Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Teologie
 

 

 

Cuprins Publicaţie
Nostra Aetate
Apologetica
Teologie
Hegeomai
Istorie
Pastorala
Studiu Biblic
Site-uri Baptiste
Media

 

 


Pagina de Teologie

 

Partea abstractă a teologiei sistematice

 de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.

 

(CONTINUARE)

 

Capitolul 26

PERSOANA LUI CRISTOS.

 

I. Doctrina Trinităţii stă la temelia doctrinei despre Persoana lui Cristos.

 

Acea doctrină este că trei persoane trăiesc într-o natură divină. A fost una dintre aceste persoane, şi nu natura divină în sine, cea care s-a întrupat.

 

1. Nu Divinitatea s-a întrupat, ci una dintre persoanele din Divinitate.

 

2. Nu Tatăl, şi Fiul, şi Duhul, ci numai Fiul singur.

 

3. Nu Dumnezeu în mod abstract şi unit, ci Dumnezeu personal, Cuvântul care era cu Dumnezeu, şi care era Dumnezeu, este cel care s-a făcut trup.

 

4. De aceea, nu a fost ceea ce era comun celor trei persoane cea care şi-a asumat natura noastră; ci a fost cea care, în economia Trinităţii, este deosebită de celelalte.

 

5. De aceea, nu a fost natura sau esenţa divină, ci o persoană cea care trăieşte în acea natură divină în mod egal cu ceilalţi, totuşi care este distins, în relaţia lui cu acea natură divină, cu celelalte persoane ale Trinităţii.

 

Doctrina Trinităţii este, de aceea, esenţial implicată în cea a Persoanei lui Cristos. Din cauza faptului personalităţii individuale în Fiinţa divină, prin virtutea căreia, deşi natura, esenţa şi fiinţa lui sunt aşa una încât el este un Dumnezeu, el este totuşi întreit, încât deosebirile personale de asemenea există, şi acea una persoană, care este Dumnezeu, se poate întrupa fără a implica întruparea celorlalte persoane.

 

Deosebirile personale în Trinitate nu sunt în mod necesar legate de întruparea lui Dumnezeu, ci ele sunt legate de acea persoană divină.

 

Ele sunt de asemenea necesare la lucrarea pe care Cristos a făcut-o. Dacă Dumnezeu ar fi o singură persoană, el nu ar putea manifesta domnia, şi totuşi să se golească pe sine de ea; nu ar putea fi trimis, şi totuşi să fie trimis; nu ar putea fi dătătorul legii, şi de asemenea să se supună în mod voluntar; nu ar putea face ispăşire, şi totuşi să o primească; nu ar putea turna mânia, şi totuşi să o suporte.

 

De aceea, Scriptura învaţă persistent, nu că „Dumnezeu a venit,” „a fost trimis,” „s-a făcut trup,” ci că Dumnezeu „l-a dat pe singurul său Fiu născut,” „l-a trimis pe Fiul nu să condamne lumea,” „l-a trimis pe Fiul său născut din femeie,” „l-a trimis pe singurul său Fiu născut în lume,” şi că „Tatăl l-a trimis pe Fiul pentru a fi Mântuitorul lumii.” Într-adevăr, primul capitol din Ioan, care arată doctrinele Întrupării şi Trinităţii, declară desluşit (Ioan 1:18): „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.”

 

II. Această Persoană, în întruparea lui, a păstrat nealterate relaţiile sale esenţiale cu natura sau esenţa divină.

 

1. Singurul pasaj din Scriptură care pare să se opună la aceasta, este Filipeni 2:5-8; dar o considerare corespunzătoare a acestui pasaj arată că acesta nu se opune. Subordonarea, astfel voluntar asumată de Fiul, a fost evident oficială, şi cea a unei persoane divine faţă de alta. Nu ar fi putut fi o subordonare a unei naturi divine faţă de alta, pentru că există doar o natură divină. Este, de aceea, o subordonare a unei persoane faţă de alta, Fiul faţă de Tatăl. În acea subordonare, nu a fost nici o separare a lui Cristos de natura lui divină. O astfel de separare nu a fost necesară pentru întruparea lui. A fost necesar doar ca el să apară oamenilor ca om, şi nu ca Dumnezeu. De aceea, divinitatea lui a fost ascunsă în forma lui umană. Dar el, fiind Dumnezeu egal cu Tatăl şi cu Duhul, a avut, de drept, stăpânire şi autoritate asupra tuturor creaturilor şi lumilor. Aceasta el a continuat să o aibă esenţial ca Dumnezeu; dar, ca Fiu, el a predat exercitarea acesteia în mâinile Tatălui; astfel că în timpul perioadei rezidenţei sale pământeşti, el a consimţit să fie cel care a fost trimis, şi astfel ca slujitor al Tatălui, făcând voia lui şi ascultând de autoritatea lui. Contextul ne arată aceasta a fi singurul înţeles. Scopul în introducerea acestei afirmaţii este să-i provoace pe filipeni, într-un duh asemănător de supunere de sine, de a-i preţui pe alţii mai mult decât pe ei înşişi (de aceea, un caz de subordonare între egali). Şi după această afirmaţie despre Cristos, Pavel impune această obligaţie prin arătarea faptului cum Tatăl a răsplătit acest act al Fiului, că stăpânirea şi puterea de drept, care aparţine în esenţă lui Dumnezeu, şi de aceea, lui Cristos doar în natura lui divină, a fost conferită lui în natura sa umană, astfel ca „orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul.” Filipeni 1:11.

 

Această poziţie oficială de conducere şi stăpânire a fost cea care a constituit slava pe care el a avut-o cu Tatăl, şi care el s-a rugat Tatălui să i-o acorde din nou. O astfel de rugăciune nu era necesară pentru a o asigura pentru sine ca Dumnezeu, pentru că, în natura lui divină, el a continuat să o aibă deşi nu a exercitat-o; dar aceasta era necesar, de vreme ce aceasta i-a fost de asemenea conferită asupra lui ca om, şi în această privinţă aceasta i-a putut fi conferită doar ca o răsplată sau ca un dar, şi prin consimţământul tuturor persoanelor din Trinitate. (Compară Psalmul 2, în special versetele 6-8, dar tot Psalmul.)

 

Scripturile nu merg mai departe de această idee de subordonare oficială. Ele nu spun nimic despre Cristos lăsând în spate divinitatea lui, ca şi când ar fi fost aruncată ca o haină. Ele nu spun că pentru trăirea lui pe pământ divinitatea lui a trebuit să înceteze sau să fie absorbită în cea a Tatălui şi a Duhului; nici că aceasta a avut o existenţă indefinită într-o stare de tranziţie, aşteptând o reunire după lucrarea de întrupare.

 

Este bine să ne amintim că ele nu doar fac aceasta, dar nu ar putea astfel învăţa, pentru că unii oameni îşi imaginează aceasta şi trec cu vederea ceea ce poate fi arătat mai departe, şi anume,

 

2. Că Scripturile învaţă că în timp ce el era întrupat, el era cu adevărat Dumnezeu.

 

Acest lucru este învăţat atât de deplin, că nu avem nici o dovadă a Divinităţii lui Cristos care să nu fie prezentată cu forţă egală despre el în timp ce el era pe pământ.

 

Toate atributele divinităţii sunt atribuite lui, existenţa veşnică, existenţa în sine, omnipotenţa, omniprezenţa, omniscienţa, prezenţa în cer şi pe pământ, contemplarea şi unitatea cu Tatăl, şi co-lucrarea cu el. Acestea sunt declarate despre el şi manifestate de el în timp ce el a stat în forma unui om în mijlocul ucenicilor săi şi a mulţimii.

 

În timpul aceleiaşi forme el a înfăptuit fapte pe care nimeni altul decât Dumnezeu le poate face de la sine, declarând că aceste fapte au fost făcute prin puterea lui proprie. El a transformat apa în vin, nu prin procesul obişnuit şi încet al naturii, şi instantaneu fără un cuvânt. El a creat pâine şi peşte în mâinile ucenicilor săi. El a controlat vânturile şi valurile. El a iertat păcatul. El a dat viaţă morţilor. El a făcut cunoscute evenimente în locuri îndepărtate. El a cercetat inimile şi a descoperit gândurile secrete ale oamenilor. El şi-a dat viaţa şi şi-a luat-o înapoi.

 

Lucrările constante ale puterii şi energiei sale divine, prin care el este mai presus de toate, ca Dumnezeu, mereu lucrând cu Tatăl, au fost într-adevăr ascunse; dar astfel, uneori, înaintea poporului, şi mai frecvent înaintea ucenicilor săi, divinitatea a strălucit prin voalul care în mod obişnuit a ascuns-o, şi a mărturisit că el era cu adevărat Dumnezeu la fel cum era de asemenea om. Vezi afirmaţiile remarcabile ale lui Cristos despre sine ca fiind co-lucrător cu Tatăl în Ioan 5:17-31.

 

3. El a permis ca să fie tratat ca Dumnezeu în timpul întrupării.

 

Cum a putut fi numit el Dumnezeu în timpul zilelor sale în trup, sau să primească astfel închinare? Cum a putut fi voia Tatălui ca oamenii să-l onoreze pe Fiul chiar aşa cum ei îl onorează pe Tatăl? Cum a putut Elisabeta să o numească pe Maria, mama Domnului meu? Sau îngerii să anunţe păstorilor că Cristos Domnul s-a născut? Sau Petru să declare evreilor că ei l-au răstignit pe Domnul slavei? Sau Pavel să descrie poporul lui Dumnezeu către prezbiterii Efeseni ca Biserica lui Dumnezeu (sau, potrivit unei alte citiri, „Domnul”) pe care el a cumpărat-o cu sângele lui? Cum pot fi avertizaţi oamenii să nu îl răstignească din nou pe Fiul lui Dumnezeu şi să-l calce în picioare? Cum a putut striga Toma către el, „Domnul meu şi Dumnezeul meu?” şi cum mărturiseşte Petru, „Tu eşti Cristosul, Fiul Dumnezeului cel viu”? Aceasta a fost astfel deoarece, deşi era un slujitor, el era încă Domnul, având neştirbite relaţiile sale cu natura lui divină, şi îndreptăţit să aibă aceste nume, după cum a fost de asemenea capabil să facă faptele şi să arate atributele lui Dumnezeu.

 

Importanţa acestui fapt al învăţături Scripturii nu poate fi supraestimat. În relaţiile sale potrivite faţă de alte adevăruri învăţate, acesta devine temelia fiecărei speranţe. Acesta nu este doar o speculaţie. Aceasta intră chiar în viaţa creştinului, capacitându-l să spună: „căci ştiu în cine am crezut. Şi sunt încredinţat că El are putere să păzească ce I-am încredinţat până în ziua aceea.” 2 Timotei 1:12. Nu este suficient pentru noi să ştim că persoana care a murit pentru noi a fost divină înainte ca el să vină în lume. Scripturile ne sigură, şi trebuie să ne mângâiem cu asigurarea, că el era egal divin când era un bebeluş în Betleem, când suferea pe cruce, când se înălţa de pe Muntele Măslinilor, şi chiar acum, în timp ce este în natura umană, el conduce ca Rege Mijlocitor, sau mijloceşte la Tatăl ca mare Preot al nostru. Trebuie chiar să mergem dincolo de ideea unui fel de divinitate, şi să îl recunoaştem ca Dumnezeul neschimbător, care a fost, şi este, şi va fi veşnic, Atotputernic, preaiubitul Fiu al Tatălui, pe care Tatăl îl aude totdeauna, şi căruia i-au fost încredinţate toate lucrurile, pentru ca să fie realizată pe deplin desăvârşirea împărăţiei lui glorioase. Întruparea a fost într-adevăr, doar a unei persoane din Divinitate, dar a unei persoane cu adevărat şi în esenţă divină, a cărui relaţii cu natura divină au rămas neschimbate în timpul întrupării lui pe pământ şi în cer.

 

III. Că Cristos s-a întrupat într-un sens că el a devenit om.

 

Scripturile ne spun că „el s-a făcut trup şi a locuit printre noi;” că el a fost „făcut asemenea fraţilor săi;” că el a fost „fiul omului;” că el a fost „om.” Apostolul spune (Romani 5:15): „un om Cristos Isus.”

 

(1) Prin aceasta nu este înţeles că această persoană Divină a co-existat cu o persoană umană, pentru a fi astfel, în final, două existenţe sau persoane distincte, una primind har şi favoare de la alta. În acest sens, Dumnezeu se poate spune că co-există cu toţi oamenii, în special cu cei drepţi.

 

(2) Nici nu este ideea doar a unei astfel de locuiri, că slava lui Dumnezeu este manifestată atât de special prezentă încât persoana umană era templul divinului. În acest sens, Dumnezeu locuieşte chiar în substanţele materiale, ca în cortul întâlnirii şi în templul lui Dumnezeu. În acest sens Duhul Sfânt locuieşte în trupurile credincioşilor într-o unire mai perfectă. Şi astfel de locuire va atinge forma sa cea mai înaltă când Dumnezeu va locui în templul care va fi compus din sfinţii lui răscumpăraţi.

 

(3) Dar, deşi trupul lui Cristos este templul lui Dumnezeu, este astfel că rezultatul unei uniri nu mai puţin strictă decât una care face persoana care locuieşte în interior de fapt şi cu adevărat un om. În timp ce relaţia cu natura divină rămâne neschimbată, şi Cristos este totuşi Dumnezeu adevărat, relaţia faţă de natura umană este astfel asumată încât Cristos devine de asemenea om cu adevărat. El este născut dintr-o femeie. El vine în trup. El îşi asumă o natură umană care devine, la fel de adevărat şi real, deşi nu la fel de veşnică şi esenţială cu a lui, ca natura lui divină.

 

Scripturile ne descoperă o umanitate proprie, constând dintr-un trup real şi un suflet raţional. Cristos este reprezentat ca, combinând în umanitatea lui tot ceea ce este în cea a noastră, cu excepţia că el, fiind fără păcat, arată acea perfecţiune a umanităţii care a apărut în nimeni altul din rasă cu excepţia lui Adam înainte de căderea lui.

 

Primul. El a avut un trup uman. Acest lucru nu mai este chestionat. În vremurile timpurii au existat viziuni eretice în acest punct. Pentru că materia era considerată inerent rea, a fost presupus că Cristos nu a putut avea un trup material. De aceea, trupul lui a fost presupus a fi fost doar o fantomă, o apariţie a unui om. Probabil la o astfel de erezie se referă Apostolul Ioan. 1 Ioan 4:3; 2 Ioan 7. Cei din vremurile timpurii care au susţinut această opinie au fost cunoscuţi ca a Docetć. Dar aceste erezii au dispărut în curând, şi nu mai este disputat faptul că Cristos a avut un corp uman adevărat compus din oase, şi carne, şi sânge, aşa cum sunt trupurile altor oameni.

 

Afirmaţiile Scripturii cu privire la acest fapt sunt indiscutabile. Se vorbeşte despre Cristos ca fiind conceput în pântecele mamei sale, ca născut, ca trăgând hrana de la pieptul ei, ca primind circumcizia, ca crescând în statură, ca înfometând, însetând, ostenit, ca mâncând, bând, dormind. Ni se spune de durerea lui trupească, despre transpiraţia lui însângerată, de scufundarea lui sub extenuare, despre trupul său străpuns, despre faptul că oasele lui nu au fost zdrobite, despre rănile făcute în mâinile lui de crucificare prin cuiele bătute în el. Părţile trupului său sunt menţionate, - mâinile lui, picioarele lui, coasta lui, capul lui, fruntea lui, obrazul său şi pieptul lui pe care ucenicul lui iubit s-a aplecat. Întreaga reprezentare îl reprezintă ca având o formă exterioară, influenţată de simţuri trupeşti, şi angajat în astfel de acte trupeşti încât să ne asigure de realitatea trupului lui. Nici o altă teorie nu este posibilă decât cea a Docetć.

 

(1) Împotriva teoriei Docetice s-ar putea spune că dacă presupunerea unui trup real era dăunătoare pentru Cristos, nu ar fi fost făcut să fie prezent atât de persistent efortul să prezinte acel trup atât de real şi să influenţeze mulţimea şi pe ucenicii săi să creadă în acesta.

 

(2) Trei pasaje din Scriptură dau mărturie directă împotriva acestui lucru.

 

Evrei 2:14: „Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele.” În timp ce aceasta se referă, într-adevăr, la natura umană în general, aceasta nu poate fi luată spre excluderea chiar a caracteristicilor prin care este descrisă natura umană.

 

Celelalte două pasaje sunt mai puternice, pentru că ei aud direct în apariţii fantomatice, şi Cristos a negat că aceasta era natura lui. Una este naraţiunea în care Cristos umblă pe mare spre barca ucenicilor, Matei 14:22-33. În versetul 26 se spune că ei au strigat: „Este o fantomă,” şi în versetul 27 Cristos le răspunde: „Sunt Eu.”

 

Celălalt este în relatarea acelei întrevederi în care cei care au umblat cu el spre Emaus au relatat prezenţa lui cu ei celor Unsprezece, Luca 24:13-48. Limbajul din versetele 36-39 este: „Pe când vorbeau ei astfel, însuşi Isus a stat în mijlocul lor, şi le-a zis: "Pace vouă!" Plini de frică şi de spaimă, ei credeau că văd un duh. Dar El le-a zis: "Pentru ce sunteţi tulburaţi? Şi de ce vi se ridică astfel de gânduri în inimă? Uitaţi-vă la mâinile şi picioarele Mele, Eu sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi: un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeţi că am Eu.” Apoi el le-a arătat mâinile şi picioarele lui, şi mai departe a cerut o bucată de carne, şi a mâncat „o bucată de peşte fript.”

 

Această acţiune a lui Cristos fie nu a însemnat nimic, fie a însemnat că el a avut, chiar atunci, un trup real, cu toate funcţiile sale în exerciţiu corespunzător.

 

De aceea, faptul că Cristos în întruparea lui a avut un trup uman real, supus la toate infirmităţile nepăcătoase ale trupurilor noastre, este dincolo de orice întrebări.

 

Al doilea. El a avut de asemenea un suflet uman. Dovada acestui lucru a fost considerată aproape la fel de convingătoare. Singura dificultate este că unii presupun că dacă el a avut un suflet uman, el trebuie să fi fost două persoane şi nu una singură. De vreme ce Apollinaris a învăţat că el nu a avut un suflet uman, ci că natura lui divină i-a luat locul acestuia. Teoria lui a fost respinsă aproape în unanimitate, dar a fost înviată din timp în timp, câştigând doar o scurtă şi limitată acceptare, doar pentru a fi din nou uitată când doctrina adevărată a fost arătată.

 

Faptul că o astfel de acceptare a existenţei sufletului uman în Cristos este o dovadă puternică a dovezii adevărului său. Nu este sigur dar probabil este o dovadă puternică. Când teoria naturii divine devenind suflet uman a fost cunoscută, o astfel de credinţă generală în cealaltă doctrină arată impresia naturală făcută de Scriptură; pentru că nu au fost motive din prejudecată, sau pasiune, sau interes personal, de a induce în eroare.

 

Obiecţia că astfel trebuie să fie două persoane în Cristos este o obiecţie la unitatea fiinţei lui; şi aceasta este tot ceea ce conduce la acceptarea doctrinei naturii divine ca substituind sufletul uman. De aceea, dacă astfel este unirea, că Cristos poate ca o persoană trăi în două naturi fără a implica acea dualitate personală, obiecţia întreagă faţă de sufletul uman este înlăturată. Vom vedea în continuare că aceasta se poate realiza. Dacă nu s-ar putea, atunci ar trebui să avem două teorii, fiecare cu dificultăţi: una care rezultă doar din incapacitatea noastră de a înţelege ceea ce poate fi în final un fapt psihologic; cealaltă, care implică o astfel de explicaţie a afirmaţiilor Scripturii referitoare la Cristos, de a nega că este acţiune umană în el, care ar putea fi considerată în oricare alta, şi care de asemenea ne forţează să atribuim divinităţii schimbarea, suferinţa, ispitirea, şi moartea.

 

Haideţi să examinăm aceste două teorii mai întâi în lumina Scripturilor.

 

1. Nu trebuie să uităm ceea ce a fost afirmat anterior referitor la relaţiile persoanelor din Divinitate. Datorită unităţii lui Dumnezeu, Fiul nu posedă o natură divină separată de cea a Tatălui şi a Duhului. De aceea, când se spune că natura divină a lui Cristos a luat locul sufletului său uman, se înţelege că natura divină pe care el a avut-o în comun cu Tatăl şi cu Duhul şi-a asumat umanitatea? Dacă este aşa, întruparea a fost a întregii Divinităţi, Tatăl, Fiul, şi Duhul.

 

Sau se înţelege că un fel sau o parte din natura divină pe care Cristos a avut-o separat de Tatăl şi de Duhul a făcut aceasta? Dacă este aşa, ce a fost acea natură divină? El nu a avut alta decât cea pe care el a avut-o în comun. A susţine altfel înseamnă a afirma, nu o trinitate de persoane în Divinitate, ci trei Dumnezei. Chiar unitatea naturii divine interzice doctrina că natura divină a lui Cristos substituie sufletul lui uman.

 

2. Dar comparaţi cele două teorii cu viaţa intelectuală şi spirituală a lui Cristos aici pe pământ.

 

Nici una nu neagă faptul că au fost fapte intelectuale şi spirituale înfăptuite de Cristos în timp ce era în trup.

 

Teoria obişnuită afirmă că unele au fost înfăptuite de Cristos prin virtutea naturii sale divine, şi unele prin virtutea sufletului său uman. Faptele evident divine sunt atribuite lui ca Dumnezeu, cele evident umane sunt atribuite lui ca om.

