Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Teologie
 

 

 

Arhiva
Contact
Colaboratori
Despre noi

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Hegeomai
Istorie
Pastorala
Studiu Biblic
Site-uri Baptiste
Articole
Proiectul Betania
Media
Poşta Redacţiei

 

 


Pagina de Teologie

 

Israel, naţiunile şi Biserica

 

Iosif Ton

Într-o scrisoare postată pe masa rotundă, Victor Dobrescu a arătat că esenţa dispensaţionalismului este distincţia pe care o face acest sistem de gândire între Israel, restul naţiunilor şi Biserica. Acestea, spune dispensaţionalismul, sunt trei categorii distincte, care nu trebuie să fie amestecate. John MacArthur scrie şi el că distincţia dintre aceste trei entităţi este esenţa dispensaţionalismului.

 

Vom vedea din analiza mai multor texte din Biblie, mai ales din Noul Testament, cât de importantă este o înţelegere clară a planului lui Dumnezeu în istorie, plan care cuprinde pe Israel, cuprinde naţiunile şi cuprinde Biserica. Dar cum le cuprinde? Care este relaţia dintre ele?

 

Modul în care înţelegem planul lui Dumnezeu cu omenirea şi modul în care înţelegem mersul istoriei şi viitorul acestei istorii depinde de înţelegerea acestor trei entităţi: Israel, naţiunile şi Biserica.

 

Să pornim deci la drum şi să vedem ce ne spune Scriptura despre ele.

 

În Geneza 1:26-28, ni se comunică planul lui Dumnezeu: „Să facem om după chipul nostru, după asemănarea noastră."

 

În Geneza 3, ne este relatată neascultarea primei perechi umane de porunca lui Dumnezeu şi, drept consecinţă, alungarea lor din Eden.

 

Această neascultare de Dumnezeu şi ascultare de cel rău a avut consecinţe mari şi grele pentru toată omenirea de atunci încoace. Dar, oricât de mari şi grele ar fi aceste consecinţe, trebuie să păstrăm în vedere faptul că neascultarea din cap.3 nu a anulat planul lui Dumnezeu anunţat în cap.1. Dacă acest plan ar fi fost anulat prin neascultarea primilor oameni ar fi fost anulată însăşi suveranitatea lui Dumnezeu, care înseamnă că El este atât de stăpân pe tot ce se întâmplă încât nimic nu-i poate strica planurile Sale.

 

Nu, Dumnezeu nu a abandonat omenirea şi nu Şi-a abandonat planul iniţial de a-Şi face din cadrul acestei omeniri persoane după chipul şi asemănarea Sa.

 

Faptul că Dumnezeu nu Şi-a abandonat planul cu omenirea se vede chiar în Geneza 3, acolo unde Dumnezeu îl anunţă pe şarpe că sămânţa femeii îi va zdrobi capul.

 

Dar continuarea planului lui Dumnezeu cu întreaga omenire este exprimată cu cea mai mare claritate atunci când Dumnezeu îl cheamă pe Avraam şi-i comunică planul cu care l-a chemat şi l-a ales:

 

„Domnul zisese lui Avraam: „Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta.

 

Voi face din tine un neam (naţiune) mare şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare şi vei fi o binecuvântare.

 

Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine" (Geneza 12:1-3. Italicele ne aparţin, I.Ţ.)

 

Vedem cum Dumnezeu anunţă aici că planul lui este cu toate familiile pământului, şi că Avraam şi naţiunea care se va naşte din el va fi doar instrumentul prin care Dumnezeu va da binecuvântarea Sa tuturor naţiunilor pământului.

 

Un alt grup de texte care sunt cheie pentru a vedea planul lui Dumnezeu cu toate naţiunile sunt cele prin care Isaia le face clar evreilor că Mesia va veni pentru toate naţiunile:

 

„Nu se va face nici un rău şi nici o pagubă pe tot multele Meu cel sfânt; căci pământul va fi plin de cunoaşterea Domnului ca fundul mării de apele care-l acopăr.

 

În ziua aceea, Lăstarul lui Isai va fi un steag pentru popoare; naţiunile se vor întoarce la El şi slava va fi locuinţa Lui.

 

În acelaşi timp, Domnul Îşi va întinde mâna a doua oară, ca să răscumpere rămăşiţa poporului Său risipit în Asia şi în Egipt...

 

El va înălţa un steag pentru naţiuni..." (Isaia 11:9-12), apoi

 

„El nu va slăbi, nici nu se va lăsa, până va aşeza dreptatea pe pământ; şi ostroavele vor nădăjdui în Legea Lui.

 

Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu...

 

„Eu, Domnul, Te-am chemat ca să dai mântuire şi Te voi lua de mână, Te voi păzi şi te voi pune ca legământ al poporului ca să fii Lumina naţiunilor" (Isaia 42: 4-6)

 

Parcă prevăzând că Robul Domnului, Mesia întrupat, la un moment dat Îşi va lega inima numai de Israel, Dumnezeu Îi spune:

 

„Şi acum Domnul vorbeşte, El, care  M-a întocmit din pântecele mamei ca să fiu Robul Lui, ca să aduc înapoi la El pe Iacov şi pe Israel care este încă împrăştiat; căci Eu sunt preţuit înaintea Domnului şi Dumnezeul meu este tăria Mea.

 

El zice: „Este prea puţin lucru să fii Robul Meu ca să ridici seminţiile lui Iacov şi să aduci înapoi rămăşiţele lui Israel. De aceea, Te pun să fii Lumina naţiunilor, ca să duci mântuirea până la marginile pământului" (Isaia 49: 5-6).

 

Printr-o serie de Psalmi şi prin mai mulţi alţi profeţi, Dumnezeu îi comunică mereu lui Israel că planul Lui este să aducă la Sine toate naţiunile şi că Israel este instrumentul Lui pentru a-şi împlini planul acesta.

 

Ce s-a întâmplat însă? Probabil ca o reacţie la multele umilinţe la care i-au supus naţiunile, în Israel s-a dezvoltat o atitudine şi, aş putea spune, chiar o teologie anti-naţiuni, în cadrul căreia toate naţiunile erau considerata ca fiind spurcate şi erau considerate drept „câini".

 

Ajunşi la acest punct, trebuie să facem un lucru foarte clar. Evreii nu l-au refuzat pe Isus ca împărat. Dimpotrivă, Evanghelistul Ioan scrie:

 

Isus „ştia că au de gând să vină să-L ia cu sila şi să-L facă Împărat" (Ioan 6:15). Dar ei aşteptau ca odată ajuns Împărat El să-i zdrobească pe romani şi să instaureze o domnie a iudeilor peste toate naţiunile, pe care să le guverneze „cu un toiag de fier", în înţelegerea lor aceasta însemnând o dictatură totală.

 

Ceea ce i-a scandalizat pe iudei a fost chemarea lui Isus la iubirea duşmanilor, chemare care se referea clar la iubirea romanilor. Vorbind în termeni politici moderni, platforma politică a Domnului Isus a fost predica de pe munte, şi aceasta era totalmente inacceptabilă pentru iudei, care aşteptau un Mesia al forţei şi al dictaturii.

 

Să reformulăm lucrurile. Evreii L-ar fi vrut pe Domnul Isus să le fie Împărat, cu condiţia ca El să fie Împărat după concepţia lor. Programul pe care li l-a oferit Domnul Isus era ca ei să devină agenţii Împărăţiei lui Dumnezeu, aşa cum a formulat-o El în predica de pe munte şi să ducă acest program la toate naţiunile!

 

Ca să vedeţi reacţia de scârbă şi de refuz a evreilor de a merge la naţiuni să li-L ducă pe Dumnezeul lor, aduceţi-vă aminte de refuzul lui Petru de a intra în casa unui roman, a ofiţerului Corneliu (Fapte 10:3-20). Şi după ce Petru, împins de Dumnezeu, a fost în casa lui şi i-a vestit Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu, aduceţi-vă aminte ce atitudine critică au avut ceilalţi creştini evrei din Ierusalim pentru că a făcut pasul acesta (Fapte 11:1-2).

 

Să ne uităm cu atenţie la un alt eveniment tot atât de semnificativ. După ce Pavel este arestat la Ierusalim, el le vorbeşte iudeilor şi le povesteşte viaţa lui ca fariseu, ca persecutor al creştinilor, apoi convertirea lui pe drumul Damascului, şi ajunge cu povestirea până la momentul în care Domnul Isus îi spune:

 

„Du-te, căci te voi trimite departe la naţiuni".

 

Noi n-am vedea nimic rău în aceste cuvinte. Dar uitaţi-vă care a fost reacţia iudeilor:

 

„Ei l-au ascultat până la cuvântul acesta. Dar atunci şi-au ridicat vocea şi au zis:

 

„Ia de pe pământ un astfel de om! Nu este vrednic să trăiască!" (Faptele ap. 22: 1-22).

 

De ce îl considerau iudeii nevrednic să mai trăiască? Fiindcă a primit de la Isus misiunea de a duce naţiunilor Evanghelia dragostei şi a iertării!

 

Nu-i de mirare că, deşi el însuşi iudeu, Pavel scrie aceste cuvinte despre iudei:

 

„Iudeii aceştia l-au omorât pe Domnul Isus şi pe profeţi, pe noi ne-au persecutat; nu-i plac lui Dumnezeu şi sunt vrăjmaşi tuturor oamenilor, căci ne opresc să vorbim naţiunilor ca să fie mântuite" (1 Tesaloniceni 2:15-16).  

 

Aşadar, Israelul era în planul lui Dumnezeu ca să ducă Evanghelia la toate naţiunile. Ei au refuzat categoric lucrul acesta. Iată verdictul lui Dumnezeu pentru acest refuz:

 

„Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi va fi dată unui popor care va aduce roadele cuvenite" (Matei 21:43).

 

Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu l-a lepădat pe Israel ca popor, în sensul de a-l fi scos complet din planul Său. Pavel afirmă răspicat acest lucru:

 

„Întreb dar: A lepădat Dumnezeu poporul Său? Nicidecum! Căci şi eu sunt israelit, din sămânţa lui Avraam, din seminţia lui Beniamin. Dumnezeu n-a lepădat poporul Său pe care l-a cunoscut mai dinainte" (Romani 11:1-2).

 

Iată cum explică Pavel actuala stare a celei mai mari părţi a lui Israel:

 

„Fraţilor, pentru ca să nu vă consideraţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire care va ţine până va intra numărul deplin al naţiunilor. Şi atunci tot Israelul va fi mântuit" (Romani 11:25-26),

 

Aici trebuie să ne oprim şi să încercăm să ne aşezăm în locul lui Pavel, sau, mai exact, în locul proaspătului convertit la creştinism, fostul fariseu Saul din Tars.

 

Întâlnirea lui cu Isus pe drumul Damascului, în cursul căreia el a constatat că Isus este viu şi că El este la cârma universului, l-a aruncat pe Saul-Pavel într-o furtună de probleme teologice care trebuiau acum rezolvate în gândirea lui. Cele mai grele dintre aceste probleme, aşa cum vom vedea imediat, erau două. Prima, era natura şi funcţiile lui Mesia. A doua era locul lui Israel şi locul naţiunilor în planul lui Dumnezeu.

 

Să le luăm pe rând. Pentru evrei, Mesia care urma să vină era prin excelenţă eliberatorul, cel care va zdrobi pe romani şi va instaura domnia lui Israel peste toate naţiunile pământului. Acum, Pavel constata că Isus a fost într-adevăr Mesia, dar acest Mesia a fost răstignit de romani. Ce fel de Mesia a fost El? Care sunt funcţiile acestui Mesia? Pavel discută aceste lucruri în primul capitol din 1 Corinteni. Expresia care părea totalmente contradictorie era „Cristos (Mesia) cel răstignit" (1:21). El scrie că un Mesia răstignit este un element de poticnire (în original skandalon) pentru evrei, adică ceva ce nu poate fi acceptat, ceva peste care nu se poate trece, ceva care trebuie respins ca absurd; iar pentru greci şi pentru celelalte naţiuni este pur şi simplu „nebunie": Cum poţi să crezi că Dumnezeu îşi trimite Fiul pe pământ ca să fie răstignit de oameni? Şi dacă aşa ceva chiar s-a întâmplat, aceasta este cu siguranţă „nebunia lui Dumnezeu" (v.25), care-i implică pe apostoli în „nebunia predicării crucii" (v.21).

 

Marea revelaţie pentru Pavel a fost să înţeleagă că Mesia n-a venit să elibereze pe iudei de sub robia romană, ci a venit să elibereze omenirea de sub robia lui Satan, să satisfacă justiţia lui Dumnezeu în aşa fel încât El să fie drept şi totuşi să poată considera drepţi pe cei ce cred în Isus şi să procure prin jertfa Lui ispăşitoare iertarea şi spălarea oamenilor de păcatele lor.

 

A doua problemă pentru noul convertit, fariseul Saul devenit apostolul Pavel, era creată de faptul că nu numai că Mesia n-a venit să-i elibereze pe iudei de sub stăpânirea romană dar acest Mesia îl trimite pe el, fostul feroce naţionalist, să fie apostol al lui Mesia la restul naţiunilor pământului. Ca să fim foarte exacţi la acest punct, iată care sunt cuvintele lui Mesia adresate lui Saul la întâlnirea pe drumul Damascului:

 

„Eu sunt Isus pe care-L prigoneşti. Dar ridică-te şi stai în picioare, căci M-am arătat ţie ca să te pun slujitor şi martor atât al lucrurilor pe care le-ai văzut, cât şi al lucrurilor pe care Mă vei vedea făcându-le.

 

Te-am ales din mijlocul acestui popor şi din mijlocul naţiunilor la care te trimit,

 

ca să le deschizi ochii, să se întoarcă din întuneric la lumină şi de sub autoritatea lui Satan la Dumnezeu şi să primească prin credinţa în mine iertarea de păcate şi moştenirea împreună cu cei sfinţiţi" (Fapte 26: 15-18).

 

Îndată după ce a primit botezul creştin prin Anania la Damasc, cu siguranţă că Pavel a început să asimileze de la Anania şi de la alţi ucenici învăţăturile Domnului Isus. Mai târziu, i-a devenit mentor Barnaba, de la care iarăşi cu siguranţă că a primit informaţii despre învăţăturile Domnului Isus. După toate probabilităţile, Evanghelia după Matei era deja scrisă şi ea a devenit pentru Pavel o carte de căpătâi. Este adevărat că Pavel scrie galatenilor:

 

„Fraţilor, Evanghelia predicată de mine nu este de origine omenească; pentru că n-am învăţat-o de la vreun om, ci prin revelaţia lui Isus Cristos" (Galateni 1: 11-12). Aceasta nu înseamnă că el nu a învăţat de la alţi oameni învăţăturile Domnului Isus, inclusiv din Evanghelia după Matei. Ci aceasta înseamnă că modul esenţial de a înţelege ce este „Evanghelia," adică miezul învăţăturii creştine, l-a primit direct de la Domnul Isus prin arătări speciale în cursul şederii lui într-o retragere în Arabia (Gal.1: 17). Faptul că Pavel era gata să înveţe de la ceilalţi creştini este dovedit prin faptul că la un moment dat s-a dus la Ierusalim ca să se consulte şi să se verifice cu apostolii dacă învăţătura pe care o dă el este cea adevărată. Iată cum scrie el:

 

„M-am urcat în urma unei revelaţii şi le-am arătat Evanghelia pe care o predic eu între naţiuni, în deosebi celor mai cu vază, ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în zadar" (Gal. 2: 2). Rezultatul acestei consultări:

 

„Când au cunoscut harul care-mi fusese dat, Iacov, Chifa şi Ioan, care sunt priviţi ca stâlpi, mi-au dat mie şi lui Barnaba mâna dreaptă de însoţire ca să mergem să predicăm: noi la naţiuni, iar ei la cei circumcişi" (Gal.2: 9).

 

 

 

Din epistolele lui Pavel reiese clar cât de atent era el ca tot ce spune el să aibă la bază o învăţătură a Domnului Isus. Văzându-i această atitudine generală, putem spune deci cu certitudine că Pavel a cunoscut această afirmaţie a Lui Isus, Păstorul cel Bun:

 

„Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de vocea Mea şi va fi o turmă şi un Păstor" (Ioan 10: 16).

 

Şi cu siguranţă cunoştea şi această declaraţie program a Domnului Isus:

 

„Acum are loc judecata lumii acesteia; acum stăpânitorul lumii acestea va fi aruncat afară.

 

Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, îi voi atrage la Mine pe toţi oamenii" (Ioan 12: 31-32).

 

 

Pavel ne spune că a avut o revelaţie, sau mai multe revelaţii, prin care a ajuns să înţeleagă esenţa Evangheliei, adică esenţa planului lui Dumnezeu nu numai cu Israel ci cu întreaga omenire. În ce a constat această revelaţie şi ce a înţeles Pavel prin ea?

 

Răspunsul la aceste întrebări îl găsim în Epistola către Efeseni. Veniţi să ne uităm împreună la ceea ce ne spune el aici. Să observăm de câte ori se referă el la „descoperire" sau la „revelaţie" şi la planul cel veşnic al lui Dumnezeu.

 

„Căci a binevoit să ne descopere taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine Însuşi,

 

ca să-L aducă la îndeplinire la împlinirea timpurilor, spre a-şi uni iarăşi într-unul în Cristos toate lucrurile, cele din ceruri şi cele de pe pământ" (Efeseni 1: 9-10).

 

Pavel explică mai pe larg această acţiune de unire, de aducere laolaltă în Cristos, în capitolul doi. El se adresează unor oameni dintre naţiuni:

 

„Aduceţi-vă aminte că în timpul acela eraţi fără Cristos, fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele promisiunii, fără speranţă şi fără Dumnezeu în lume. Dar acum, în Cristos Isus, voi care odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin sângele lui Cristos. Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul şi a dărâmat zidul de la mijloc care-i despărţea, şi în trupul Lui înlăturat vrăjmăşia dintre ei, Legea poruncilor în reglementările ei, ca să-i facă pe cei doi să fie în El Însuşi un om nou, făcând astfel pace, şi i-a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia. El a venit astfel să aducă vestea bună a păcii, vouă celor ce eraţi departe şi pace celor ce erau aproape, căci prin el şi unii şi alţii avem intrare la tatăl într-un Duh. Aşadar, voi nu mai sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci sunteţi cetăţeni împreună cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu" (Efeseni 2:12-19).

 

Este clar că aici Pavel pune pe de o parte naţiunile, iar pe de alta pe Israel. Este interesant de văzut că Legea de la Sinai devenise parte din „vrăjmăşia" dintre Israel şi naţiuni şi de aceea trebuia înlăturată. Dar punctul esenţial aici este că prin cruce, prin trupul Său murind acolo, Domnul Isus a câştigat dreptul de cetăţenie în Israel, adică în familia lui Dumnezeu, pentru toate naţiunile! Dar nu numai atât, ci chiar şi cei din Israelul fizic au acum intrare la Dumnezeu, adică în cetăţenia sfântă, tot numai prin Cristos şi prin Duhul Sfânt.

 

Explicaţia lucrării acesteia de unire sau de fuzionare între naţiuni şi Israel nu se încheie aici. Pavel continuă în capitolul trei să ne desfăşoare revelaţia pe care a primit-o el:

 

„Prin revelaţie dumnezeiască am luat cunoştinţă de taina aceasta, despre care v-am scris în puţine cuvinte.

 

Citindu-le, veţi vedea priceperea (înţelegerea) pe care o am eu despre taina lui Cristos,

 

Care n-a fost descoperită fiilor oamenilor în celelalte veacuri în felul în care a fost revelată acum sfinţilor apostoli şi profeţi ai lui Cristos prin Duhul.

 

Că, adică, prin Evanghelie naţiunile sunt moştenitoare împreună cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi şi iau parte cu noi la aceeaşi promisiune în Cristos Isus.

 

Eu am fost făcut slujitor al acestei Evanghelii, după darul harului lui Dumnezeu dat mie prin lucrarea puterii Lui.

 

Da, mie, care sunt cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii, mi-a fost dat harul să vestesc naţiunilor bogăţiile nepătrunse ale lui Cristos

 

şi să pun în lumină înaintea tuturor care este administrarea acestei taine ascunse de veacuri în Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile,

 

pentru ca domniile şi autorităţile din locurile cereşti că cunoască azi, prin Biserică, înţelepciunea nespus de diversă a lui Dumnezeu,

 

după planul pe care l-a făcut în Cristos Isus Domnul nostru." (Efeseni 3: 3-11).

 

Iată care este după Pavel esenţa Evangheliei:

 

prin Evanghelie naţiunile sunt moştenitoare împreună cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi şi iau parte cu noi la aceeaşi promisiune în Cristos Isus" (v.6).

 

Toate acestea ne spun clar că aceia dintre iudei care L-au primit pe Cristos şi aceia dintre naţiuni care L-au primit pe Cristos alcătuiesc împreună noul popor al lui Dumnezeu, noul Israel!

 

„Moştenirea" pe care i-a promis-o Dumnezeu lui Avraam şi „făgăduinţa" sau „promisiunea" făcută de Dumnezeu lui Avraam sunt nu numai ale lui. Israel ci şi a tuturor celor dintre naţiuni care L-au primit ca Domn al lor pe Domnul Isus.

 

Lucrurile acestea reies şi mai clar din această formulare făcută tot de Pavel:

 

„Toţi cei care aţi fost botezaţi pentru Cristos v-aţi îmbrăcat cu Cristos.

 

Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici sclav, nici liber; nu mai este nici bărbat, nici femeie, fiindcă toţi sunteţi una în Cristos Isus.

 

Şi dacă sunteţi ai lui Cristos, sunteţi sămânţa lui Avraam, moştenitori prin promisiune" (Galateni 3: 27-29).

 

Iudeii îşi făceau un titlu de glorie din faptul că erau „sămânţa lui Avraam", sau, cu alte cuvinte, „fii ai lui Avraam." Acum Pavel ne scrie la toţi, cum nu se poate mai clar, că toţi cei care suntem ai lui Cristos suntem „sămânţa lui Avraam", „fii ai lui Avraam".

 

Acelaşi lucru îl scrie Pavel şi colosenilor  care au înviat împreună cu Cristos, pentru care Cristos este „viaţa voastră" şi a căror viaţă este „ascunsă cu Cristos în Dumnezeu":

 

„Aici nu mai este nici grec nici iudeu, nici circumcizie, nici necircumcizie, nici barbar, nici scit, nici sclav, nici liber, ci Cristos este totul în toţi" şi, prin urmare toţi sunt „aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi"   (Coloseni 3: 1-4 şi 11 şi 12).

 

Aici trebuie să arătăm acum cât de organic sunt legate Persoana lui Cristos cu Lucrarea lui Cristos şi cu Biserica lui Cristos. În Efeseni, Pavel se roagă ca Dumnezeu să ne lumineze ochii inimii, ca să pricepem

 

„care este faţă de noi credincioşii nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui, pe care a desfăşurat-o în Cristos, prin faptul că L-a înviat din morţi şi L-a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti, mai presus de orice domnie, de orice autoritate, de orice putere, de orice guvernare şi de orice nume care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor. El I-a pus totul sub picioare şi L-a făcut cap peste toate lucrurile Bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce împlineşte totul în toţi" (Efeseni 1: 18-23).

 

Şi mai puternic se reliefează aceste lucruri în Coloseni:

 

„El este chipul Dumnezeului celui nevăzut, Cel întâi născut în toată creaţia.

 

Pentru că în El au fost create toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie tronuri, fie guvernări, fie domnii, fie autorităţi. Toate au fost create în El şi pentru El.

 

El este mai înainte de toate lucrurile şi toate se ţin prin El.

 

El este capul Trupului, al Bisericii. El este începutul, cel întâi născut între cei morţi, pentru ca în toate să aibă întâietatea.

 

Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El

 

şi să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ, cât şi ce este în ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui" (Coloseni 1: 15-20)

 

Această viziune globală şi eternă a Persoanei şi a Lucrării Fiului ne sunt prezentate şi în Apocalipsa, încă din salutarea de la început:

 

„Har şi pace din partea Celui care este, a Celui care era şi a Celui care vine... şi din partea lui Isus Cristos, martorul credincios, Cel întâi născut din morţi, Domnul regilor pământului.

 

A Lui, care ne iubeşte şi care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său,

 

şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său; a Lui să fie gloria şi puterea din eternitate în eternitate! Amin" (Apocalipsa 1: 4-7).

 

Cântarea celor răscumpăraţi în ceruri ne oferă aceeaşi imagine:

 

„Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi sigiliile: căci ai fost junghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice popor şi de orice naţiune.

 

Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru şi ei vor domni pe pământ" (Apoc. 5: 9-10).

 

În teologie a apărut un curent, sau un punct de vedere, numit „teologia înlocuirii", care spune că Biserica a luat locul lui Israel. Această teologie spune că Israel a fost pus de o parte de Dumnezeu şi că Dumnezeu îşi continuă lucrarea numai prin Biserică.

 

Vreau să fac clar că ceea ce expun eu aici nu este teologia înlocuirii. Ceea ce expun eu aici este teologia planului etern al lui Dumnezeu de a-şi face fii şi fiice din toate naţiunile pământului. Planul se realizează „în Cristos", unde orice distincţie între iudei şi naţiuni a dispărut. Scopul ultim al lui Dumnezeu este a în Cristos să-şi unească toate lucrurile şi să formeze o singură familie a lui Dumnezeu alcătuită din toate naţiunile pământului.

 

Revenim acum la concepţia dispensaţionalistă. Aceasta spune că Biserica nu a fost profeţită în Vechiul Testament, deoarece ea nu a fost în planul lui Dumnezeu. Ea a fost introdusă ca o paranteză în timp, atunci când lui Isus I-a devenit clar că iudeii nu-L vor accepta ca Împărat şi că la un moment dat într-un viitor foarte apropiat paranteza va fi închisă prin faptul că Biserica va fi răpită în cer, iar Isus va coborî din nou la Ierusalim şi va relua istoria cu Israel, instaurând aşa numita Împărăţie de o mie de ani.

 

Locul unde această teorie este contrazisă în modul cel mai puternic este în Efeseni, la începutul şi la sfârşitul discuţiei despre lucrarea lui Dumnezeu de a-şi uni întreaga omenire într-un singur popor al Său prin Isus Cristos.

 

Atât la începutul discuţiei, cât şi la sfârşitul ei, ni se spune că aceasta este esenţa planului lui Dumnezeu din veşnicie, esenţa Evangheliei lui Dumnezeu. Iată declaraţia de început:

 

„Căci a  binevoit să ne descopere taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine Însuşi,

 

ca să-l aducă la îndeplinire la împlinirea timpurilor, spre a-şi uni iarăşi într-unul în Cristos toate lucrurile..." (Efeseni 1: 9-10)

 

Iar la sfârşit, după ce ne dă imaginea grandioasă a modului în care Dumnezeu Îşi va face cunoscută înţelepciunea Lui nespus de diversă „prin Biserică", adaugă că aceasta se face

 

„după planul etern pe care L-a făcut în Cristos Isus, Domnul nostru" (Efeseni 3: 10-11).

 

Biserica alcătuită din toate naţiunile pământului, inclusiv Israelul convertit în final (Romani 11: 15 şi 25-26), după ce au fost convertite toate celelalte naţiuni, nu este un plan incidental al lui Dumnezeu, ci este planul lui cu omenirea alcătuit înainte de creaţie şi este esenţa Evangheliei vestite de Domnul Isus şi de toţi apostolii Săi!

 

Să facem un mic exerciţiu mintal. Să avem înaintea ochilor minţii planul lui Dumnezeu ca din toate naţiunile pământului să-Şi alcătuiască în Cristos un popor care să fie al Lui, pasionat pentru sfinţenie (Tit 2:14).

 

Toţi cei care sunt în Cristos sunt sămânţa lui Avraam, sunt fii şi fiice ale lui Avraam, sunt membri ai familiei lui Dumnezeu.

 

Acum, presupunând schema dispensaţionalistă a scoaterii Bisericii de aici şi a reluării istoriei numai cu Israel, ce se întâmplă cu planul făcut de Dumnezeu „în Cristos"? Unitatea omenirii în Cristos este anulată şi apare iarăşi deosebirea fundamentală între Israel şi naţiuni? Apare iarăşi zidul de despărţire şi vrăjmăşia dintre aceste două entităţi?

 

Unde rămâne atunci consecvenţa lui Dumnezeu în istorie?

 

O gândire atentă ne va face să ne dăm seama că distincţia între Israel, Biserică şi naţiuni, ca unităţi cu care Dumnezeu tratează în mod diferit, nu este biblică. Israelul şi naţiunile vin laolaltă „în Cristos," adică în trupul lui Cristos, în Biserică.

 

Biserica este soluţia lui Dumnezeu la diviziunea artificială creată între Israel şi naţiuni. Biserica este soluţia lui Dumnezeu la problemele create de cel rău în omenire. Şi soluţia aceasta nu este una temporală, provizorie, limitată în timp, ci este soluţia lui Dumnezeu, anunţată lui Avraam şi realizată în Cristos, şi dusă consecvent până la încheierea planului Său cu întreaga omenire.

LITERATURA PROFETICĂ ŞI APOCALIPTICĂ

Dr. Benjamin Cocar

APOCALIPSA (continuare din numarul anterior)

 

VIZIUNEA I - Viziunea lui Hristos în mijlocul celor şapte biserici, 1:9-3:22, Şapte mesaje: Scrisori către cele şapte biserici

Apocalipsa 1

 

I. Prologul, 1:1-3

II. Salutul, 1:4-6

III. A doua venire prezisă, 1:7-8

IV. Prima viziune a lui Ioan, 1:9-20

 

În Apocalipsa 1:19, Isus îi spune lui Ioan, „Scrie dar lucrurile, pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt şi cele care au să fie după ele”. Această declaraţie arată că Apocalipsa este relatată faţă de timp în trei feluri: trecut, prezent şi viitor.

 

Fraza de deschidere dă titlul cărţii, „Descoperirea lui Isus Hristos”. Cuvântul grecesc, apokaluyiV tradus prin „revelaţie” înseamnă a „descoperi” sau a „revela”. Prologul declară totodată că aceasta este o carte de profeţie. Aceasta e singura carte din Noul Testament care pretinde a fi profeţie. În versetul 5, Ioan îl glorifică pe Hristos şi îi dă titluri de onoare şi laudă. Atât Apocalipsa cât şi Evanghelia lui Ioan au multe titluri pentru Hristos. Aceste titluri arată caracterul, natura, scopul şi oficiul lui Hristos. De exemplu, martor credincios, 1:5; prinţ al regilor pământului, 1:5; Alfa şi Omega, 1:11; cel dintâi şi cel de pe urmă, 1:11; cel viu, 1:18; Amin, 3:14; adevăratul martor, 3:14; Leul din tribul lui Iuda, 5:5; Rădăcina lui David, 5:5; Regele naţiunilor (a sfinţilor, KJV), 15:3; vlăstarul lui David, 22:16; Luceafărul strălucitor de dimineaţă, 22:16; Fiul omului, 1:13, 14:14; şi titlul de Miel este folosit de 28 de ori în cartea Apocalipsei.

 

În versetele 4-6 Ioan se adresează celor şapte biserici din Asia Mică. Aceasta este o scrisoare deoarece are un salut, binecuvântare şi rugăciune, care era formatul regulat la unei scrisori standard din vremea lui Ioan. O relaţie apropiată există intre Ioan şi aceste biserici. Ioan spune, în aceste versete, că Isus vă iubeşte, vă spală de păcate prin sângele său şi vă face preoţi şi regi ai lui Dumnezeu.

 

Versetele 7-8 prezic a doua venire a lui Hristos. Aceasta este una din temele principale ale Apocalipsei. Evenimentul este descris în mare detaliu în capitolul 19. Evenimentele majore care duc la a doua venire sunt înregistrate ca 7 sigilii, 7 trâmbiţe şi 7 potire şi alte întâmplări semnificative. Cuvântul tradus „atotputernic” în versetul 8, apare de 9 ori în Apocalipsa. În aceste verset înseamnă „domnitor universal”.

 

Cadrul istoric pentru Apocalipsa are loc când Ioan este izolat în Patmos, o mică insulă stâncoasă la circa 50 de mile sud-vest de Efes. În versetul 9, Ioan spune pe Patmos (dia) „deoarece” cuvântul lui Dumnezeu şi (dia) „datorită” mărturiei lui Isus Hristos. dia  este la cazul acuzativ şi înseamnă „datorită”. Fraza din versetul 9, „în ziua Domnului” este de obicei interpretată ca duminica sau Sabatul creştin. Totuşi, Ioan probabil că îl ia într-un sens profetic, ziua când Domnul preia afacerile lumii.

 

Versetele 9-20 înregistrează prima viziune a lui Ioan. Aceasta este o viziune a lui Hristos în mijlocul celor 7 sfeşnice de aur. Ioan foloseşte figura de stil a cortului evreiesc care mai târziu a fost templul. Candelabrul cu cele şapte braţe stătea în templu. Sfeşnicele sunt simbol al bisericilor, versetul 20. Adevărul prezentat aici este că Hristos este prezent în bisericile sale şi că bisericile depind de lumina lui Hristos în mijlocul lor. Ele pot să reflecte doar lumina lui Hristos. În versetul 13, Ioan foloseşte termenul „Fiul omului” pentru a se referi la Hristos. Acest termen este folosit de 84 de ori în evanghelii, 21 dintre ele referindu-se la a doua venire a lui Hristos. Acest termen mai înseamnă şi capacitatea sa ca judecător, Ioan 5:22, 27 şi Fapte 17:31. În această secţiune Ioan oferă zece caracteristici ale lui Hristos:

 

1. El este în mijlocul celor şapte sfeşnice care semnifică intimitatea cu ele,

2. El este îmbrăcat cu o haină care ajunge până la picioare, care portretizează demnitatea,

3. Are o eşarfă aurie sau un brâu care centrează pe tăria sa,

4. Capul şi părul lui sunt ca lâna ceea ce vorbeşte de puritatea şi înţelepciunea sa eternă,

5. Ochii lui sunt ca o flamă de foc ce înseamnă că ei aruncă foc, ce semnifică faptul puterii sale de a vedea totul pentru a cerceta realităţile interioare ale inimii,

6. Picioarele lui sunt ca alama fină, atrăgând atenţie la tăria şi stabilitatea sa,

7. Vocea sa este ca sunetul multor ape ce transmite ideea de grandoare şi putere,

8. El are în mâna sa dreaptă şapte stele care înseamnă autoritatea ce o are peste ele,

9. Gura sa aruncă o sabie cu două tăişuri ce verifică adevărul cuvântului divin,

10. înfăţişarea Sa sau aparenţa externă este ca soarele ce străluceşte în toată puterea sa, un simbol al gloriei lui Dumnezeu.

 

În versetul 18, cuvântul „chei” este un cuvânt simbolic care denotă autoritatea.

 

În Versetul 20, cuvântul musthpion , adesea tradus prin „mister”, nu înseamnă misterios. Acesta înseamnă ceea ce este necunoscut anterior şi nu poate fi descoperit de simpla logică, ci care poate fi cunoscut doar prin revelaţie de la Dumnezeu. Versetul 20 spune, „Taina celor şapte stele, pe care le-ai văzut în mâna dreaptă a Mea şi a celor şapte sfeşnice de aur: cele şapte stele sunt îngerii celor şapte Biserici; şi cele şapte sfeşnice, sunt şapte Biserici”. Cine sunt aceşti îngeri? Există două interpretări. O interpretare este că fiecare biserică are o fiinţă celestă desemnată ei. Cealaltă interpretare este că cuvântul grecesc pentru înger şi mesager este acelaşi cuvânt şi aici se referă la pastorul sau bătrânul conducător al bisericii. În acest verset se poate face cazul pentru îngeri reali din moment ce în cartea Apocalipsa îngerii supraveghează şi controlează sarcinile.

 

 

 

3. Pericolul lipsei de perseveranta in cresterea spre maturitate spirituala

( Evrei 5:11-6:20 ) - continuare din numarul anterior

 de Marian Ghita

1.    Care este pericolul ?

Credincioşii, cărora li se adresează epistola, îşi pierduseră zelul de a merge spre maturitate în viaţa creştină. Ei nu păreau a fi gata să audă o învăţătură avansată. Ei ajunseseră greoi la ascultare. Hrana tare este pentru cei maturi, dar ei nu erau maturi. Când nu practici credinţa (5:14) devii greoi la ascultare (vezi şi 2:1-3; 10:25; 3:12-13). Aici avem de-a face cu eşecul permanent de a exercita ascultarea credinţei (3:18; 4:11; 5:7-9; 10:36; 12:14).

Pericolul unei asemenea stări este prezentat în 6:4-8. Conform 6:6 inima poate ajunge atât de împietrită încât un asemenea om nu se mai poate pocăi – el ajunge dincolo de ajutorul pe care Domnul i-l dă. Dacă tu nu permiţi ca spălarea de păcat, de care te-ai bucurat la început prin credinţa în jertfa lui Cristos, să fie urmată de zelul pentru sfinţenie şi creşterea în har, atunci există pericolul justificării „răului” (5:14) pe care ar trebui să-l descoperi întrebuinţând „cuvântul despre neprihănire” (5:13), rău care nu îţi poate fi clar doar prin lumina adevărurilor începătoare ale lui Cristos (6:1). Când nu umbli în deplina lumină dată de Dumnezeu prin Cristos (vezi 1 Ioan 1:5-10) vei ajunge să consideri că nu ai de ce să te pocăieşti şi astfel momentul reîntoarcerii tale la Domnul (momentul pocăinţei) nu mai poate fi posibil (6:6). Cei ce trăiesc în mod firesc (carnal), deşi se numesc creştini, şi au impresia că vor fi curăţiţi în ciuda faptului că rămân în această stare, se înşeală amarnic (vezi cazul lui Esau – 12:14-17; vezi şi procesul în care intră cei care nu sunt dispuşi să crească spiritual în procesul sfinţirii – 2 Pet. 2:20-22). Atenţie deci la falsa siguranţă a mântuirii (6:4-8). Se poate ajunge la o condiţie spirituală care face pocăinţa şi deci mântuirea imposibile. Se poate ca să avem unele experienţe religioase dar nu roade spirituale în creştere (1 Cor. 10:1-13). Dacă noi suntem mânaţi de harul care biruie mândria naturală din noi, răzvrătirea şi necredinţa, atunci avem starea potrivită pentru pocăinţă şi mântuire. Noi depindem astfel de Dumnezeu.

Să privim mai de aproape pasajul din Evrei 6:4-8. O citire superficială a lui ne face să credem că ar fi vorba aici despre orice creştin adevărat, născut din nou, care, deşi ajunge să aibă experienţe deosebite cu Domnul şi astfel creşte în statura lui spirituală, ar putea la un anumit moment din viaţă, din cauza unei slăbiciuni sau a unei clipe de neveghere, să cadă în aşa fel încât căderea lui să-i fie fatală. Dacă s-ar întâmpla aşa ceva, atunci ar fi cu neputinţă pentru un asemenea om să fie înnoit şi adus la pocăinţă şi, de aceea, mântuirea lui se pierde. Un asemenea scenariu nu corespunde cu adevărul biblic. Dacă ar fi aşa, atunci promisiuni ca cele din Ioan 10:28-30; Lc. 22:31-32; Iuda 24-25; Isa. 41:10 s-ar dovedi neadevărate. Problema celor despre care se vorbeşte în Evr. 6:4-8 este legată de o atitudine de necredinţă care rămâne perseverentă în timp. În original, verbul „au căzut” din v. 6 nu exprimă o acţiune care s-ar putea petrece doar la un anumit moment în viaţa acestor oameni. Ideea din v. 6 ar trebui tradusă mai degrabă astfel: „şi care totuşi, căzând, este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi (din nou)...”. Ceea ce de fapt ne spune pasajul din Evrei 6:4-8 este următorul lucru: „Căci cei ce au fost luminaţi odată (pentru totdeauna) şi au gustat darul ceresc şi au devenit părtaşi Duhului Sfânt şi au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor, şi care totuşi răspund prin cădere, este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi şi aduşi la pocăinţă...”. Problema acestor oameni era aceea că, deşi au avut parte de harul lui Dumnezeu în Cristos, (vezi din nou 1 Cor. 10:1-13), răspunsul acestora la acest măreţ har era unul total neadecvat. Am putea spune că aceşti credincioşi, vizaţi în epistolă prin cuvintele din 6:4-6, sunt cei care, în înţelesul poruncii Domnului Isus Cristos din Mat. 7:13-14 se bucură de intrarea pe „poarta cea strâmtă” a mântuirii (care este Cristos şi jertfa Lui – Ioan 10:7-9), dar ignoră „calea îngustă” care duce la viaţă (care este de asemenea Cristos – Ioan 14:6). Poarta strâmtă şi calea îngustă formează un întreg; ele nu se pot despărţi. Dacă ai intrat pe poarta cea strâmtă trebuie să mergi pe calea îngustă pentru a ajunge la viaţă. Dacă crezi în Cristos şi jertfa Lui pentru obţinerea iertării de păcate tu trebuie să mergi pe calea vieţii (să umbli cu Cristos prin credinţă) pentru a te bucura din plin de intrarea în împărăţia veşnică a Domnului şi mântuitorului nostru Isus Cristos (2 Pet. 1:2-11). Dacă intri pe poarta cea strâmtă tu nu poţi evita calea îngustă (vezi legătura între primirea lui Cristos şi umblarea cu El – Col. 2:6). A te „bucura” de curăţirea de păcate prin sângele lui Cristos, „fără să te bucuri” de umblarea pe calea sfinţirii cu Cristos, reprezintă un non-sens (de ce atunci ai devenit curat de păcate? – Tit 2:11-14; vezi şi 2 Pet. 2). Prin harul lui Dumnezeu, credincioşii L-au primit prin credinţă pe Cristos (intrarea pe poarta strâmtă şi umblarea pe calea îngustă – vezi 2 Pet. 1:2-4). Ei beneficiază prin credinţă de mântuirea prin Cristos atunci când îşi dau toate silinţele ca să unească cu credinţa lor fapta... (2 Pet. 1:5-11). Acesta este adevărul Evangheliei. Iată de ce, acei care doar intră pe poarta cea strâmtă, fără să vrea să umble pe calea îngustă, resping de fapt adevărul Evangheliei şi „răstignesc din nou, pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu şi-L dau să fie batjocorit” (6:6; vezi din nou 1 Cor. 10:1-13; 2 Pet. 2).

Trebuie menţionat faptul că experienţele spirituale prezentate în v. 4-6 sunt experienţele legate de noul legământ, făcut de Dumnezeu în Cristos. Dacă, experienţele adevărurilor începătoare din v. 1-2 erau legate în mod deosebit de legământul legii, acestea din v.4-6 sunt darurile harului lui Dumnezeu oferite în Cristos în baza noului legământ (Evr. 8). Problema reală a acestor oameni este explicată mai bine prin ilustraţia din v. 7-8. Dacă un pământ (ogor) care are parte de o îngrijire cu totul specială, de binecuvântări excepţionale, va rodi pe măsura acestor binecuvântări, atunci el este cu adevărat binecuvântat de stăpânul lui. Dar dacă, în pofida tuturor acestor binecuvântări primite şi a îngrijirii acordate ogorul nu rodeşte deloc ceea ce stăpânul aşteaptă, ci doar mărăcini şi buruiană sălbatică (deci viaţă carnală şi păcătoasă), atunci acel ogor este blestemat şi lepădat. Este ca şi cum, solul acelui ogor este total impropriu rodirii după voia lui Dumnezeu. Nu este vorba aici despre oamenii care au crescut în plan spiritual la o anumită statură, prin binecuvântările Evangheliei lui Cristos – faptul că ei au crescut arată că binecuvântările primite lucrează (rodeşte) în aceştia creştere spirituală. Problema apare atunci când un om doar primeşte binecuvântări ale harului, dar nu răspunde acestor binecuvântări prin ascultarea credinţei (Rom. 1:5); ei nu cresc spiritual, în pofida primirii acestor binecuvântări. Când cineva tot primeşte de la Domnul binecuvântările Lui, dar în trăirea vieţii lui nu se vede că ar fi avut parte de primirea unor asemenea binecuvântări, atunci, se poate spune că un asemenea om trăieşte degeaba în harul lui Dumnezeu. Lipsa de rodire spirituală este un lucru fatal pentru un aşa-zis credincios (vezi Ioan 15:1-11). Domnul caută rod pentru gloria Lui în fiecare credincios. De aceea am fost mântuiţi (vezi Lc. 1:68-75; Tit 2:11-14). Lipsa roadelor spirituale duce la eliminarea în foc a celor neroditori (Ioan 15:5-6; Evr. 6:8 – limbajul din aceste cuvinte sugerează în mod clar judecata veşnică a lui Dumnezeu, nu doar pierderea răsplătirilor spirituale, aşa cum vedem în 1 Cor. 3:12-15).

Autorul epistolei nu se opreşte însă la afirmarea avertizării. După v. 8, avem cuvintele din v. 9-12, prin care el arată totuşi că ascultătorii lui nu sunt în situaţia groaznică din 6:4-8. El spune: „Măcar că vorbim astfel, preaiubiţilor, totuşi de la voi aşteptăm lucruri mai bune şi care însoţesc mântuirea. Căci Dumnezeu nu este nedrept ca să uite osteneala voastră şi dragostea pe care aţi arătat-o pentru Numele Lui, voi, care aţi ajutorat şi ajutoraţi pe sfinţi.” (Evr. 6:9-10). Afirmaţia aceasta ne arată că roadele mântuirii prin Cristos erau evidente în destinatarii evrei ai epistolei. Ei umblau prin credinţă pe calea sfinţirii. De aceea, Dumnezeu apreciază în mod corect osteneala şi dragostea lor arătate pentru Numele Lui (vezi şi aprecierea lui Pavel faţă de credincioşii din Tesalonic – 1 Tes. 1:3). Acestea erau roade veritabile ale locuirii lui Cristos în ei (Ioan 15:5). Autorul ţine să le spună credincioşilor aceste lucruri. El ţine să-i liniştească pentru ca ei să nu se învinovăţească într-un mod nesănătos. Numai Satan, cel „care înşeală întreaga lume”, „pârâşul fraţilor noştri” (Apoc. 12:9-10) îi acuză pe credincioşi într-un mod implacabil, căutând să-i ţină pe aceştia robi sentimentului de vinovăţie faţă de Dumnezeu (vezi Zah. 3; Apoc. 12:10), tocmai pentru ca ei să-şi piardă speranţa restaurării depline prin Cristos. Autorul epistolei este într-adevăr călăuzit de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu şi noi avem de învăţat de la el, în felul în care ne apropiem de fraţii noştri. Noi nu avem voie să distrugem, prin avertismentele pe care ar trebui să le aducem în biserica Domnului, credinţa adevărată şi nădejdea sfinţilor în Cristos. Scopul avertizărilor ar trebui să fie descoperirea a ceea ce este cu adevărat nepotrivit înaintea lui Dumnezeu în cei credincioşi şi aducerea lor la pocăinţă prin Cristos, deci la restaurarea lor prin dragostea lui Cristos (vezi Mat. 18:15-20; 2 Tim. 2:24-26).

Şi totuşi, autorul rămâne în continuare pe terenul avertizării (vezi 6:11-12). Aceasta înseamnă că el ar vrea să le spună cititorilor săi că, deşi situaţia lor nu este chiar aşa de rea (ei ar putea să se reabiliteze), totuşi, dacă continuă în starea descrisă mai înainte (5:11-14), situaţia lor ar putea să degenereze în mod periculos. Faptul că se aşteaptă de la ei „lucruri mai bune şi care însoţesc mântuirea” (v. 9) ne arată că problema lor era stagnarea în creşterea spirituală. Ei au început bine în viaţa spirituală, dar ceva anume îi oprea să crească spre maturitate spirituală (5:11-14). Dacă ei ar rămâne în continuare în starea aceasta de stagnare spirituală, pericolul pierderii mântuirii ar deveni iminent. Din nou, se pune, iată, problema pierderii mântuirii. Poate un credincios veritabil (care rămâne în Cristos) să-şi piardă mântuirea? Răspunsul este cu siguranţă: „NU!” De aceea, şi autorul epistolei trage nădejde că cei cărora el le scrie epistola sunt credincioşi veritabili (6:9-10; vezi şi 1 Ioan 2:18-20). Problema însă este alta. (1) Sunt toţi destinatarii epistolei sensibili la avertizarea Duhului Sfânt cu privire la problema imaturităţii lor? Se pot desigur depista elemente care împiedică maturizarea spirituală şi în credincioşii veritabili. Dar ei se vor pocăi, atunci când Cuvântul lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt îi va avertiza. Ei nu pot rămâne complet indiferenţi la avertizarea Duhului Sfânt. Dacă vor rămâne complet indiferenţi la aceasta, atunci putem trage concluzia că acei „credincioşi” nu sunt veritabili. (2) Consideră cineva dintre cei consideraţi credincioşi că este suficient să rămână în starea iniţială în care l-a adus primirea lui Cristos în viaţa Lui, adică de beneficiar al iertării păcatelor? Consideră oare un asemenea „credincios” că este suficient să intre doar pe poarta strâmtă, fără a înainta pe calea îngustă (Mat. 7:13-14) - adică, consideră el că nu este necesar să crească în credinţă, dragoste şi nădejde creştină, că nu este necesar să aducă şi mai multă roadă prin Cristos? În viaţa unui asemenea om viaţa spirituală nu funcţionează normal. Legea vieţii (vezi viaţa biologică) impune automat creştere. O fiinţă vie se dezvoltă şi va aduce roadă (atât cât va considera Dumnezeu). Într-un creştin care are viaţă spirituală Dumnezeu lucrează ca el să rodească şi să aducă chiar multă roadă (Ioan 15:1-11; Gal. 5:22-23; Tit 2:11-14). Faptul că acesta aduce roadă şi încă multă, este lucrarea harului lui Dumnezeu, nu lucrarea meritorie a credinciosului. El doar acceptă să „rămână” în Cristos. Dacă o asemenea creştere şi rodire nu se realizează, atunci acel credincios nu rămâne în Cristos şi de aceea este eliminat în foc – este evident că ceva s-a interpus între viţă şi mlădiţă de s-a ajuns ca mlădiţa să se usuce (Ioan 15:6 – Poate fi considerat credincios cel care nu rămâne în Cristos?). Desigur, pot fi momente în viaţa credincioşilor veritabili care să-i aducă în starea de a fi întreruptă relaţia cu Cristos (fie prin neveghere, fie prin păcat). Dar Duhul lui Dumnezeu le semnalează asemenea stări şi Dumnezeu, în harul Lui, aduce curăţire prin Cuvântul Lui pentru ca aceştia să aducă „şi mai mult rod” (Ioan 15:2-3). Adevăraţii credincioşi sunt sensibili la asemenea cercetări ale Duhului lui Dumnezeu şi acceptă lucrarea curăţitoare a Cuvântului în viaţa lor (1 Ioan 1:5-2:2); ei nu se împacă cu ideea de a nu fi în Cristos – de aceea acceptă să se pocăiască faţă de Dumnezeu pentru a rămâne în Cristos (David, atunci când a păcătuit, nu a suportat să nu-şi mărturiseasă păcatul şi să nu se bucure de mântuire – Ps. 32:3-5; 51:12). Când însă cineva rămâne doar la adevărurile începătoare ale lui Cristos, refuzând din lenevie (5:13-6:3; 6:12) să crească în viaţa spirituală spre adevărurile desăvârşite ale lui Cristos, el arată prin aceasta că refuză să meargă pe calea îngustă spre viaţă, deşi a intrat pe poarta cea strâmtă. Pare a fi un non-sens ca cineva să intre pe poarta strâmtă şi să rămână la poartă, dar dacă aşa ceva se întâmplă este evident că lucrarea harului lui Dumnezeu nu se realizează în el (el o refuză – consideră că îi complică viaţa). El va ajunge să nu înţeleagă chemările (deci poruncile) viitoare ale Cuvântului despre neprihănire (5:13) cu care ar trebui să se întâlnească pe calea spre viaţă (de la Cristos – Ioan 14:6) şi de aceea el le va respinge fără să înţeleagă de ce anume ar trebui să se pocăiască (ei nu pot fi aduşi la pocăinţă – 6:6). Mai mult, stagnarea duce automat la regres şi decădere spirituală (vezi 2 Pet. 2:20-22). Creşterea spirituală (înaintarea pe calea îngustă) aduce abilitatea de a întrebuinţa cuvântul despre neprihănire, tărie spirituală pentru a rezista şi a înainta pe cale şi deprinderea de a judeca binele şi răul. Astfel, în cazul în care cineva ar păcătui (în sensul lui 1 Ioan 1:5-2:2), el va beneficia de iluminarea de care el are nevoie pentru pocăinţa personală (6:6). (3) Consideră cineva că nu ar trebui să persevereze pe calea sfinţeniei (pe calea îngistă spre viaţă) până la capăt? Aşa cum legea vieţii (în plan biologic) impune oricărei fiinţe vii ajungerea la stadiul de „matur” şi ea nu se opreşte din manifestarea ei decât la acest stadiu, aşa şi legea vieţii spirituale impune perseverare până la capăt. Dacă cineva nu simte nevoia lăuntrică de a persevera până la capăt, atunci ce lege spirituală se manifestă în acel om? În Cuvântul lui Dumnezeu descoperim că orice creştin veritabil tinde spre desăvârşire (Filip. 3:7-15; 2 Tim. 4:6-8). Există în credinciosul adevărat, în mod normal, un sentiment al neîmplinirii (dacă nu a ajuns încă la capătul drumului) şi astfel o dorinţă de a continua să persevereze până la capăt, aşa cum există şi un sentiment al împlinirii (dacă a ajuns la capătul drumului) care îi aduce celui credincios dorinţa de a fi în prezenţa Domnului (vezi Ioan 7:6,8,30; 12:23; 3:29-30; Filip. 1:24-26; 2 Tim. 4:6-8). Noul Testament este plin de porunci de la Domnul în acest sens (Filip. 2:12-13; Evr. 6:11-12; 10:35-39; 12:1-3). Suntem chemaţi să păstrăm „până la sfârşit o deplină nădejde”, pentru ca astfel să moştenim făgăduinţele (Evr. 6:11-12). Faptul că trebuie să păstrăm până la sfârşit o deplină nădejde impune în umblarea noastră cu Domnul ajungerea la finalul drumului stabilit de El, capacitatea de a persevera până la capăt şi o strategie adecvată ca nădejea noastră să rămână deplină până la capăt. Dacă cineva este neglijent în aceste aspecte, ignorându-le, atunci cunoaşte el oare planul lui Dumnezeu pentru viaţa Lui? Dacă apostolul Pavel a afirmat despre slujba lui, „De aceea vă mărturisesc astăzi că sunt curat de sângele tuturor. Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu.” (Fap. 20-26-27), întrebarea care se ridică, în contextul în care Pavel poate fi curat de sângele tuturor, este: „Care este atunci destinul celui care nu perseverează până la sfârşit într-o deplină nădejde?” Un credincios veritabil poate avea eşecuri de moment în înaintarea lui pe cale şi în nădejdea sa viitoare, dar se va pocăi pentru că va fi sensibil la avertizarea Duhului lui Dumnezeu din 6:11-12. Ce putem spune însă despre cei care nu iau aminte la avertizările şi provocările Evangheliei lui Cristos de a păstra până la sfârşit o deplină nădejde?

Care este deci pericolul anunţat prin avertizarea din 5:11-6:20? Este imaturitatea aceluia care refuză, în faţa avertizării Evangheliei lui Cristos, să se pocăiască de lenevia de a merge pe calea vieţii până la capăt într-o deplină nădejde. Este imaturitatea celui care refuză să meargă spre adevărurile desăvârşite ale lui Cristos din cauza „credinţei” că sunt suficiente pentru mântuire adevărurile începătoare ale Lui. Când ignorăm, în ciuda avertizărilor Duhului Sfânt, adevărul că noi avem totul deplin în Cristos pentru intrarea pe poarta cea strâmtă şi pentru a merge până la capăt pe calea cea îngustă (Col. 2:9-10; Mat. 7:13-14; vezi şi cont. Col. 2:11-15; 2 Pet. 1:2-4) şi când acest lucru ne face să fim leneşi în a ne însuşi în trăirea noastră toate binecuvântările oferite de Cristos (vezi Evr. 5:11-6:3; 2 Pet. 1:5-11), atunci automat vom cădea sub incidenţa condamnării din Evr. 6:4-8. Aceasta este o condamnare veşnică pentru că noi, în acest fel, aducem jignire lui Dumnezeu care, în harul Său, ne-a dăruit o mântuire desăvârşită şi veşnică prin Fiul Lui (Evr. 5:9; 10:14).

 

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi


 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate