Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Teologie
 

 

 

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Hegeomai
Istorie
Pastorala
Studiu Biblic
Site-uri Baptiste
Media

 

 


Pagina de Teologie

 

Împărţia Lui Dumnezeu vis sau realitate?

Dr. Benjamin Cocar

 

S-a zis iarăşi celor din vechime: oricine îşi va lăsa nevasta, să-i dea o carte de despărţire

 

I. CE SPUNE BIBLIA DESPRE DIVORŢ?

 

În lumea noastră este o epidemie de divorţuri! 

 

În veacul în care totul se permite, divorţurile ţin rând cu rata căsătoriilor.

Este Biblia intersată de problema divorţului la nivelul practic sau doar prezintă idealul divin fără vre-un interes pentru ceea ce se întâmplă între oamenii de astăzi?

 

Cât de permanent este legământul căsătorie în ochii Lui Dumnezeu?

 

Dacă divorţul este permis, pe ce bază? Când se întâmplă, care este responsabilitatea primară a credincioşilor?

Care este treaba bisericii?

 

Este o opţiune recăsătoria? Când se face aşa ceva, trăiesc oare în păcat?

 

Care este speranţa răscumpărării pentru cei ale căror căsătorii eşuează, sau nu este?

 

Se contrazice Vechiul cu Noul Testament în această privinţă?

 

Care sunt principiile etern valabile ale Lui Dumnezeu?

 

Cred că divorţul este împotriva rânduielii lui Dumnezeu deoarece:

1. Dumnezeu urăşte despărţirea în căsătorie, Maleahi 2:16.

2. Domnul Isus spune că de la început Dumnezeu n-a gândit divorţul, Matei 19:8; Marcu 10:9.

3. Unitatea căsătoriei, „un singur trup,” exclude ideea de despărţire.

 

In lumea creştină sunt cel puţin patru păreri majore cu privire la divorţ. În lumea necreştină, divorţul este aşa de obişnuit că nimeni nu-şi face probleme. Trist este că şi între aşa numiţii „creştini” divorţul a început să nu mai fie privit ca ceva străin.

 

Cele patru păreri majore cu privire la divorţ şi recăsătorie sunt următoarele:

A. Divorţ sub nici o condiţie, iar dacă a intervenit, părţile să nu se mai căsătorească.

B. Divorţ în anumite condiţii, dar nu recăsătorie.

C. Divorţ şi recăsătorie bazat pe adulter sau dezertare, (părăsirea căminului de către unul din parteneri).

D. Divorţ şi recăsătorie bazat pe numeroase motive.

 

Suporterii fiecărei propoziţii sunt de acord că nici una din aceste patru păreri nu satisface pe deplin.

 

Ce spune Biblia?

Geneza 2:24 prezintă modelul căsătoriei ideale. Cei doi vor fi un singur trup, o unitate care nu trebuie dizolvată.

 

După ce Eva a călcat porunca Lui Dumnezeu, Adam putea s-o lase, dar n-a făcut-o. Adam a fost conştient că trebuie să aleagă între a rămâne cu Dumnezeu sau cu nevasta, şi a ales pe Eva. Pavel spune ca Eva a fost înşelată, nu Adam, (1 Tim 2:14; 2 Cor 11:3). De ce nu s-a despărţit de Eva? De ce? Nu ştim aceste lucruri, dar din ceea ce ştim tragem concluzia că în mintea lui Adam divorţul nu a intrat.

 

După căderea în păcat, în vremea lui Moise, din pricina împietririi inimilor oamenilor, Moise le-a dat dreptul să divorţeze, Deuteronom 24:1-4. Moise nu instituie divorţul, el doar recunoaşte o stare de fapt ce exista în popor şi pune anumite restricţii spre a întoarce oamenii

spre planul original al lui Dumnezeu. De fapt Moise legiferează divorţul pentru a aduce lucrurile la starea iniţială. Fără divorţ. El spune că: a) poţi divorța doar pentru o cauză foarte serioasă; b) trebuie dat un certificat de divorţ pentru a da posibilitatea recăsătoriei şi pentru a evita războaie între diferite părţi; c) nu puteau lua din nou soţia lor după ce ea s-a recăsătorit şi a divorţat şi de al doilea.

 

Domnul Isus a fost confruntat de conducătorii religioşi ai Israelului cu privire la divorţ, incidente relatate în Matei 19 si Marcu 10. Domnul Isus prezintă planul ideal al Lui Dumnezeu, fără divorţ; apoi scoate din uz cartea de despărţire, şi enunţă singurul motiv pentru divorţ: adulterul. Domnul Isus nu spune ca toţi soţii ai căror parteneri se fac vinovaţi de adulter trebuie să divorţeze, ci El reduce toate motivele oamenilor la unul singur. Consider că trei lucruri au nevoie de clarificare:

1) cuvintele curvie şi preacurvie, înțelesul lor;

2) excepţia aceasta se aplică Israelului sub lege; sau

3) aceasta are continuitate şi în epoca bisericii?

 

1) Traducerea lui Cornilescu prezintă astfel cuvintele Domnului Isus: afară de pricină de curvie, şi ia pe alta de nevastă, preacurveşte; şi cine ia pe cea lăsată de bărbat, preacurveşte, Matei 19:9.

 

O ediţie revizuită a Bibliei apărută în editura GBV în 1989, spune astfel, afară de cauză de desfrânare şi se va căsători cu alta, comite adulter; şi cel ce se căsătoreşte cu cea divorţată, comite adulter.

 

La ce se refera curvia/desfrânarea, şi la ce se referă preacurvia/adulterul?

 

Începând cu părinţii bisericii creştine şi până în zile noastre au fost zeci şi sute de interpretări ai acestor doi termeni. Primul termen, curvia/desfrânarea, traduce cuvântul porneia din limba greacă, iar al doilea termen, preacurvia/adulterul este corespondentul cuvântului moicheia.

 

Porneia este tradus de Lexiconul Grec-Englez al Universității din Chicago,(1957, 1979), ca prostituţie, infidelitate sexuală în cadrul căsătoriei, iar moicheia este tradus ca şi adulter. Cuvântul din urmă este termenul obişnuit pentru adulter în majoritatea scrierilor vechi.

 

Faptul că Domnul Isus foloseşte doi termeni înseamnă că trebuie să fie o diferenţă, deşi ambii termeni pot însemna acelaşi lucru, şi mulţi teologi au pus semnul egal între acesti doi termeni.

 

Cei ce admit divorţul din pricina necredincioşiei unuia dintre parteneri, interpretează porneia ca fiind adulter, imoralitate, infidelitate sexuală. Dacă acesta a fost sensul la care Domnul Isus s-a referit, cu ce s-ar fi deosebit de şcoala rabbinică a lui Shamai care nu accepta orice pricină de divorţ, ci doar adulterul?

 

Alţii interpretează acest termen ca referindu-se la pierderea castităţii înainte de căsătorie. Contextul nu admite o astfel de interpretare, Domnul Isus vorbea despre căsătorii deja consumate, nu de logodne sau începuturi de căsătorii.

 

2) Faptul că în Marcu lipseşte această clauză, voi trece la a doua explicaţie care cred va ajuta la o mai bună înţelegere a cuvintelor Domnului Isus. Marcu scrie unei audienţe nu neapărat iudaice cum face Matei. La fel în Luca 16:18 găsim doar prohibiţia fără vre-o clauză. Asta mă face să cred că Domnul Isus spune, prin Matei, evreilor de sub lege că nu pot să divorţeze doar cu o singură condiţie, din pricina porneia

 

Tot mai mulţi sunt teologii care recunosc posibilitatea ca porneia să se refere la ceea ce scrie în Levetic 18:16-18, adică la căsătorii între rude apropiate de sânge, căsătorii ce ar implica incestul, (Lexiconul Grec-Englez dă posibilitatea ca porneia să se refere la incest). Evreilor din timpul Domnului Isus li se permitea divorţul, din partea Celui mai mare decât Moise, singurul care are autoritatea să spună, dar Eu vă spun!, doar în cazul căsătoriilor care implică incestul?

 

Reacţia ucenicilor... dacă aşa stau lucrurile... nu merită să te căsătoreşti, implică faptul că Domnul Isus nu s-a referit la ideea de incest, (ori nu doar la aceasta), ci la călcarea legământului, dintre unul dintre parteneri, lucru ce duce practic la moartea relaţiilor de unitate stabilite între cei doi.

 

Este această învăţătură cu privire la divorţ ce se aplică Bisericii Nou-testamentale? Nu! Domnul Isus a vorbit celor de sub lege şi nu celor din Biserică.

 

3) În Biserica Domnului Isus, învăţătura despre divorţ o găsim în 1 Corinteni 7:10-16. Pavel inspirat de Duhul Sfânt scrie: Celor căsătoriţi, le poruncesc nu eu ci Domnul, ca nevasta să nu se despartă de bărbat...şi nici bărbatul să nu-şi lase nevasta, 1 Cor 7:10-11.

 

Acesta este idealul din Geneza 2:24, ideal imposibil de realizat din pricina căderii în păcat, atâta timp cât păcatul a fost stăpân. Dar din clipa când cineva devine o făptură nouă, o nouă creaţie are loc, iar în această nouă creaţie idealul Lui Dumnezeu trebuie să se realizeze! Înainte de păcătuire a fost posibil ca omul să nu divorţeze. După ce puterea păcatului şi a morţii a fost zdrobită, cei născuţi din Dumnezeu nu divorţează.

Dar este oare acest ideal realizat în Bisericile creştine din veacul nostru? Da şi nu. Da, în vieţile acelor cu adevărat născuţi de sus; şi nu în vieţile celor ce deşi sunt cu noi, nu sunt dintre ai noştri.

 

Dacă un partener păcătuieşte, trădează legământul, calcă în picioare jurământul? În Romani 7:2 citim, dar dacă-i moare bărbatul (partenerul) este dezlegată.

 

Concluzia mea este că atunci când un partener calcă jurământul credincioşiei lui faţă de celălalt, se pot despărţi, (despărţirea a avut deja loc); şi nu văd restricţii pentru recăsătorie. Unul e mort, iar cel rămas viu se poate recăsători.

 

Dacă lucrurile nu merg bine într-o căsătorie creştină, cei doi trebuie să apeleze la resursele Lui Dumnezeu şi să-şi împlinească fiecare rolul şi

Responsabilitatea ce o au în familie.

 

A. Comunicare şi împăcare, reconciliere!

1. Auto-evaluare

 

Când lucrurile nu merg bine, începe cu tine. Parteneri croiţi după placul nostru vin din vis nu din realitate. Nu înepe cu el sau cu ea ci cu tine. Nu căuta să-ţi schimbi partenerul, schimbă-te pe tine.

Matt. 7:3-5

Prov. 25:23-24

 

2. Evaluează-ţi partenerul

Dacă tecercetezi doar pe tine, pierzi ceva. De fapt introspecţia persistentă duce la nevroză. Cain l-a întrebat pe Dumnezeu dacă este el păzitorul fratelui său, şi e clar că asta de fapt a spus Dumnezeu când a întrebat unde-i fratele tău? (Gen. 4:9). 

Mare atenţie la Matei 5:7. După ce vezi bine ce-ai făcut tu, vei putea mult mai clar să evaluezi partenerul tău.

 

Cum câştigă soţiile pe soţii lor? I Petru 3:1-4.

Cum câştigă soţii pe soţiile lor? I Petru 3:7

 

3. Resurse Divine

a. Expunere zilnică la Cuvântul Lui Dumnezeu.

b. Exemplul altor sfinţi I Petru 3

c. Rugăciunea I Ioan 5:16

 

B. Ce faci când infidelitatea, necredincioşia apare?

1. Divorţul poate fi necesar

Domnul Isus aduce în discuţia despre divorţ un lucru pe care oamenii de obicei îl ignoră, inima împietrită! Această era problema în vremea lui Moise şi exact aceaşi problemă avem şi noi, când inima e împietrită nu mai comunică cu Dumnezeu şi de fapt nu mai comunică cu nimeni. Este complet iraţională, şi impredictibilă. De aceea El a adus împărăţia să ne dea o inimă nouă. O inimp sensibilă la Dumnezeu şi la cei din jurul nostru.

 

Da al vostru să fie DA, iar nu să fie NU!

Matei 5:33-37

 

Al patrulea contrast dintre neprihănriea veche şi cea nouă, a noii împărăţii.

Vorbirea oamenilor a trebuit să fie clară şi transparentă de la început, dar păcatul a pervertit aceasta în aşa fel încât promisiunea nu-i promisiune, cuvântul nu-i cuvânt. Imediat după căderea în păcat, Adam arunca vina pe Eva, Eva pe şarpe - Cain întorcea vorbele - vorba nu a mai fost clară, transparentă.

 

Dumnezeu a legislat luarea jurămintelor cerând oamenilor să nu jure strâmb ci să împlinească ce-au jurat că vor face.

 

De ce jurau oamenii?

Desigur invocând Numele Lui Dumnezeu îi dă oricui credibilitate în ceea ce spune. Deci oamenii jură ca să impresioneze pe alţii cu sinceritatea lor şi astfel vor fi acceptaţi de alţii. Cuvintele lor devin obiecte de manipularea celora cărora le sunt adresate.

 

Aspectul principal al jurămintelor nu era luare în deşert al Numelui Lui Dumnezeu (deşi era şi acest lucru), ci era manipularea semenilor. Dumnezeu nu se lasă înşelat de vorbele cuiva. El cunoaşte inima, oamenii însă sunt impresionaţi când cineva jură să spună adevărul, numai adevărul, nimic doar adevărul, aşa să ne ajute Dumnezeu!

 

Evreii au schimbat, ei numai jurau pe Numele Lui Dumnezeu ci pe cer sau pe templu. Imediat erau scutiţi de a împlini jurământul dacă nu era pe Numele Lui Dumnezeu. Evitarea Numelui Lui Dumnezeu era privită de ei ca fiind scutire de a împlini jurămintele făcute.

Domnul Isus spune:

 

Nu mai juraţi pe nimic! Dacă juraţi pe cer, conform Psalmului 123:1 este tronul Lui Dumnezeu; conform lui Isaia 66:1, pământul este aşternutul picioarelor Lui, iar Isaia 60:14 Ierusalimul este cetatea Marelui Împărat. Nici pe capul nostru nu trebuie să jurăm că nu putem face nici un fir alb sau negru.

 

Interzice El luare jurămintelor? Mai multe grupări creştine au luat această interdicţie în mod literal şi nu pun nici un jurământ. Nici în armată, nici la judecătorie, nici unde. 

 

Asta a spus Domnul? NU! El recunoaşte adăpostul la care s-au pus cei din vechea gradă, şi El anunţă împărăţia oamenilor noi, schimbaţi în a căror inimă locuieşte Adevărul! Veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi!