 

Faptul că există fapte divine este susţinut de cei care ţin această teorie obişnuită, cât şi de alţii. De asemenea, ei admit că unele fapte sunt dificil de clasificat pentru a determina dacă sunt divine sau umane.

 

De aceea, întrebarea dintre teorii, este dacă există vre-o faptă intelectuală sau spirituală a lui Cristos aici pe pământ care nu ar fi rezultat dintr-o natură divină, dar care este amprentată cu un caracter distinctiv uman? Dacă există vre-una, Cristos trebuie să fi avut un suflet uman.

 

Întrebarea este limitată la aceasta, deşi am putea aduce argumentele anticilor împotriva lui Apollinaris şi a urmaşilor săi; cum ar fi, cum poate Scriptura justificată de el în numirea lui Cristos un om şi în reprezentarea umanităţii sale ca o calificare pentru lucrarea lui de îndreptăţire şi ispăşire, dacă el a avut doar un trup uman? Doar trupul singur constituie umanitatea? Dacă numai trupul a suferit, cum sunt sufletele oamenilor vindecate? Dacă atunci când el a apărut pe pământ ca un om, el a avut doar trupul unui om, nu a fost el, în cel mai important element al umanităţii, doar o apariţie sau fantoma unui om? Doar trupul din umanitate a păcătuit şi a fost condamnat, şi sufletul nu avea nevoie de răscumpărare? A fost virtutea asigurată de natura divină într-o astfel de virtute umană a întrupării? A fost aceasta într-adevăr o virtute?

 

Dar aceste întrebări nu sunt necesare. Afirmaţiile Scripturii sunt ele însele mai mult decât suficiente. Ce spun ele?

 

1. Despre teoria substituirii naturii umane pentru sufletul uman nu se dă nici o limită în toată Scriptura. Nu există nici o silabă care să înveţe ceva mai mult decât că o persoană divină s-a întrupat. Nu se spune nimic despre absenţa unui suflet neuman; nimic din întrupare fiind doar într-o natură umană; nimic de a arăta că natura divină a avut de a face cu lucrarea, cu excepţia în care natura divină era posedată de el care s-a întrupat, dar posedată de el, nu separată de, ci unită cu, celelalte persoane din Divinitate. Scripturile învaţă, nu că natura divină (Dumnezeu) s-a întrupat, ci că el, care, la fel ca Tatăl şi ca Duhul, este Dumnezeu, a devenit om.

 

2. Dar exemplele de emoţie umană sunt abundente.

 

(a) Observaţi mai întâi experienţele deja menţionate în legătură cu trupul; că acesta nu a fost doar un templu în care a locuit Divinitatea; dar că Cristos a experimentat în trupul lui toate acele pasiuni şi dorinţe nepăcătoase care rezultă din asocierea trupului cu sufletul uman. De aici vine oboseala, osteneala, setea, etc. Le experimentează acestea trupul când este separat de suflet? Atunci trupul a afectat natura divină a lui Cristos aşa cum o face un suflet uman? Este natura divină capabilă de o astfel de afecţiune dintr-o simplă organizare materială, o simplă carapace a unui om? Ar putea fi admisă o astfel de idee despre influenţa trupurilor noastre asupra Duhului Sfânt din interior? Trebuie să existe o unire mai esenţială. Cea care afectează astfel, trebuie să fie unită cu natura astfel afectată. Poate fi trupul unui om astfel personal unit cu natura divină a lui Cristos? Are loc unirea cu natura în oricare alt fel decât prin unirea cu persoana în natura divină? Dacă este aşa, de ce să nu fie sufletul în acelaşi fel unit? Este creată o personalitate dublă într-un caz mai mult decât în celălalt? Totuşi obiecţia se face faţă de existenţa unui suflet uman prin care astfel trebuie să existe o personalitate dublă, şi deoarece Cristos este doar o persoană, natura lui divină trebuie să fi fost sufletul lui uman sau trebuie să fi fost înlocuitoare pentru acesta.

 

Dar se poate spune că afecţiunile la care se face referinţă sunt doar cele ale trupului, şi că, chiar printre oameni, ele nu sunt asociate cu sufletul, şi că viaţa indicată în ei este doar viaţa fizică pe care o au toate animalele, şi că o astfel de viaţă nu este inconsecventă cu absenţa unui suflet raţional. Poziţia presupusă nu este corectă; dar, dacă este oferită, aceasta nu oferă nici un avantaj teoriei căreia ne opunem noi. Nu este încă valabil faptul că trupul exercită mai mult sau mai puţin influenţă asupra minţii, la fel cum mintea exercită asupra trupului? Boala trupească slăbeşte mintea. Mintea, prin voinţa ei, susţine, şi, prin încercările sale mintale, deprimă trupul. Astfel, când vedem astfel de rezultate în Cristos, trebuie să le atribuim la aceleaşi cauze ca între oameni. Atunci ce a dat prilej şi putere ispititorului în pustie decât dorinţa trupească născută din postul de patruzeci de zile? Cărui fapt i s-a datorat incapacitatea lui Cristos de a-şi duce crucea până la locul de răstignire, dacă nu eşecului puterilor sale trupeşti, rezultând din agonia îndurată în grădină şi în holul de judecată? În ispitirea lui, de asemenea, ce a fost ispitit de foamea lui trupească? A fost Dumnezeu? A fost natura divină care a luat locul unui suflet uman? Apostolul Iacov declară (1:13, 14) „Dumnezeu nu poate fi ispitit cu rău.” În faţa unei declaraţii atât de pozitive, şi atât de necalificate - scrisă, de asemenea, după ispitirea lui Cristos, şi cu o deplină cunoştinţă a tuturor faptelor sale - trebuie să credem că natura intelectuală şi spirituală a lui Cristos atunci ispitit nu a fost cea divină, şi, de aceea, trebuie să fie cea umană.

 

(b) Dar Scripturile nu doar îl arată pe Cristos supus acestor influenţe reciproce ale trupului şi minţii, şi faţă de ispitirea rezultată de Satan; dar ele ne învaţă că el de asemenea a primit influenţele pline de har ale Duhului Sfânt. Faptul că trupul a fost astfel afectat este neîndoielnic, pentru că trupul a fost născut prin Duhul Sfânt. Dar influenţa Duhului asupra sufletului este învăţată de asemenea. La botezul lui Isus ni se spune că „şi Duhul Sfânt S-a pogorât peste El în chip trupesc, ca un porumbel.” Luca 3:22. „Isus, plin de Duhul Sfânt, S-a întors de la Iordan, şi a fost dus de Duhul în pustie.” Luca 4:1. După ispitire, „Isus, plin de puterea Duhului, S-a întors în Galileea.” Luca 4:14. La Nazaret, în primul lui discurs public amintit, „a dat peste locul unde era scris: "Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia” Luca 4:17, 18. „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-aţi auzit.” Luca 4:21. Acestea au fost cu siguranţă influenţe asupra sufletului său. Cum au putut acestea să fie exercitate, şi de ce astfel exercitate, dacă sufletul era natura divină? Ce nevoie ar fi putut avea divinitatea de consacrare, pentru har? De ce avea nevoie să fie călăuzit, sau, aşa cum Marcu (1:12) exprimă aceasta, să fie condus în pustie? Cum putea o fiinţă divină să ducă lipsă de ceea ce era esenţial divin? Faptul că nevoile trupului să poată fi împlinite, nu este ciudat. Trupul este uman, dar dacă el nu avut suflet uman, ce a fost ceea ce Duhul Sfânt a influenţat?

 

(c) Totuşi, Scripturile nu îl reprezintă pe Cristos ca primind ajutor doar de la o persoană divină. La sfârşitul ispitirii au venit îngerii şi i-au slujit. Se poate spune că aceasta a fost doar pentru trup; dar este îndoielnic dacă aceasta a fost doar pentru trup, pentru că mult din ispitire a fost mintală. Dar, cu siguranţă, a fost agonia duhului lui Cristos, şi nu a trupului, pe care îngerul din Gheţimani a fost trimis să o uşureze.

 

(d) De asemenea avem o acţiune a lui Cristos care nu este consecventă cu ideea că el nu a avut un suflet uman. Găsim exemple de astfel de restricţie intelectuală şi spirituală, limitare şi supunere care nu pot fi adevărate cu privire la Dumnezeu.

 

Declaraţia că Cristos s-a mirat de necredinţa unor anumite persoane este perfect desluşită, când se vorbeşte despre un suflet uman; dar nu, când este atribuită minţii Divinităţii. De asemenea, afirmaţia lui Luca, „Şi Isus creştea în înţelepciune, în statură, şi era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.” Luca 2:52. De asemenea, acea altă afirmaţie despre Cristos, atât de clar şi distinct făcută, despre necunoştinţa lui despre timpul judecăţii finale, Matei 24:36, poate fi înţeleasă ca posibilă doar cu privire la sufletul lui uman, căruia nu i-a fost împărţită cunoştinţa care el trebuie să o fi avut ca Dumnezeu.

 

Ce se va spune de asemenea, despre supunerea lui faţă de părinţi după disputa cu cărturarii din templu? A fost aceasta doar o supunere trupească? Ce înseamnă supunere exclusiv trupească? Oare nu mintea şi inima sunt cele care oferă ascultare şi se supun faţă de autoritate? Atunci, ce a fost astfel supus? A fost natura divină? A fost Dumnezeu însuşi? Poate fi astfel Dumnezeu supus faţă de o creatură? Totuşi, dacă Cristos nu a avut un suflet uman, au fost la Nazaret două fiinţe umane, faţă de care, Dumnezeul infinit şi omnipotent, Conducătorul universului, a fost supus în natura lui divină reală, dăndu-le reverenţă şi ascultare, şi recunoscând în ei o superioritate oficială, şi supunându-se voinţei lor.

 

(e) Cum socotim rugăciunile lui Cristos, dacă el nu a avut un suflet uman? Erau ele doar aplecări ale trupului său prin natura divină interioară, sau erau rostirile unui suflet oprimat cu poveri grele, desfătându-se în conversaţie cu Dumnezeu, şi, cunoscând că există un loc pentru rugăciune, şi căutând şi bucurându-se de privilegiile de a oferi acestea? Este acel suflet, Dumnezeu? Sau este omul, Cristos Isus, ridicându-şi vocea în rugăciuni către Tatăl său divin?

 

Aceste rugăciuni de asemenea, sunt pentru el însuşi; nu doar pentru ceilalţi; cel mai frecvent pentru sine. Vedem un exemplu semnal în Gheţimani. El şi-a propus să se retragă pentru rugăciune cu trei dintre ucenicii săi, spunându-le că sufletul lui este foarte întristat până la moarte. Marcu (14:33), ne spune că aceasta era din cauză că „a început să Se înspăimânte şi să Se mâhnească foarte tare.” „Apoi a mers puţin mai înainte, S-a aruncat la pământ, şi Se ruga ca, dacă este cu putinţă, să treacă de la El ceasul acela.” v. 35. El s-a întors „şi S-a rugat, zicând aceleaşi cuvinte.” v. 39. El a făcut aceasta de trei ori. Nu este aceasta o acţiune umană? Ce este aici potrivit, sau posibil unei inteligenţe sau spirit divin? Dacă a lui a fost un suflet uman, cum altfel ar fi acţionat? Dar, dacă este divin, ce realitate ar fi putut fi în aceste emoţii, ce nevoie ar fi avut? Ce mângâiere, ce tărie ar fi putut câştiga el într-un astfel de act? Pe presupunerea unui suflet uman, este socotită prezenţa acelui înger care îl întăreşte, dar, cum putem explica tărie pe care orice creatură, oricât de înălţată, o poate da Atotputernicului Creator?

 

(f) Chiar limbajul Scripturii referitor la condiţia sufletului său în acea oră de încercare, este convingător. La expresia tocmai citată, se poate adăuga rugăciunea, „dacă este cu putinţă, să treacă de la El ceasul acela.” Marcu 14:35; de asemenea rugăciunea lui, „depărtează de la Mine paharul acesta!” Marcu 14:36. „Acum sufletul Meu este tulburat.” exclamă el. „Şi ce voi zice?... Tată, izbăveşte-Mă din ceasul acesta?... Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta!” Ioan 12:27. „Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu.” Matei 26:39. Ce avem aici decât necaz, angoasă, frică, încredere, dorinţa de eliberare, şi totuşi plină de resemnare? Sunt acestea caracteristici ale unei minţi divine? Sau vedem aici umanitatea completă a lui Cristos descoperită pentru mângâierea şi asigurarea noastră? Pentru ce alt motiv sunt înregistrate aceste fapte? Poate să fie Dumnezeu onorat prin arătarea naturii sale divine astfel sub control şi agonizând, în înfăptuirea acelei mari lucrări despre care se susţine că trebuie să fie făcută numai de Dumnezeu? Cu siguranţă, umanitatea Salvatorului este astfel descoperită, chiar înainte de agonia şi triumful final. Dovada că această aceeaşi persoană este Dumnezeu, nu lipseşte. Este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu, care astfel, în sufletul şi trupul uman, înfăptuieşte lucrarea. Dar este sufletul lui uman, nu natura lui divină, care pledează astfel, şi se contractă, şi se teme, şi care încă de bună voie se supune, se hotărăşte să continue lupta, este întărită de mesagerul lui Dumnezeu, şi din nou, încrezător în Dumnezeu, merge înainte cu un sublim devotament personal faţă de cruce. Distanţa între aceasta şi Dumnezeu este infinită; acest suflet, creatura, finitul, temătorul, schimbătorul, suferindul, încrezătorul, muritorul; şi el, creatorul, infinitul, sprijinul celor care se încred, imuabilul, care nu poate suferi, care nu poate muri. Faptele datorate naturii divine sunt marcate, şi caracteristice, şi tot astfel sunt cele ale naturii umane. În timp ce ne uităm la cele dintâi, trebuie să spunem, acesta este Dumnezeu; nimeni altul nu poate înfăptui astfel de acte, nu poate avea astfel de atribute, nu poate fi numit cu astfel de nume. În mod egal, în timp ce ne uităm la cele din urmă, trebuie să spunem, acesta este om. Nimeni altul decât omul poate astfel suferi, poate fi astfel limitat, poate să se roage astfel. Chiar natura lui Dumnezeu interzice faptul că el ar trebui să se schimbe, că el ar trebui să fie limitat, că el ar trebui să fie dependent, că el ar trebui să fie afectat de ceva din afara lui, că el ar trebui să fie în necunoştinţă cu privire la vre-un viitor eveniment.

 

De aceea, Cristos a avut un suflet uman, cât şi un trup uman. A nega aceasta, şi a afirma că natura divină devine sufletul lui, trebuie să negăm unitatea lui Dumnezeu, care stabileşte natura nedivizată a esenţei lui, şi de asemenea perfecţiunea lui Dumnezeu, care îl face neschimbător, şi omniscient, şi independent, şi impasibil; şi trebuie să afirmăm, când Scriptura îl prezintă printre experienţe intelectuale şi spirituale, care sunt străine lui Dumnezeu, dar sunt din natura sufletului uman, că acestea nu au fost experienţele unui suflet uman, ci ale Divinităţii în sine. Dacă astfel negăm faptul că numele atributele, actele, şi experienţele, naturale faţă de sufletul uman, sunt dovezi ale umanităţii complete, nu trebuie să fim surprinşi de faptul că alţii neagă faptul că el a fost Dumnezeu, oricât de abundent îi atribuie Scripturile nume, atribute şi acte divine.

 

IV. A fost doar o persoană în cele două naturi.

 

Aici nu avem un Dumnezeu şi un om; ci avem pe unul care este Dumnezeu, şi care de asemenea este om; şi care, fiind astfel o persoană, uneşte în sine prin aceste două naturi, multele caracteristici exact opuse necesare pentru lucrarea lui. În ciuda caracterului contradictoriu al naturilor sale, personalitatea este doar una. Că în el ceea ce noi numim „eu,” care marchează individualitatea, în care el nu a fost Tatăl în Divinitate, nici Duhul, a fost comun ambelor naturi. Totuşi, cu natura divină, acesta este inseparabil, necesar, veşnic şi esenţial unit; pentru că acea natură nu se poate schimba, nici să îşi asume noi relaţii; nici măcar făcând aşa când persoana divină, care subzistă în ea, îşi asumă umanitatea. Dar, cu natura umană, personalitatea a fost asociată voluntar şi separabil, deşi nu permanent; natura umană fiind creată pentru acel scop, şi asumată de persoana divină din propria sa voinţă, la împlinirea vremii. De aici Domnul nostru foloseşte invariabil cuvântul „eu” fie în natura lui umană fie în natura divină sau în ambele; când se referă fie la acţiunile şi emoţiile sale umane, fie la lucrările şi atributele divine, sau cu privire la lucrarea lui oficială de Mijlocitor.

 

Dar, deoarece Cristos nu şi-a asumat nici o personalitate adiţională la cea care a avut-o înainte de întrupare, şi deoarece personalitatea în om este cu siguranţă esenţială, se ridică întrebarea: A devenit el astfel cu adevărat un om? Înseamnă aceasta că a fost făcut precum fraţii lui?

 

(a) La aceasta se poate răspunde, că dacă Scripturile reprezintă aceasta aşa cum s-a făcut cu totul, şi totuşi învaţă că Cristos a devenit om, această învăţătura este suficientă; nu avem nevoie de o mărturie în plus. Dumnezeu ştie ce este esenţial pentru constituţia omului.

 

(b) Dar consideraţi dificultatea astfel prezentată. Se spune că pentru a fi complet un om, Cristos trebuie să fie de asemenea o persoană umană. Acceptăm; dar persoana lui nu este o persoană umană atât cât priveşte doar umanitatea, la fel cum este o persoană divină în măsura în care priveşte doar divinitatea? Oare individualitatea dobândeşte un caracter separat de natura căreia îi aparţine? Ar mai fi Cristos divin dacă ar fi Separat de natura lui divină? Dacă ar fi ca el să înceteze din întruparea lui, ar mai fi mai departe om? Ce este personalitatea decât existenţă individuală, şi ce-i dă acesteia caracterul ei, precum uman, angelic, sau divin, decât natura în care aceasta există?

 

O persoană este simplu un individ intelectual şi o existenţă spirituală într-o anumită natură. O persoană divină este una care este aceasta în natura divină. Un înger este unul care este aceasta în natura angelică. Un om este astfel în natura umană. De aceea, Cristos a fost şi este un om datorită intelectului său individual şi existenţei sale spirituale în natura umană, şi este Dumnezeu din cauza intelectului său individual şi existenţei sale spirituale în natura divină. El este Dumnezeu-om pentru că, ca fiind o fiinţă el este o persoană în amândouă naturile, având intelect individual şi existenţă spirituală într-o natură umană şi de asemenea într-o natură divină. Astfel, El este în mod corespunzător o persoană umană şi o persoană divină, dar nu două persoane, pentru că existenţa unei persoane în amândouă aceste naturi este ceea ce îl face doar o singură fiinţă. El este în mod corespunzător o persoană umană, de aceea, aşa cum el ar fi dacă nu ar fi divin, tot aşa cum el este în mod corespunzător o persoană divină aşa cum ar fi dacă nu ar fi om.

 

(c) De asemenea, în cadrul aceleiaşi rase, ce constituie personalitatea? Este aceasta reţinerea continuată neschimbată a aceleiaşi porţiuni identice a naturii comune, acelaşi trup şi suflet? Ştiinţa învaţă schimbare constantă în trup, fără a lăsa o particulă acum din ceea ce a existat în urmă cu ani în urmă. În timp ce sufletul nu poate astfel să fie măsurat, experienţa ne învaţă că schimbări majore au loc chiar acolo; în capacităţile, emoţiile, obiceiurile, tendinţele sale, şi în numeroase alte privinţe. Totuşi, între toate, personalitatea rămâne neschimbată. Newton a fost aceeaşi persoană în maturitate ca atunci când era un bebeluş.

 

(d) Chiar natura morală trece prin schimbări fără modificarea personalităţii, aşa cum este arătat în diferenţa dintre Adam înainte şi după cădere, şi în Pavel la martirizarea lui Ştefan şi atunci când el a exclamat în contemplare a martirizării, „Sunt oferit,” 2 Timotei 4:6.

 

(e) Nici nu este distrusă de separarea practică de o parte a naturii care îi aparţine. Hoţul în Paradis a fost aceeaşi persoană cu care Cristos a vorbit pace, deşi el şi-a lăsat trupul atârnând pe cruce. Sfinţii cu Cristos sunt aceleaşi persoane care odată au locuit pe pământ în trupuri acum descompuse în ţărână.

 

(f) Este recunoscut ca existând neatins chiar în starea de legătură total subconştientă, ca într-o condiţie de pierdere a cunoştinţei produsă de presiune exterioară asupra craniului, sau prin folosirea de cloroform sau alte anestezice; dacă aceasta nu este de asemenea condiţia somnului sănătos.

 

Dacă există aceste fapte, de ce o persoană care posedă o natură nu poate să îşi asume de asemenea şi altă natură, şi totuşi el este o persoană cu adevărat în acea natură aşa cum oricare alţii au aceasta?

 

(g) Dar cineva ar putea obiecta că dificultatea apare, în cazul lui Cristos, din unirea într-o persoană cu două naturi esenţial diferite, în una pe care Cristos a avut-o mai înainte, şi cu care el este esenţial unit, în timp ce alta este doar asumată în timp, şi aceasta, de asemenea, în mod voluntar.

 

Dar aceasta găseşte o analogie suficientă în natura duală unită în persoanele umane obişnuite. Personalitatea există aici neseparabilă faţă de suflet, separabilă de trup. Acest lucru este evident când la moarte personalitatea este cu sufletul în prezenţa lui Dumnezeu, şi nu cu trupul în descompunerea din mormânt.

 

Este adevărat că nu putem vorbi despre aceste două elemente din natura noastră ca fiind separate una faţă de alta atât de departe precum umanitatea şi divinitatea; totuşi cât de mare este distanţa între materie şi spirit! Atât de mare, într-adevăr, încât să fie depăşită de cea dintre finit şi infinit.

 

De asemenea este adevărat că nu putem vorbi despre o astfel de unire esenţială între sufletul uman şi personalitatea sa aşa cum putem despre cea între Cristos şi natura lui divină. Totuşi avem motiv să credem că unirea este atât de completă, încât de la începutul existenţei sufletului prin toată veşnicia, nu va fi nici o separare.

 

Atunci, fără nici un motiv, nu se poate afirma că absenţa unei personalităţi separate pentru natura umană a lui Cristos l-a făcut pe Isus, într-o privinţă, nu asemenea cu fraţii lui. Scriptura afirmă, şi raţiunea susţine ideea, că aceeaşi persoană, existând şi operând, nu ştim cum, dar potrivit cu natura lui Dumnezeu, a fost Dumnezeu cu adevărat; şi, de asemenea, existând în natura umană, şi operând aşa cum o facem noi prin relaţiile conştiente faţă de trupul real şi sufletul uman, din care acea natură a fost compusă, a fost cu adevărat om. În fiecare natură el a cunoscut relaţia cu cealaltă; ca Dumnezeu, cunoscând că el era om, şi ca om, cunoscând că el era Dumnezeu. Totuşi natura divină nu a împărtăşit din cunoştinţa şi experienţa umană pe care el a avut-o despre chin, suferinţă şi ispitire, nu mai mult decât natura umană a experimentat relaţia conştientă a lui Cristos faţă de Tatăl în natura divină, sau să posede atributele omniscienţei sau omniprezenței. Nici una din limitările sau schimbările pe care el le-a experimentat în natura lui umană nu a putut să îl lipsească de divinitatea completă; nici nu a putut vre-una să influenţeze, nici vre-o valoare, apărând din unitatea esenţială a persoanei sale cu natura lui divină, despărţită de umanitatea absolută şi reală asumată de Cristos, şi conştient realizată de el, când a devenit om. Oricum unite, el a fost capabil de experienţă, acţiune, gândire şi cunoştinţă separată, şi, într-adevăr, de existenţă conştientă separată în cele două naturi. Astfel este aceasta cel puţin cu noi. Noi avem experienţe separate de suferinţe şi bucurii ale sufletelor şi trupurilor noastre, şi acest fapt înlătură orice dificultate în a crede că aceasta a fost aşa cu Cristos, în privinţa naturilor sale divină şi umană, când le găsim în Biblia care ne învaţă astfel.

 

Aici noi găsim deplina explicaţie a multor contradicţii aparente implicate în ceea ce este învăţat de noi despre persoana şi lucrarea lui Cristos. Atât de intimă este unirea acelei persoane cu două naturi atât de distincte, încât nu putem mereu să separăm ceea ce spune Cristos despre sine ca Dumnezeu, de ceea ce se spune despre sine ca om. Aceasta, totuşi, ne poate pune în încurcătură în interpretarea Cuvântului lui Dumnezeu, dar nu în armonizarea afirmaţiilor sale. Dar, fără această doctrină, Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi făcut să fie de acord cu sine. Totuşi, când ne amintim că, deşi cu adevărat divin, el este uman, şi că din cauză că este o persoană, tot ceea ce el face în oricare dintre naturi poate să se spune pe deplin că este făcut de el deşi nu a avut alta, vedem că afirmaţiile Scripturii se potrivesc frumos şi mereu în categoriile lor corespunzătoare, şi, în acea unitate duală, fiecare îşi primeşte forţa deplină. În acest fel el despre care se spune că umple universul a fost conţinut în pântecele lui Maria; că el ale căruia sunt vitele de pe o mie de dealuri care au simţit junghiurile foamei; că el care a făcut lumea nu a avut unde să îşi pună capul; că el care a dat smochinului fructul lui, şi a ştiut ceea ce purta, a venit la el, ar fi fost fericit dacă ar fi găsit ceva în el; că el căruia, ca Dumnezeu, îi sunt cunoscute toate lucrurile de la întemeierea lumii, totuşi a oferit rugăciuni fierbinţi, cu agonie şi mijlocire puternică, nu doar pentru alţii, dar în principal pentru el însuşi, şi de asemenea a declarat că el nu ştia când este ziua judecăţii; că el care, ca Dumnezeu, a dat mântuire oamenilor înainte de întruparea lui, din cauza siguranţei lucrării pe care el o va realiza, totuşi, ca om, abordat cu strâmtorarea, şi probabil cu frica de eşec în lucrarea lui, rugându-se ca Tatăl să îndepărteze paharul de la el. Şi, atârnând pe cruce, cât de uluitor este misterul contradicţiei! Ca Dumnezeu, el se bucură de desăvârşirea supremă în neschimbata binecuvântare a naturii sale divine; ca om, el este în agonie vitală deopotrivă a trupului şi a sufletului. Ca Dumnezeu, râurile dragostei reciproce ale Tatălui, şi ale Duhului, şi ale lui Fiul Veşnic, continuă să se reverse neabătut fericirea reciprocă. Ca om, el este victima mâniei Tatălui, care, din cauza păcatului asupra lui, culminează în retragerea Tatălui în mijlocul agonizantului strigăt al Fiului: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?” Cu un strigăt puternic, omul muritor moare; dar viaţa veşnică a lui Dumnezeu rămâne neschimbată.

 

Afirmaţiile depline ale Scripturilor despre acest subiect pot fi astfel exprimate.

 

1. Există un Dumnezeu, în trei persoane, distincte în personalitate dar nedivizate şi neschimbabil la fel în esenţă şi natură.

 

2. Putem vorbi despre o persoană divină, dar nu de o natură divină. Trebuie să spunem natura divină.

 

3. De aceea, persoana divină poate să se întrupeze, şi totuşi întruparea să nu fie a întregii Divinităţi, pentru că persoanele sunt distincte; dar natura divină nu poate, pentru că, aşa cum este comun pentru noi toţi, întruparea lui nu este aceea a întregii Divinităţi.

 

4. A fost o persoană din această Divinitate, Fiul, Cuvântul, care s-a unit atât de mult pe sine cu natura umană, încât a devenit o persoană în acea natură, un om.

 

5. În această unire el şi-a asumat tot ceea ce constituie un om. Faptul că el nu a avut o altă personalitate decât aceea care a existat din totdeauna în natura divină, nu îl face un om impersonal. Aceasta doar interzice ideea unei personalităţi adiţionale exclusive în natura umană.

 

6. Această natură umană a fost asumată din cauza necesităţii de a lucra la mântuire, fiind imposibil ca o fiinţă doar divină să poată trece prin experienţa necesară pentru a-l răscumpăra pe om.

 

7. În preluarea sa, natura divină a lui Cristos a fost pe deplin neschimbată, şi natura umană încă a rămas pur umană.

 

8. Totuşi, caracteristicile personalităţii permit o unire vitală a celor două naturi în persoana lui unică.

 

9. Astfel unind în sine pe Dumnezeu şi omul, Cristos a suferit.

 

10. De aceea, aici nu a fost nici o participare a naturii divine în suferinţă. O astfel de participare ar implica suferinţa efectivă a acelei naturi.

 

11. Dar a existat această legătură a lui Dumnezeu, chiar a esenţei divine nedivizate, că el care a suferit astfel există veşnic şi esenţial în acea esenţă, şi este Dumnezeu.

 

12. Totuşi, intimă după cum este legătura celor două naturi, ele nu sunt fuzionate una în cealaltă, nici Fiul lui Dumnezeu nu îşi pierde existenţa lui conştientă separată cu cealaltă, nici posesia acelor particularităţi care face una divină şi cealaltă umană. Este o singură persoană, cu adevărat Dumnezeu şi cu adevărat om; la fel de mult Dumnezeu deşi nu om; atât de mult om deşi nu Dumnezeu. Umanul nu poate adăuga nimic la divin, cu excepţia că acesta dă persoanei care este divină mijloacele de a suferi pentru noi şi a simpatiza cu noi. Divinul adaugă la uman, doar că îi dă lui care este astfel om acea demnitate, şi slavă, şi putere, care îl face capabil să înfăptuiască lucrarea de mântuire, şi de a da acelei lucrări o valoare inestimabilă.

 

De asemenea se poate da o altă formă de exprimare a faptelor Scripturii:

 

1. Dumnezeu este una în natură, esenţă şi fiinţă; de aceea există doar un Dumnezeu - o natură divină.

 

2. Dumnezeu este trei în persoană - Tatăl, Fiul şi Duhul. De aici în natura divină nedivizată există trei persoane.

 

3. Una dintre aceste persoane (Fiul), şi numai una (nu Tatăl şi Duhul de asemenea), a devenit om. Nu trei persoane au devenit om; de aceea nu natura divină este comună celor trei, ci numai o persoană. Dumnezeu, de aceea, s-a manifestat în trup, nu datorită Divinităţii sau natura divină a devenit trup, ci pentru că Fiul sau Cuvântul, care este Dumnezeu pentru că el există în natura divină, s-a întrupat.

 

4. Devenind om el a rămas totuşi Dumnezeu, pentru că el încă a continuat să existe în natura divină.

 

5. Devenind om el a devenit cu adevărat om după cum el este cu adevărat Dumnezeu, pentru că el şi-a asumat o natură cu adevărat umană deopotrivă în forma sa - trup şi suflet - şi a existat în aceasta într-adevăr aşa cum a făcut-o în natura divină.

 

6. Deoarece aceasta a fost aceeaşi persoană care a devenit om cât şi Dumnezeu, nu au fost doua persoane - una divină şi una umană - ci una în acelaşi timp divină şi umană.

 

7. De aceea, această unică persoană, a avut, în virtutea naturii sale divine, toată experienţa divină; şi în virtutea naturii sale uman, toată experienţa umană; gândind, dorind şi având scopuri ca Dumnezeu, şi exercitând toate atributele divine de omniscienţă, omnipotenţă şi omniprezenţă, etc., şi gândind, dorind şi planificând ca om, cu puteri limitate şi cunoştinţă limitată, supus la ispită, suferinţă, îndoieli şi frici.

 

8. De aceea, această unică persoană, a fost capabilă să sufere şi să suporte pedeapsa fărădelegii omului, pentru că, având natura omului, el a putut deveni reprezentantul omului, şi a putut de asemenea să îndure astfel de suferinţă aşa cum putea fi produsă omului; totuşi, fiind Dumnezeu, el a putut da o valoare unei astfel de suferinţe, care ar face aceasta un echivalent, nu cu pedeapsa unui om, ci cu aceea a întregii rase.

9. Toate dificultăţile în acest fel de a crede aceste lucruri a fi adevărate şi posibile sunt înlăturate prin analogia care este văzută în unirea în om a celor două naturi într-o persoană. Aceasta arată, în cel mai remarcabil mod, o asemănare aproape exactă în fiecare om faţă de acea constituţie şi natură a lui Dumnezeu-omul pe care Scripturile o descoperă în doctrina despre persoana lui Cristos.

 

horizontal rule

ANDREI – UN ÎNDRUMĂTOR SPRE CRISTOS AL CELOR DE APROAPE CÂT ŞI AL CELOR DE DEPARTE

de Marian Ghita

 

Ioan 1:35-42; 12:20-22

 

Andrei, ucenicul Domnului Isus Cristos şi fratele lui Simon Petru, este foarte puţin prezentat în Noul Testament. Acţiunile sale sunt consemnate telegrafic şi par a fi fapte fără vreo valoare anume. Ele însă sunt fapte esenţiale pentru un martor al lui Cristos. Dacă fiecare creştin ar face ceea ce a făcut Andrei, binecuvântarea care s-ar revărsa din partea lui Dumnezeu asupra făptuitorilor, dar şi asupra beneficiarilor acestor fapte, ar fi imensă; numai în ceruri am putea vedea adevărata dimensiune a acestei binecuvântări.

 

Referinţele biblice cu privire la Andrei sunt foarte puţine.

 

- Ioan 1:35-44 – Andrei, un ucenic al lui Ioan Botezătorul, Îl găseşte pe Isus împreună cu un alt ucenic al lui Ioan B., acesta fiind Ioan (evanghelistul). Apoi Andrei îl aduce pe fratele lui, Petru, la Isus;

- Matei 4:18-20; Mc. 1:16-18 – Andrei, alături de Petru, şi de alţi ucenici acceptă chemarea Domnului Isus de a-L urma;

- Mc. 1:29-31 – Andrei locuia împreună cu Petru în aceiaşi casă.

- Mat. 10:1-5; Mc. 3:13-19; Lc. 6:12-16; 9:1-2 – Chemarea celor 12 pentru pregătirea în vederea marii însărcinări;

- Ioan 6:4-9 – În discuţia dintre Domnul Isus şi ucenici, legată de înmulţirea pâinilor şi a peştilor, se remarcă Filip şi Andrei; acesta din urmă indicând un băieţel care are 5 pâini şi 2 peşti, insuficienţi după el pentru a hrăni mulţimea de oameni care era acolo.

- Ioan 12:20-22 – Andrei, împreună cu Filip şi la solicitarea acestuia, merg împreună la Isus pentru a-I vorbi despre nişte greci care-L căutau pe Domnul, cu ocazia prăznuirii ultimului Paşte.

-  Marcu 13:3 – Apare în grupul celor patru ucenici care Îl întreabă pe Domnul cu privire la vremea sfârșitului.

Din aceste pasaje se desprind următoarele: Andrei este fratele lui Simon Petru, primul care l-a găsit pe Domnul Isus Cristos (împreună cu Ioan, fratele lui Iacov). Andrei locuia în aceeaşi casă cu Simon Petru şi cu familia acestuia, în Capernaum în Galileea. Dar, se pare că ei s-au mutat în Capernaum; Betsaida Galileii  fiind cetatea de baştină a lui Andrei şi a lui Petru (Ioan 1:43). Andrei, ca şi Petru, se ocupa cu pescuitul (Mat. 4:18). Posibil să fi avut o anumită stare materială, dar oricum erau „oameni necărturari şi de rând” (Fap. 4:13). Andrei a fost ucenicul lui Ioan Botezătorul (Ioan 1:35,40). În prima întâlnire cu Isus, Andrei a răspuns chemării lui Ioan Botezătorul de a-L urma pe Domnul şi, prin el, ajunge şi Petru să-L urmeze pe Domnul. Ulterior, atunci când Domnul Isus şi-a stabilit locul misiunii Sale în Capernaum în Galileea, Andrei răspunde Domnului de a-L urma, pentru a deveni pescar de oameni (Mat. 4:18-20). Mai târziu, Domnul Isus alege 12 ucenici pentru a-i echipa să devină apostolii Lui; Petru şi Andrei sunt aleşi şi ei în acest grup. Petru apare însă întotdeauna în capul listei celor 12, ca şi conducător al grupului de ucenici, iar Andrei apare doar ca unul din acest grup. Este interesant de văzut că Andrei apare des cu Filip ca şi cum ar fi împreună (erau din Betsaida, cu Andrei şi Petru – Ioan 1:44; apar unul lângă altul în lista celor 12 din Mc. 3:13-19, dar în listele similare din Matei şi Luca, Andrei apare după Petru; la înmulţirea pâinilor şi a peştilor, iarăşi Andrei apare alături de Filip în discuţiile pe care Isus le are cu ucenicii – Ioan 6:4-9; de asemenea, atunci când grecii doresc să-l vadă pe Isus, Filip, care este contactat de greci, îl contactează la rândul lui pe Andrei şi apoi împreună discută cu Domnul Isus – Ioan 12:20-22; toate acestea ne fac să credem că Andrei şi Filip formau o echipă, fiind legaţi unul de celălalt). Ultima apariţie a lui Andrei în Evanghelii este legată de dorinţa grecilor de a-L vedea pe Isus. Este contactat Filip probabil pentru că Betsaida Galileii era o localitate puternic influenţată de cultura greacă, iar aceştia căutau pe cineva care să-i înţeleagă mai bine şi, în acest fel, ei puteau să fie recomandaţi Domnului în vederea unei audienţe cu El. Filip apelează la Andrei, pentru ca împreună să discute despre greci cu Domnul Isus. Andrei apare aici ca unul care îi introduce pe aceşti greci în prezenţa Domnului. El pare să fie un om cu un simţ practic mai dezvoltat decât cel al lui Filip, un om de acţiune. Iar ca și ucenic al Domnului, el era dispus să îndeplinească orice însărcinare.  

 

Andrei, ca şi ceilalţi 11 ucenici, L-a urmat pe Domnul Isus Cristos peste tot unde El a umblat, apoi a devenit şi el apostol al Domnului ca ceilalţi 11. Se pare că Andrei, ca apostol al lui Cristos, a misionat în Sciţia (în nordul imperiului Roman, Rusia de astăzi – de aceea a fost adoptat ca şi patron spiritual al Rusiei de astăzi), dar şi în alte zone (se pare că a fost şi în Dobrogea, în România).

 

Andrei, a fost omul care i-a condus pe alţii la Cristos. El poate fi considerat primul misionar al căminului lui (vezi Ioan 1:41), dar şi primul misionar al altor naţiuni (al neamurilor) (Ioan 12:22).

Ne vom uita, în ceea ce-l priveşte pe Andrei, la 4 lucruri:

 

1)  Experienţa personală a lui Andrei cu Isus (Ioan 1:35-40);

2)  Găsirea aproapelui său și aducerea lui la Isus (Ioan 1:41-42);

3)  Mărturia despre Isus care trebuie dată (Ioan 1:41);

4)  Discutarea cu Isus despre cei ce-L caută (Ioan 12:20-22).

 

1)    Experienţa personală a lui Andrei cu Isus (Ioan 1:35-40)

 

Nu se poate vorbi la Andrei, în pasajul din Ioan 1, despre o cunoaştere profundă a lui cu privire la Isus Cristos. Cunoaşterea lui era cunoaşterea unui începător; încă nu ajunsese ucenic al Domnului. Dar Andrei aflase despre Isus ceea ce a fost esenţial pentru a deveni el însuşi un urmaş al lui Cristos şi un îndrumător pentru alții spre El. Andrei este prototipul creştinului care, din momentul primirii evangheliei, devine un martor efectiv al lui Cristos (vezi şi Pavel – Fap. 9:18-22; vezi „îndată” din v. 20).

 

Andrei l-a cunoscut pe Domnul Isus pe 2 căi:

- Prin propovăduirea lui Ioan Botezătorul (Ioan 1:35-37);

- Prin întâlnirea lui personală cu Isus Cristos (Ioan 1:38-40).

Cele două elemente menționate trebuie să meargă mână în mână. Un creştin trebuie mai întâi să audă vestindu-se Evanghelia lui Cristos; apoi el trebuie să aibă o întâlnire personală reală cu Cristos. În acest fel el se poate bucura în mod real de binecuvântarea din partea Domnului (binecuvântarea asigurării mântuirii prin mărturia lăuntrică a Duhului Sfânt în el – vezi Efes. 1:13-14). Abia apoi Andrei a putut vorbi altora despre Cristos.

 

Trebuie observat faptul că Andrei, cum l-a auzit pe Ioan Botezătorul spunând: „Iată Mielul lui Dumnezeu!”, imediat l-a urmat pe Domnul Isus, lăsându-l în urmă pe Ioan. Aceasta înseamnă că Andrei a crezut ceea ce Ioan a spus, că a luat în serios mesajul acestuia. Andrei nu a considerat că, părăsindu-l pe învățătorului lui pentru a merge după Isus, i-ar aduce vreun prejudiciu lui Ioan Botezătorul (Ioan însuși nu a văzut o asemenea părăsire ca o pierdere a popularității sale – vezi Ioan 3:25-36). Un vestitor al Evangheliei este cu adevărat apreciat atunci când mesajul lui este crezut şi ascultat. Andrei a considerat că trebuie să-L urmeze pe Cristos imediat ce a înţeles implicaţiile mesajului lui Ioan (vezi şi avertizările din Evr. 2:1-4; 3:7-4:11; etc.). Andrei, ca un om de acţiune, se conformează imediat mesajului despre Cristos.

 

În acelaşi timp, Andrei vrea să-L cunoască personal pe Cristos. De aceea, după ce Isus îi invită pe cei doi ucenici acasă la El, Andrei acceptă imediat invitația. Desigur, noi nu avem acest har de a-L cunoaşte pe Isus Cristos ca martori oculari, ca și Andrei (1 Ioan 1:1-4); dar, atunci când L-am primit pe Domnul prin credința în Evanghelia Sa, noi am fost pecetluiți din partea Duhului Sfânt pentru mântuirea adusă de Domnul (Efes. 1:13-14). Dacă noi am deschis Domnului uşa inimii noastre prin credință, am ajuns să avem o experienţă reală a părtăşiei noastre cu El, ca și cum am sta la masă cu El (Apoc. 3:20); exact ca şi Andrei. Cu siguranță, Domnul a ştiut să-l convingă pe Andrei că El este Cristosul, că L-a găsit cu adevărat pe Cel venit din partea lui Dumnezeu Tatăl ca şi Mântuitor. Cu siguranţă că Andrei, chiar dacă în acel moment nu cunoştea toate implicaţiile mesianităţii lui Isus, putea spune cu toată convingerea: „Am găsit pe Mesia” (Ioan 1:41). Această convingere era reală şi vie pentru Andrei. Domnul Însuşi i-a dat-o într-un mod viu şi personal. Astfel, Andrei a fost convertit prin Evanghelie și astfel, el a ajuns să fie calificat pentru mărturia despre Cristos în faţa fratelui său, Simon Petru.

 

2)    Găsirea aproapelui său și aducerea lui la Isus (Ioan 1:41-42)

 

 Foarte telegrafic ni se spune: „El (Andrei), cel dintâi, a găsit pe fratele său Simon”. În această afirmaţie avem prezentată, însă, o lucrare deosebită – o lucrare pe care trebuie să o facem şi noi prin mărturisirea Evangheliei.

 

În primul rând, Andrei a găsit pe fratele său. Andrei a început evanghelizarea cu cele mai apropiate persoane de lângă el. Fratele său, Simon, locuia în aceeaşi casă cu el. Deci, Andrei a început cu cei din casa lui. Şi noi trebuie să facem la fel. Să evanghelizăm pe cei din familia noastră (soţi, copii, părinţi, fraţi). Aceasta înseamnă să vestim Evanghelia prin cele mai normale relaţii. Fiind în aceeaşi casă, membrii unei familii (fie că este vorba de familii restrânse, sau de familii extinse – ca în vremea lui Andrei) au relaţii zilnice în munca lor, în contactele de acasă. Prea des ne gândim la evanghelizare ca un demers specializat (a da filmul Isus, a urma o anumită procedură) când de fapt în Noul Testament, atunci când se vorbeşte despre cum să trăim un adevăr spiritual, mereu ni se spune despre aplicarea acelui adevăr în relaţiile dintre soţi, dintre părinţi şi copii, dintre patroni şi angajaţi, dintre creştini şi cei din jurul lor, etc. (vezi epistolele NT). Aceasta înseamnă să ne apropiem de aceștia în modul cel mai firesc cu putinţă (în relaţiile zilnice și în preocupările care îi adună pe cei apropiaţi laolaltă).

 

În al 2-lea rând, Andrei a găsit pe fratele său. Aceasta înseamnă că Andrei a decis să se ducă el la Simon; nu a aşteptat să vină Simon la el. Andrei, cunoscându-l bine pe fratele lui, s-a apropiat de Simon în modul în care Simon putea să înţeleagă cel mai bine mesajul evangheliei. Andrei nu a ţinut un serviciu divin în care Simon putea să audă Evanghelia. Andrei s-a apropiat de Simon în modul cel mai natural cu putinţă, adresându-se în limbajul cel mai firesc şi cel mai potrivit pentru ca Simon să înţeleagă implicaţiile mesajului lui Cristos. Nu este nici o filozofie în a găsi pe cineva ca să-i vesteşti Evanghelia. Aproapele nostru trebuie să simtă apropierea Cuvântului lui Dumnezeu la nivelul inimii sale (vezi Rom. 10:6-8), și aceasta presupune vestirea Cuvântului prin mărturie personală și naturală. Un pescar dacă vrea să-şi asigure succesul pescuitului său trebuie să meargă exact acolo unde este peştele, la momentul când este sigură prinderea lui, cu mijloace potrivite prinderii sale şi în maniera cea mai potrivită.

 

În al 3-lea rând, Andrei l-a adus la Isus pe fratele lui, Simon. Aceasta a fost o acţiune foarte simplă în ea însăşi, dar vitală şi decisivă pentru convertire. Această acțiune nu presupune o pregătire spirituală profundă, sau una academică. Nu a însemnat pentru Andrei realizarea a ceva sofisticat și complex. Andrei doar l-a convins pe Simon să se lase dus înaintea lui Isus. Transformarea lui Simon, cunoaşterea despre Cristos pe care el a acumulat-o, echiparea lui spirituală, şi toată opera spirituală realizată în viaţa lui, au fost în totalitate lucrarea Domnului Isus Cristos Însuşi, prin Duhul Sfânt. Secretul a ce a ajuns Petru se află în Cristos; de aceea, faptul că Andrei l-a adus pe fratele lui la Cristos nu atribuie vreun merit lui Andrei, dar în acelaşi timp el a făcut cel mai extraordinar lucru pentru Petru, un lucru care depăşeşte opera celor mai extraordinari conducători, sau pedagogi ai acestei lumi. Un lucru la îndemâna oricăruia (cine era Andrei?), aşa de simplu, banal, dar atât de extraordinar – „Şi l-a adus la Isus”. Aceasta ne cere şi nouă Domnul fiecăruia dintre noi, cei care L-au întâlnit şi L-au primit pe Cristos în viaţa lor, cu privire la cei dragi şi apropiaţi ai noştri.

 

Ce înseamnă a aduce pe cineva la Cristos? Mai întâi trebuie precizat că aceasta nu înseamnă să aducem pe cineva la Biserică (chiar dacă acest lucru are binecuvântările sale). Omul trebuie adus la Cristos. Este simplu să ne dăm seama ce a însemnat aceasta pentru Andrei. Dar pentru noi ce înseamnă acest lucru? Nu este altceva decât vestirea evangheliei lui Dumnezeu aproapelui nostru în contextul vieții sale personale, arătându-i că Împărăția lui Dumnezeu s-a apropiat de el, în nevoile sale, prin Cristos. Când facem acest lucru în modul cel mai natural și simplu, cu dragoste față de el, cu o inimă curată, în duh de rugăciune, bazându-ne pe puterea Duhului Sfânt, noi aducem pe cineva la Isus. Când noi îi vestim vestea aceasta bună, dându-i posibilitatea să vadă în noi o viaţă transformată de Evanghelie, acest lucru îl atrage pe om la Isus Cristos. Va ajunge şi el să-şi dorească binecuvântările pe care le are un credincios şi va ajunge şi el să cheme numele Domnului ca să fie mântuit (Rom. 10:13). Merită să studiem cu atenţie pasajul din Rom. 10:4-13. Aici ni se spune că vestea despre Cristos reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu care se apropie de inima omului. A-l aduce pe cineva la Cristos înseamnă de fapt a-i vesti omului că Domnul Isus – Cuvântul lui Dumnezeu, S-a coborât aproape de fiecare din noi. În situaţia în care este omul respectiv (în contextul vieţii sale, în starea spirituală în care el este, oricât de decăzută ar fi ea, în nevoile sale reale), Domnul Isus S-a coborât la nivelul oricărui om, a experienţei oricăruia, şi El are soluţii pentru întreaga stare a lui. Când acel om crede vestea bună a mântuirii şi Îl roagă cu credinţă pe Domnul să-l mântuiască din starea lui păcătoasă atunci Domnul, care este (prin Duhul Sfânt) lângă el îl va mântui (Rom. 10:13). Când noi vestim vestea despre Cristos pe înţelesul aproapelui nostru, pe limbajul său, apropiindu-ne de el fără jenă şi în dragoste, atunci îl facem să înţeleagă că Cuvântul este aproape de el şi nu are altceva de făcut decât să cheme (în duhul lui) Numele Domnului, crezând în El. În acest fel aducem pe cineva la Cristos. Prin Cuvântul lui Dumnezeu vestit lor, Cristos Însuşi se apropie de inima aproapelui nostru și-i dăruiește credința mântuitoare (Rom. 10:17). În acest caz, ce mare avantaj trebuie să aibă cel din familia noastră prin relaţia apropiată pe care o are cu noi. Când Petru vorbeşte de purtarea nevestelor credincioase faţă de soţii lor necredincioşi (1 Pet. 3:1-4), el este conştient de faptul că prin acea purtare curată, evlavioasă, blândă şi liniştită, prin acea apropiere caldă şi personală, Însuşi Cristos se apropie (prin Duhul Sfânt) de soţul necredincios. În această stare de apropiere caldă și plăcută, vestirea Cuvântului lui Dumnezeu străpunge inima celui necredincios (vezi şi 2 Cor. 2:14-17). Dumnezeu Îi vorbește lui. Cristos deja este faţă în faţă cu aproapele nostru necredincios.

 

3)    Mărturia despre Isus care trebuie dată (Ioan 1:41)

 

Dacă maniera de a găsi pe aproapele nostru diferă în funcţie de personalitatea, nevoile, contextul vieţii lui, mărturia despre Isus care trebuie dată nu trebuie să difere de mesajul Evangheliei prezentat în Sfintele Scripturi (vezi 1 Cor. 15:1-11). Evanghelia este una singură; nu sunt mai multe evanghelii care aduc mântuirea (Gal. 1:6-12). Andrei a avut pentru fratele său un mesaj foarte clar, precis şi scurt. Desigur, trebuie luat în calcul faptul că Ioan, în Evanghelia lui, redă doar într-o singură propoziţie mesajul pe care Andrei l-a adus lui Simon: „Noi am găsit pe Mesia (care tălmăcit însemnează Cristos)”. Discuţia avută cu Simon credem că a fost mult mai amplă. Dar în această afirmaţie a lui Andrei avem esenţa mesajului transmis.

 

În primul rând, mesajul lui Andrei a fost despre Mesia (Cristos). Mesajul Evangheliei, din partea lui Dumnezeu, predicat de apostoli, expus în Sfânta Scriptură, este despre Cristos (Rom. 1:1-5). Fiind despre Cristos, această veste bună este „puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede” (Rom. 1:16). Trebuie subliniat faptul că Andrei L-a vestit pe Cristosul cel adevărat – pe Isus din Nazaretul Galileii, Cel în care S-a întrupat Cuvântul lui Dumnezeu, Singurul venit de la Tatăl ceresc, Unicul Fiu al Său, Cel Veşnic (Ioan 1:1-18; 1 Ioan 1:1-4). Andrei nu a vestit un alt Cristos. El L-a vestit pe Acela despre care Ioan Botezătorul a spus: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1:29, 36). Andrei nu a vestit o filozofie despre Cristos, el a vestit o Persoană. Pe Isus din Nazaretul Galileii. Dumnezeu Şi-a trimis Cuvântul pe pământ nu doar prin vorbe, ci a trimis Cuvântul Întrupat într-o Persoană în carne şi oase (Ioan 1:14). Este foarte important să vestim pe adevăratul Cristos. Pe Cel prezentat de Sfintele Scripturi. Altminteri, mântuirea noastră ca şi vestitori ai Evangheliei, şi al celor ce o primesc de la noi va fi compromisă (1 Cor. 15:1-2; Gal. 1:6-9).

 

În al 2-lea rând, mesajul lui Andrei a fost în acord total cu întreaga Scriptură sfântă. Pavel menționează foarte clar acest lucru în Rom. 1:1-2: „Pavel...pus deoparte ca să vestească Evanghelia lui Dumnezeu, pe care o făgăduise mai înainte prin proorocii Săi în Sfintele Scripturi”. Acest lucru este foarte des invocat în Noul Testament, atunci când este vorba despre Evanghelia lui Cristos. O evanghelie nescripturală nu este Evanghelia lui Dumnezeu, deci nu este o veste bună. Andrei îi vestește fratelui său ceea ce a învățat de la Ioan Botezătorul (solul lui Dumnezeu, cel care a pregătit calea Domnului, conform Scripturii – Mat. 11:10; 3:3; Ioan 1:36,41) și ceea ce a auzit de la Domnul Isus Cristos (Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu – Ioan 1:1-18). Andrei nu a vestit altceva. Doar mesajul Scripturii conduce pe cineva la mântuire și viață veșnică (2 Tim. 3:14-17).   

 

În al 3-lea rând, Andrei afirmă despre Cristos: „Noi L-am găsit”. Evanghelia lui Cristos nu este o filozofie omenească și nici o închipuire a minții oamenilor. Ea este o istorie reală, bazate pe fapte reale și pe lucrarea lui Dumnezeu într-o persoană reală și divină – în Domnul Isus Cristos (1 Cor. 15:1-11). Andrei a putut depune o mărturie clară şi incontestabilă despre Cristos. El a fost martor ocular al lui Cristos, alături de ceilalți 11 ucenici ai Domnului (vezi 1 Ioan 1:1-4; Ioan 1:40). Andrei a stat cu Isus de vorbă în casa Acestuia (Ioan 1:38-39). Experienţa sa a fost reală cu Cristos. Andrei nu a auzit vorbindu-Se despre Cristos de la alţi oameni. Deşi noi nu avem privilegiul lui Andrei de a sta de vorbă cu Domnul Isus, Cel în carne şi oase şi care a trăit o vreme pe pământ, noi ar trebui, aşa cum s-a menţionat mai sus, să-L fi primit pe Domnul în vieţile noastre (Apoc. 3:20) şi să experimentăm prezenţa Lui prin Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. În acest fel şi noi putem spune: „Noi am găsit pe Mesia”. Aceasta înseamnă că noi avem dovezi vii şi incontestabile despre Cristos (cele din Scripturi şi cele din experienţa prezenţei Lui în noi – prezenţă dovedită prin mântuirea şi viaţa nouă pe care o trăim în puterea Domnului Cel viu şi a Duhului Sfânt care locuieşte în noi – Gal. 2:20).

 

Desigur, Andrei nu cunoştea la acel moment totul despre Cristos. Aceasta înseamnă că nu a putut răspunde tuturor întrebărilor lui Simon Petru cu privire la Cristos, dar Andrei a putut să-l ducă pe fratele lui la Isus, ca astfel să aibă Simon însuşi experienţa prezenţei şi lucrării lui Cristos, aşa cum şi el (Andrei) a avut-o. Andrei, ca şi Filip, au condus pe apropiaţii lor la Isus (Ioan 1:42,46). Noi nu suntem chemaţi să-L prezentăm pe Domnul Isus Cristos altora în aşa fel ca să arătăm că noi cunoaştem totul despre Cristos, că avem cunoştinţe despre El. Nimeni nu poate avea această pretenţie aici pe pământ; unii cunosc chiar foarte puţine despre Cristos. Dar atunci când noi transmitem mesajul: „noi am găsit pe Cristos”, altora, ca unii care într-adevăr l-am găsit pe Cristos, atunci, şi numai atunci, avem şansa să-l conducem pe aproapele nostru direct la Cristos, ca şi Andrei. În plus, ca şi Andrei, aproapele nostru (cel din casa noastră) poate să-L vadă pe Cristos în noi, în trăirea de fiecare zi, ca apoi să-L vadă pe Cristos în propria sa viață.

 

4)    Discutarea cu Isus despre cei ce-L caută (Ioan 12:20-22)

 

Andrei, el, cel dintâi (Ioan 1:41), a fost omul care şi-a adus fratele la Domnul Isus Cristos. Andrei, deci, a fost primul misionar pentru cei din casa lui. În Ioan 12:20-22 îl vedem pe Andrei din nou, dar de data aceasta, ca primul misionar al neamurilor, al celor de departe (aici misionar al unor greci). El inaugurează astfel misiunea între neamuri, înaintea lui Pavel – misiunea între cei de departe. Andrei acţionează oarecum similar faţă de situaţia cu fratele său, dar în acelaşi timp şi diferit. În ambele cazuri Andrei consideră că soluţia evanghelizării este la Isus Însuşi (Ioan 1:42; 12:22).

 

De data aceasta cei care solicită o întrevedere cu Isus sunt grecii înşişi. Ei îl contactează pe Filip (care era din Betsaida Galileii – Ioan 1:44; aici erau mulţi greci, şi o mare influenţă grecească; de aceea se spunea Galileea neamurilor – Matei 4:15). Filip, probabil având reţinere ca orice iudeu evlavios faţă de cei dintre neamuri, nu merge direct la Isus ci merge la Andrei; probabil pentru a-l consulta ce să facă în acest caz. Filip, ca şi Petru (Fap. 10), probabil considera că grecii erai necuraţi. Posibil că şi Andrei avea acelaşi fel de gândire ca şi ceilalţi. Dar Andrei nu-şi face prea mari probleme în acest sens, sau dacă şi le face el acţionează în modul cel mai potrivit. Îl ia pe Filip şi merg amândoi la Isus. Probabil el a considerat că nu are de ce să-şi facă el probleme de conştiinţă atâta timp cât Isus avea să dea verdictul cu privire la dorinţa grecilor. De multe ori, noi ne facem probleme: „este bine cutare lucru, sau nu este bine?” (nu mă refer la lucruri care sunt arătate în mod clar în Scriptură că sunt greşite sau nu, ci la cele care ne solicită gândirea noastră). „Este bine să invit un țigan, sau un puşcăriaş la Cristos sau nu? Este bine să-i invit pe aceștia să asculte Evanghelia în Biserică?” Şi multe alte întrebări de acest gen. Andrei ne arată soluţia: „Să mergem cu acea problemă la Isus”. Şi dacă ne întreabă altcineva un anumit lucru la care nu avem răspuns să-i spunem: „Să aducem problema înaintea Domnului şi să ne dea El răspunsul”. Prin aceasta Andrei se arată ca un om realist, conştient de limitele sale, dar ca unul care consideră că problema trebuie rezolvată şi Cel care o poate rezolva este Domnul Isus Cristos Însuși; de aceea Andrei merge direct la Isus. Andrei îl ajută aici pe Filip, şi împreună merg la Domnul. Problema grecilor nu este rezolvată cu grecii, ci cu Domnul. Aceasta înseamnă că fiecare dintre noi cei credincioşi, ne vom confrunta cu probleme care depăşesc cadrul înţelegerii noastre şi care depăşesc cadrul a ceea ce este în general acceptat de comunitatea din care noi facem parte. Tendinţa noastră este ca să abandonăm problema în speranţa că cei calificaţi, sau cei specializaţi în probleme delicate, sau cei cu o mai mare autoritate, se vor implica în rezolvarea lor. Dar noi, ca şi Andrei, ar trebui să spunem: „Problema trebuie rezolvată, noi nu putem, dar hai să mergem înaintea Domnului şi în duh de rugăciune să-i cerem implicarea Lui în rezolvarea acesteia”. A merge la Isus cu o problemă delicată înseamnă a sta înaintea Domnului în rugăciune, înaintea Cuvântului Scripturii, antrenând şi pe alţii în acest demers şi a ne ruga Lui să rezolve problema respectivă. Desigur El va da soluţii dumnezeieşti (vezi răspunsul Domnului dat lui Andrei şi lui Filip – Ioan 12:23-36). Domnul a arătat strategia pe care o are în mântuirea tuturor oamenilor (chiar şi a grecilor), strategia care implica moartea Sa ispăşitoare pentru toţi oamenii pentru ca toţi cei care vor crede în El să fie mântuiţi (orice om care crede – Rom. 10:13). Se pare că Andrei şi Filip au înţeles acum pasajul din Isaia 49:5-7 în care se arată că Domnul Isus va deveni Mântuitorul tuturor neamurilor, pentru că pentru El este prea puţin să fie Mântuitorul doar al lui Israel. În prezenţa Domnului oricine va căpăta o înţelegere mult mai profundă asupra Persoanei şi lucrării Sale.

 

Grecii erau din afara poporului Israel. Erau, de asemenea, mai păcătoşi decât iudeii. Era mult mai greu, din punctul de vedere a unui iudeu ca aceştia să fie mântuiţi. Andrei, ca unul care nu-i cunoaşte în mod direct pe greci (nu erau din familia lui, nu avea contact cu ei), consideră că a veni la Domnul Isus pentru a rezolva problema mântuirii lor este cel mai bun lucru cu putinţă. Dar el nu merge singur. Merge cu Filip. Andrei, prin acest mod de a acţiona, ne arată importanţa rugăciunii de mijlocire pentru mântuirea celor de departe din punctul nostru de vedere şi importanţa părtăşiei cu alţi credincioşi în rugăciune pentru mântuirea acestora. Andrei ne arată că trebuie să mijlocim pentru toţi oamenii în vederea mântuirii lor, înaintea lui Dumnezeu (1 Tim. 2:1-7). Nu trebuie să ne implicăm doar în mântuirea celor pe care îi considerăm noi că ar putea fi mântuiţi, şi nu trebuie să-i ignorăm pe cei de departe de noi; trebuie să facem front comun pentru mântuirea tuturor oamenilor. Aceasta este voia lui Dumnezeu (1 Tim. 2:3-4).

 

Concluzii

 

Andrei este un excelent misionar, chiar dacă opera lui nu se arată a fi una extraordinară. El ne arată lucrurile esenţiale în mărturisirea Evangheliei şi le aplică în modul cel mai simplu şi cel mai concret.

 

El consideră că este dator să spună şi fratelui său despre ceea ce ştie despre Cristos, dar el nu ignoră nici pe cei de departe, chiar dacă nu el îi evanghelizează. În esenţă, soluţia pentru el de evanghelizare este „a aduce pe cel necredincios la Domnul Isus pentru ca El să-i ofere binecuvântarea mântuirii, dar şi a merge el însuşi înaintea Domnului (şi în părtăşie cu alţii) pentru a-I vorbi despre cel necredincios”.

 

Andrei este un om de succes în evanghelizare pentru că el, deşi un om simplu şi fără veleităţi ca cele ale lui Pavel, ştie să aducă pe cineva la Isus, şi, în acelaşi timp, să vorbească lui Isus despre alții, cu credinţa fermă că Domnul Isus este cu adevărat Mântuitorul tuturor oamenilor. Aici avem procesul evanghelizării în cea mai simplă formă, în forma în care cei mai simpli dintre credincioși se pot implica. Dacă fiecare dintre noi, cei care ne considerăm copiii lui Dumnezeu prin Cristos, am lua exemplul lui Andrei și l-am aplica în viața noastră, atunci ne-am bucura de binecuvântarea conținută în împlinirea adevărului din Matei 24:14: „Evanghelia aceasta a Împărăției va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârșitul”. AMIN.

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi


 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate