temă care se găseşte într-un permanent conflict cu autonomia omului. Origen vorbeşte despre Dumnezeu ca de tainic, nepreţuit, dinamic, peste toate lucrurile. El respinge distincţia dintre generozitatea lui Dumnezeu şi „demiurgul” ca şi creator al lumii. Pentru Origen Dumnezeu este Unul şi acelaşi atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament.[16] Capacitate Sa nu este circumscrisă doar la ceea ce înţelegem noi în universul fizic limitat. Sfântul Vasile a avut dreptate când a spus că puterea lui Dumnezeu este reală nu numai în ce priveşte lumea de acum, dar şi pentru a modela o mulţime nesfârşită de lumi. Teismul biblic clarifică această doctrina a posibilităţilor. Puterea lui Dumnezeu este o putere conştientă, rezultantă a unei minţi raţionale, ea nu este nicidecum o putere oarbă.[17] De fapt în mod logic şi în realitate nu poate să existe forţe oarbe care să nu fie controlate. Deasupra aşa numitelor forţe impersonale, trebuie să existe o persoană care sa le poată controla. În teologia reformată, dacă Dumnezeu nu este suveran peste întreaga creaţie, El nu este suveran nicidecum. La fel se poate spune şi despre alte atribute ale lui Dumnezeu. [18] Acest lucru este adevărat şi scoate în evidenţă importanţa conceptului de Suveranitate al lui Dumnezeu.

Aşa cum am amintit Henry abordând conceptul de Suveranitate al lui Dumnezeu interacţionează cu alţi teologi. De fapt Henry se află pe o poziţie de apologet. El critică teologii liberali care fac o teologie nebiblică. Henry opune acestor idei liberale citate din Scriptură. Pentru Emill Brunner Dumnezeu înseamnă altceva. „El nu poate să facă totul, şi pe concepţia biblică sunt grefate noţiuni neoplatonice, dionisiace ca : atot-Fiinţei, atot-existenţei, sau Unului-Tot.”[19] Cu alte cuvinte Brunner percepe în mod deliberat un Dumnezeu diferit faţă de Dumnezeul din Scriptură. De fapt Brunner lucrează cu elemente filozofice, în detrimentul unor termeni cu ajutorul cărora poate definii o persoană, ca în final cu ajutorul lor, omul să aibă posibilitatea să construiască relaţii. Totuşi Brunner observă că: „teologia medievală şi de după reformă, aşează puterea lui Dumnezeu nu la începutul şirului atributelor divine ale lui Dumnezeu, ci la sfârşit”.[20] Acest aspect al inversării ordinii atributelor divine depărtează omul de o percepţie corectă a Creatorului. De asemenea pentru Brunner tăria lui Dumnezeu înseamnă aplicarea acestei puteri doar deasupra a ceva ce Dumnezeu a plăsmuit. El este liber să păstreze cursul, determinarea, să facă minuni, sau să nimicească zidirea. Dar el neagă că Dumnezeu este prin realitatea lui omnipotent. „Dumnezeu nu este în Sine Cel Atotputernic.”[21] Henry apreciază verdictul lui Brunner ca şi straniu. De fapt această perspectivă are o puternică tentă liberală la modă în gândirea secolului XX. Astfel: „o concepţie neraţională, neagă întotdeauna înţelegerea metafizică obiectivă despre Dumnezeu, şi îl stopează pe Brunner să demonstreze omnipotenţa inerantă a lui Dumnezeu”.[22]

Părinţii patristici sunt mult mai aproape de realităţile Scripturii. Sursa teologiei lor este Biblia şi nu ideile altor teologi. Origen comunică că Dumnezeu este Prim ca Tată, dar se revelează pe Sine şi lucrează prin Logosul care este Isus Cristos, ce este Personal şi coautor cu Tatăl. Deşii el recunoaşte divinitatea Fiului felul în care foloseşte unele expuneri indică o subordonare.[23] Asemenea tendinţe de subordonare se regăsesc din păcate şi astăzi când doctrina Trinităţii este clarificată şi acceptată în cercurile teologice, dar în marea masă a credincioşilor este în cele mai multe cazuri puţin cunoscută, sau aprofundată. Într-o serie de discuţii persoana Duhului Sfânt este neglijată aproape complet. „Toma D’Aquino face distincţie între potenţia absolută exercitată sau nu, legată de intervenţia Sa miraculoasă şi potenţia ordinata care este exercitată în mod voluntar. Din punct de vedere biblic puterea absolută a lui Dumnezeu este revelată în: creaţie, răscumpărare şi judecată”. [24] Scriptura ne descopere că întreaga istoriei a omenirii este sub Suveranitatea lui Dumnezeu. Nu se poate imagina un Dumnezeu puternic care să nu poată intervenii în creaţia Sa la nivel atomic şi molecular, sau în astrofizică controlând naşterea şi moartea stelelor. Mai corect Dumnezeu este deasupra lor, dar în acelaşi timp El intervine în cele mai intime procese fizice sau spirituale. El intervine în istoria umanităţii şi chiar dacă lumea se degradează moral, Dumnezeu îşi duce la îndeplinire planurile, iar în final urmează judecata. Pike argumentează faptul că neputinţa lui Dumnezeu de a comite păcate, sau de a duce în ispită ( Iacov. 1:13), trebuie privită ca o realitate necesară, iar acest lucru se poate spune numai despre Yahweh, pentru că El are statutul de Dumnezeu. A declara că Dumnezeu păcătuieşte este un dezacord raţional. Dar Iacov îl are în vedere pe Dumnezeul cel viu care este o Fiinţă şi nu se referă la o divinitate la modul general.[25] Biblia ne spune faptul că nimic întinat nu va intra în cetatea sfântă, în Ierusalim (Apoc 21:27). Cerul nu este aşa cum ne imaginăm noi că ar trebuii să fie. Multe din imaginile biblice sun simbolice. Eroare fundamentală în desfăşurarea procesului teologic este faptul că noi dorim un Dumnezeu care trebuie să fie schimbător, similar cu universul pe care L-a creat, univers perceput de simţurile şi aparatele noastre, dar universul de acest gen, şi Creatorul lui sunt altfel prezentate în Scriptură. (Evr.1:10-12) ; (Ps.102:25-27).[26] De asemenea a reduce pe Dumnezeu la nivelul cunoaşterii umane, înseamnă a nega statutul de Dumnezeu, fapt ce reprezintă un păcat.

Se produce în mod deliberat confuzie între voinţă şi putere, care este o pervertire a Scripturii. Unii neagă în mod intenţionat orice distincţie dintre ele.[27] În cele mai multe cazuri oamenii nu au nici măcar voinţă, cu atât mai puţin putere, de a face binele, lucru dovedit începând cu prima pereche de oameni. Suveranitatea lui Dumnezeu era odinioară o expresie înţeleasă de oricine. Ea se folosea în mod curent în literatura religioasă, era o temă frecventă prezentată de la amvon. Astăzi însă a menţiona Suveranitatea lui Dumnezeu, înseamnă în multe părţi, şi biserici să vorbeşti într-o limbă neştiută”.[28] Dumnezeu este alungat tot mai mult, în afara domeniilor noastre de activitate chiar şi de către credincioşi. O lume tehnologică şi puternic informatizată separă universul fizic în care operează omul de Creatorul ei. Acesta este un alt aspect al păcatelor din secolului XX.

Destinul omului este un mod de atitudine şi exercitare a suveranităţii lui Dumnezeu. Isus şi Iuda sunt două dintre exemplele cele mai elocvente. (Ef.1:4-5; Mat.26 :24). Biblia ne vorbeşte despre libertatea de a hotărî a omului, începând de la Adam şi mai departe. În Deutr. 30:15-20, omul poate alege viaţa sau moartea şi istoria se derulează în acest fel. Omul trăieşte viaţa într-un permanent proces de alegere. Furca edenică este ceva foarte actual. Dar Dumnezeu în suveranitatea Sa, permite să lase fiinţele spirituale şi fiinţa umană răzvrătită, căzută în păcat, să aibă posibilitatea de a decide destinul.[29] În mod fatal alegerea este în majoritatea cazurilor o alegere continuă spre rău. Spre deosebire de Satan şi îngerii căzuţi, doar omul care e singura fiinţă răzvrătită cunoscută de noi, are posibilitatea să se întoarcă spre Creator. Pasajul din Apoc.3:20 „Iată eu stau la uşă şi bat” nu e o nepotrivire.

Respingerea lui Mesia de către poporul evreu, chiar dacă apare ca şi contradictoriu, este o consecinţă a posibilităţii omului de a alege. Toată creaţia, microuniversul şi macrouniversul, poartă în sine amprenta celui care a creat-o. Dumnezeu este suveran, El ar fi putut atrage imediat atenţia oamenilor asupra “stelei” în momentul naşterii Mântuitorului dar nu a făcut-o. El oferă favorurile după dorinţă. Dumnezeu l-a înzestrat pe Metusala cu o vigoare care l-a făcut să depăşească existenţa oricărui contemporan al său. Dumnezeu i-a dat lui Samson forţă fizică aşa cum n-a avut nici un alt om pe pământ.[30]. Înzestrarea omului cu putere şi calităţi deosebite de către Dumnezeu, obligă pe om şi la o responsabilitate care deseori este deseori neglijată.

Persoanele care compun Trinitatea, Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt, exprimă omnipotenţă înainte de creaţie. Creatorul are puterea absolută de a fi Dumnezeu însuşi atât în mod interior cât şi exterior. Numai aşa este posibilă consumarea escatologică a lucrurilor viitoare. „El este în Sine – intra se – cum spun teologii latini. Dumnezeu omnipotent este liber să creeze, să păstreze, să răscumpere şi să judece”.[31] Henry nu este de acord cu tot felul de combinaţii pe seama suveranităţii lui Dumnezeu, sau că ideea de putere al lui Dumnezeu este doar normativă. Posibilităţile lui Dumnezeu nu sunt ireale ci absolute. La fel puterea lui Dumnezeu nu este o metaforă, ci un atribut care Î-l defineşte pe Dumnezeu.

Barth afirmă că dacă puterea lui Dumnezeu este o puterea autentică, atunci şi puterea oamenilor este tot o putere reală, deci este puterea lui Dumnezeu, iar noi nu trebuie să zeificăm nebuneşte mediul, istoria sau destinul. În contrast, Crezul Apostolic vorbeşte despre Dumnezeu Tatăl Atotputernic.[32] El merge mai departe şi atacă conceptul de libertate. Bart ajunge la concluzia că puterea Lui Dumnezeu este deopotrivă cu libertatea Sa. Dumnezeu nu este condiţionat de nimic. Dumnezeu este a se, dar asietatea Lui nu este independenţă vidă. Revelaţia lui Dumnezeu este descoperirea Domniei lui care înseamnă autonomie, ontică şi noetică. Autodeterminarea terestră este redusă. „Noi nu suntem liberi să ascultăm Cuvântul dar nu avem puterea să facem binele cu atât mai puţin să ne mântuim.” [33] Se face deosebire între natura lui Dumnezeu şi acţiunile Lui nu în termenii substanţei, ci a identităţii Sale personale. Barth observă faptul că mărturisirile de credinţă considerau suficient sa-I atribuie Lui Dumnezeu singurul atribut al omnipotenţei. Puterea Sa nu operează într-un scenariu creat de om şi chiar dacă acesta este credincios, nu înseamnă că ruga este ascultată, dar importantă este înţelegerea voinţei Sale. Istoria ne indică faptul că puterea Lui Dumnezeu nu s-a interpus întotdeauna pentru izbăvirea poporului Său, fiindcă citim, cum oameni credincioşi au experimentat suferinţa şi moartea( Evr.11:36-37).[34] A spune că planul iniţial al Creatorului a fost zădărnicit de păcat, înseamnă a-l detrona pe Dumnezeu şi al priva de atributul omnipotenţei. El este suveran în toate atributele Sale, în exercitarea puterii Lui, aşa cum voieşte El , când voieşte şi unde voieşte. Faptul aceste este mărturisit pe fiecare pagină a Scripturii.[35] A trăii prin credinţă însemnă a accepta acest lucru împotriva tuturor evidenţelor contrare. Dar noi prin neascultare am adus lui Dumnezeu o ofensă atât de mare, încât era necesară moartea Fiului Său pentru a o reabilita. Crucea este o mărturie pentru demnitatea lui Dumnezeu şi ofensa infinită pe care o aduce păcatul.[36] Domnul este suveran asupra vieţii biologice şi asupra vieţii veşnice a fiinţelor pe care le-a creat. În cazul acesta suveranitatea este legată de lucrarea Sa răscumpărătoare. Credinţa este un dar de la Dumnezeu destinat omului, care în multe cazuri îl refuză, acceptând în locul lui surogate.

Spre deosebire de puterea lui Dumnezeu orice altă forţă este o putere creată. Se are în vedere puteri delegate unor persoane. Toate puterile potrivnice lui Dumnezeu, sunt puteri create, care ulterior au devenit nesupuse. Răzvrătirea îmbracă cele mai variate forme, contând din partea omului pe necunoaşterea Scripturii sau neascultare. Noţiunile presupuse ale filozofiilor seculare re-modelează universul pentru a se potrivii unor modele panteiste, idealiste, sau naturaliste care oglindeşte atracţia omului căzut de a se învrednici pe sine cu autonomie. Istoria religiilor eretice ne arată cum fondatorii acestora îşi gândesc propriile preferinţe asupra lumii reale, şi joacă rolul creatorului universal. Ei neagă atributul dumnezeiesc şi atunci puterea lui Dumnezeu poate fi corelată cu cele mai absurde contradicţii. Proroci, cristoşi mincinoşi, întemeietorii de secte, operează în timpurile prezente, furând slava lui Dumnezeu. Pericolul ca omul să se închine altei persoane nu lui Dumnezeu a fost şi este deosebit de acut. Dacă transferăm puterea, veneraţia şi lauda care aparţin doar lui Dumnezeu, unor puteri mai mici, stele, sau conducători, noi pregătim de fapt, conştient sau inconştienţi, calea pentru închinarea în faţa Diavolului.[37] Nici cele mai „luminate minţi” nu scapă de această capcană. Dar poziţia lui Barth, este una contestabilă. Pentru Barth, Dumnezeu se descopere într-o supraistorie, ce nu este accesibilă muritorilor de rând. Henry îl critică pe bună dreptate.

Carl Henry, în Notes on the Doctrine of God, o lucrare precedentă, arată cum credinţele păgâne şi filozofia seculară au înclinaţia de a concentra personalitatea şi suveranitatea lui Dumnezeu, optând doar pentru una dintre ele, dar niciodată pentru ambele. [38] În mod logic nu poţi despărţii o persoană de caracterul şi atributele sale. A încerca să faci acest lucru înseamnă a diviza personalitatea lucru ce este inacceptabil. Este un nonsens. De fapt tendinţa de polarizare a personalităţii şi suveranităţii lui Dumnezeu, este refuzul de a te supune autorităţii Sale. Pentru unii idealişti posthegelieni, spiritul absolut cuprinde tot ce este valoros în personalitate, deşi spiritul însuşi nu este personal, ci mai degrabă „suprapersonal” El transcede totul: unitatea, (Plotin), substanţa, (Spinoza), spiritul, (Hegel). Absolutul transcendent nu poate fi identificat cu o modalitate specifică fiinţei. Deşi se exprimă în şi prin finit, nimic din ceea ce este limitat nu poate expune natura fundamentală a transcendentului. Definirea termenilor este importantă. Termenul „ Absolut” are diverse sensuri în reprezentările necreştine ale lui Dumnezeu. Uneori Absolut înseamnă a sta într-o totală imperfecţiune şi imposibilitate de comunicare cu altceva. Absolutul lui Hegel a fost înţeles ca o culminarea universului; omul devenind tot mai conştient de sine, a reprezentat tot mai mult absolutul. Astfel omul tinde să devină dumnezeu. Dar personalitatea nu se opune unui tip superior de inteligenţă, ci din contră lipsei de inteligenţă. Problema este dacă Absolutul are conştiinţă şi direcţionare de sine, iar a-i nega personalitatea este un non sens. Dumnezeu nu se poate contesta pe Sine, nu poate să mintă să păcătuiască, nu poate fi înşelat. Dumnezeu nu poate muri. Teologia creştină a asociat corect aceste aserţiuni cu omnipotenţa Sa. Restricţia este în această situaţie o neputinţă raţională. A postula o imposibilitate logică duce la o turnură reprobabilă. Rezultatul neacceptări lui Dumnezeu este refuzul supranaturalului şi în final declararea omnicompetenţei umane[39]. A direcţiona slava lui Dumnezeu spre om altceva sau altcineva presupune fraudă umanistă, o închinare satanică. Toate posibilităţile de atestare şi exprimare a Fiinţei lui sunt reale, spune Barth. Dumnezeu îşi păstrează suveranitatea asupra lor pentru judecata viitoare. În final El va determina făptură umană caracterizată de mândrie şi pe Satan să accepte că numai Dumnezeu stăpâneşte peste toate realităţile şi posibilităţile, fizice (potenţia), morale (potestus) şi legale. Revelaţie lui Dumnezeu se realizează şi prin lucrările Lui maiestoase.[40] Este obligatorie o credinţă în ceea ce spune Biblia pentru a fi liberi. Credinţa în suveranitatea absolută a lui Dumnezeu va elibera Biserica de decăderea pragmatismului, a mondenităţii şi a spiritului lumesc.[41] Credinţa curată în Dumnezeu va păstra şi va întării biserica în momentele de persecuţie şi nu numai. Cristos se roagă Tatălui să păzească ucenicii Săi, nu săi scoată afară din lume (Ioan17:11).[42] „O dimensiune frapantă a păstrării noastre de către Dumnezeu este că nu suntem feriţi de pericol ci păstraţi în mijlocul lui”.[43] Este important să ne recunoaştem şi acceptăm statutul de copii ai lui Dumnezeu, dar situaţi în realitatea unei lumi răzvrătite împotriva Sa. Dumnezeu există într-o ordine fundamentală diferită faţă de creaţiune. Diferenţa dintre Dumnezeu şi noi este mult mai mare ca dintre soare şi făclie, sau globul terestru şi o încăpere.[44] Cartea lui Iov, ar fi cea mai înclinată să pună în dispută suveranitatea lui Dumnezeu, dar ea întrebuinţează expresia de atotputernic cu referire la Dumnezeu, în mod mai repetat decât alte scrieri ale Vechiului Testament.[45]

Omnipotenţa divină este sinonim cu Suveranitatea lui Dumnezeu. Acest atribut le cuprinde, le însumează pe toate celelalte. Suveranitatea lui Dumnezeu este o consecinţă a puterii Sale. Dumnezeu este spirit infinit şi perfect. El este liber, atemporal, nu are dimensiune spaţială. Nici un fizician nu poate să înţeleagă aşa ceva. La porunca Lui universul a venit în fiinţă din nimic. Părtăşia exista şi înainte de creaţie, în Trinitate, dar Dumnezeu în dragostea lui a dorit să aibă părtăşie cu omul. Specia umană nu poate să răspundă la întrebări esenţiale de genul : de unde venim, cine suntem, care este viitorul, destinaţia şi scopul nostru. Refuzând adevărul relevat de Creator, omul va sfârşi într-o spirală a disperării. Fiinţele care s-au răzvrătit sun fiinţe create. Toate încercările de a găsi răspunsuri în altă parte sunt sortite eşecului. Nu avem puterea de a limita suveranitatea lui Dumnezeu nici măcar în cuvinte. El este atotputernic şi face tot ce vrea. Păcatul este o ofensă la adresa Lui, dar păcatul şi răul din lume nu-I limitează suveranitatea. În puterea Sa pune în aplicare planul de răscumpărare a umanităţii prin Cristos şi fiind suprem l-a dus la îndeplinire. Forţele rebele nu se pot împotrivii. Suveranitatea lui Dumnezeu a păstrat poporul evreu şi Biserica de-a lungul veacurilor prin cele mai grele persecuţii. Când au abordat conceptul de omnipotenţă divină, părinţii patristici, sfântul Vasile, Origen, Thoma d’Aquino, au fost mult mai aproape de adevărul Scripturii. În opoziţie, filozofi ca Plotin, Spinoza, Hegel, au căutat răspunsuri în zona absolutului impersonal şi au sfârşit în erori filozofice. Pe de altă parte teologii liberali ca Pike, Brunner, Barth, nu au nici o justificare. Henry le critică punctul de vedere liberal. Ei operează cu adevăruri biblice spuse doar pe jumătate, ignorând în mod deliberat pasaje din Scriptură şi ca rezultat dezvoltă teologii false conduşi de propriile interese şi vanităţi. Henry se luptă cu ei pe bună dreptate, deşii parcă le prezintă prea mult ideile. Henry le opune citate din Scriptură. Argumentele biblice aduse în favoare omnipotenţei divine sunt mai mult decât suficiente. Henry a aprofundat conceptului de Suveranitate al lui Dumnezeu şi este unul dintre puţinii teologi care este biblic, El care atacă filozofia ateistă şi teologia liberală. Legat de acest concept ne-am propus să studiem alte două atribute divine indispensabile puterii lui Dumnezeu.

Concluzie

Dumnezeu este definit ca spirit infinit şi perfect. Biblia ne prezintă un Dumnezeu veşnic, etern, neafectat de trecerea timpului sau de dimensiune spaţială. Analizând aceste calificative ale lui Dumnezeu Henry, ne pune în faţă condiţiile necesare a Suveranităţii. Nu se poate imagina Suveranitatea lui Dumnezeu condiţionată de timp sau spaţiu. În momentul în care omul refuză adevărul revelat de Dumnezeu, el nu va progresa spiritual ci se va adâncii în crize spirituale şi morale. Păcatul este o realitate în viaţa terestră, el este o ofensă adusă lui Dumnezeu, dar prin apariţia păcatului în lume el nu limitează Suveranitatea lui Dumnezeu. Cei care s-au răzvrătit au fost fiinţe create, îngeri care au căzut şi care l-au înşelat şi pe om. Ele au generat o forţă distructivă în univers dar Dumnezeu ca Suveran a păstrat poporul evreu şi Biserica prin cele mai grele persecuţii şi o va păstra până la împlinirea istoriei. Dacă trecerea timpului marchează ireversibil fiinţa umană, în contrast Dumnezeu nu a fost este şi va fi, ci El este. Suveranitate lui Dumnezeu iese în evidenţă şi sub acest aspect.

Bibliografie:
Thoma de Aquino, Summa Theologiae (Despre Dumnezeu). Opere 1. Editura Ştiinţifică Bucureşti 1997
MONTGOMERY JAMES BOICE „ FUNDAMENTE ALE CREDINŢEI CREŞTINE”
Henry F. Carl , Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 5.
Kay Arthur, NUMELE LUI DUMNEZEU, P. O. BOX 182218 CHATTANOOGA, U.S.A.
R.C. Sproul, Doctrinele Harului, Esenţa Teologiei Reformate, Editura Multimedia Arad. 2002
Tozer Aiden Wilson Cunoaşterea Celui Preasfânt Editura Logos 1996 Cluj
Alister E. McGrath, Christian Theologic an Introdution, 1. Theology Doctrinal Introduction 1.Title BT 65. M34 . 1994.
Arthur W. Pink, Suveranitatea lui Dumnezeu, Editura “ LOGOS” Cluj. 1995.
GRUDEM WAYNE „SYSTEMATIC THEOLOGY
John H. Walton, Diagrame şi Tabele Cronologice ale Vechiului Testament, Editura LOGOS 1993.
Henry M. Morris, Creaţionismul Ştiinţific Copyright, 1974, Creation – Life Publisher, Societatea Misionară Română 1992,
Thiessen Clarence Henry, Prelegeri de Teologie Sistematică Revised edition copyright 1979 by Wm B Eerdmans Publishing Company,
Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 1.
Louis Berchof, The Hstorical of Christian Dctrines, Printed and Bound in Great Britain by Biddler Ltd. Guildford and King’s Lynn. Reprinted 1997.
Sfântul Vasile, Hexaemeron, Omilia.1.în Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol.5
Emill Brunner, The Cristian Doctrine of-God, pag 248. în Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, volumul 5.
Pike, Omnipotence and God’s Abiliti to Sin, pag. 208, în Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol.
Charles Hodge, SZSTEMATIC THEOLOGY, vol 1. Introduction, partea 1 Theology,
Iosif Ţon , Să ne cunoaştem Crezul, Editura „Cartea Creştină Oradea” 1998.
Bart Church Dogmatics, II, /1, pag 170. în Henry Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol.5
Jojn Piper, Supremaţia lui Dumnezeu în Predicare, Editura “ Cartea Creştină” Oradea.. 1999.
Henry, Notes on the Doctrine of God ,pag 92-102. în Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol.5.
Juhn F. MacArthur, Când sarea îşi pierde gustul, , Editura „AGAPE” Făgăraş copyright 1997,[1] Boice Fundamente ale Credinţei Creştine
Erickson Millard J, „Teologie Creştină” vol 1

Note de subsol:

[1] Thoma de Aquino, Summa Theologiae (Despre Dumnezeu). Opere 1. Editura Ştiinţifică Bucureşti 1997, pag 391-394
[2] MONTGOMERY JAMES BOICE „ FUNDAMENTE ALE CREDINŢEI CREŞTINE” pag 114
[3] Henry F. Carl , Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 5. pag 349.
[4] Kay Arthur, NUMELE LUI DUMNEZEU, P. O. BOX 182218 CHATTANOOGA, U.S.A. pag 30
[5] R.C. Sproul, Doctrinele Harului, Esenţa Teologiei Reformate, Editura Multimedia Arad. 2002 ,pag 27.
[6] Tozer Aiden Wilson Cunoaşterea Celui Preasfânt Editura Logos 1996 Cluj pag 126
[7] Alister E. McGrath, Christian Theologic an Introdution, 1. Theology Doctrinal Introduction 1.Title BT 65. M34 . 1994. pag 222-223
[8] Arthur W. Pink, Suveranitatea lui Dumnezeu, Editura “ LOGOS” Cluj. 1995.pag 21.
[9] GRUDEM WAYNE „SYSTEMATIC THEOLOGY pag 160-173
[10] Arthur W. Pink, Suveranitatea lui Dumnezeu, pag 29-40.
[11] John H. Walton, Diagrame şi Tabele Cronologice ale Vechiului Testament, Editura LOGOS 1993. pag. 56-58
[12] Henry Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol.5 pag 349.
[13] Henry M. Morris, Creaţionismul Ştiinţific Copyright, 1974, Creation – Life Publisher, Societatea Misionară Română 1992, pag 214
[14] Thiessen Clarence Henry, Prelegeri de Teologie Sistematică Revised edition copyright 1979 by Wm B Eerdmans Publishing Company, pag 139
[15] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 1. pag 164 -165.
[16] Louis Berchof, The Hstorical of Christian Dctrines, Printed and Bound in Great Britain by Biddler Ltd. Guildford and King’s Lynn. Reprinted 1997.pag 71.
[17] Sfântul Vasile, Hexaemeron, Omilia.1.în Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol.5 pag 359
[18] R.C. Sproul, Doctrinele Harului. pag 28
[19] Emill Brunner, The Cristian Doctrine of-God, pag 248. în Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, volumul 5. pag 352.
[20] Emill Brunner, The Cristian Doctrine of-God, pag 248. în Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, volumul 5. pag 352.
[21] Ibd. pag 352.
[22] Henry Carl, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 5. pag 352-353
[23] Louis Berchof, The Hstorical of Christian Dctrines, pag 72
[24] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, volumul 5. pag 352.
[25] Pike, Omnipotence and God’s Abiliti to Sin, pag. 208, în Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol.5 pag 358.
[26] GRUDEM WAYNE „SYSTEMATIC THEOLOGY pag 167
[27] Charles Hodge, SZSTEMATIC THEOLOGY, vol 1. Introduction, partea 1 Theology, pag 410
[28] Arthur W. Pink, Suveranitatea lui Dumnezeu, pag 22.
[29] Iosif Ţon , Să ne cunoaştem Crezul, Editura „Cartea Creştină Oradea” 1998. pag 99-102.
[30] Arthur W. Pink , Suveranitatea lui Dumnezeu, pag 25-28
[31] Henry Carl, Dumnezeu revelaţie şi autoritate vol. 5 pag 356.
[32] Bart Church Dogmatics, II, /1, pag 170. în Henry Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol.5 pag 358.
[33] Barth, Churcs Dogmaticus 1/1 pag 112-78-352. în Henry , Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 5 pag 358- 360.
[34] Arthur W. Pink, Suveranitatea lui Dumnezeu, pag 25.
[35] Ibd. pag 24.
[36] Jojn Piper, Supremaţia lui Dumnezeu în Predicare, Editura “ Cartea Creştină” Oradea.. 1999. pag 31.
[37] Barth, Church Dogmatics, II, /1, pag 256. Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol.5 pag 357-361.
[38] Henry, Notes on the Doctrine of God ,pag 92-102. în Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol.5. pag 349
[39] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol. 5 pag 363-377
[40] Barth în Church Dogmatica, II/1 pag 522, în Henry , Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 5 pag. 362.
[41] Juhn F. MacArthur, Când sarea îşi pierde gustul, , Editura „AGAPE” Făgăraş copyright 1997, pag 180
[42] Boice Fundamente ale Credinţei Creştine pag 491
[43] Erickson Millard J, „Teologie Creştină” vol 1 pag. 425
[44] GRUDEM WAYNE „SYSTEMATIC THEOLOGY pag 162
[45] Henry , Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 5 pag 349