 

Acestora nu jurământul le spune să se ţină de cuvânt, ci inima nouă primită în dar de la El. 

Cel neprihănit nu-şi ia vorba înapoi chiar când face un jurământ în paguba lui!

 

Da, cel neprihănit nu-şi calcă cuvântul, iar Domnul Isus aduce o neprihănire superioară a celei primită prin lege, neprihănire ce-l declară pe păcătos im nou în Cristos, iar omul nou are un limbaj nou!

 

Pentru fiii împărăţiei este suficient o afirmaţie sau o negaţie. Nimic mai mult. Ce trece peste asta vine de la cel rău cu intenţiile lui rele de manipulare, de înşelare, de ducere cu vorba.

 

Vorbele sunt puternice, Iacov spune în capitolul 1:26 că cei ce nu-şi înfrânează limba au o religie zadarnică. Apoi în capitolul 3 el vorbeşte despre puterea pozitivă şi negativă a limbii, iar în 5:12 el spune că vom cădea sub judecată dacă trecem peste da şi nu.

 

Ieremia ne spune despre complotul împotriva lui. În Ier 18:18 este redat complotul, să-l ucidem cu vorba!

 

Proverbe 18:21 Moartea şi viaţa sunt în puterea limbii. Cuvintele omoară şi dau viaţa, cum e vorbirea noastră, cu har dreasă cu sare, Coloseni 4:6?

 

Da al nostru este da, iar nu este nu?

Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte!

Matei 5:37-42

 

Ultimele două contraste dintre vechi şi nou sunt prezentate de Domnul Isus celor care-L ascultau şi se mirau cum de se poate aşa ceva.

Era uimitor ce spune El şi totuşi aşa de simplu: inima nouă, viaţa nouă, neprihănirea nouă nu mai este sforţarea noastră, ci este El trăind în noi, noi ascultând Cuvântul Lui Dumnezeu cu plăcere, cu bucurie!

 

Aţi auzit că s-a zis dinte pentru dinte, ochi pentru ochi,

Dar Eu vă spun:

1. Nu te împotrivi celui ce va face rău... nu vă răzbunaţi. Lasă-l să te lovească! Pacifism la cota cea mai înaltă! 

2. Dacă te-a lovit peste obrazul drept, lasă-l să lovească şi stângul.

3. Vrea cineva să se judece să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa!

4. Te obligă soldaţii să le duci poverile o milă de drum, du-le două!

5. Cere cineva, dă-i şi nu aştepta să-ţi dea înapoi. Fi generos.

 

Ce ziceri radicale! Ce cuvinte nepotrivite pentru lumea care cere reacţie potrivită imediat :

 

Vrea să-mi facă rău, mă apăr, ofensiva este cea mai bună apărare, îi fac eu rău!

Răzbunare! M-a lovit, o să-i arăt eu lui sau ei cine-i mai tare!

Vrea să se judece, să-mi ia totul... o să vadă el judecată!

Vrea să mă oblige să fac ceva? Nu mă mişcă nimeni pe nimeni!

Cere cineva de la mine? Sunt eu bancă?

Acestea sunt afirmaţii normale. Afirmaţii al celor care trăiesc în împărăţia întunericului, dar nu pentru cei din împărăţia luminii!

Cei din împărăţia luminii au inimă nouă, cu inima nouă vine noua atitudine.

 

Mare atenţie cum interpretăm aceste cuvinte.

1. Ele nu au fost niciodată spuse unei biserici.

2. Aceste cuvinte nu se aplică în familie.

3. În contextul în care au fost spuse au fost înţelese în cadrul sistemului juridic

4. Cine vrea să le dea o explicaţie generală riscă mari încurcături. Aceste cuvinte nu se referă nici la naţiuni, sau alte rele sociale, ci doar la ofense particulare, personale.

 

Biserica are alte relaţii şi aceste lucruri nu ar trebui nici pomenite în biserică! Cine vrea să facă unui frate rău? E acela frate?

Cine te loveşte peste obraz? E el frate? Nicidecum. Acesta era sitemul lex taliones!

 

Vrea să-mi facă rău?

Fraţii lui Iosif au vrut să-i facă rău... Dumnezeu a schimbat răul în bine! Nu a fost uşoară schimbarea, nu a fost rapidă, nu a exclus suferinţa, dar finalul a fost grandios! Obişnuit, normal era ca Iosif să se răzbune! Neobişnuit a fost să-i ierte şi să le arate că dacă se împotrivea, planul Lui Dumnezeu era împiedicat! Nu a fost, nu este şi nu va fi uşor. Toţi să vrea să-ţi facă rău şi tu să nu te împotriveşti. 

Dacă te împotriveşti, tu rezolvi situaţia, dacă nu te împotriveşti îi dai voie Lui Dumnezeu să ţi-o rezolve... cum e mai bine?

 

Da, dar până la Dumnezeu te omoară sfinţii? Chiar? 

Saul a vrut să-i facă rău lui David... David nu s-a împotrivit...

Mai bine a fugit! A putut să-i facă rău de multe ori, dar nu s-a tins de unsul Domnului, doar de haina lui!

Te loveşte unul peste obrazul drept... întoarce şi stângul... nu reacţiona decât în a dezarma orice atac. Mai toate atacurile sunt provocate de ceva, aşa că fi atent să nu provoci!

 

Vrea să se judece cineva cu tine să-ţi ia haina? Dă-i şi cămaşa! Dezarmează-l prin generozitate.

Patru sfere de ofensă. În toate să se arate inima nouă, atitudinea nouă!

 

Domnul Isus exemplul suprem!

horizontal rule

Partea abstractă a teologiei sistematice

 de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.

 

(CONTINUARE)

 

CAPITOLUL 15

RELAȚII PERSONALE ÎN TRINITATE

 

Doctrina scripturală despre Trinitate prezintă trei persoane ce au relații mutuale. Se ridică anumite întrebări cu privire la aceste relații. Care este natura lor? Ce este la originea lor? Când au început? Care este diferența între ele? Este egalitate perfectă între ele? Este vreo subordonare? În ce constă?

 

Vom răspunde prin declarații generale aplicabile tuturor relațiilor; apoi prin considerații speciale despre Fiu, despre Duh, apoi vom examina egalitatea și subordonarea Fiului și a Duhului.

 

I. DECLARAȚII GENERALE

 

1. Natura acestor relații este cea arătată în Scripturi. Este vorba de revelație. Existența lor este dincolo de rațiune. După revelarea doctrinei, relațiile au fost tratate de speculații filozofice, dificultățile îndepărtate de argumente sau ilustrații din analogii. [vezi declarațiile în Teologia sistematică a lui Hodge, Vol. 1, pp. 478-482.] Suntem constrânși să ne întoarcem la declarațiile scripturale. Singura explicație justificabilă reiese din recunoașterea faptului că trebuie separat ceea ce aparține condiției umane și imperfecțiunea, așa cum persoanele, tranzacțiile și relațiile sunt divine. Dar acest lucru nu trebuie să ne determine să negăm realitatea acestor lucruri sau existența, în cel mai înalt grad a relațiilor cu natura indicată, din care ne câștigăm concepția, din termenii folosiți. Nici o generație fizică, nimic din ce începe, se sfârșește sau poate fi măsurat prin succesiune, nu poate fi atribuit Tatălui. Nici o existență dependentă, nici o lipsă anterioară sau obținere subsecventă a ființei, nu pot fi aplicabile Fiului care este Dumnezeu. Nici o comunicare, percepție sau parte a esenței divine sau a naturi divine nu este posibilă între două persoane divine. Dacă termenul "născut" învață comunicarea esenței divine a Fiului de către tată, trebuie să fie una a esenței întregi, altfel nu ar fi doar un Dumnezeu, o natură divină sau esență. Deci când Duhul iese de la Tatăl, nu reiese o parte a naturii divine, și acea ieșire nu începe și nu se sfârșește și nici nu există în momente succesive de timp. Aceste acte interne ale lui Dumnezeu se conformează în mod necesar acelei eternități, acelei unități a naturii lui Dumnezeu, care există chiar și în scopurile Lui pentru lucrurile ce nu o au. Toate imperfecțiunile umane trebuie îndepărtate. Învățăturile scripturale trebuie acceptate fără îndoieli ale credinței, că relațiile ce corespund titlurilor, există în Dumnezeu și sunt, împreună cu cauzele desemnate lor, sunt exprimate greoi de limbajul cuvântului.

 

2. Aceste relații există în natura lui Dumnezeu. Ceea ce nu este Dumnezeu nu este o revelație pentru noi, ci ceea ce este. El se face cunoscut pentru că este una din cele trei Persoane, și pentru că cei trei sunt un Dumnezeu. Deși este adevărat că tatăl vrea să îl nască pe Fiu și Tatăl și Fiul vor să trimită Duhul; voința astfel exercitată nu este doar o plăcere, ci rezultă din natura lui Dumnezeu, Tată vrea ca Fiul să se nască și ambii vor să trimită Duhul. Voința astfel exercitată nu este ca cea a scopurilor Lui, când Dumnezeu acționează după bunul plac, alegând între mai multe scopuri; ci ca cea exercitată sub forma voinței pentru existența Sa. Altfel aceste relații ar putea sau nu să existe. Dacă acest lucru ar fi posibil, Fiul și Duhul ar fi fost creaturi ale lui Dumnezeu, oricât de înaltă ar fi fost natura lor sau cât de extraordinare abilitățile lor. Existența lor ar fi fost contingentă, până devenea certitudine prin voința lui Dumnezeu. Nici unul din atributele necomunicabile ale lui Dumnezeu nu ar fi putut fi atribuite lor. Nu ar fi putut avea existență în sine sau eternitatea existenței, sau existența independentă sau imutabilitatea naturii. Când vedem în Scripturi atribuirea unor astfel de calități altor persoane decât Tatăl, avem dovezi concludente că natura divină a acestor persoane este egală cu cea a Tatălui, și când se afirmă că Dumnezeu este Unul și ne învață că toți trei sunt Dumnezeu, este clar că toți au aceeași esență divină nedivizată. Natura Fiului sau a Duhului este aceeași cu a Tatălui. Nu este o natură similară, ci aceeași. Dacă era altfel, ar fi trei dumnezei. Dacă aceasta ar fi adevărat, relațiile aparțin naturii lui Dumnezeu și nu sunt adăugate naturii Sale. Simplicitatea lui Dumnezeu este o dovadă pentru aceasta. Numai într-un Dumnezeu cu natura sau relații compuse, relații nu sunt din natura însăși.

 

3. Aceste relații trebuie să fie eterne. Dacă natura este eternă, la fel trebuie să fie și relațiile. Dacă nu sunt eterne, atunci trebuie să aibă un început și un timp când nu au existat. Dar acest lucru susține schimbarea la Dumnezeu, care din Unul a devenit trei. Expresiile născut și trimis implică ideea existenței antecedente a celui ce naște și de la care este trimis. Aceștia sunt termeni ai limbajului omenesc, aplicați acțiunilor divine și trebuie înțeleși referitor la Dumnezeu. Nu este mai mare dificultate ca în alte cazuri în care acest principiu este recunoscut imediat. Nu putem vorbi despre eternitatea vieții lui Dumnezeu, fără a folosi un limbaj ce implică începutul și succesiunea. Nu ne putem nici gândi la scopul etern, cub excepția a numeroase determinări formate și gândite în momente succesive, pe baza cunoașterii infinite a lui Dumnezeu; care punând înainte toate lucrurile posibile, prezintă diferite obiecte și planuri din care a ales. Nu putem vorbi nici de prezența Sa fără ideile și limbajul ce aparțin spațiului și nici să concepem imensitatea Lui fără ficțiunea spațiului infinit Acest lucru nu a fost făcut nici măcar de către autorii inspirați ai Scripturii. Tratând cu termeni expresivi ai relațiilor divine, este natural și drept să îi tratăm în același fel și să-i dezbrăcăm de ideile de timp, succesiune, care nu au loc în Dumnezeu. . Când acest lucru are loc, nimic nu oprește credința că aceste relații, care sunt din Dumnezeu și în Dumnezeu, sunt eterne.

 

4. În ceea ce privește adevărata divinitate, persoanele trebuie să fie absolut egale, fiecare posedând o esență divină nedivizată, și nici Dumnezeu nu este superior sau inferior celorlalți. Nici o diferență în modul sau ordinea subzistenței din acea esență, nu poate crea inegalitate în divinitatea ici unuia dintre ei, acea subzistență făcându-i părtași aceleiași esențe și în mod nedivizat al întregului. Chiar dacă ar fi o inegalitate relativă la fiecare din Persoane, datorită relațiilor respective, acest fapt nu necesită inferioritatea uneia din persoane mai mult decât trei persoane separate și distincte din natura divină, ar constitui trei dumnezei.

 

Aceste afirmații generale scurtează și simplifică discuțiile separate cu privire la starea de Fiu a lui Isus și trimiterea Duhului. Nu este necesară o altă explicație în ceea ce privesc punctele comune ale acestora. Sunt prezentate mai clar ambele relații împreună decât separat. Mai mult, avem în ele răspunsuri la majoritatea întrebărilor de la început. Natura relațiilor este indicată de limbajului scriptural care le exprimă ca aparținând esenței și naturii lui Dumnezeu. Își au originea în acea esență, acționând prin persoana Tatălui și a Fiului. Egalitatea perfectă în natura divină a fost văzută. Rămâne de observat care sunt diferențele și dacă co-există vreo inegalitate a persoanei, în egalitatea legată de esența divină, sau vreun fel de subordonare. Aceste puncte vor fi prezentate în discuții separate despre Fiu și Duh, ceea ce va limpezi mai mult întrebările la care deja s-a răspuns.

 

II. STAREA ETERNĂ DE FIU

 

S-a arătat anterior că Hristos este Fiul lui Dumnezeu în mod unic. Tatăl L-a numit Fiul Meu Preaiubit și s-a scris despre El în Scriptură ca Singurul Fiu al lui Dumnezeu.

 

Dovezile scripturale arată că Fiul nu numai că este numit Dumnezeu dar are și toate atributele necomunicabile ale lui Dumnezeu, împreună cu unitatea și identitatea cu Tatăl, ceea ce Îl face Dumnezeu adevărat; egal cu Tatăl, în lucrare, în cunoștință și în natură; și nu i se atribuie numai actele de creație, providență, judecată, dar trebuie onorat egal cu Tatăl El fiind manifestarea în lume a Tatălui divin, chipul Dumnezeului invizibil (Col. 1:15), în care locuiește toată plinătatea dumnezeirii (Col. 2 : 9) fiind imaginea substanței Lui și întruchiparea slavei Lui. Evrei 1 :3.

 

Aceste dovezi ale stării eterne de Fiu pot fi întărite prin referiri ulterioare la Scripturi, învățându-ne despre natura și eternitatea relației.

 

1. Relația are o singură natură

 

(a) Pasaje ce declară că Fiul este din Dumnezeu și în Dumnezeu. Ioan 1:18; 7:29; 16:27-30; 17:25. Iese de la Dumnezeu, nu doar un mesager. Pretenția afirmată este una de relație intimă de participare la natura divină. Este în El, în capacitatea de Fiu al lui Dumnezeu. Deci natura Lui este de Fiu, nu numele sau lucrarea.

 

(b) Pasaje ce contrastează naturile divină și umană din Fiu. Rom. 1:3,4; Fil. 2:5-11.

 

(c) Natra divină a Fiului este arătată clar de Ioan în primul capitol al Evangheliei lui. Singurul Fiu care este din Tatăl, singurul care L-a văzut pe Dumnezeu și L-a declarat, v18, este Cuvântul întrupat și care a locuit între oameni, v14, și care nu a fost doar la început, ci a fost cu Dumnezeu și a fost Dumnezeu. Dacă Fiul și Cuvântul sunt identici, natura divină atribuită Cuvântului este natura divină a Fiului.

 

2. Eternitatea relației este dovedită.

 

(1.) Existența lui Hristos înainte de nașterea Sa în lume.

 

(a) Pasaje care arată că Hristos și-a luat viața prin voința Sa. Ioan 6:38; Fil. 2:7; Evrei 2:14,16; 10:5,9.

 

(b) Venirea unică în lume. Ioan 3:13; 6:33, 38, 62.

 

(c) L-a văzut și cunoscut pe Tatăl, ceea ce implică o existență anterioară. Ioan 6:46.

 

(d) Fiul a fost trimis în lume de Tatăl. vezi p. 126, 3.

 

(2.) Existența Sa la apariția creației, Ioan 1:3,10; Col. 1:16; Evrei 1:10.

 

(3.) Scripturile declară că era la început, înainte de toate lucrurile, când nu exista timpul, ceea ce înseamnă existență eternă. Ioan 1:1; 17:5,24; Col. 1:17; Evrei 1:10.

 

(4.) Se menționează expres că a fost eternă. 1 Ioan 1:1-3.

 

În afirmațiile de mai sus s-a susținut că relațiile dintre aceste două persoane sunt arătate doar în revelațiile din Scriptură și ele nu trebuie modificate, cu excepția cazului în care se elimină ceea ce este necesar pentru a le face conforme cu tranzacțiile divine. S-a arătat că aceste relații, fiind din Dumnezeu, care cu toată pluralitatea persoanei, este Unul Singur, sunt din aceeași esență divină nedivizată și deci aparțin lui Dumnezeu, deci sunt eterne.

 

În aplicarea acestor declarații și dovezile scripturale la relația Tată Fiu în dumnezeire, ajungem la doctrina numită Starea eternă de Fiu a lui Hristos.

 

Prin aceasta se înțelege că paternitatea și filiația în Dumnezeu nu sunt doar nume pentru ceva ce nu există, nici pentru o relație, diferită de cea de tată-fiu, căreia i se aplică aceste titluri în primul rând în legătură cu creația lui Hristos sau nașterea, sau învierea, sau înălțarea; dar sunt realități ce există etern în natura Lui și sunt descrise de nume ce le exprimă, la fel ca atributele descrise prin termeni de înțelepciune, putere, adevăr, justiție și dragoste.

 

Nici unul din cei ce acceptă această doctrină nu încearcă să declare natura acestei generații. Unii se mulțumesc să presupună că nu se vrea nimic mai mult decât exprimarea prin filiație a rezultatului unei astfel de relații. Filiația umană este însoțită de dragostea dintre tată și fiu și implică asemănarea de caracter, similaritatea naturii; așa că au acceptat afiliația divină, aceasta însemnând existența asemănării perfecte și a dragostei infinite, mutuale. Deci reiese din aceasta că Tatăl poate fi numit Fiu, și Fiul, Tată. Scripturile, dimpotrivă, indică faptul că asemănarea este rezultatul relației și nu termenii relației sunt dați datorită asemănării. Nu asemănarea dintre Hristos și Tatăl este motivul pentru care se numește Fiu, ci pentru că este Fiul în care asemănarea există.

 

Dar chiar dacă aceste titluri ar putea fi atribuite datorită asemănării, totuși trebuie explicată folosirea unică a cuvântului "născut." Acest termen ne vorbește despre un mister mare. Proclamă o anumită activitate în Tatăl divin și pasivitate din partea Fiului. Nu putem spune ce este, dar ne comunică ideea transmiterii esenței dumnezeiești de la Tată la Fiu, prin acest act. Unitatea continuă a lui Dumnezeu arată că este o comunicare a întregii esențe, în care Tatăl continuă să subziste, în timp ce oferă Fiului subzistența în aceeași esență. Această părtășie este din natura eternă, în Dumnezeu. Nu a început și nu se va sfârși niciodată, nu are succesiune, nici trecut, nici viitor. Este o generare ce constituie Filiația și paternitatea eterne.

 

Mulți au respins această doctrină datorită concepțiilor greșite cu privire la natura unui Fiu divin etern.

 

1. Au obiectat la ideea Filiației.

 

(1.) Au spus că filiația implică inferioritate și deci, Fiul nu este Dumnezeu, egal cu Tată.

 

Dar cum să știm ce este și ce nu este posibil când este vorba de Dumnezeu? Dacă Scripturile afirmă generarea divină și egalitatea Fiului cu tatăl, de ce ar nrga cineva consistența lor una cu cealaltă?

 

Implică filiația inferioritate? Poate fi o subordonare în rang sau lucrare, dar nu una a naturii. Chiar filiația umană rezultă din părtășia la aceeași natură cu tatăl; nu numeric, ci ca gen și grad, aceeași ca părtășie. Fiul oricărui om are parte egal cu tatăl la natura umană. Comunicarea divină diferă de cea umană pentru că nu divide natura ca să rezulte doi dumnezei, ca la generarea umană ce rezultă doi oameni.

 

Este admis faptul că filiația implică inferioritate a rangului oficial și a relației personale. Dar nu întotdeauna. O astfel de subordonare a persoanei pare a fi arătată de Fiul lui Dumnezeu către Tatăl. Dar este o egalitate și o asemănare a naturii, nu a lucrării, care îl face pe Fiu Dumnezeu adevărat. Este astfel, pentru că este o subzistență adevărată în esența divină. El nu încetează a mai fi astfel pentru că tatăl este mai mare decât el, nici pentru că Tatăl oferă și Fiul primește comunicarea esenței divine.

 

 (2) S-a obiectat faptul că paternitatea implică prioritatea existenței, și că acest lucru este imposibil spre o altă ființă divină. Dar se bazează pe o uitare a naturii actelor eterne. Deși nu vom fi capabili să explicăm cum de sunt astfel, știm că în astfel de acte nu există un început și un sfârșit, nici primul sau al doilea, nici antecedent sau consecvent, nici o succesiune de vreun fel. Dacă ar fi altfel, Dumnezeu ar exista în momente succesive. Ar fi avut un început. Ar forma scopuri noi și ar crește în cunoștință de la o zi la alta.

 

Pornind de la natura actelor eterne, judecăm că generarea eternă a Fiului nu este un singur act, care a fost realizat la un moment dat în natura divină; ci unul continuu. La Dumnezeu sunt astfel de acte complete, când sunt performate în afara Sa, ca în creație, dar nu când sunt în El complet. Un astfel de act trebuie să fie veșnic continuu și complet doar în sensul perfecțiunii sale, nu al finalului. Chiar expresia "continuu" este imperfectă cât privește ideea momentelor succesive în Dumnezeu. Este doar veșnic continuu, văzut de om. Filiația în Dumnezeu nu implică o existență anterioară. Chiar și în cazul paternității umane, paternitatea și filiația sunt co-existente. Unul devine tată doar când unul devine fiu. Prioritatea existenței este necesară, ca simplu accident al nașterii umane, datorită necesității creșterii și maturizării unui om înainte de a deveni tată. Dar chiar și așa, filiația și paternitatea există în același moment. În Dumnezeu, prioritatea nu poate exista, chiar a unei persoane înaintea alteia, deoarece El este existent în Sine și etern, care nu a început să fie și a cărui maturitate perfectă nu este obținută prin creștere.

 

 (3) Dacă Hristos este Fiu, dacă este Dumnezeu din Dumnezeu, nu este auto-existent și independent. Dar existența în sine, independența sunt atribute ale esenței divine și nu ale unei persoane în distincție de alta. Este Dumnezeu triunic existent în Sine și independent. Subordonarea, ca mod al subzistenței și operarea sunt un fapt scriptural; la fel ca și dumnezeirea perfectă și egală a Tatălui și a Fiului, și deci aceste fapte trebuie să fie consistente. În identitatea consubstanțială a sufletului uman, există o subordonare a unei facultăți față de alta, și deci, oricât de neînțeles ar fi pentru noi, ar putea fi o subordonare în trinitate, constând în identitatea esenței din dumnezeire." Charles Hodge, Teologie sistematică, 1, 474.

 

2. Sunt obiecții cu privire la eternitatea relației. Sunt bazate pe afirmații scripturale și sunt mai demne de luat în considerare.

 

Este bine să ne amintim că Hristos ne este revelat în Scriptură ca o persoană cu două naturi, în virtutea cărora este numit adesea Theanthropos, sau omul Dumnezeu. Doctrina persoanei Sale va fi discutată. În timp ce ambele naturi sunt distincte și își păstrează atributele și calitățile, totuși, datorită unei personalități în două naturi, ceea ce aparține persoanei ca persoană, poate fi atribuit și celeilalte naturi. Duhul este astfel numit nu doar Duhul lui Hristos, ci și duhul lui Isus, Fapte 16:7. În timp ce filiația exprimă doar relația personală din dumnezeire, titlul de Fiu al lui Dumnezeu poate fi aplicat lui Hristos în relațiile umane. Această realitate nu distruge forța aplicării ei frecvente la El în natura Sa divină și mai ales aplicarea însoțită de atribuirea titlurilor divine, a atributelor, faptelor, închinării, egalității, identității și unității cu Tatăl.

 

"Bishop Pearson, unul din apărătorii înfocați ai generării externe și al unicității doctrinei niceniene despre Trinitate oferă patru motive pentru care Theanthropos este numit Fiul lui Dumnezeu. (1.) Conceperea Lui miraculoasă. (2.) lucrarea mare la care a fost desemnat. Ioan 10:34, 35, 36. (3.) Învierea Sa, conform cu interpretarea Faptelor 13:33. 'Mormântul,' spune el, 'este ca mormântul pământului; Hristos care este înviat de acolo este născut la altă viață și Dumnezeu care La înviat, este Tatăl Lui.' (4.) Deoarece după înviere a fost făcut moștenitorul tuturor lucrurilor. Evrei 1:2-5. Date fiind aceste motive pentru care este numit Fiul lui Dumnezeu, el continuă să arate de ce Cuvântul este numit Fu. Nu este nimic deci, în pasajele citate inconsistent cu doctrina bisericii despre filiația eternă a Domnului nostru." Charles Hodge, Teologie sistematică, 1, 476.

 

1. Prima obiecție la eternitatea filiației este că titlul de Fiu este dat datorită nașterii.

 

Se bazează pe Luca 1:35. "Îngerul i-a răspuns: „Duhul Sfânt Se va pogorâ peste tine, şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu."

 

Se poate remarca despre acest pasaj, ca bază a interpretării, că nici o relație cu Duhul Sfânt, care este o relație personală în dumnezeire, nu se referă la filiație, deoarece aceasta este o relație între Hristos și Tatăl, nu cu Duhul Sfânt. Trebuie găsit deci, în opinia lui, un alt motiv pentru atribuirea titlului de Fiu al lui Dumnezeu.

 

Trebuie recunoscut că titlul de Fiu nu este profețit în legătură cu natura divină a Domnului nostru, ci este declarat despre cel ce urmează să se nască, anume natura lui umană, sau El în natura umană.

 

O interpretare a pasajului oferă termenului Puterea Celui Preaînalt un sens personal, explicându-l ca pe un titlu al Logosului divin. Conform cu aceasta, supunerea Fiului divin, permanentă și dominantă, în uniune cu natura umană concepută sub influența Duhului Sfânt, va cauza ca acel sfânt să fie numit Fiul lui Dumnezeu. Sunt citate cazurile în care se folosește termenul de Putere cu sens divin de către Philo, și alți scriitori evrei. Părinții creștini au aplicat cuvântul Putere naturii divine a lui Hristos, și mulți dintre ei sunt citați ca menținând această interpretare a pasajului. Fapte 8:10, și 1 Cor. 1:24 ilustrează folosirea cuvântului putere (vezi Treffry, despre doctrina filiației eterne, ediția 3, pp. 120-133, și 142-144.]

 

Dacă aceasta este interpretarea, atunci vine de la Fiul etern asupra naturii Sale umane și prezența Lui cu ea, ceea ce face să fie numit Fiul lui Dumnezeu.

 

Este deci, perfect potrivit cu ambele cerințe menționate anterior ca fiind necesare adevăratei interpretări. Duhul nu este asociat cu atribuirea titlului de Fiu al lui Dumnezeu, iar titlul este dat naturii umane, și totuși eternitatea filiației filiației divine nu este afectată. Dacă folosirea cuvântului Putere poate fi deplin verificată, nici o obiecție validă nu poate fi adusă interpretării. Treffry oferă dovezi puternice că așa este folosit.

 

Dacă am adopta interpretarea mai generală, care presupune că Puterea Preaînaltului este fie descriptivă despre Duhul Sfânt, fie despre puterea divină ce însoțește venirea lui peste Maria, nu ar fi totuși nici o dificultate în atribuirea titlului de Fiu al lui Dumnezeu prezenței Fiului etern, care, în personalitatea Sa divină, S-a întrupat și a locuit între noi. Ioan 1:14. O astfel de explicație a titlului este consistentă cu relația cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Textul ne învață că titlul de Fiu al lui Dumnezeu este dat lui Hristos ca om, la fel cum este cel de Domn, deoarece nu avem doar o persoană umană, ci doar o natură umană în care Persoana divină, Fiul, subzistă, fără a înceta subzistența în natura divină. Ca Persoană divină și nu ca natură divină, este Fiul și la fel, Persoană divină în natură umană, nu doar natură umană sau om simplu, numit Fiul lui Dumnezeu. Titlul dat Lui ca om nu apare din nașterea Sa, ci din filiația eternă.

 

Duhul Sfânt, trimis aici doar ca inițiator al naturii umane a lui Hristos. Natura aceasta este de la Dumnezeu , nu acționează prin esența divină, ceea ce nu se menționează despre Dumnezeu în nici unul din actele Sale, ci printr-o persoană din dumnezeire, conform cu modul obișnuit revelat nouă și arătat în creație, providență și răscumpărare și chiar în actele divine din dumnezeire. Scripturile nu arată nici o influență, nici o acțiune a Duhului asupra Fiului în relațiile divine. Din contră, Fiul acționează prin Duhul, dar nu Duhul prin Fiul. Dar cazurile de influență ale Duhului asupra naturii umane sunt multe. La naștere, Luca 1:35, la botez, Mat. 3:16, la ispitire, Mat. 4:1, la efectuarea minunilor, Mat. 12:28, la întoarcerea de la ispitire, în puterea Duhului, în Galileea, Luca 4:14, în darea poruncilor prin Duhul Sfânt, apostolilor, Fapte 1:2, avem menționarea expresă a influenței. Nu la aceasta s-a referit autorul Evreilor, "ai pregătit un trup pentru Mine" Evrei 10:5.

 

2. Se obiectează că Hristos a devenit Fiul lui Dumnezeu până la ziua învierii.

 

Sunt citate două pasaje în favoarea acestei obiecții.

 

(1.) Rom. 1:4. "dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor."

 

Traducerea "dovedit" înseamnă "determinat," "desemnat." Nu se referă la o nouă atribuire a titlului. Se spune doar că învierea lui Hristos arată clar că Hristos, Domnul nostru (v.5) este Fiul lui Dumnezeu. Învierea din morți este o dovadă de netăgăduit, a celui care a susținut constant că este Fiul lui Dumnezeu.

 

(2.) Pasajul celălalt din Fapte 13:32, 33. "Şi noi vă aducem vestea aceasta bună că făgăduinţa făcută părinţilor noştri, Dumnezeu a împlinit-o pentru noi, copiii lor, înviind pe Isus; după cum este scris în psalmul al doilea: „Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut.”

Dr. Charles Hodge spune: "Aici nu se face nici o referire la înviere. Veștile bune anunțate de apostol nu sunt despre înviere, ci despre venirea lui Mesia. Era promisiunea făcută părinților lor, pe care Dumnezeu a împlinit-o aducând în lume eliberatorul promis. Comparați Fapte 2:30; 3:22, 26; 7:37; în toate pasajele este folosit același cuvânt 'ridicare' se referă la venirea lui Hristos; cum se spune 'Dumnezeu va ridica un profet, dintre voi.' Cuvântul u este folosit niciodată ca referire absolută la înviere, ca în Fapte 2:32, unde se vorbește despre înviere în context. Traducătorii noștri au acoperit sensul prin împrumutul 's-a ridicat din nou,' în loc de simplul 's-a ridicat,' cum fac în alt loc."Teolog. sis. 1, 475.

 

Revizuirea Canterbury scrie simplu "s-a ridicat," omițând cuvântul "din nou."

 

Ne putem baza replica la această obiecție pe negarea faptului că este vorba de filiație în legătură cu învierea. Dar putem admite că este așa, și totuși, doctrina Filiației eterne nu va fi afectată. Poate fi adevărat că numele poate fi dat omului Dumnezeu și cu toate acestea, toate învățăturile scripturale legate de eternitatea și natura filiației divine rămân adevărate. Adevărul este că ar fi mult mai greu să se stabilească pozitiv că titlul de Fiu al lui Dumnezeu a fost dat lui Hristos vreodată, ca o consecință la vreun eveniment legat de umanitatea Sa, decât că îi este dat în relațiile umane. Este clar din Scripturi că și aplicat acestei persoane divine datorită nașterii sale sau a învierii, nu este prima dată când i se atribuie, deoarece titlul îi este dat în legătură cu actul creației, și se spune că a fost înainte de toate lucrurile, creatorul lor, în care constă ei, fundația lumii, a cărei existență este perisabilă, în timp ce a Lui este eternă.

 

 (3.) O altă obiecție este făcută de arieni și alții care neagă divinitatea lui Hristos și pretind că este o creatură. Ei susțin că titlul de Fiu al lui Dumnezeu a fost dat lui Hristos prin virtutea creației lui. Replica la această obiecție sunt învățăturile scripturale ce dovedesc divinitatea Fiului, mai ales că susțin că El este Domn și Dumnezeu și trebuie onorat, merită închinarea și El face toate actele divine ale creației, providența și răscumpărarea și are toate atributele necomunicabile ale lui Dumnezeu, împreună cu egalitatea perfectă, asemănarea exactă, unitatea absolută și asemănarea naturii.

 

Pasajul din Col. 1:15, a fost folosit în sprijinul acestei obiecții; Hristos fiind numit "întâiul născut dintre creaturi." Dar adevăratul sens este "întâiul născut din toată creația," și este tradus astfel în Canterbury. Este un pasaj similar în Apoc. 3:14, unde Hristos se numește "începutul creației lui Dumnezeu." Cuvântul tradus ca "început" înseamnă "origine." Este folosit și pentru "locul dintâi, putere, suveranitate." "Primul născut" din pasajul anterior este același cuvânt folosit în Evrei 1:6, și este tradus "întâi născut." "Primul creat" ar fi fost diferit exprimat în greacă. Faptul că este un Fiu născut și nu o ființă creată și că nu se spune că a fost născut la timpul creației, ci înaintea ei, arată de fapt că generarea eternă a Fiului, care a avut loc înaintea tuturor lucrurilor, este menționată aici. O astfel de pre-existență este arătată în contextul Evrei, dar este afirmată direct în Coloseni.

 

III. TRIMITEREA DUHULUI

 

Relația Duhului în dumnezeire diferă de cea a Fiului. Este imposibil de arătat motivul. Scripturile nu oferă nici o informație asupra acestui punct. Vom arăta doar ce este menționat.

 

1. O distincție evidentă este între numele date celor două persoane. Una este numită Fiu, cealaltă Duh, p. 130, V. Aceste nume arată diferența, ele neschimbându-se între ele niciodată. Duhul nu este numit Fiu și Fiul nu este numit Duh niciodată. Aceste nume descriu persoane ce subzistă în aceeași esență divină, acest fapt fiind semnificativ pentru diferența unică dintre ei, în modul unei astfel de subzistențe. "pneuma," care este desemnarea greacă originală, înseamnă duh, respirație, vânt și indică o anumită influență sau putere ce pornește de la Dumnezeu, nu impersonal, ci cu o relație personală în dumnezeire. Lucrarea Duhului în creație și în guvernarea lumii, în inspirarea scriitorilor sfinți, în conceperea miraculoasă și influența grațioasă asupra naturii umane a lui Hristos și în regenerarea și sanctificarea oamenilor lui Dumnezeu, îl arată ca pe o putere externă din dumnezeire, ce operează în lume.

 

2. Mai este arătată o distincție între aceste persoane, cu privire la modul de acțiune prin care pleacă de la Tatăl. Fiul este generat, Duhul pleacă. Relația Duhului divin cu Tatăl este exprimată de termenul "Plecare." Este admis dacă este recunoscut ca un termen declarativ al unei plecări de la Tatăl, nu exclusiv al unei plecări a Fiului. Expresia se aplică Duhului pe autoritatea lui Hristos, care îl numește în Ioan 15:26, "Duhul adevărului, ce purcede de la Tatăl." Dar Domnul nostru folosește un cuvânt similar pentru Sine, deși nu același, în Ioan 16:28, "Am venit de la Tatăl, în lume." Discipolii folosesc acest ultim cuvânt în Ioan 16:30. Verbul din aceste două pasaje înseamnă "a ieșit," și uneori "a ieșit," și ultima semnificație este echivalentă cu celălalt verb, care la un timp diferit, apare în Ioan 15:26. Nu se poate susține deci o diferență a modului de operare, din termenul de “ieșire” a Duhului, față de cea a Fiului. Termenii aplicați ambilor sunt generali și nu pot exprima o diferență. Plecarea poate fi aplicată ambilor, Fiului și Duhului. Felul plecării Fiului este specific desemnat de generarea atribuită Lui. Cel al Duhului este arătat de numele dat Lui. El este suflarea lui Dumnezeu, exprimat în numele Lui de Domnul în seara învierii, când a suflat peste apostoli, spunând: "Primiți Duh Sfânt." Ioan 20:22. Suflarea divină a Duhului de către Fiu. Acest lucru poate fi adevărat dacă Duhul iese de la Fiu și de la Tată.

 

Suflarea lui Dumnezeu este mai greu de interpretat și natura relației indicate astfel, este mai greu de înțeles decât generarea Fiului. În ambele, trebuie să acceptăm declarația revelată, separând cu atenție ideile nepotrivite cu actele lui Dumnezeu. Acestea exclud suflarea fizică, sau actul de a sufla, succesiv. Purcederea Duhului trebuie văzută ca pe o acțiune eternă, completă pentru că este perfectă și continuă, în sensul că nu se sfârșește.

 

Este potrivit să vedem pornirea acestor două persoane ca fiind indicată de numele date fiecăreia. Termenul "ieșire" poate fi potrivit numai pentru Duh, deoarece Duhul nu arată un mod de ieșire, ca și Fiul.

 

Prepoziția cu care sunt compuse verbele în aceste trei pasaje din Ioan, este aceeași și arată o ieșire din Dumnezeu. Acolo unde termenii "Duhul lui Dumnezeu" și "Duhul lui Hristos" apar, genitivul simplu este folosit fără prepoziție, dar aceeași prepoziție se găsește la genitivul lui Dumnezeu, în 1 Cor. 2:12 și Apoc. 11:11. În ultimul pasaj, probabil nu se referă la Duhul Sfânt. Procedura este deci din Dumnezeu, ceea ce arată că ieșirea și plecarea din, sunt ambele din natura divină și nu sunt limitate la o acțiune ce are loc când un ambasador este trimis de la un rege sau un om pleacă din prezența altuia.

 

3. Creștinismul vestic, în opoziție cu cel estic a menținut distincția dintre relațiile Fiului și a Duhului. Estul susține că pornirea Duhului este doar de la Tatăl, ca și generarea Fiului, dar vestul susține că este și de la Tată și de la Fiu.

 

Creștinii estici susțin că Scripturile declară pornirea de la Tatăl. Este adevărat, deoarece este un pasaj în Scriptură care vorbește despre ieșire (Ioan 15:26), limbajul fiind "care iese de la Tatăl." Dar în 1 Cor. 2:12 Duhul este numit de la Dumnezeu, ceea ce poate însemna doar de la Tatăl, sau de la ambii. Duhul mai este numit și Duhul lui Isus (Fapte 16:7) și al lui Hristos, al Domnului, al Fiului (Gal. 4:6), și Duhul Tatălui și Duhul lui Dumnezeu. Domnul nostru a mai spus că va trimite Duhul. Mai mult, acțiunea lui Hristos, când a suflat peste apostoli și a spus Primiți Duh Sfânt (Ioan 20:22) este foarte semnificativă și indică ieșirea Duhului de la El. Vezi Fapte 16:7. Actul lui Hristos se poate să nu fi fost mai mult decât oferirea Duhului către apostoli, fără a ieși de la El. Suflarea care era simbolică, putea fi un act divin al Tatălui, de la care să iasă Duhul. De aici reiese că relația cu această plecare a Fiului este diferită de cea a Tatălui. Nu ar fi mai clar dacă Scriptura ar zice că Fiul sau Hristos trimite Duhul și dă Duhul, care este al Lui, dreptul de a-L da fiind al Lui, fie în esență, fie primit pentru lucrarea Sa ca Mesia, și Duhul trimis astfel, pornește de fapt de la Tatăl? În acest eveniment, Tatăl ar fi sursa procedurii și Fiul doar agentul care trimite. Nu se sugerează acest drept dat lui Mesia, de a trimite Duhul, prin declarația Sa "Dacă nu mă duc, Mângâietorul nu poate veni," (Ioan 16:7) și prin limbajul "Duhul nu fusese dat deoarece Isus nu fusese glorificat." Ioan 7:39.? Aceste puncte trebuie luate în considerare, admițându-se că Duhul iese și de la Fiu. Scripturile lasă o umbră de îndoială, pentru a interzice vreo afirmație. Dar dovezile preponderente sunt în favoarea purcederii și de la tată și de la Fiu.

 

IV. SUBORDONAREA ÎNTRE PERSOANE

 

Egalitatea absolută a acestor două persoane, ca Dumnezeu, a fost deja arătată, iar posibilitatea inferiorității cercetată. Sunt unele afirmații scripturale ce par să indice aceasta. Hristos a spus despre Sine, "Tată este mai mare decât Mne." Ioan 14:28. El a mai spus că tatăl L-a trimis, dar comparat cu trimiterea apostolilor (Ioan 17:18) și declarația că a venit nu să facă voia Sa, ci a Celui care L-a trimis (Ioan 6:38); că a venit nu pentru Sine, (Ioan 7:28); că nu vorbește pentru Sine, ci ceea ce a poruncit Tatăl, (Ioan 12:49); că învățătura nu este a Sa, (Ioan 7:16); Că cuvântul auzit de ei, nu este al Lui, ci al tatălui, (Ioan 14:24); că a dat și a vorbit cuvintele spuse de Tatăl, (Ioan 8:26; 17:8); că tatăl i-a dat lucrarea, (Ioan 17:4); că nu poate face nimic de la El, ci ceea ce a văzut pe Tatăl făcând, (Ioan 5:19); că Tatăl este cu El și nu L-a lăsat singur, (Ioan 8:29); că tatăl L-a sfințit (Ioan 10:36). Petru îi spune lui Corneliu "Isus din Nazaret, pe care Dumnezeu L-a uns cu Duhul Sfânt și cu putere," și că făcea fapte miraculoase pentru că "Dumnezeu era cu El." (Fapte 10:38). Hristos a negat bunătatea oricui, în afară de cea a lui Dumnezeu (Mat. 19:17; Marcu 10:38; Luca 18:19), cât despre ziua judecății, a spus că "despre ziua și ora aceea nu știe nimeni, nici Fiul, ci numai Tatăl," (Marcu 13:32, ["numai Tatăl," Mat. 24:36]); și a sta la dreapta și la stânga Lui nu aparținea de El să le ofere, ci este al celor pentru care Tatăl a pregătit, (Mat. 20:23; Marcu 10:40). Ni se spune și despre rugăciunile pe care le înălța la Dumnezeu, "El este Acela care, în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrămi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, şi fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui," (Evrei 5:7). Hristos mai vorbește despre puterea pe care o avea peste tot ce este pământesc, putere dată de Tatăl, (Ioan 17:2), iar Pavel, în Efes. 1:17, 20, spune despre El, L-a dat căpetenie peste toate lucrurile, Bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce plineşte totul în toţi.19-22. În vreme ce se zice că Tatăl "i-a supus toate lucrurile," "Dar când zice că totul I-a fost supus, se înţelege că în afară de Cel ce I-a supus totul," (1 Cor. 15:27), apoi "În urmă, va veni sfârşitul, când El va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi orice p," (v. 24); "Şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar şi Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi," v. 28. Climaxul acestor declarații este atins când aflăm că Pavel a spus nu doar că Dumnezeu este capul lui Hristos," (1 Cor. 11:3) și L-a numit pe Tatăl "Domnul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei" (Efes. 1:17); dar și Domnul nostru însuși i-a spus Mariei Magdalena "Tatăl Meu și Tatăl tău," și "Dumnezeul Meu și Dumnezeul tău." Ioan 20:17.

O examinare a acestora și a altor declarații similare din Scriptură, ne arată că nu sunt neconforme sub nici un aspect cu egalitatea perfectă a Persoanelor în ceea ce privește natura divină.

 

1. Aproape toate se referă la Hristos ca om, sau la Fiul în relațiile Lui cu natura Sa umană, sau la Mesia asigurând viața veșnică poporului Său și conducându-i, sau conducând universul și biserica.

 

2. Această explicație poate fi considerată de unii insuficientă pentru a explica deplin supunerea Fiului din 1 Cor. 15:28, sau măreția superioară atribuită Tatălui, în Ioan 14:28. Dacă este așa, suntem învățați despre inferioritatea unei singure persoane din Trinitate, față de altă persoană. Nimic nu indică faptul că ar fi vorba de unul din ei ca Dumnezeu, supus altuia, ca Dumnezeu sau dumnezeirea unuia supusă dumnezeirii altuia. Numai Fiul față de Tată și nu Dumnezeu Fiul față de Dumnezeu Tatăl. Subzistența fiecărei persoane în aceeași natură divină poate rămâne adevărată la fel ca și părtășia fiecăruia la ea, ceea ce îi face Dumnezeu în mod egal.

 

3. Inferioritatea personală, ce este făcută posibilă se datorează, fără îndoială, diferenței în modurile de subzistență din esența divină. Tatăl subzistă independent de voința sau de acțiunea altei persoane. El este Dumnezeu și atât, nu își are originea nicăieri, nu este născut, nu vine de nicăieri. Fiul are origine, filiația este voită, deși necesară, de către Tată și este născut și așa cum susține crezul atanasian este "foarte Dumnezeu" din "foarte Dumnezeu." Duhul Sfânt are origine, dar nu este născut, dar iese de la Tatăl sau de la Tatăl și Fiul. Ieșirea Sa este voită și El este la fel "foarte Dumnezeu" din "foarte Dumnezeu." În acest mod de subzistență, inferioritatea Fiului față de Tată și a Duhului față de tată și Fiu, se poate spune că există. Fără nici o superioritate ca Dumnezeu, Tatăl , pote fi zis că este mai mare decât Fiul, datorită relațiilor personale din Trinitate.

 

4. Dar mai este o subordonare a lucrării sau a rangului, arătată mai clar. În virtutea ei, Tatăl trimite Fiul și Tatăl și Fiul trimit Duhul. Aceasta există între persoane egale în natură și relație. Este probabil ca, în Dumnezeu, subordonarea oficială să se bazeze pe cea a relațiilor personale. Corespunde exact cu relațiile persoanelor de la care a rezultat probabil subordonarea oficială în lucrare, și mai ales în răscumpărare.

 

Ordinea acestei subordonări este clar aparentă din numele scripturale și declarațiile despre relații. Tatăl este primul, fără dubiu, Fiul, al doilea, iar Duhul Sfânt este al treilea. Acesta este rangul lor și datorită modului de subzistență și a ordinii. De aceea sunt menționați în această ordine, Primul, al Doilea, al Treilea, în Trinitate.

 

V. "LOCUIREA PERSOANELOR"

 

"Esența dumnezeirii fiind comună mai multor persoane, au o inteligență comună, o voință și o putere comune. În Dumnezeu, nu sunt trei inteligențe, trei voințe și trei eficiențe. Cei trei sunt un Dumnezeu, au o voință și o minte. Această uniune intimă a fost exprimată în biserica greacă prin cuvântul 'perichoresis,' explicat în latină cu termenii existentia, inhabitatio, ș intercommunio. Acesti termeni trebuiau să exprime faptele scripturale că Fiul este în Tatăl și Tatăl este în Fiu; unde este Tatăl, este și Fiul și Duhul; ce face Unul, fac toți.

 

"Aeastă uniune intimă, comuniune și locuire a persoanelor în Trinitate, este motivul pentru care peste tot în Scriptură și instinctiv, de către toți creștinii, Dumnezeu este Dumnezeu, adresat ca Persoană, în consistență perfectă cu tripla personalitate a dumnezeirii. Putem, și ne rugăm separat fiecărei persoane, și ne rugăm lui Dumnezeu, ca Dumnezeu; deoarece cele trei persoane sunt un Dumnezeu; una nu doar în substanță, ci în cunoaștere, voință și putere. Să așteptăm ca noi, care nu putem înțelege nimic, să înțelegem aceste mistere ale dumnezeirii, este nerezonabil. Dar, ca și în celelalte sfere, trebuie să credem ceea ce nu înțelegem, ca să putem crede că Dumnezeu S-a revelat în Cuvântul Său cu privire la Sine, deși nu Îl înțelegem perfect." Charles Hodge, Tel. Sis., vol. 1, pp. 461-462.

 

horizontal rule

Venind la Domnul cu întrebările noastre

de Marian Ghita

 

Ucenicii Lui au venit la El (la Isus), la o parte, și I-au zis:

„Spune-ne, când se vor întâmpla aceste lucruri ?

Și care va fi semnul venirii Tale și al sfârșitului veacului acestuia?”  (Mat. 24:3)

 

Noi avem mult de învățat de la ucenicii Domnului. Atunci când au avut întrebări ei au venit întotdeauna la Domnul Isus cu ele. Una dintre datoriile de bază ale unui ucenic (din orice domeniu uman) este aceea de a-și aduce întrebările sale direct la mentorul lui. Cu atât mai mult, noi, cei care suntem urmașii Domnului Isus Cristos, trebuie să facem așa. Domeniul uceniciei noastre este și trebuie să fie deasupra tuturor celorlalte domenii ale vieții. Pe de altă parte, Cel care ne este Mentor și Învățător (Ioan 13:13) nu este Altul decât Unicul Fiu al lui Dumnezeu (Col. 1:15-19), „taina lui Dumnezeu Tatăl”, Cel „în care sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale științei” (Col. 2:2-3). Doar El poate să răspundă la orice întrebare care ne frământă cu adevărat. Mai mult, atunci când este vorba despre întrebări legate de semnificația și viitorul istoriei, Domnul Isus Cristos este cel mai autorizat să răspundă întrebărilor pe care noi, ca și ucenici ai Săi, le avem. El este Cel „prin care (Dumnezeu) a făcut și veacurile” (Evr. 1:2). Întreaga istorie își are începutul, consistența și finalitatea doar în El (Efes. 1:10; Gal. 4:4; Mat. 24:35; Apoc. 1:8, 11).

 

Atunci când studiem cu atenție întrebările pe care ucenicii le-au pus Domnului Isus pe muntele Măslinilor (Mat. 24:3) și răspunsul amplu pe care Domnul l-a dat lor (Mat. 24-25; Mc. 13; Lc. 21:5-36), descoperim două elemente care sunt definitorii în ceea ce ne privește pe noi, ca oameni care punem întrebări, și în ceea ce Îl privește pe El, Cel care răspunde întrebărilor noastre. (a) Întrebările ucenicilor (Mat. 24:3) reflectă înțelegerea pe care ei o aveau cu privire la lucrurile spirituale și viitoare – o înțelegere deformată, incompletă, confuză cu privire la lucrurile aduse în discuție. Dar, spunem noi, acest lucru este perfect normal, de înțeles, din moment ce ai întrebări. Ne referim însă la faptul că, în pedagogie, noi suntem învățați să punem întrebări corecte pentru a fi siguri de răspunsuri corecte. Ucenicii, și vom vedea acest lucru, pun întrebări care ar putea fi considerate, într-un anumit sens, incorecte. Ei arată în mod foarte clar că nu înțeleg bine lucrurile pe care ei le aduc în discuție. De fapt, aceasta este situația noastră ca oameni. Iată de ce, chiar felul în care punem întrebările noastre Domnului nostru, se dovedesc mai apoi greșite. Ucenicii Domnului aduc totuși întrebările lor înaintea Lui, cu încredințarea că răspunsurile Lui vor clarifica problemele în discuție. (b) Răspunsul Domnului la întrebările ucenicilor este cu adevărat revelator pentru ei. Pe de o parte, Domnul Isus știe foarte bine ce este în spatele întrebărilor lor și El le răspunde exact ceea ce trebuie. Priviți vă rog în Romani 8:26-27. Ni se spune că noi, credincioșii, nu știm cum trebuie să ne rugăm – aceasta din pricina slăbiciunii noastre omenești. Dar, Dumnezeu, care ne cercetează inimile, știe ce răspuns trebuie să dea rugăciunilor noastre. De ce? Pentru că Duhul Sfânt, care mijlocește pentru noi, aduce El Însuși rugăciunile noastre înaintea lui Dumnezeu, în limbajul potrivit și cerut de El. Înțelegem de aici că există o rugăciune a inimii noastre de credincioși pe care noi nu o înțelegem corect. Dar simțim că trebuie să ne rugăm și o facem în limbajul nostru deficitar. Dacă ar fi ca Domnul să ne răspundă la exact rugăciunea pe care o formulăm cu gura noastră, cu siguranță ar fi un dezastru pentru noi. Dar, pentru că ne rugăm prin Duhul Sfânt, El, Duhul Sfânt este Cel care formulează înaintea lui Dumnezeu Tatăl rugăciunea noastră, în limbajul cel mai potrivit; iar răspunsul la acea rugăciune este exact ce ne trebuie nouă. Exact așa stau lucrurile și cu întrebările puse de ucenici către Domnul. Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu, știa exact întrebările din inimile lor și răspunsul Lui a fost exact ceea ce le-a trebuit lor. Să avem deci încredere în Domnul nostru. Nu trebuie să fim complexați de întrebările pe care le aducem înaintea Domnului. El știe exact care este întrebarea inimii noastre, și ne va da răspunsul de care avem cu adevărat nevoie. Noi trebuie să fim ca și copiii. Ei pun întrebări care par nepotrivite, dar un părinte adevărat știe foarte bine care este cu adevărat întrebarea din inima lor și ce răspuns ar trebui să dea. 

 

Vom privi la Mat. 24:3. Vom căuta să înțelegem ce era în spatele întrebărilor lor, pentru a înțelege exact răspunsul Domnului Isus la ele. Din întrebările ucenicilor noi putem descoperi ce înțelegere aveau ei cu privire la viitor. Desigur, ei aveau o anumită cunoaștere a lucrurilor viitoare, dar aceasta era una neclară, deformată de tradiția iudaică a vremii. Tocmai acest lucru ne arată că între tradiția religioasă (în cazul nostru, cea iudaică – tradiția cea mai corectă a acelei vremi) și revelația Cuvântului lui Dumnezeu în Cristos, Domnul, este o mare diferență. Chiar dacă tradiția oamenilor are partea ei bună în plan uman, atunci când este vorba despre lucrurile spirituale, care țin de mântuirea noastră veșnică, noi avem o nevoie vitală de Cuvântul revelat al lui Dumnezeu (Col. 2:8-10; 2 Tim. 3:14-17).

 

1.      Ucenicii credeau că momentul distrugerii Templului va coincide cu momentul sfârșitului lumii

Faptul că ucenicii au pus Domnului două întrebări („când se vor întâmpla aceste lucruri?” – adică distrugerea Templului; și „care va fi semnul venirii Tale și al sfârșitului veacului acestuia?” – v. 3) dovedește că în mintea ucenicilor cele două momente nu sunt despărțite de timp. Numai evanghelistul Matei are întrebarea legată de semnul venirii Domnului și al sfârșitului veacului acestuia; Marcu și Luca au doar: „care va fi semnul când se vor împlini toate aceste lucruri” – desigur este vorba despre evenimentele legate de distrugerea Templului (Mc. 13:4; Lc. 21:7).

 

Pentru ucenici, distrugerea Templului însemna sfârșitul lumii (acest sfârșit al lumii va fi marcat de revenirea Fiului omului). Credința ucenicilor era influențată de tradiția iudaică a vremii. Iudeii considerau Templul din Ierusalim centrul mondial al închinării înaintea adevăratului Dumnezeu. De aceea, pentru ucenici, distrugerea Templului însemna revărsarea plenară a mâniei lui Dumnezeu peste tot pământul. Aceasta ne arată cât de convinși erau iudeii de rolul lor de popor sfânt al lui Dumnezeu în mijlocul lumii. Dacă este să piară Templul din Ierusalim, lumea însăși se va prăbuși. Credința ucenicilor, influențată de tradiția iudaică, ridica statutul Templului și al iudaismului la rang de temelie a lumii întregi.

 

Domnul Isus, în răspunsul pe care Îl dă ucenicilor Lui, pare să contrazică concepția lor, deși nu exclude în totul toate elementele ei. „Mântuirea vine de la iudei” a spus Domnul (Ioan 4:22). Din Iuda a venit Mântuitorul, de asemenea și toate celelalte binecuvântări ale lui Dumnezeu, a spus mai târziu Pavel (Rom. 9:4-5). Dar, Domnul Isus le descoperă faptul că pedeapsa lui Dumnezeu se va revărsa în primă fază doar peste Ierusalim (va fi „o strâmtorare mare în țară, și mânie împotriva norodului acestuia”, El vorbind despre Iudeea și Ierusalim – Lc. 21:23). Iar ap. Pavel ne arată că această mânie se va revărsa doar peste Israelul necredincios („Dumnezeu n-a lepădat pe poporul Său...” – Rom. 11:2 și cont.; va fi o arătare a îndurării lui Dumnezeu asupra rămășiței lui Israel – vezi Rom. 11).

 

Domnul Isus vorbește de asemenea despre o vreme a neamurilor („Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, până se vor împlini vremurile neamurilor” – Lc. 21:24). Este foarte clar că Domnul are în vedere, în afirmațiile Sale, o lungă perioadă de timp între momentul distrugerii Templului și momentul împlinirii vremurilor neamurilor.

 

În același timp, Domnul Isus vorbește despre faptul că „Evanghelia aceasta a Împărăției va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârșitul” (Mat. 24:14).

 

Trebuie luat în considerare și un alt aspect, legat de ceea ce s-a afirmat mai sus. Dacă mânia lui Dumnezeu s-ar fi revărsat în mod complet asupra Templului și asupra Ierusalimului, din cauză că Domnul Însuși a fost respins de iudei, atunci restaurarea Israelului devine vorbă goală (chiar dacă luăm în calcul afirmațiile ap. Pavel din Rom. 9:6-8; Gal. 6:16, care se referă la adevăratul Israel). Pe de o parte, Domnul Isus vorbește despre o distrugere fără drept de apel asupra Ierusalimului, o distrugere care nu va mai da nici o șansă celor surprinși în cetate – salvarea va fi doar în afara ei (Mat. 24:15-20; Mc. 13:14-18; Lc. 21:20-24; vezi și Evr. 13:13). Pe de altă parte, multe profeții ale Vechiului Testament vorbesc despre o restaurare plenară a Ierusalimului și a Templului, profeții care încă nu s-au împlinit (vezi de ex. Zah. 12-14; Ezech. 40-48; Rom. 11:25-27).

 

Toate acestea ne arată că va fi o distrugere a Ierusalimului și a Templului din Ierusalim, deci o revărsare a mâniei lui Dumnezeu asupra Israelului necredincios; după aceea, va fi o perioadă a vestirii Evangheliei între neamuri, până la marginile pământului care va culmina cu o pedepsire a neamurilor necredincioase (o revărsare a mâniei lui Dumnezeu asupra întregului pământ) și în final o restaurare a Împărăției lui Dumnezeu – atunci când Domnul Isus Cristos va reveni în gloria Sa (când Ziua Domnului va începe – Mat. 24:30-31; Fap. 2:19-20). Este foarte clar că momentul distrugerii Templului și momentul sfârșitului lumii sunt două momente separate de timp în istorie.

 

Prin răspunsul Său la întrebările ucenicilor Lui, Domnul Isus Cristos clarifică mai întâi confuzia din mintea lor cu privire la vremea sfârșitului și apoi le arată că este într-adevăr o legătură între distrugerea Templului și vremea sfârșitului, dar introduce o vreme (relativ lungă de timp) în care Evanghelia se va vesti în toată lumea. Scopul Domnului nu este doar de a-i informa corect pe ucenicii și urmașii Lui, ci, în primul rând, de a-i pregăti pentru o vreme specială de mărturisire a Evangheliei și de a-i echipa cu răbdarea necesară ca ei să reziste până la sfârșit (Mat. 24:9-14). Ucenicii urmau să aibă nevoie de o motivație puternică pentru a rezista credincioși în vremuri dificile și pentru o slujire binecuvântată în vestirea Evangheliei în toată lumea. Domnul Isus le oferă în principal două motivații puternice prin cuvintele Sale, în această privință: (a) El le-a spus că Duhul Sfânt va vorbi prin ei, în situația în care vor trebui să mărturisească Evanghelia în fața oamenilor și în instanțele în fața cărora trebuie să dea socoteală de nădejdea lor (Mc. 13:11; 1 Pet. 3:15-20; Fap. 1:8; vezi și Fap. 21-28); (b) Domnul Isus le spune că „cine va răbda până la sfârșit va fi mântuit” (Mat. 24:13). Mântuirea sufletului lor va fi binecuvântarea supremă a răbdării lor până la capăt (vezi Evr. 10:35-39; 1 Pet. 1:3-9). Este vrednic de amintit aici felul în care ap. Pavel leagă cele două motivații de mai sus. În 2 Tim. 4:16-18 el spune că a trebuit să se apere în fața instanței supreme de atunci – în fața împăratului Romei (este vorba despre Nero). Pavel spune că „Domnul a stat lângă mine și m-a întărit, pentru ca propovăduirea să fie vestită pe deplin prin mine și s-o audă toate Neamurile. Și am fost izbăvit din gura leului” (v. 17). El afirmă că a experimentat un succes binecuvântat în vestirea Evangheliei, pentru că Domnul a stat lângă el și l-a întărit, chiar în fața leului (a împăratului Romei). Pe de altă parte, el vorbește despre o izbăvire deosebită (din gura leului). Ce izbăvire a experimentat Pavel atunci? Noi știm din istorie că Pavel, a fost condamnat la moarte prin tăierea capului. Omenește el nu a experimentat nici o izbăvire. Dar Pavel continuă ideea din v. 17 și spune: „Domnul mă va izbăvide orice lucru rău și mă va mântui, ca să intru în Împărăția Lui cerească. A Lui să fie slava în vecii vecilor! Amin” (v. 18). Pavel știa foarte bine că nu va mai scăpa de condamnarea la moarte (vezi și 2 Tim. 4:6-8). Dar el a avut o puternică motivație de a trăi în Cristos și de a mărturisi Evanghelia Lui, chiar dacă aceasta i-a adus condamnarea la moarte. El vedea, ca și Ștefan în momentul morții sale (Fap. 7:55-60), pe Domnul Isus Cristos în toată gloria sa și mântuirea care îl aștepta în Împărăția lui cerească. Merită să ne înarmăm sufletul nostru cu o astfel de credință și nădejde, în trăirea noastră pe pământ.   

 

2.       Ucenicii credeau că momentul venirii Domnului se va petrece relativ curând (posibil în timpul vieții lor)

Avem afirmații în Noul Testament care ne-ar face să credem că venirea Domnului se va întâmpla la scurtă vreme de la înălțarea Sa (vezi afirmațiile lui Pavel: „mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut” – Rom. 13:11; „noi cei vii, care vom rămâne până la venirea Domnului...” – 1 Tes. 4:15; vezi și „Cel ce adeverește aceste lucruri zice: „Da, Eu vin curând.” – Apoc. 22:20). Analizând însă cu seriozitate aceste texte din Scriptură vom vedea că nu le putem considera ca indicații clare ale venirii Domnului după o perioadă scurtă de timp (eventual în timpul vieții apostolilor).

 

Pe de altă parte, Domnul Isus le dă de înțeles ucenicilor că așteptarea lor va fi lungă. El vorbește despre o vreme a „durerilor” acestei lumi (despre războaie, calamități, dureri), care se vor întinde pe o mare perioadă de timp și care va depăși viața ucenicilor Lui de pe pământ – Mat. 24:6-13; Ioan 21:18-19. El vorbește de asemenea despre o răbdare care trebuie să-i caracterizeze pe toți urmașii Lui, până la sfârșit (Mat. 24:13). Domnul Isus afirmă în mod clar că așteptarea urmașilor Lui va fi lungă (vezi Pilda polilor din Lc. 19:11-28 în care El precizează că a dat această pildă pentru cei ce credeau că, apropiindu-Se de Ierusalim, Împărăția lui Dumnezeu se va apropia îndată – v. 11-12).

 

În același timp, Domnul Isus vorbește despre vestirea Evangheliei la toate neamurile – un proces care nu poate fi decât îndelungat la nivelul istoriei (Mat. 24:14). Este drept că Pavel spune: „glasul lor (a propovăduitorilor Evangheliei) a răsunat prin tot pământul și cuvintele lor au ajuns până la marginile lumii” (Rom. 10:18); sau afirmația: „...adevărul Evangheliei care a ajuns până la voi și este în toată lumea, unde dă roade și merge crescând...(Col. 1:5-6). Dar nici aceste cuvinte nu pot fi considerate indicații clare că procesul evanghelizării s-a terminat în lume. Aceste afirmații sunt doar referiri la faptul că Evanghelia a atins deja (în vremea apostolilor) lumea neamurilor, multe popoare (vezi chiar evanghelizarea din ziua cincizecimii – Fap. 2:7-11). Este un limbaj care ne vorbește despre puterea de penetrare a Evangheliei în toată lumea (Pavel, ajungând în Roma, deja a acoperit cu Evanghelia, prin călătoriile sale, întregul imperiu roman – Fapte 13-28; vezi și Rom. 15:14-21). Ce putem spune despre încercările de astăzi (sec. 21) de a se duce Evanghelia la popoare care nu au fost încă confruntate cu ea? Petru ne vorbește despre promisiunea revenirii Domnului Isus Cristos care este contestată de fel de fel de batjocoritori care se vor ridica „în zilele din urmă” (2 Pet. 3:3-9). El, care era spre finalul vieții sale pământești atunci când și-a scris a doua sa epistolă (2 Petru), explică că „Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinței Lui cum cred unii” și scopul lui Dumnezeu în întârzierea împlinirii acestei făgăduințe este ca „niciunul să nu piară, ci toți să vină la pocăință” (v. 9) și pentru Domnul „o zi este ca o mie de ani, și o mie de ani sunt ca o zi” (v. 8). Așadar, Biserica Domnului va aștepta o lungă perioadă de timp până la venirea Sa, la vremea sfârșitului, și ea trebuie să nu-și pardă nici credința nici răbdarea până la sfârșit (vezi Mat. 25:1-13 – Pilda celor zece fecioare).

 

Toate acestea ne arată că Domnul a avut în vedere o lungă perioadă de timp între momentul discuției Lui cu ucenicii Săi și momentul revenirii Sale. Ucenicii și toți urmașii Domnului trebuie să se înarmeze cu multă răbdare, cu o mare nădejde (ea are de a face cu lucrurile viitoare; n-ar fi o mare virtute dacă vremea așteptării Domnului și a răbdării pe pământ n-ar fi o vreme lungă de timp și extrem de solicitantă în ceea ce privește provocările ei – vezi ceea ce spune Pavel în Rom. 8:23-25 și, în mod deosebit, afirmația „o nădejde care se vede nu mai este nădejde: pentru că ce se vede se mai poate nădăjdui? Pe când, dacă nădăjduim ce nu vedem, așteptăm cu răbdare”; vezi și Evr. 10:35-39 – vezi în mod special: „aveți nevoie de răbdare”; noi știm că răbdarea se dezvoltă în timp foarte lung). Noi nu știm nici ziua și nici ceasul revenirii Domnului, pentru că El nu ne-a descoperit aceste aspecte (Mat. 24:36). De aceea, pe noi nu trebuie să ne preocupe descoperirea momentului când va veni Domnul nostru. Sunt suficiente semnele descoperite de Domnul și este suficient din partea noastră să ne dezvoltăm abilitatea spirituală de a înțelege bine mersul vremurilor, revelate prin pilda smochinului și prin similaritatea dintre vremea ultimelor zile ale istoriei cu vremea lui Noe (Mat. 24:32-42; 2 Tim. 3-4; Apocalipsa). Calculele inutile pentru a descoperi ziua și ceasul venirii Domnului nu trebuie să ne preocupe deloc; noi trebuie să doar să-L așteptăm să vină și să ne dezvoltăm și să ne întărim credința și răbdarea noastră, și să-I fim credincioși în lucrul încredințat nouă (Fap. 1:6-8; Mat. 24:36-25:46; 1 Cor. 4:1-2).

 

Acest aspect al unei lungi așteptări din partea bisericii Domnului Isus Cristos este în mod clar prezentat în cuvinele Mântuitorului nostru, ca răspuns la întrebările ucenicilor Lui (Mat. 24-25).

 

De ce este așa de important să știm bine acest lucru? Care este motivația care ne-ar ține alipiți de Domnul și credincioși Lui, într-o vreme de lungă și întunecată așteptare? Priviți vă rog la 2 Pet. 3:14-18 și Mat. 24:8. Petru ne spune, în pasajul amintit, că „îndelunga răbdare a Domnului nostru este mântuire” (v. 15). De ce? Ce are în vedere să ne spună Petru? El vorbește aici despre epistolele lui Pavel care sunt răstălmăcite spre pierzarea lor de mulți neștiutori și nestatornici (v. 16). Dar, aceste epistole sunt Scripturi, egale în greutate spirituală ca și celelalte Scripturi ale Bibliei – sunt de fapt Cuvântul lui Dumnezeu pentru biserica Lui (v. 16). Pavel, știm că a fost foarte contestat ca apostol, mai contestat decât ceilalți apostoli (vezi 1 și 2 Corinteni, de exemplu). Petru atrage atenția că Pavel a primit o însărcinare și o înțelepciune cu totul speciale de la Dumnezeu (v. 15). Pavel vorbește despre faptul că lui i s-a făcut descoperirea „tainei lui Dumnezeu” (Cristos în voi, nădejdea slavei – Col. 1:25-28; Efes. 3). În acest fel, Pavel a fost chemat să întregească (să completeze) Cuvântul lui Dumnezeu (Col. 1:24-25). Să ne aducem aminte de cuvintele Domnului Isus către ucenicii Săi, înainte de moartea Sa: „Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteți purta” (Ioan 16:12). Domnul a considerat că nu era momentul atunci să le spună tot Cuvântul Lui. Urma să vină Duhul Sfânt și să le descopere lor tot adevărul  despre Cristos (Ioan 16:13-15). Așa că, atunci când Pavel (ca și ceilalți apostoli) au consemnat în scris cuvintele lor în epistolele Noului Testament, ei de fapt au consemnat cuvintele lui Cristos, revelate lor de Duhul Sfânt; ei au redat, prin scrierile din Noul Testament, tot Cuvântul lui Cristos, tot Cuvântul lui Dumnezeu (împlinirea întregului Vechi Testament). De aceea, să nu cădem în greșeala de a face distincție între cuvintele Domnului Isus din Evanghelii (unii le consemnează chiar cu culoare roșie, în anumite ediții ale Bibliei), și cuvintele lui Pavel (de ex.) din epistole. Tot Noul Testament are aceeași greutate, pentru că toate cuvintele din el sunt cuvintele lui Cristos (vezi menționarea „porunca Domnului și Mântuitorului nostru, dată prin apostolii voștri”, nu cuvintele lui Petru, în acest caz – 2 Pet. 3:2; vezi și faptul că Domnul Isus nu a scris nici un cuvânt; tot ce a spus El, înainte de moartea Sa și după înălțarea Lui, sunt cuvinte consemnate de apostolii Lui).

 

Pavel (în mod special), dar alături de Petru și de ceilalți apostoli, vorbesc despre planul de mântuire a lui Dumnezeu. Priviți, vă rog, în Efeseni 1-2. Planul lui Dumnezeu în istoria de după înălțarea Domnului la cer, este răspândirea Evangheliei în toată lumea, pentru mântuirea celor chemați prin ea, și formarea poporului lui Dumnezeu dintre iudei și neamuri, casa Lui spirituală, trupul lui Cristos – planul Său este zidirea bisericii Sale (Efes. 4:1-16). Scopul lui Dumnezeu este ca El să-Și manifeste gloria Sa în tot universul Lui (vezi Efes. 1:22-23; 2:7; 3:9-11). Acesta este planul mântuirii prin Cristos, din partea lui Dumnezeu. Ori acest plan de mântuire, pentru a ajunge la desăvârșire, necesită timp îndelungat. Priviți și la Mat. 24:8. Domnul Isus vorbește despre convulsii ale lumii (Mat. 24:6-8) și le consideră a fi „începutul durerilor”. Expresia este o metaforă clară ale durerilor nașterii pe care o femeie le are când urmează să nască un copil (vezi în mod special Ioan 16:19-22 – Domnul Isus vorbește despre durerea ucenicilor din cauză că El nu va fi o perioadă de timp între ei). În Mat. 24:6-8 Domnul Isus vorbește despre durerile pământului în perspectiva nașterii Împărăției lui Dumnezeu, dureri pe care ucenicii le vor trăi din plin (vezi și Mat. 24:9-14). Ideea desprinsă, din referirea la durerile care vor veni asupra pământului, este aceea că, în taină, în vreme ce Domnul Isus nu va fi în lumea aceasta fizică, dar va fi cu biserica Lui prin Duhul Sfânt (El se află în ceruri, la dreapta lui Dumnezeu – Fap. 2:33-36), El își va zidi biserica Sa și va promova, prin mărturia Evangheliei, Împărăția lui Dumnezeu. Va veni vremea arătării gloriei Domnului Isus Cristos, a gloriei bisericii Sale și a gloriei Împărăției lui Dumnezeu (Mat. 24:30-31; 1 Ioan 3:1-2; Efes. 5:25-27; Apoc. 21). Dar, până atunci, toate acestea sunt în procesul tainic și dureros al formării și al desăvârșirii (Efes. 4:1-16). Iată de ce Petru îi motivează pe credincioși să rabde încă pe pământ – „îndelunga răbdare a Domnului nostru este mântuire” (2 Pet. 3:15); iată deci rațiunea pentru o vreme care pare lungă pentru noi. „Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinței Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi și dorește ca nici unul (dintre cei aleși din toată lumea, evrei și neamuri, și din toată istoria – vezi Rom. 11:25-27; Efes. 2:11-22; 3:4-6) să nu piară, ci toți să vină la pocăință” (2 Pet. 3:9).

 

3.      Ucenicii aveau o înțelegere greșită cu privire la Împărăția lui Dumnezeu și la poporul acestei Împărății

Existau aspecte ale Împărăției lui Dumnezeu, pe care ucenicii nu le puteau înțelege.

 

a.                   Ce însemna faptul că Împărăția lui Dumnezeu este o împărăție spirituală și nu una pământească? Pe de o parte, profețiile Vechiului Testament vorbesc despre instaurarea în viitor a unei împărății care urmează să fie cât se poate de reală și palpabilă. Se vorbește despre poporul Israel, despre promisiuni făcute patriarhilor cu privire la împărăția viitoare și care erau legate de un teritoriu geografic cât se poate de clar (Gen. 15; Zah. 14), de un împărat anume (Fiul lui David – 1 Cron. 17:11-14; Lc. 1:32-33); de un popor anume (poporul Israel – Amos 9:11-15), și de un loc de închinare bine precizat (Templul din Ierusalim – Ezech. 40-48). Toate acestea vorbesc despre realități bine conturate în plan pământesc, deși gloria acelei Împărății va fi dumnezeiască (Hagai 2:6-9). Atunci când Domnul Isus a fost întrebat de ucenicii Lui, după înviere, dacă în vremea aceasta are de gând să așeze din nou Împărăția lui Israel (Fap. 1:6), El, prin răspunsul pe care li l-a dat, nu contrazice premisele vechi-testamentare ale lor, ci doar le spune că instaurarea unei asemenea Împărății nu este și nu trebuie să fie treaba lor; acest lucru este treaba Tatălui ceresc – ei trebuie să se concentreze doar pe mărturisirea Evangheliei pe tot pământul (Fap. 1:7-8). Pe de altă parte, Domnul Isus a afirmat în mod clar: „Împărăția lui Dumnezeu nu vine în așa fel ca să izbească privirile. Nu se va zice: „Uite-o aici” sau „Uite-o acolo!” Căci Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru (Lc. 17:20-21). Pavel, mai târziu, scrie: „Împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură, ci neprihănire, pace și bucurie în Duhul Sfânt” (Rom. 14:17). Se subliniază astfel în mod clar natura spirituală a Împărăției lui Dumnezeu.

 

În fața unor asemenea declarații, ucenicii aveau desigur dificultăți de înțelegere. Ei oscilau (și mulți urmași ai lui Cristos de-a lungul istoriei bisericii au oscilat la fel) între o înțelegere a Împărăției lui Dumnezeu ca fiind spirituală (deci nematerială și neperceptibilă prin simțurile noastre omenești) și o înțelegere  a acestei Împărății ca fiind una vizibilă, palpabilă pentru simțurile noastre pământești, bine ancorată în istorie. Care să fie oare adevărul?

 

Adevărul Scripturii, cel proclamat de Domnul Isus, include ambele interpretări. Domnul Isus afirmă foarte clar că urmașii Lui nu trebuie să-i urmeze pe cristoșii și profeții mincinoși care vor zice: „Cristosul este aici sau acolo!” (adică în anumite locuri geografice – Mat. 24:23), sau „Iată-L (pe Cristos) în pustie”, sau „Iată-L în odăițe ascunse” (în locuri secrete, izolate, și care să necesite apariția de profeți care să le indice oamenilor pe Cristosul care va veni – Mat. 24:26). Venirea Fiului omului (și a Împărăției Lui) va fi așa de vizibilă, și de extinsă – peste tot, ca fulgerul care străbate tot cerul; va fi atât de evidentă și atât de glorioasă încât „orice ochi Îl va vedea; și cei ce L-au străpuns”; nu va fi deloc o problemă nici pentru necredincioși să-L identifice pe Cristos în gloria Sa  (Mat. 24:27; Apoc. 1:7; 6:12-17). Deci, manifestarea plenară și vizibilă a Împărăției lui Dumnezeu, în toată gloria, nu exclude natura spirituală a ei.

 

b.                  Ce legătură există între națiunea lui Israel și națiunile tuturor neamurilor? Ce loc vor avea neamurile (dacă vor avea) în viitoarea Împărăție a lui Dumnezeu? Din nou spunem: confuzia din mintea ucenicilor în această privință era foarte mare. Pe de o parte, în tradiția iudaică, gândirea era una exclusivistă. Neamurile, conform gândirii iudaice, vor fi nimicite, lepădate din împărăție sau folosite doar ca națiuni slujitoare ale lui Israel (poate în aceeași manieră ca și exterminarea sau robia la care au fost supuși evreii în Egipt, înainte de eliberarea lor, sau în aceeași manieră ca tratamentul la care au fost supuși canaaniții, atunci când evreii au intrat în Canaan – vezi Exod, Iosua). Ideea de vestire a Evangheliei la toate națiunile pământului era asociată, pentru mentalitatea iudaică, chiar și la ucenicii Domnului, mai degrabă cu un soi de operațiune de cucerire din partea urmașilor iudei ai lui Cristos, probabil în aceeași manieră în care Iosua și, mai târziu, David, au cucerit pe canaaniți și popoarele din jurul Israelului. Atunci când ucenicii L-au întrebat pe Domnul Isus despre planul de viitor al așezării din nou a Împărăției lui Israel (Fap. 1:6-8), ei gândeau (este evident acest lucru din întrebarea lor) că, mai întâi trebuie instaurată Împărăția lui Israel și apoi să pornească la cucerirea întregului pământ. Ideea, potrivit căreia ucenicii și urmașii lui Cristos trebuiau să meargă în toată lumea pentru a vesti Evanghelia la orice făptură, sub călăuzirea Duhului Sfânt, în duh de dragoste, „ca niște oi în mijlocul lupilor” (Mat. 10:16), era ceva de neînțeles pentru ei. Ideea că neamurile vor fi, alături de evrei, „cetățeni cu sfinții, oameni din casa lui Dumnezeu” și nu „străini, nici oaspeți ai casei” (Efes. 2:19-20), era ceva de domeniul incredibilului. Observați chiar la Petru aceeași dificultate de a înțelege egalitatea dintre evrei și neamuri în poporul lui Dumnezeu: după ce el primise porunca Domnului Isus Cristos de a vesti Evanghelia la toate națiunile pământului și după ce ajunsese plin de Duhul lui Dumnezeu, totuși are nevoie de o viziune specială din partea lui Dumnezeu pentru a intra în casa lui Corneliu (Fap. 10-11) și de o mustrare, deloc plăcută, din partea lui Pavel în Antiohia (Gal. 2), pentru ca el să accepte să-i trateze ca frați în Cristos pe toți cei deschiși Evangheliei.

 

Aceste lucruri ne arată cât de greu era pentru un iudeu (chiar și pentru un ucenic al lui Cristos) să înțeleagă lucrarea de extindere a evanghelizării la toate neamurile și, deci, lucrarea de lărgire a Împărăției lui Dumnezeu. Limitările noastre omenești, fixarea gândirii noastre în sistemul de tradiții ale vremii și ale poporului din care facem parte, și chiar în sistemul religios în care creștem, ne arată că avem mare nevoie ca să aducem întrebările noastre direct la Domnul Isus Cristos pentru a primi răspunsurile de care avem nevoie. Avem nevoie vitală ca să stăm înaintea Cuvântului Scripturii (nu înaintea tradițiilor omenești) cu frământările și dilemele noastre și prin Duhul Sfânt să primim răspunsurile care ne edifică în plan spiritual (Col. 6-10; 2 Tim. 3:14-17). Este interesant să vedem că Domnul Isus nu clarifică toate aceste dileme și neîngelegeri, exprimate prin întrebările puse de ucenicii Lui, în discursul de pe muntele Măslinilor (Mat. 24-25) – El nici nu-și propune așa ceva, deși descoperim indicii revelatoare în el cu privire la acestea. Observați chiar afirmația Domnului chiar înainte de moartea Lui: „Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteți purta” (Ioan 16:12). Domnul Isus a procedat cu o înțelepciune dumnezeiască; după învierea și înălțarea Lui la cer a trimis Duhul Sfânt care urma să le deschidă mințile în vederea adevărului Cuvântului Lui (Ioan 16:12-15); apoi, prin apostolii Lui a dat Cuvântul Lui (a întregit acest Cuvânt – Col. 1:24-27; Efes. 2:20), în așa fel încât să avem prin aceștia revelația întregului adevăr divin (vezi Noul Testament). Este interesant să vedem și altceva. Am amintit despre inexplicabila „îndărătnicie” a ap. Petru, atunci când a fost vorba despre evanghelizarea neamurilor, deși Petru a fost un om plin de Duhul Sfânt. Nu ar trebui deloc să-i reproșăm nimic lui Petru ( Domnul ar trebui să o facă, dacă este nevoie – vezi 1 Cor. 4:5). Dimpotrivă, ar trebui să vedem procesul de revelare a adevărului divin pe care Dumnezeu l-a inițiat. Lucrurile în care apostolii (ca Petru) păreau greoi la minte au fost revelate prin revelații speciale acordate oamenilor special chemați de Dumnezeu în acest sens. Pavel afirmă, de exemplu, că el a primit descoperiri cum alți apostoli nu au primit (vezi Efes. 3; Col. 1:24-29 – el a fost chemat de Dumnezeu să întregească Cuvântul lui Dumnezeu, nu alt apostol; vezi 2 Pet. 3:15-16 – în care Petru invocă înțelepciunea lui Petru, de care și el, deși apostol, a învățat să țină cont). Ce ne învață toate aceste lucruri? Plinătatea Duhului Sfânt în cei credincioși nu garantează pentru aceștia deținerea cunoștinței depline ale adevărurilor Cuvântului lui Dumnezeu, doar pentru că aceștia pot spune: „suntem plini de Duhul Sfânt”. Înseamnă oare acest lucru că ei nu pot avea acces la cunoașterea adevărurilor lui Dumnezeu, deși au pe Duhul Sfânt în ei? Nu. Nu despre aceasta este vorba. Faptul că acești credincioși sunt plini de Duhul Sfânt, îi va face pe aceștia să descopere adevărul revelat al lui Dumnezeu pentru că ei vor accepta să țină cont de strategia lui Dumnezeu de revelare a adevărului Său (cercetarea Scripturii în duh de rugăciune, în umilință înaintea Domnului și cu o inimă deschisă la Cuvântul lui Dumnezeu; acceptarea că Domnul a desemnat învățători care să administreze adevărul divin celorlalți credincioși – Efes. 4:11-12; acceptarea autorității apostolice – acceptând scrierile Noului Testament, și, ca și Petru, acceptarea că Domnul dă înțelepciune cu privire la tainele Sale nu tuturor, ci doar, în cazul nostru, lui Pavel, iar el, Petru, trebuie să accepte acest fel de primire a cunoștinței adevărurilor divine prin felul în care Dumnezeu a hotărât acest lucru). Concluzia este aceasta: dacă doresc edificare spirituală în adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu eu trebuie să mă supun lui Dumnezeu și călăuzirii Duhului Sfânt, acceptând procesul pe care El l-a stabilit în acest sens și uneltele pe care El a hotărât să le folosească. Dacă nu accept acestea, chiar dacă mă consider plin de Duhul Sfânt, voi avea carențe în înțelegerea Cuvântului lui Dumnezeu. Duhul Sfânt are felul Lui de a ne învăța Cuvântul Domnului și eu trebuie să mă supun în totalitate Lui în această privină (vezi din nou Ioan 16:12-15).

 

4.      Ucenicii nu puteau înțelege relația dintre crizele și durerile în mijlocul cărora ei vor trăi pe pământ și așteptările lor mesianice

Ucenicii aveau mari speranțe mesianice, legate de Domnul Isus Cristos. De aceea, ei au acceptat să-L urmeze; ei au crezut în El și în cuvintele Sale. Când Domnul Isus murise pe cruce totul părea că se prăbușește în sufletul lor. Este emblematică, în această privință ceea ce au declarat cei doi ucenici spre Emaus „străinului” care se alăturase lor pe drum și părea să nu știe ce se întâmplase în Ierusalim în acele zile: „Noi trăgeam nădejde că El este Acela care va izbăvi pe Israel; dar cu toate acestea, iată că astăzi este a 3-a zi de când s-au întâmplat aceste lucruri” (Lc. 24:21).

 

Sunt câteva aspecte ale așteptărilor mesianice ale ucenicilor lui Cristos, care au fost dificil de înțeles pentru ei. Priviți la șocul pe care l-a produs cuvintele Mântuitorului în inimile ucenicilor Lui, atunci când le-a vorbit despre moartea Sa. În Mat. 16:21-28, după momentul apoteotic al mărturisirii lui Petru, după aprecierea Domnului că Tatăl Însuși i-a descoperit lui Petru cine era Isus și după afirmația că El Își va zidi Biserica Sa și porțile locuinței morților nu o vor birui, și după ce El a vorbit despre poziția specială a lui Petru în economia Împărăției lui Dumnezeu (Mat. 16:16-19), vine, la foarte scurt timp, afirmația șocantă din gura Domnului, legată de patimile, moartea și învierea Sa (Mat. 16:21). Petru a avut atunci o reacție, pe care noi o considerăm perfect normală; el Îi spune Domnului: „Să te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ți se întâmple așa ceva!” (Mat. 16:22). Domnul Isus însă îl șochează de-a dreptul cu reacția Lui: „Înapoia Mea, Satano: tu ești o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor” (Mat. 16:23). Înțelegem de aici că ideea morții Domnului Isus Cristos era ceva cu totul anormal, nefiresc pentru mintea ucenicilor. Dar, tocmai moartea Domnului urma să fie esența lucrării mântuitoare a Domnului Isus Cristos. De aceea El a venit și numai așa urma să se arate gloria Fiului lui Dumnezeu (Ioan 12:23-24). Pentru Pavel, moartea Domnului Isus pe cruce a fost esența mesajului Evangheliei sale (1 Cor. 1:17-25; 2:1-2). Mai mult, ideea suferinței urmașilor Domnului Isus, de-a lungul istoriei, deși total nefirească pentru mintea oricărui om, este esențială în vestirea Evangheliei la oamenii din lume – în acest fel, martorii lui Cristos Îl vor arăta pe Cristos oamenilor într-un mod mult mai relevant și că drumul spre Împărăția glorioasă a lui Dumnezeu nu poate fi altul decât calea suferinței (vezi 1 Pet. 2:19-25; Fap. 14:22).

 

La momentul intrării Domnului Isus în Ierusalim ucenicii Lui se așteptau ca Domnul lor să fie întronat pe tronul lui David de poporul iudeu și astfel să fie instaurată Împărăția lui Israel. Iar ei, urmașii fideli ai Mântuitorului lor, să se bucure de poziții și privilegii cu totul speciale în această Împărăție. Doar Isus le spusese aceste lucruri (Mat. 19:27-29). Iată însă că Isus a fost respins la Ierusalim de liderii poporului, că El a afirmat că Templul va fi distrus și că ceea ce El spusese despre moartea Sa se contura tot mai clar ca și o realitate sumbră. Oare ce se va întâmpla cu ei, ucenicii Domnului?

 

Să ne reamintim, de asemenea, și nedumerirea ucenicilor, atunci când Petru, Iacov și Ioan au fost martorii transfigurării glorioase a Domnului lor, pe munte (Mat. 17:1-13). Isus le-a spus acestor ucenici să nu spună nimic din ce ei au văzut pe munte până va învia Fiul omului dintre cei morți (v. 9). Atunci, ucenicii L-au întrebat pe Domnul despre venirea lui Ilie (Mat. 17:10-13) și despre ce înseamnă învierea Fiului omului (Mc. 9:10). Ucenicii știau că Ilie nu a murit ci a fost răpit de Dumnezeu la cer; și totuși Domnul le-a vorbit despre respingerea lui Ilie și implicit despre moartea lui – tot așa, a continuat să spună Domnul, va suferi și Fiul omului din partea mai-marilor poporului iudeu. Ucenicii au înțeles atunci că Domnul le vorbise despre Ioan Botezătorul (cel ce venise în duhul și puterea lui Ilie, pentru a pregăti calea Domnului – Lc. 1:17; Mat. 3:1-12). Ideea ce se desprinde din toate acestea este aceea că ucenicii nu puteau înțelege semnificația morții și învierii Domnului lor și nici succesiunea evenimentelor viitoare. Dacă Cristos urma să moară și să învieze, cu siguranță acest fapt ar fi trebuit să însemne pentru ucenici victoria Domnului asupra morții și, desigur, ridicarea Împărăției Sale, iar aceasta ar fi trebuit să conducă la promovarea lor, ca ucenici loiali Domnului. Așa era logic. În nici un caz ei nu se gândeau la o vreme ulterioară învierii Domnului marcată de suferințe pentru ei. Domnul Isus le vorbește, de pe muntele Măslinilor, despre o vreme marcată de convulsii și dureri în lume, despre faptul că martorii Lui vor suferi chiar moartea și despre necesitatea ca ei să rabde până la sfârșit. Ce puteau să însemne toate acestea? Este evident că nici logica omenească, nici tradiția oamenilor, nu putea să-i ajute în nici un fel în înțelegerea a ceea ce urma să se întâmple în viitor. Numai Domnul Isus putea să le descopere tainele viitorului, cât și scopul acestora în planul lui Dumnezeu. Din nou spunem: de la momentul discuției dintre Domnul Isus și ucenicii Lui de pe muntele Măslinilor, urma o perioadă de revelații speciale ale Duhului lui Cristos care urmau să devină Scripturile Noului Testament. Fără acestea, urmașii Domnului Isus ar fi ajuns descurajați, în confuzie și fără motivația de a persevera în credincioșia lor față de Domnul și în lucrarea lor de vestire a Evangheliei până la marginile pământului.

 

De ce convulsii ale lumii? De ce suferințe ale martorilor Evanfgheliei? De ce ei să fie ca niște oi în mijlocul lupilor în lume? De ce toate acestea, în situația în care Domnul Isus este acum la dreapta lui Dumnezeu, Domn al Domnilor și Împărat al Împăraților, mai presus de orice domnie (Fap. 2:32-36; Efes. 1:17-23; Apoc. 1:5)? Cuvintele Domnului Isus Cristos (de pe muntele Măslinilor, din tot Noul Testament, cuvinte date de Domnul nostru prin apostolii Lui – Mat. 24-25; 2 Pet. 3:2) ne arată: (a) calea spre glorie este calea suferințelor și a crucii; (b) în acest fel, noi putem să ne asemănăm cu Domnul nostru și să fim relevanți în această lume; (c) în felul acesta noi suntem împodobiți pentru Împărăția cerurilor; (d) în acest fel noi suntem curățiți de orice impurități ca și aurul în foc; (e) în acest fel judecata lui Dumnezeu asupra celor care i-au respins pe urmașii lui Cristos și Evanghelia vestită de ei va fi dovedită absolut dreaptă în ziua judecății, iar credincioșii Lui vor fi reabilitați; (f) în acest fel credincioșii vor câștiga cununi veșnice; (g) în acest fel numele Domnului nostru va fi glorificat. Putem găsi în Scripturi atît de multe motive pentru felul în care Domnul a ales să fie îngăduite toate acestea în lume, încât credința noastră ar putea cu adevărat să se întărească în asemenea circumstanțe. Durerile nașterii nu sunt plăcute, dar ele anunță o mare binecuvântare – nașterea unui copil. Când mama îl va ține în brațe, atunci bucuria ei va fi imensă; tot așa va fi și în legătură cu durerile acestei lumi – o Împărăție veșnică, de neclintit și glorioasă este în procesul nașterii; arătarea gloriei fiilor lui Dumnezeu va fi iminentă (Ioan 16:20-22; Evr. 12:25-29; Filip. 2:5-11; Rom. 8:18-27; 1 Ioan 3:1-2).

 

5.      Ucenicii aveau o înțelegere greșită cu privire la semnul venirii Domnului și al sfârșitului veacului acestuia

Ucenicii au pus o întrebare clară în ceea ce privește semnul venirii Domnului, a semnului când lucrurile prezise de Domnul se vor întâmpla. Ce mai putem comenta cu privire la întrebarea lor? Totuși este ceva în această întrebare și în răspunsul Domnului la ea, care merită luat în considerare. Ce era de fapt în spatele întrebării ucenicilor?

 

De regulă, o asemenea întrebare are logică într-un război, într-o luptă. Comandanții unei armate dau anumite semnale care indică soldaților momentul atacului, felul în care el trebuie să se desfășoare. Doar soldații armatei respective cunosc asemenea semnale. Ele sunt secrete pentru a nu fi demascați în demersurile lor; pentru a nu fi desconspirați în felul în care ei vor porni la atac. Probabil, ucenicii aveau ceva de acest gen în mintea lor, atunci când au întrebat despre semn. Ei se așteptau ca, la revenirea Domnului, ei să primească comanda, prin semnalul dat de Domnul lor, pentru a porni alături de El în vederea înstaurării Împărăției lui Dumnezeu. De regulă, un asemenea semnal este ceva pe care cei implicați în asemenea operațiuni îl cunosc, pentru că este comunicat de comandantul lor (un gest anume, o melodie, un cuvânt anume, etc.).

Domnul Isus le dă ucenicilor lui un semn, am putea spune, atipic pentru genul de situații la care ei se așteptau. El nu le dă un anume semn (pe care ei să-l poată înțelege la acel moment, sau care poate fi ușor identificabil); El le vorbește despre arătarea în cer a „semnului Fiului omului” (Mat. 24:30), fără să le spună în ce anume consta acel semn. Acest lucru denotă faptul că la momentul când Domnul va veni urmașii Lui vor putea să identifice semnul care va apărea. Pe de altă parte, El le vorbește despre un complex de semne și despre o dinamică a lor. Isus le dă apoi ucenicilor pilda smochinului (Mat. 24:32-35), care îi va ajuta să înțeleagă cum ar trebui să trăiască în perspectiva venirii Domnului lor, cum să fie veghetori și cum să-și dezvolte acea stare spirituală care să fie potrivită pentru acel eveniment (vezi Lc. 21:34-36). Nu se poate cunoaște nici ziua nici ceasul venirii Domnului, dar ei pot să trăiască permanent în starea care să le permită să fie gata să-L întâmpine pe Împăratul lor.

Semnul despre care vorbea Domnul va fi ceva care va fi între Domnul și ucenicii Lui. Să ne aducem aminte de momentul când Iosif s-a arătat fraților lui; ceea ce i-a făcut pe frații lui să fie convinși că într-adevăr în fața lor este Iosif și nu altul a fost declarația către frații lui: „Eu sunt fratele vostru Iosif, pe care l-ați vândut ca să fie dus în Egipt” – Gen. 45:4. Dacă privim în toată istoria lui Iosif vom vedea că numai Iosif și frații lui știau că el a fost vândut în Egipt. Toți ceilalți știau că Iosif a murit mâncat de o fiară sălbatică. Frații lui au ținut secret acest aspect, chiar și față de tatăl lor, Iacov. Din moment ce Iosif le-a spus ceea ce nimeni altcineva nu cunoștea, era evident că Iosif era în fața lor. Acesta a fost semnul arătat de Iosif – ceva personal, între Iosif și frații lui, ceva la care toți aceștia au devenit sensibili. Probabil, semnul Fiului omului va fi ceva foarte personal, ceva care-i va sensibiliza puternic pe urmașii Domnului. Dacă nu vei fi sensibilizat de acel lucru (acel semn), înseamnă că nu ai o relație personală cu Domnul Isus Cristos. Dacă acel semn te va sensibiliza, te va aprinde în adâncul ființei tale la acel moment al arătării Domnului, atunci tu te vei înflăcăra când El va reveni. Desigur, arătatea Domnului va fi un eveniment care va fi recunoscut de toți locuitorii pământului (Apoc. 1:7), însă cei necredincioși se vor îngrozi, și vor căuta să fugă de fața Lui (Apoc. 6:12-17), iar cei credincioși vor fi atrași de El (vezi 1 Tes. 4:13-18). Aceasta arată că în vederea receptării corecte a semnului arătării Domnului Isus Cristos, noi trebuie să cultivăm în trăirea noastră acea stare, acea legătură personală care să ne facă să fim în mod irezistibil atrași de Domnul, la revenirea Lui.

 

Complexul de semne menționate în discursul Domnului Isus (durerile pământului – Mat. 24:6-8; ajungerea Evangheliei la marginile lumii – Mat. 24:14; și celelalte lucruri menționate de Domnul) au menirea de a ține atenția credincioșilor trează în toată viața lor și de a ne pregăti permanent (în asemănarea noastră cu Cristos, în mod progresiv – vezi 2 Cor. 3:18) pentru acel moment glorios (arătat în Mat. 24:30). La acel moment al venirii Domnului, numai cei cu adevărat credincioși vor putea sta în picioare în fața gloriei Sale și se vor bucura de El (Lc. 21:34-36).

Este inutil să știm doar (chiar foarte exact) calendarul evenimentelor viitoare, pentru a ști când va veni Domnul. Este inutil să avem doar informații cu privire la ziua și ceasul venirii Domnului. Nu ne vor ajuta cu nimic în pregătirea pentru acea zi. Dar, dacă acceptăm semnele venirii Domnului în maniera în care Domnul nostru le-a prezentat (vezi pilda smochinului – Mat. 24:32-35), atunci vom înțelege că ceea ce este important în așteptarea noastră, legată de arătarea Domnului nostru, este procesul lăuntric din ființele noastre care trebuie să se dezvolte, pentru a semăna din zi în zi tot mai mult cu Domnul Isus, în așa fel încât la venirea Lui să fim în stare să răspundem chemării Lui de a-L urma în glorie eternă. Procesul sfințirii noastre (2 Cor. 3:18) se va desăvârși și la arătarea Lui, când Îl vom vedea în plenitudinea gloriei Sale, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea așa cum este (1 Ioan 3:1-2). Iată ce se poate spune despre semnul Fiului omului care se va arăta atunci.

 

Concluzii         

Domnul Isus Cristos este un Învățător divin; El este desăvârșit (Mat. 7:28-29). El știe să răspundă întrebărilor noastre. El știe mai întâi ce este în inima noastră, atunci când punem întrebări; el știe să răspundă în așa fel încât să fim cu adevărat edificați în adevărul divin; El știe să ne conducă, prin Duhul Sfânt, într-un proces de înțelegere a adevărurilor sfinte; El știe să lucreze în viețile noastre prin adevărurile cuvintelor Sale; El știe totul despre Cuvântul lui Dumnezeu pentru că este El Însuși Cuvântul făcut trup (Ioan 1:1-18).

 

De aceea, noi trebuie să aducem întrebările noastre direct la El și să ne lăsăm total conduși de Duhul Sfânt în înțelegerea adevărurilor mântuitoare. Nu tradiția umană ne poate edifica în lucrurile spirituale ci Însuși Domnul Isus Cristos care ne vorbește prin Cuvântul Scripturii și ne călăuzește prin Duhul Sfânt în tot adevărul.  Amin

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi


 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate