Partea a doua
-
Tratat despre ordinea bisericească
(continuare)
SECȚIUNEA II – DESEMNAREA
Cina Domnului a fost desemnată ca amintire a lui Hristos, hrana spirituală
primită și un simbol al părtășiei.
Ritualul este comemorativ. Paștele slujea ca amintire a eliberării din Egipt
și an după an, izraeliții luau parte la el și își aminteau eliberarea
minunată și o povesteau copiilor lor. Paștele a fost instituit în noaptea
acelei eliberări. Cina Domnului a fost instituită în noaptea în care Hristos
a fost trădat pentru crucificare și este o amintire a suferințelor și morții
Lui. Când ne amintim de El, ne amintim agonia, trupul frânt, sângele vărsat.
În predicarea evangheliei Pavel a spus că îl cunoaște doar pe Hristos și pe
El crucificat. În euharistie, Hristos este prezentat nu transfigurat pe
Tabor sau glorificat la dreapta Tatălui, ci suferind și murind. Ne place să
ne amintim onoarea dată celor dragi, dar El ne cere să ne amintim umilințele
îndurate. Cina ne duce acolo.
Ceremonia slujește mai multor scopuri. Arată moartea Domnului, reprezintă
beneficiul spiritual al credinciosului derivat de acolo. Mănâncă pâinea și
bea vinul ca simbol al hranei spirituale primite din crucificarea lui
Hristos. Ritualul predică doctrina morții lui Hristos pentru păcatele
noastre și că trăim prin moartea Lui. El a spus: dacă nu mâncați trupul
Fiului și nu-i beți sângele, nu aveți viața. 13 Aceste cuvinte remarcabile
ne arată necesitatea jertfei Lui de ispășire și credința în acel sacrificiu.
Fără acestea, salvarea și viața veșnică sunt imposibile. Când Hristos a spus
că trupul Lui este mâncare și sângele Lui este băutură 14 nu s-a referit la
carne și sânge ad literam. El se numește Pâinea Vie din cer.15 Aceasta nu se
referă la carnea Lui ad literam. A mânca aceasta literal nu asigura viața
veșnică și la fel de ineficientă este ceremonia romană în care își
imaginează absurd că mănâncă trupul real al lui Hristos. Trupul Lui este
prezent la euharistie în sensul de a-L discerne. Când spune: acesta este
trupul Meu, sensul este „reprezintă”. Ne imaginăm o imagine: Hristos pe
cruce. Euharistia este o imagine în care pâinea reprezintă pe Hristos
suferind pentru păcatele noastre. Credința discerne ce reprezintă imaginea.
Discerne trupul Domnului în reprezentare comemorativă și derivă o hrană
spirituală din jertfa de ispășire a trupului frânt și a sângelui vărsat.
Al treilea scop al ceremoniei semnifică părtășia celor ce iau parte. Pavel
spune: pâinea pe care o frângem, nu este comuniunea cu trupul lui Hristos?
Noi care suntem mulți, suntem o pâine și un trup, căci luăm toți parte la
aceeași pâine.16 participarea la beneficiile morții lui Hristos este
semnificată de părtășia la elementele exterioare. Ce părtășie este între
lumină și întuneric, ce este între Hristos și Belial? Nu puteți lua parte la
masa Domnului și la cea a diavolilor.17 a sta la aceeași masă și a bea din
același pahar este după Pavel, o părtășie și un acord. Credincioșii se
întâlnesc în jurul mesei Domnului, în credința în aceeași ispășire, în
speranța aceleiași moșteniri cu o inimă plină de dragoste față de același
Domn.
Noțiunea că există un beneficiu spiritual la participarea la ritualul
extern, dacă este corect administrat a prevalat. Se presupune o anume
influență misterioasă ce însoțește pâinea și vinul și le oferă sensul de har
celor ce le iau. Evanghelia nu este profitabilă decât în credință, deși
puterea salvatoare este în mâna lui Dumnezeu, , deci ceremoniile nu sunt
profitabile fără credință. în botez, ne ridicăm cu Hristos prin credință și
la Cină nu putem avea parte de Hristos ca hrană spirituală, decât prin
credință: ca Hristos să locuiască în inimile voastre prin credință.18 Opinia
contrară face aceste sacramente, cum au fost numite, porunci salvatoare și
înlocuiește cu ceremonia exterioară, pietatea vitală.
SECȚIUNEA III – PĂRTAȘII LA CINĂ
Cina Domnului a fost desemnată pentru a fi celebrată de fiecare biserică în
adunarea publică. Este necesară inteligența pentru primirea potrivită a
cinei. Când a apărut botezul copiilor, a apărut și cina copiilor. Noțiunea
superstițioasă că sacramentele posedă o eficacitate magică au prevalat
extensiv și afecțiunea parentală a dorit harul cinei pentru copil, ca și cel
al botezului. Argumentul era la fel de bun pentru ambele, și cina copiilor
are la fel de multă autoritate de la apostoli ca și botezul copiilor. Dar
practica cinei copiilor este dată deoparte acum. Este limpede în general că
copiii nu pot să primească ritualul conform cu desemnarea sa. Nu își pot
aminti de Hristos sau discerne trupul Domnului. Nu pot să se cerceteze
înainte de cină. Dacă ritul ar avea o influență magică, copiii ar putea s-o
primească, dar vederile corecte au dominat și au refuzat cina copiilor.
Credința este o cerință pentru primirea cinei. Dacă inteligența era o
calificare, oamenii care iau parte la masa diavolilor pot lua parte și la
masa Domnului. Pavel spune că nu se poate acest lucru și nimeni nu poate lua
parte la masa Domnului decât cei care au renunțat la diavol și s-au dedicat
Domnului. Nu îl pot mulțumi pe Dumnezeu la Cină, fără credință și nu pot
primi hrana spirituală din trupul și sângele Domnului.
Ritualul a fost desemnat a fi social. Din cele trei scopuri pe care le
slujește, al treilea necesită compania. Nu slujește ca simbol al părtășiei
între ucenicii lui Hristos, dacă este luată în singurătate. Perpetuarea
ritualului social necesită societatea și ucenicii lui Hristos, cu
autoritatea Lui organizează societățile numite biserici. Acestea sunt
singurele societăți creștine instituite divin, deci Cina este pentru acestea
ca perpetuitatea și respectare. Pavel spune bisericii din Corint: te laud că
păstrezi poruncile cum le-ai primit. Am primit de la Domnul ce v-am dat 19.
Apoi menționează instituția Cinei și vorbește despre ea ca o poruncă pentru
biserică. Mai spune: nu avem astfel de obiceiuri și nici bisericile lui
Dumnezeu 20, dar tot ce spune despre Cina Domnului este în acord cu ideea de
rit bisericesc și se armonizează cu ce s-a văzut la Ierusalim și Troa.
Administrarea ritului unui muribund nu are aprobarea Cuvântului lui
Dumnezeu.
Ritul trebuie celebrat de biserică, în adunarea publică. Spune: de câte ori
mâncați această pâine și beți paharul, arătați moartea Domnului până va veni
El.21 A arăta moartea Lui necesită publicul. Pentru necredincioșii din
adunările publice. Pavel mai vorbește despre efectul produs asupra
necredincioșilor care vin la adunarea publică a bisericii22. Trebuie să le
dăm cuvântul vieții și să le arătăm și moartea lui Hristos, în modul arătat
de divinitate.
Evrei considerau că nu este după lege să mănânci cu cei netăiați împrejur.
Pavel ne-a învățat că legătura cu neconvertiții nu este în afara legii
pentru creștini, dar spune: dacă unul care își zice frate, este curvar sau
idolatru sau bețiv…să nu mâncați cu un astfel de om 23. Interdicția include
masa împreună la Cină. Este greșit ca biserica să aibă legătură cu acesta
care se numește frate și să mănânce cu el și să aibă părtășia indicată cu
el. acest om trebuie văzut ca un păgân, după cuvintele lui Hristos.
În vremurile primare, membrii diferitelor biserici locale se asociau ca
membrii ai fraternității. Pavel era bine venit la Cină cu ucenicii din Troa.
Aceasta se practică și acum. Cina Domnului este o poruncă pentru biserică,
dar o persoană calificată ca membru în biserică poate fi admisă pentru o
vreme la Cină, fără a părăsi instituția.
Note de subsol:
13. Ioan vi. 53.
14. Ioan vi. 55.
15. Ioan vi. 51.
16. 1 Cor. x. 16, 17.
17. 1 Cor. x. 21.
18. Efes. iii. 17.
19. 1 Cor. xi. 2, 23.
20. V. 16.
21. 1 Cor. xi. 26.
22. 1 Cor. xiv. 24, 25.
23. 1 Cor. v. 11.
Ce lucrează nădejdea creștină
în cei credincioși
de Marian Ghita
V-ați gândit vreodată ce ar însemna ca omul să nu aibă nici o nădejde
(speranță)? El nu ar putea trăi o viață normală. Nădejdea dă oricărui om
echilibru sufletesc, stabilitate emoțională. Fără nădejde un om ar fi purtat
în toate direcțiile ca și frunzele duse de vânt. Patriarhul Iov spune ceva
foarte interesant: „Un copac și tot are nădejde: căci când este tăiat,
odrăslește din nou și iar dă lăstari. Când i-a îmbătrânit rădăcina în
pământ, când îi piere trunchiul în țărână, înverzește iarăși de mirosul apei
și dă ramuri de parcă ar fi sădit din nou” (Iov. 14:7-9). Înțelegem din
aceste cuvinte că nădejdea este ceea ce dă forță, vitalitate vieții. Fără
nădejde viața este fără putere de rodire, duce la moarte. Tot Iov spune, în
chinul suferinței sale: „Dacă omul odată mort ar putea să mai învieze, aș
mai trage nădejde în tot timpul suferințelor mele, până mi se va schimba
starea în care mă găsesc” (Iov. 14:14). Atunci când furtunile vieții lovesc
în tine, singurul lucru care te-ar putea ține în picioare, în echilibru
sufletesc, este o nădejde vie și puternică în faptul că lucrurile se vor
schimba. Altminteri, te vei prăbuși. Ce ar însemna ca un creștin să nu aibă
nădejde? Se poate spune că, în acest caz noi vorbim despre o contradicție în
termeni. Apostolul Pavel spune că fără nădejdea învierii, de exemplu, noi
degeaba ne numim credincioși și degeaba propovăduim Evanghelia; ba mai mult,
noi am trăi o mare minciună și în fața tuturor oamenilor noi am fi niște
mincinoși (1 Cor. 15:14-15). Așadar, suntem creștini adevărați prin nădejdea
vie pe care o avem în Dumnezeu. Nădejdea este ceva care lucrează în
caracterul nostru. Noi trebuie să știm că, fără lucrarea nădejdii în noi, ne
pierdem identitatea de creștini în lume; ne pierdem busola, orientarea în
viață.
Vom privi la câteva aspecte ale lucrării nădejdii în noi, cei credincioși;
la ce anume lucrează nădejdea creștină în caracterul celui credincios.
Vorbim aici doar despre nădejdea creștină, cea lucrată în noi de Duhul lui
Dumnezeu. Nu ne interesează o altă nădejde, dată de această lume, pentru că
știm că nădejdea pe care o dă Dumnezeu prin cuvântul Lui este singura
nădejde reală, pe care noi putem să o avem.
1. Nădejdea creștină lucrează în noi mângâiere (2 Cor. 1:3-4)
Există un model al vieții creștine care trebuie să fie întipărit în mintea
tuturor credincioșilor: acceptarea pe pământ a suferințelor lui Cristos duce
automat la gloria viitoare (Fap. 14:22; Rom. 8:17-18). Noi, ca și
credincioși, nu avem voie să evităm suferințele crucii lui Cristos (Mat.
16:24-26) și nici să abandonăm nădejdea promisă în Evanghelie (Evr.
6:17-20). Între suferințele lui Cristos și gloria viitoare există o legătură
organică stabilită de Cristos Însuși prin Evanghelie (Luca 24:44-48;
9:23-27). Această legătură între cele două alimentează nădejdea creștină (2
Tim. 2:11-12; 2 Cor. 4:16-5:10; 1 Pet. 4:12-14).
- Necazurile de pe pământ ale credincioșilor, din cauza lui Cristos și din
cauza propovăduirii Evangheliei, ne fac să-L mărturisim pe Cristos cu
deplină eficiență (vezi 1 Petru). Cristos a venit să sufere și să moară
pentru păcatele omenirii și urmașii Lui trebuie să-L prezinte pe Cristos
tocmai în ceea ce a fost esența lucrării Sale (Ioan 12:23-28; 1 Pet.
2:21-25; Filip. 3:10-14). Și dacă credinciosul acceptă acest model de viață
și de mărturie el experimentează din plin nădejdea gloriei viitoare (vezi
Fap. 7:54-59; 2 Tim. 4:6-8,17-18).
- În situațiile dificile pe care le experimentează cei credincioși pe
pământ, ei pot rămâne tari și plini de credință în Dumnezeu tocmai prin
nădejdea pe care ei o au în Cristos (Evr. 6:17-20; 2 Cor. 1:3-11; Filip.
1:12-26). Este drept că sunt mai multe posibilități pentru credincioși de a
fi izbăviți din necazuri: (a) intervenția salvatoare a lui Dumnezeu pentru
a-i scăpa de ele (2 Cor. 1:10; Fap. 12:1-19); (b) puterea harului lui
Dumnezeu în mijlocul acelor necazuri (2 Cor. 12:7-10); (c) perspectiva
gloriei viitoare (2 Tim. 4:16-18). Indiferent cum va interveni Dumnezeu în
viața credincioșilor Lui, în necazurile lor, nădejdea gloriei viitoare
rămâne cea mai puternică motivație pentru întărirea lor (Ioan 21:18-19; 1
Pet. 4:12-14).
- Oricum, în mijlocul încercărilor, Duhul lui Dumnezeu oferă mângâiere
credincioșilor, tocmai din cauza perspectivei gloriei viitoare (2 Cor.
1:3-11; 1 Tes. 4:13-18). Această mângâiere dată de nădejdea Evangheliei lui
Cristos îi face pe cei care trec prin necazuri să fie ei înșiși o sursă
pentru ca alți credincioși ca și ei să se bucure în nădejde (2 Cor. 1:6-7; 1
Tes. 4:18).
- Există o lucrare a nădejdii creștine care lucrează în cei credincioși.
Această lucrare face parte din procesul sfințirii lor prin care Dumnezeu îi
pregătește pentru cer (Rom. 5:1-4; Iac. 1:2-4; 1 Pet. 1:3-9). Tocmai această
lucrare sfințitoare a lui Dumnezeu în mijlocul necazurilor credincioșilor îi
încurajează pe ei să rămână tari în nădejde și le oferă mângâiere (1 Ioan
3:1-3; Evr. 6:18-20; 12:14).
2. Nădejdea aceasta lucrează în noi tărie spirituală (Evrei 6:17-20)
Epistola către Evrei este o scriere fascinantă. Ea este scrisă în primul
rând pentru credincioșii în Cristos care erau la origine iudei, deci puteau
fi considerați depozitarii binecuvântărilor lui Dumnezeu (Rom. 9:4-5; Filip.
3:4-6). Astfel, între oameni, ei erau considerați a avea o binecuvântare
deosebită. Dar, tocmai din acest motiv, ei erau în pericol de a pierde,
pentru totdeauna, adevărata binecuvântare a lui Dumnezeu – aceea care este
dată în Cristos, prin credință. Sunt oameni în lume care au o înzestrare,
dată de Dumnezeu lor, care poate fi considerată cu totul excepțională
(frumusețe, binecuvântări materiale, poziție socială înaltă, moralitate
înaltă, abilități deosebite, etc.), însă tocmai din cauza înzestrării lor
deosebite, ei pot pierde adevăratele binecuvântări ale lui Dumnezeu (acelea
date în Cristos – vezi tânărul bogat – Mat. 19:16-30).
- Destinatarii epistolei către Evrei aveau binecuvântările Vechiului
Testament pentru ei, printre altele, legământul încheiat de Dumnezeu cu ei,
sistemul de jertfe și sistemul preoțesc Aaronic, care le asigura apropierea
lor de Dumnezeu și binecuvântările din partea Lui (vezi Evr. 5-7; Ex.
19:3-6). Numai că, ele erau doar indicatoare spre Cristos și spre
binecuvântarea mântuirii pentru ei și nu generatoare de binecuvântare în ele
însele (vezi Gal. 3:15-29). A rămâne cu ideea că prin aceste binecuvântări
vechi-testamentale poți să te bucuri de mântuirea lui Dumnezeu, în situația
în care Cristos Însuși S-a dat pe Sine ca jertfă de răscumpărare pentru
omenire, aceasta este culmea rătăcirii, pentru că nu numai că ele prin ele
însele nu dau mântuirea lui Dumnezeu, dar te pun pe tine în postura de a
sfida deliberat oferta de har mântuitoare din partea lui Dumnezeu (vezi
avertizările din Evrei: 2:1-4; 3:7-4:13; 5:11-6:8; 10:26-31; 12:25-29). A
rămâne cu ideea că binecuvântările primite de la Dumnezeu, în afara lui
Cristos, sunt dătătoare de mântuire, de binecuvântare veritabilă, este cea
mai mare minciună a diavolului, cea mai mare rătăcire de care ai parte în
viață. De aceea, singura atitudine înțeleaptă, privind aceste binecuvântări,
este aceea adoptată de Pavel față de ele (Filip. 3:4-11).
- Așadar, Marele Preot al mântuirii noastre este Cristos, pentru că Numai El
este Marele Preot cu adevărat desăvârșit (Evr. 4:14-16). Aaron a fost mare
preot dar a fost doar pentru o vreme și nu a fost desăvârșit; el doar a
îndreptat atenția oamenilor spre Cristos, adevăratul Mare Preot.
- Așadar, adevărata jertfă mântuitoare este jertfa lui Cristos; jertfele de
animale din Vechiul Testament sunt doar indicatoare spre jertfa lui Cristos
(vezi Evr. 9).
- Așadar, legământul sub care noi ne putem apropia de Dumnezeu, este noul
legământ în Cristos. Legământul mozaic nu mai este valabil; mai mult, acest
legământ a fost total ineficient privind mântuirea (Evr. 8).
- Așadar, noua cale spre Dumnezeu este calea credinței în Cristos, nu calea
împlinirii poruncilor Legii (vezi Evr. 11).
- Așadar, adevărata odihnă veșnică mântuitoare nu este odihna pe care
Dumnezeu a dat-o lui Israel prin Iosua (Evr. 3-4) ci este odihna oferită de
Dumnezeu în Cristos; El a realizat deplin mântuirea pentru noi prin moartea
lui pe cruce (Ioan 19:30). De aceea, să intrăm prin credință în această
odihnă a mântuirii (Evr. 4:6-11).
- Și, așadar, să lăsăm adevărurile începătoare ale lui Cristos și să mergem
spre cele desăvârșite (Evr. 6:1-3). Nădejdea noastră este în Cristos,
Domnul, nu în lucrurile bune pe care Dumnezeu le-a oferit ca și indicatoare
spre Cristos. Să fim deci tari prin Cristos în nădejdea mântuirii pe care
numai El ne-o oferă (vezi Evr. 13:9-13). Aceasta este nădejdea mai bună. Să
nu cumva să facem ca lucrurile bune să ne împiedice să obținem lucrurile
cele mai bune ale lui Dumnezeu. Dacă am face așa ceva am ajunge sub
blestemul veșnic al lui Dumnezeu (Evr. 6:4-8). O asemenea nădejde poate
lucra cu adevărat tărie spirituală în noi.
- Această tărie spirituală este veritabilă și la superlativ din două motive:
(1) Nădejdea care o lucrează este o ancoră a sufletului care ne ancorează
chiar de prezența lui Dumnezeu (ne leagă de Dumnezeu în Sfânta Sfintelor
pentru totdeauna – Evr. 6:19-20); (2) Această nădejde este bazată pe
jurământul lui Dumnezeu care ne-a promis această nădejde și ea este lucrată
de Însuși Fiul lui Dumnezeu, care, prin jertfa Lui pe cruce pentru noi, a
intrat în Sfânta Sfintelor din templul din cer – deci chiar în prezența lui
Dumnezeu, ca „Mare Preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec” (Evr.
6:20). O mai mare tărie a nădejdii noastre nu poate exista.
3. Nădejdea aceasta ne ține mintea sănătoasă (2 Pet. 3:1)
Scopul lui Petru în scrierea epistolelor sale a fost trezirea minții
sănătoase în cei credincioși (vezi 2 Pet. 3:1-2). Este mare nevoie ca noi să
avem o minte sănătoasă și să o păstrăm așa. Lumea în care trăim este plină
de oameni care ajung să-și piardă mintea sănătoasă. Oamenii își pot perverti
mintea prin păcat, atunci când Dumnezeu nu stăpânește în gândirea lor (Rom.
1:28-31; vezi Rom. 1:18-32); sau, ajung să-și piardă mințile în vremurile
dificile, când totul se clatină în jurul lor – aceasta din cauza lipsei
echilibrului lăuntric, pentru că Dumnezeu nu este nădejdea lor (Luca
21:25-26).
- O minte sănătoasă este hrănită prin Cuvântul lui Dumnezeu (2 Pet. 3:1-2).
Cuvântul Scripturilor sfinte (cuvântul lui Cristos, vestit prin profeții lui
Dumnezeu și prin apostolii Săi) poate hrăni din plin gândirea sănătoasă
(vezi Ps. 119:9-11; Prov. 1:1-7). Cunoașterea, aprofundarea, păstrarea
acestui cuvânt într-o inimă bună și curată și trăirea lui în viața de
fiecare zi, așează temelia de nezdruncinat a unei vieți binecuvântate (Mat.
7:21-29; Lc. 8:15).
- O minte sănătoasă este întemeiată pe promisiunile lui Dumnezeu (2 Pet.
3:3-9). Când promisiunile lui Dumnezeu sunt crezute, în ciuda lucrării
batjocoritorilor care le neagă și care încearcă astfel să-și justifice
trăirea lor în păcat, ele devin ca o ancoră pentru sufletul lor, în cele mai
întunecate situații din viață (vezi Evr. 6:13-20).
- O minte sănătoasă își ancorează speranțele și obiectivele vieții lor pe
lucrurile din cer și veșnice, nu pe lucrurile și valorile trecătoare de pe
pământ. Ei știu că lucrurile și comorile pământești vor pieri și odată cu
ele și speranțele lor. De aceea, ei se leagă de Dumnezeu și speranțele lor
sunt puse în comorile cerești ale Împărăției cerurilor, care nu vor pieri
deloc (Mat. 6:19-24; 1 Pet. 1:3-9; 2 Pet. 3:10-13; Evr. 12:25-29). Un
asemenea om este cu adevărat înțelept și știe bine care sunt adevăratele
comori și cum să trăiască pentru a le obține (Mat. 13:44-46).
- O minte sănătoasă ne va face să trăim astfel ca lumea trecătoare, în care
acum trăim, să nu ne guverneze viața în așa fel încât să ne pierdem sufletul
odată cu ea (Mat. 16:24-28; Lc. 21:25-26, 33-36), ci să trăim astfel încât
să ne pregătim pentru cer și pentru binecuvântarea veșnică a Împărăției
cerurilor (2 Pet. 3:14-18). O minte sănătoasă îl face pe credincios să
armonizeze ceea ce nădăjduiește cu trăirea zilnică (2 Pet. 3:11-14). Un
asemenea om nu trăiește ca unul cu capul în nori, rupt de realitatea
concretă a vieții; el trăiește în adevărata înțelepciune a vieții și este
perfect integrat în societate (Fap. 24:14-16; 26:24-29).
- O minte sănătoasă dezvoltă în credincios modul de a trăi prin credință, nu
prin vedere (2 Cor. 5:7; Evr. 11:1) și care Îl face să aibă permanent
privirea îndreptată în sus spre Dumnezeu de unde va veni și adevărata
izbăvire (Lc. 21:28; vezi martiriul lui Ștefan - Fap. 7:55-58; vezi
atitudinea oamenilor lui Dumnezeu, care au știut să trăiască prin credință
în nădejdea împlinirii promisiunilor lui Dumnezeu pentru ei - Evr. 11).
Pentru cei credincioși, Cristos în ei este nădejdea slavei viitoare (Col.
1:26-27). O minte sănătoasă te face să înțelegi bine harul lui Dumnezeu (o
învățătură profundă a cuvântului lui Dumnezeu și greșit înțeleasă de mulți
așa-zis credincioși) și te face să trăiești prin har, nu prin Lege; în acest
fel, un asemenea om se bucură din plin, chiar și aici pe pământ de lucrurile
nevăzute dar pe care le nădăjduiește (2 Pet. 3:15-18; Ioan 1:14-18; Tit
2:11-15; Evr. 11:1).
4. Nădejdea aceasta ne asigură curățirea și transformarea noastră
asemenea lui Cristos (1 Ioan 3:3; 2 Cor. 3:18)
Nădejdea creștină este un factor curățitor în vederea desăvârșirii mântuirii
noastre. Ioan ne spune că vom fi desăvârșiți ca și Cristos, atunci când se
va arăta El în glorie (1 Ioan 3:2). Și apoi, el spune că „Oricine are
nădejdea aceasta în El se curăță, după cum El este curat” (1 Ioan 3:3).
Desigur, Cristos este autorul mântuirii noastre desăvârșite (Evr. 5:7-9;
10:14). Dar nădejdea noastră în Cristos ne asigură această deplină curățire,
așa cum este Cristos (vezi și Efes. 5:25-27).
- Prin jertfa lui Cristos, toți acei ce cred în El au asigurată deplina
curățire de păcatele lor (Evr. 9:13-15). Sângele lui Cristos ne poate curăți
pe deplin de orice păcat (Evr. 9:21-26; 1 Ioan 1:5-2:2).
- Prin jertfa lui Cristos noi avem asigurată prezența gloriei lui Dumnezeu
în noi, prin prezența Duhului Sfânt care ne asigură acea curățire
sfințitoare, compatibilă cu gloria lui Dumnezeu (Tit 3:4-6; 2:14; Efes.
5:25-27; Isa. 6:1-8).
- În Cristos noi avem lucrarea Duhului Sfânt în noi, care ne transformă
asemenea lui Cristos, descoperindu-L pe Cristos în noi în tot procesul
sfințirii noastre (2 Cor. 3:7-18; Rom. 8).
- Nu știm cum face Dumnezeu acest lucru dar sigur El îl va face. Noi suntem
chemați, în Cristos, să umblăm în lumina lui Dumnezeu și să trăim în
nădejdea desăvârșirii noastre, proces care va fi încheiat de Dumnezeu în noi
la vremea potrivită (1 Ioan 1:5-7; Filip. 1:6). Procesul sfințirii noastre
este un proces divino-uman; noi suntem chemați să ducem mântuirea noastră
până la capăt pentru că Dumnezeu va lucra în noi și voința și înfăptuirea
(Filip. 2:12-13).
5. Nădejdea aceasta folosește chiar și necazurile în procesul sfințirii
noastre (Rom. 5:3-4)
Necazurile de pe pământ sunt folosite de Dumnezeu pentru a întări nădejdea
credincioșilor Lui. Ceea ce este neplăcut oricărui om și ceea ce poate
devasta viața oamenilor fără Dumnezeu, devine o unealtă eficientă în mâna
lui Dumnezeu în vederea desăvârșirii sfinților pentru cer (Rom. 8:28).
Nădejdea creștină este aceea că Dumnezeu, în suveranitatea și în dragostea
Sa pentru cei aleși, folosește chiar și necazurile și atacurile celui rău
asupra lor în vederea glorificării lor veșnice. Așa cum patimile și moartea
lui Cristos nu au fost un factor distructiv pentru El, dimpotrivă au fost
generatoare de mântuire pentru cei credincioși și o rampă de lansare pentru
glorificarea Sa (Ioan 12:23-28; Isa. 53), tot așa ele lucrează și în viața
celor ce cred în El. Aceasta este nădejdea pe care o au creștinii.
- Există un proces al sfințirii celor credincioși în vederea desăvârșirii
lor, în care necazurile au un mare rol (Rom. 5:2-5). Pavel ne spune că
necazurile aduc răbdare, răbdarea aduce biruință în încercare, iar biruința
aceasta aduce nădejdea. Nădejdea la care se referă Pavel este de așa fel că
ea nu înșeală inima credincioșilor, din cauza dragostei lui Dumnezeu turnată
de Duhul Sfânt în inimile lor. Petru ne spune că încercarea credinței
noastre, care este de o valoare inestimabilă (cu mult mai scumpă decât aurul
pieritor), are ca urmare lauda, slava și cinstea, la arătarea lui Isus
Cristos (care va fi în viitor; deci apare aici nădejdea creștină) (1 Pet.
1:6-7). Iacov, de asemenea, ne spune că încercarea credinței noastre
lucrează răbdare (care are legătură cu nădejdea creștină), iar răbdarea
trebuie să-și facă desăvârșit lucrarea, pentru a ajunge la desăvârșire
spirituală (Iac. 1:2-4). Avem de fapt aici prezentarea procesului sfințirii
credinciosului. Credinciosul trebuie să urmărească sfințirea lui, fără de
care nimeni nu va vedea pe Domnul (Evr. 12:14).
- Procesul acesta al sfințirii, care implică lucrarea necazurilor și a
încercărilor în viața credincioșilor, are, ca și factor întăritor pentru ei,
dragostea lui Dumnezeu, turnată în inimile acestora de Duhul Sfânt.
Dragostea lui Dumnezeu în ei este elementul care înviorează, întărește,
dezvoltă și desăvârșește nădejdea credincioșilor (Rom. 5:6-11; 8:31-39).
Aceasta îi face pe credincioși să persevereze în credință până la capăt, în
toate circumstanțele și necazurile vieții. Prin toate acestea, dragostea lui
Dumnezeu se arată în ei în toată măreția ei. De aceea Pavel se roagă ca
credincioșii să ajungă să cunoască dragostea lui Cristos în toată
dimensiunea ei (Efes. 3:16-19).
- De aceea, noi trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu pentru ca El să ne dea
înțelepciunea care ne edifică cu privire la lucrarea încercărilor și
necazurilor în viața credincioșilor. Această înțelepciune ne este promisă cu
mână largă de Dumnezeu, prin credință (Iac. 1:4-8). Înțelepciunea la care se
referă Iacov în epistola sa este legată de această lucrare a necazurilor în
procesul sfințirii credincioșilor. Avem nevoie de înțelepciune pentru a ști
cum să ne raportăm la ele în viața de credință.
6. Nădejdea aceasta ne echipează pentru o viață sfântă în lume (Col.
1:21-28)
Nădejdea vieții veșnice în Împărăția Domnului nostru Isus Cristos conduce la
o echipare spirituală potrivită. Pentru că ea este o nădejde a gloriei
viitoare noi suntem chemați să acceptăm această echipare, pe care numai
Duhul Sfânt o poate face în noi, prin adevărul Scripturii. Trăirea noastră
pe pământ în Cristos este de fapt viața cu care ne echipăm pentru Împărăția
viitoare și nădejdea Evangheliei este instrumentul Duhului Sfânt pentru
această echipare.
- Pavel se roagă lui Dumnezeu pentru o bună echipare a credincioșilor
(Colos. 1:9-12). El se roagă pentru ca ei să se umple de cunoștința voii
Lui. De asemenea, el se roagă ca această voie a Domnului, cunoscută de ei,
să conducă la o purtare vrednică de Domnul, iar aceasta să conducă la o
echipare potrivită cu îndelunga răbdare necesară nădejdii viitoare. Pavel le
spune credincioșilor din Colose că temelia acestei echipări stă pe baza
izbăvirii lor din partea lui Dumnezeu de sub puterea întunericului și pe
baza strămutării lor în Împărăția Fiului dragostei Lui (Col. 1:13-14). Ei,
deși trăiesc încă pe pământ, sunt de fapt cetățeni ai împărăției viitoare,
ancorați prin Duhul Sfânt deja în ea (vezi și Rom. 8:22-27; Efes. 1:13-14).
Pavel se roagă pentru ca toți credincioșii în Cristos să-L cunoască bine pe
Cristos și să rămână în El (Col. 1:15-22; 2:9-10) pentru că în El se află
toată plinătatea Dumnezeirii. El, Domnul Isus Cristos, este chipul
Dumnezeului celui nevăzut, Cel prin care există întregul univers, Cel care
este Capul bisericii Sale, Cel prin care ei, credincioșii sunt împăcați cu
Dumnezeu și destinați pentru gloria viitoare.
- Pavel le cere credincioșilor să rămână în nădejdea Evangheliei până la
capăt, nădejde care este dată de Cuvântul Scripturilor (Col. 1:23; 2 Tim.
3:14-17). Scriptura furnizează credința mântuitoare pentru că ea este
cuvântul despre Cristos (Col. 1:23; Rom. 10:17; Ioan 20:31). Scriptura este
Cuvântul lui Dumnezeu, în totalitate insuflat de Dumnezeu (2 Tim. 3:16; 2
Tim. 1:13-14). Scriptura edifică (echipează) pe credincioși în vederea
mântuirii, a creșterii lor spirituale și a desăvârșirii lor în vederea unei
slujiri adevărate pentru Dumnezeu (2 Tim. 3:15-17). Scriptura ne dă și
cunoașterea ereziilor și a felului în care trebuie să luptăm contra lor
(Iuda 3-4; Fap. 20:26-32).
- De aceea, să ne lăsăm echipați pe deplin în mintea și în trăirea noastră
în vederea nădejdii viitoare Noi suntem chemați să cunoaștem această
nădejde, să trăim ca unii care au nădejde și să veghem ca nu cumva să o
pierdem (1 Pet. 1:13; Evr. 10:23-25).
7. Nădejdea aceasta ne ajută în trăirea și slujirea sfântă (2 Cor. 3:12)
Harul lui Dumnezeu care aduce mântuire a fost arătat (sau manifestat) (Tit
2:11-14). Aceasta înseamnă că mântuirea a fost realizată de Dumnezeu prin
moartea lui Cristos (Ioan 19:30; 2 Cor. 5:18-19), cunoscută de martorii lui
Cristos (1 Ioan 1:1-4; Fap. 10:40-43), propovăduită prin apostolii Domnului
(1 Tim. 2:7; Evr. 2:3-4) și consemnată în Sfintele Scripturi (Ioan 20:31; 2
Tim. 3:14-17). Noi suntem chemați să auzim Evanghelia mântuirii (Rom.
10:17), să o credem (Mc. 16:15-16), să trăim pe baza ei (Tit 2:11-12) și să
rămânem ancorați până la sfârșit în nădejdea ei (Tit 2:13; Col. 1:23). În
același timp, noi suntem îndemnați să slujim pe Dumnezeu în baza acestei
nădejdi (2 Cor. 4:1-5:10).
- Nădejdea Evangheliei, propovăduită de martorii lui Cristos în lume, poate
fi primită de orice om care crede în Cristos. Adevărul despre această
nădejde este atât de bine atestat încât cel care vrea să o primească poate
să o facă doar prin credință (Rom. 10:6-13; Ioan 6:35-47). Și dacă oamenii
nu cred Evanghelia este doar pentru că ei au acceptat să rămână în
întunecarea minții realizată de cel rău (1 Cor. 4:1-6). Așadar, această
Evangheliei pe care noi am crezut-o și o nădăjduim, poate fi crezută de
orice om, dacă el se deschide luminii și miresmei ei (2 Cor. 2:14-17). Iar
propovăduitorii acestei Evanghelii sunt în așa fel pregătiți de Duhul Sfânt
încât oamenii să poată crede și să nădăjduiască în această Evanghelie (2
Cor. 4:5-6).
- Nădejdea evangheliei are capacitatea de a de a modela în așa fel pe
slujitorii ei, încât ea devine credibilă în fața altora chiar și atunci când
aceștia se arată slabi și vulnerabili în trăirea lor pământească, sau tocmai
de aceea, pentru că în acest fel ei mărturisesc în mod foarte relevant
moartea lui Cristos și învierea Lui și puterea lui Dumnezeu de mântuire
tocmai prin aceste slăbiciuni (2 Cor. 4:7-15).
- În situațiile dificile ale vieții de pe pământ, în neputințele și gemetele
unui trup de carne pe care noi îl avem aici în această viață trecătoare, noi
putem avea o nădejde vie și nepieritoare și astfel cei care vestesc nădejdea
Evangheliei capătă o strălucire și o credibilitate atât de mari încât
Evanghelia ajunge să poată fie crezută de oameni și trăită de aceștia în
cele mai dificile condiții. Secretul este că se dezvoltă astfel o umblare
prin credință și nu prin vedere, o perspectivă care vine de la Duhul Sfânt
(nu este produsul minții omenești) și care Îl descoperă în toată gloria pe
Cristosul care oferă nădejdea vieții veșnice tuturor celor ce cred (2 Cor.
3:17-18; Ioan 16:5-15). Mărturia Duhului Sfânt despre Cristos și a mântuirii
prin El devine foarte puternică tocmai prin neputințele și durerile pe care
propovăduitorii Evangheliei le au deseori în această viață.
- Îndrăzneala martorilor de a vesti Evanghelia mântuirii prin Cristos este
rezultatul acestei nădejdi pe care o avem prin Duhul Sfânt. De aceea, ei nu
cad de oboseală ci dimpotrivă ei pot fi foarte „agresivi” în proclamarea
Evangheliei harului lui Dumnezeu (Fap. 2:22-40; 4:9-14; Mat. 10:18-20; Fap.
7). Să îndrăznim în baza nădejdii viitoare! (2 Tim. 4:17-18; Apoc.
12:10-12).
Concluzii
Nădejdea creștină este acel instrument în mâna Duhului Sfânt care lucrează
în cei credincioși tot ceea ce este nevoie, de la răscumpărarea din lume și
din păcat, până la desăvîrșirea mântuirii noastre, atunci când ne vom
asemăna cu Cristos, în gloria Lui. Nimic nu este ignorat în vederea
edificării noastre spirituale. De aceea, apostolul Pavel are curajul să
afirme următoarele: „Sunt încredințat că Acela care a început în voi această
bună lucrare o va isprăvi până în ziua lui Isus Cristos” (Filip. 1:6). Și
dacă Cristos este în noi, cei credincioși, atunci cu siguranță „Cristos în
voi – nădejdea slavei” (Col. 1:27). De aceea, să ne ancorăm cu toată ființa
noastră în nădejdea aceasta (Evr. 6:19-20). AMIN.
Evanghelizarea
printre romi (partea 3)
de Ardelean Viorel
Matei 28:19 Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i
în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
4). CALITĂŢILE NECESARE UNUI UCENIC
În primul rând dacă ne reamintim Isus Hristos a ales oameni pe care ia făcut
ucenicii Lui. Acest lucru a însemnat un proces de învățare pe o perioadă de
aproximativ 3 sau 3,5 ani, timp în care Isus ia învățat, a făcut minuni și a
demonstrat că este Fiul lui Dumnezeu, iar după ce Isus Hristos a fost
Jertfit pe Calvar, a murit și a Înviat, apoi s-a Înălțat la cer. Jertfa lui
pentru păcatele omenirii nu a vizat doar o categorie de oameni ci a avut un
caracter universal și infinit în care erau cuprinși și triburile din junglă
dar și romii. Și atunci ca și acum nu te naști ucenic și ai nevoie de un
părinte spiritual care să te facă ucenic, sau Biblia, alegerea prin Duhul
Sfânt și mai puțin literatură ajutătoare. Ucenic înseamnă discipol (din
latină discipolus - elev, învățăcel), iar în greacă termenul înseamnă (
mathetes - a învăța). Cuvântul este folosit și în ebraică ”limmud” cuvânt
care apare rar în Vechiul Testament (Isaia 8:16….Ieremia 13:23), dar el
apare și înscrierile rabinice talmud. (2 Cronici 25:8). În lumea filozofică
a grecilor, maeștri erau înconjurați de elevi, iar termenul în sine a fost
adoptat și în domeniul religios, iar acest lucru se vede și în Noul
Testament unde fariseii aveau ucenici, iar evreii se considerau ucenici lui
Moise. Cei care l-au însoțit pe Ioan Botezătorul au denumiți ucenici
(Ioan1:35), care se rugau și posteau așa cum ia învățat Ioan Botezătorul și
după moartea lui l-au înmormântat (Matei 11:2-7). Lui Isus i s-a recunoscut
rolul de învățător sau rabin, chiar dacă nu în mod oficial (Ioan 3:2), iar
cei care l-au urmat au purtat numele de ucenici. Termenul de ucenic a
desemnat în primul rând pe cei 12, pe cei 70 și oamenii care acceptă Mesajul
lui Hristos (Matei 5:1, Luca 19:7). Cuvântul ucenic mai presupunea fi fidel
și loial față de învățător dar la modul exclusiv ( Marcu 8:43-38, Luca 14:
26-33). Acest lucru presupunea și părăsirea familiei, afacerilor și a
posesiunilor ( Marcu 10: 21-28), indiferent de prețul plătit. În aceste
condiții semantica cuvântului ucenic se schimbă și primește o nouă
dimensiune, care implica și determină soarta oamenilor la judecată (Luca
12:8 și mai departe). Ucenici lui Isus Hristos au fost numiți și desemnați
pentru a exercita această funcție în principal celor 12, dar acest lucru s-a
extins și la alți credincioși (Marcu 5:19…Luca 10:1-16). În Faptele
Apostolilor cei care erau membri în biserică purtau numele de ucenici (Fapte
6:1..și mai departe). Acest lucru ne arată cu claritate faptul că ucenici
lui Isus Hristos au fost elementul esențial care a format Biserica, iar ca
și model de viață era Isus Hristos. La adresa credincioșilor se foloseau și
alți termeni (credincioși, sfinți , frați), dar care exprimau același lucru.
În Marea Trimitere este vizată o lume întreagă Matei 28:18 ”Isus S-a
apropiat de ei, a vorbit cu ei, şi le-a zis: „Toată puterea Mi-a fost dată
în cer şi pe pământ. 19 Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile,
botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. 20 Şi
învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu Sunt cu voi în
toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin”. Porunca a fost valabilă
pentru Biserica Primară dar rămâne valabilă și astăzi pentru credincioși și
pentru Biserică din secolul XXI. Isus Hristos a dat această poruncă înainte
de a se Înălța la cer și este motivul principal a ceea ce aștepta Hristos de
la apostoli și de la creștinii care vor urma să existe în viitor. Acest
lucru presupune o chemare specială dar este valabilă și în dreptul fiecărui
credincios, dar mai înseamnă și faptul că se poate face acest lucru în viața
de zi cu zi, la locul de muncă, la școală, în concedii sau stațiuni, etc,
iar un adevărat credincios nu va rata ocazia de a vorbi și altora despre
Isus Hristos, iar acest lucru înseamnă și a îndeplini porunca de a ”face
ucenici”. De asemenea se afirmă și în Faptele Apostolilor 1:8 Ci voi veţi
primi o putere, când Se va pogorâ Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi
martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi până la marginile
pământului,” iar mulți credincioși percep acest verset ca făcând parte din
Marea Trimitere. Acest lucru se face în mod concentric, începând de la
familia noastră, biserica din care facem parte, orașul respectiv, satele sau
comunele din jur, și tot mai departe la ”marginile pământului”. Lucrarea nu
se poate realiza decât prin puterea Duhului Sfânt. Este interesant și
adevărat versetul care ne face să apreciem când va veni Domnul Isus a doua
oară ”Parousia” Matei 24:14 ”Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi
propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor.
Atunci va veni sfârşitul”. Dacă ne uităm în secolul XXI, este un bun punct
de reper pentru credincioși. Se asistă la întoarcerea poporului evreu în
patria mamă, dar încă nu există o întoarcere în masă. Petru atrage atenția
asupra acestui fapt și chiar dacă nu avem repere precise, ne dăm seama de
perioada sfârșitului cu aproximație, dar nu știm cât de precipitate vor fi
evenimentele (Romani 11:25) Fraţilor, ca să nu vă socotiţi singuri
înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut
într-o împietrire, care va ţine până va intra numărul deplin al Neamurilor.
Omul de care se folosește Dumnezeu în lucrare trebuie să aibă anumite
calităţi iar Domnul, îi găseşte dar sunt rari. Isus Hristos confirmă acest
lucru Matei 9:37 Atunci a zis ucenicilor Săi: „Mare este secerişul, dar
puţini Sunt lucrătorii! Enumerăm câteva din calităţile pe care trebuie să le
aibă credinciosul care face ucenici.
a). Misionarul a adoptat pentru viaţa lui acelaşi obiectiv pe care Dumnezeu
îl prezintă în scriptură. În mod categoric modelul este Isus Hristos care
afirmă : Matei 6:33 „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi
neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra”. Aici se
observă două aspecte majore de căutare a creştinului care sunt Împărăţia lui
Dumnezeu şi neprihănirea Sa, care sunt lucruri prioritate în viaţa
creştinului iar Isus îşi asumă obligaţia şi sarcina de a se ocupa de
celelalte lucruri pământeşti. În cazul acesta cariera, vocaţia sau alte
lucruri se subordonează motivului principal. Întotdeauna mandatul cultural
trebuie supus mandatului spiritual, cu atât mai mult cel material.
b). El este dispus să plătească orice preţ pentru ca să îndeplinească voia
lui Dumnezeu în viaţa lui. Pavel este un bun exemplu în acest sens şi dă ca
şi exemplu 2 Timotei 2:3 „Sufere împreună cu mine, ca un bun ostaş al lui
Hristos. 4 Nici un ostaş nu se încurcă cu treburile vieţii, dacă vrea să
placă celui ce l-a scris la oaste”. Este un exemplu luat din viaţa şi timpul
său pentru ca să fie înţeles de toţi oamenii. Acest lucru în termenii
secolului XXI însemnă dedicare în lucrarea Domnului. Nu trebuie să fii
duşman declarat a lui Dumnezeu, dar atunci când te înconjuri de lucruri
materiale ca şi creştin eşti catalogat „vrăjmaş al Crucii” (Filipeni
3:18–19). Adevărul este faptul cu nu ai posibilitatea să plăteşti un preţ
pentru credinţa ta în Cristos şi în acelaşi timp să alergi după lucruri
materiale, şi este o problemă de alegere. Dacă se merge pe firul acestei
idei preţul plătit poate să însemne şi viaţa iar astăzi în Orient şi alte
părţi mulţi misionari creştini sunt martirizaţi. Este un risc asumat
c). Misionarul iubeşte Cuvântul lui Dumnezeu. Este o calitatea absolut
necesară pentru un lucrător, iar ca exemplu poate fi luat Ieremia 15:16
„Când am primit cuvintele Tale, le-am înghiţit; cuvintele Tale au fost
bucuria şi veselia inimii mele, căci după Numele Tău Sunt numit, Doamne,
Dumnezeul oştirilor”! Noi ca şi ucenici a lui Hristos trebuie să cunoaştem
şi să stăpânim bine o carte care este Biblia.
d). El are o inimă gata să slujească. În comparaţie cu necredincioşii care
doreau să fie slujiţi din vremea lui Isus, El le spune să facă contrariul
Matei 20:27 „şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să vă fie rob.
28 Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să
slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi.” Isus încearcă să
comunice ucenicilor smerenia prin actul spălări picioarelor (Ioan 13:5).
Apoi a turnat apă într-un lighean şi a început să spele picioarele
ucenicilor, şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins. De remarcat
este faptul că înainte de acest verset ucenicii s-au certat între ei, care
să fie mai mare.
e). Misionarul nu se încrede în firea pământească. Acesta este un principiu
pe care trebuie să îl aplice fiecare credincios. Apostolul Pavel spune să
avem încredere în Dumnezeu ( 2 Cor. 1:9), şi recunoaşte firea pământească
din el Romani 7:18 „Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine,
adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac
binele, dar n-am puterea să-l fac”. Creştinii lumeşti şi firea pământească
sunt două lucruri strâns legate între ele, care nu se fac după voia Lui
Dumnezeu. O bună busolă pentru verificare este să îţi aduci aminte dintr-o
conversaţie de câte ori ai făcut referire la persoana ta şi realizările
tale.
f). El nu are un spirit independent .Lumea în care trăim este o lume
independentă şi totalitaristă ca şi atitudine generală. Tocmai de aceea
lucrarea de misiune este un efort colectiv în care trebuie implicate mai
multe persoane. Hristos face afirmaţia că fără El nu putem face nimic Ioan
15:5 „Eu Sunt Viţa, voi Sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine
rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic”.
Este un adevăr pe care mulți îl ignoră și din orgoliu, necredință se încred
în puterile lor, dar este o slavă deșartă.
g) Misionarul iubeşte oamenii. Dragostea adevărată vine din Dumnezeu, iar
credinciosul este o extensie a ei (1 Ioan 4:10) „Şi dragostea stă nu în
faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi
a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre”. Evlavia
adevărată înseamnă să iubeşti cum Dumnezeu a iubit pe oameni, înseamnă să
fii ca şi Dumnezeu în dragoste. Găsim în Biblie exemple de oameni evlavioşi
(Luca 23:50) „Era un sfetnic al Soborului, numit Iosif, om bun şi evlavios”.
Acest gen de iubire înseamnă implicarea credinciosului în viaţa oamenilor.
h). El nu se lasă cuprins de resentimente. Evrei 12:15 „Luaţi seama bine ca
nimeni să nu se abată de la harul lui Dumnezeu, pentru ca nu cumva să dea
lăstari vreo rădăcină de amărăciune, să vă aducă tulburare, şi mulţi să fie
întinaţi de ea”. Acest verset este scris în contextul mustrării şi este o
frână în calea răspândirii Evangheliei. „Resentimentul este rezultatul unui
tratament real, sau presupus greşit, nu contează care din ele”, iar dacă nu
eşti atent poţi să devii răzbunător şi duşmănos care sunt aspecte negative
pentru cineva care vrea să facă misiune. Competivitatea din biserică în
relaţiile cu alţi creştini deşi nu ar trebuie să existe lasă „ lăstari de
amărăciune”.
i). Misionarul a învăţat să-şi disciplineze viaţa. Pavel dă un exemplu în
acest context în care vede viaţa de creştin ca şi o luptă, alergare şi
disciplinarea trupului său (1: Cor. 9:24-27). Un creştin de duminică nu are
cum să facă aşa ceva. O viaţă de disciplină fizică şi spirituală nu este
uşoară. Furca edenică este prezentă în viaţa noastră şi eşti pus să alegi
între o relaxare sau orice fel şi munca pentru Domnul. De asemenea
compromisul nu este acceptat. „ Semeni un gând culegi o faptă. Semeni o
faptă culegi un obicei. Semeni un obicei şi culegi o veşnicie” Ucenicul sau
discipolul este un om disciplinat, iar termenul vine din latină discipolus-
care înseamnă elev sau învăţăcel. Rabinii aveau discipoli, filozofi din
vremea aceea, dar avea și şi Isus Hristos
h) Dragostea este elementul esenţial în lucrarea de misiune fiindcă doar
prin ea se câştiga suflete la Hristos. Dragostea este o armă eficace atunci
când este folosită cu înţelepciune. O privire caldă, o lacrimă pe care
trimiţi altei persoane, care încălzesc viaţa, face cât o mie de cuvinte. Se
poate vorbi despre lupta spirituală, sau alte metafore din viaţa de credinţă
dar dragostea este cea mai apropiată de realitate şi ea este adevărata cale
de a câştiga suflete pentru Histos. Isus a arătat compasiune faţă de
suferinţele oamenilor, s-a rugat pentru ei şi le-a salvat trupurile de boală
dar mai ales sufletul cerând Tatălui să nu rămână nemântuiţi. Un predicator
de piatră, chiar dacă va vorbii ca şi un înger, o oratorie excelentă nu va
mântui pe nimeni. Câştigarea de suflete pentru Hristos înseamnă o inimă
predată care sufere pentru cei ne mântuiţi, o inimă binecuvântată de
Dumnezeu.
5). PREŢUL UCENICIEI
Este greu de crezut că cineva se angajează în misiunea de evanghelizare fără
a fi pregătit să plătească un preţ. În mod paradoxal beneficiile câştigate
de un creştin, depăşeşte costul uceniciei care poate să însemne şi pierderea
vieţii fizice de către creştin. Conceptul de misiune şi evanghelizare a fost
poruncit şi plănuit de Dumnezeu, în favoare creştinilor, care pot să aibă o
viaţă dinamică, misionară şi să-l cunoască mai bine pe Dumnezeu. Pentru a
ilustra acest lucru ne folosim de un pasaj din Luca 14 când Isus intră în
casa unui fruntaş al fariseilor ca să mănânce. Isus Hristos a fost invitat
ca şi oaspete. Un fapt de remarcat este că fariseii „ îl pândeau de aproape”
şi aveau motivele lor pentru că Isus a afirmat faptul că (Ioan 10:10)”… Eu
am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug”, iar mulţimea şi
fariseii doreau să vadă dacă spune adevărul și El le spune o pildă. Isus
Hristos a trăit conform principiilor şi nu împrejurărilor. Multe din semne
şi minuni Isus le-a făcut în ziua de sabat de aceea vom amintii ce însemna
sabatul pentru evrei. Sabatul este ziua a şaptea din săptămână, o zi de
odină şi închinare. Sabatul Biblic este apogeul creaţiei lumii (Geneza 2:3).
Deşi nu este o poruncă explicită dată altor popoare, atunci când poporul
evreu intră în Legământul Mozaic cu Dumnezeu porunceşte şi ţinerea sabatului
(Exod 20:10), care înseamnă o zi de odihnă pentru toată casa, care cuprinde
şi animalele, servitorii şi străinii care trăiesc acolo (Ex. 20: 10, Deut. 5
:14). Sabatul era şi o mărturie a Legământului dintre Dumnezeu şi popor, şi
o manifestare şi redare a sfinţirii poporului. Dumnezeu îi îndeamnă să ţină
sabatul care este asociat şi cu eliberarea din robia egipteană. Sabatul este
singura zi sfântă menţionată în Decalog. Cu privire la Sabat există trei
elemente fundamentale în iudaism, care sunt Creaţia, Revelaţia şi Izbăvirea.
Existau forte multe lucrări interzise în ziua de sabat în lista categoriilor
de bază, ca aprinderea focului, a ara, a secera, a tunde oile, a vâna, cam
40 de interdicţii. Învăţaţii Talmudului au extins aceste porunci la lucruri
derivate din acestea înmulţindu-le nespus de mult. Isus îi acuză pe bună
dreptate (Matei 15:3) Drept răspuns, El le-a zis: „Dar voi de ce călcaţi
porunca lui Dumnezeu în folosul datinei voastre?” Existau şi excepţii la
interdicţiile din ziua sabatului, de exemplu lupta în legitimă apărare,
naşterea, uciderea unor animale periculoase şi altele. În esenţa ei ziua de
sabat era o zi de bucurie în care lucrurile materiale erau lăsate de o parte
şi poporul se axa pe dimensiunea spirituală a sărbătorii. Faptul că Isus a
făcut minuni în ziua de sabat îl plasează mai sus de această zi (Matei 12:8)
„Căci Fiul omului este Domn şi al Sabatului.” De aici se desprinde primul
adevăr, conform cu ce a făcut Isus.
a). Ucenicul este creştinul care hotărăşte după Biblie şi trăieşte în
conformitate cu acesta. Cuvântul spune că acolo era un „om bolnav de
dropică”. Era o zi de sabat şi Isus pune o întrebare crucială, dacă este
voie să vindece în ziua de sabat. El a luat de mână pe cel bolnav şi l-a
vindecat, iar seria întrebărilor continuă. Cine în ziua se sabat nu
acţionează Luca 14:5 Pe urmă, le-a zis: „Cine dintre voi, dacă-i cade
copilul sau boul în fântână, nu-l va scoate îndată afară, în ziua
Sabatului?” . Și noi astăzi facem minimul necesar în ziua de Duminică.
b.) Ucenicul este mereu în contact cu cel care este în nevoie, aşa ca şi
Isus Hristos creştinul trebuie să fie gata să răspundă celor în necaz. Isus
Hristos a fost un exemplu : Tit 2:14 „El S-a dat pe Sine însuşi pentru noi,
ca să ne răscumpere din orice fărădelege, şi să-Şi curăţească un norod care
să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune”. În al doilea rând trebuie
să fii un exemplu personal : Tit 2:7 „şi dă-te pe tine însuţi pildă de fapte
bune, în toate privinţele. Iar în învăţătură, dă dovadă de curăţie, de
vrednicie”, iar în al treilea rând este o invitaţie pentru toţi creştinii
Evrei 10:24 „Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste şi
la fapte bune”. De remarcat că vestirea Evangheliei conţine şi o componenţă
socială, iar acest lucru nu însemnă în mod neapărat bani
d). Ucenicul trebuie să fie modest. Isus fiind invitat la cină observă cum
toţi se înghesuie la locurile din faţă, şi le expune o lecţie de modestie.
Există o răsplată a smereniei, iar în versetul 11 Isus dă un verdict „Căci
oricine se înalţă, va fi smerit; şi cine se smereşte, va fi înălţat.” Dacă
modestia ar caracteriza viaţa creştinului multe din conflicte ar fi
rezolvate. O lecţie importantă care se desprinde din versetele anterioare
este faptul că „Poruncile date de Dumnezeu nu sunt niciodată produsul unui
capriciu sau arbitrare ci sunt date pentru binele nostru suprem”. Nu se
poate merge pe scurtături.
e). Cu nici un chip nu poate cineva primi fără dă dea şi nu poate trăi cu
adevărat fără să moară. Dărnicia trebuie să fie o calitate a creştinului. Să
nu uităm că Dumnezeu prin Harul Lui a întins prima dată mâna spre om, iar
creştinul nu poate să facă contrariul Luca 6:38 „Daţi, ……. Căci cu ce măsură
veţi măsura, cu aceea vi se va măsura.”. Pavel dă un îndemn în această
direcţie Evrei 10:35 „Să nu vă părăsiţi, deci, încrederea voastră pe care o
aşteaptă o mare răsplătire”! Răsplătirea poate fi și pe pământ dar mi mult
contează să fie în cer.
f). Ucenicul este în armonie cu vocea lui Dumnezeu. Ea este o împlinire
grabnică a datoriei de creştin. Isus merge mai departe cu exemplul celor
invitaţi la cină. Acest lucru nu se face în vederea unui câştig imediat, ci
răsplata va fi după înviere. Isus dă exemplu celui care face o cină mare și
invită prietenii şi cunoscuţii. Dar aceştia din diferite motive neîntemeiate
refuză. Ogorul, boii, însurătoarea erau mai importante, dar mai grav erau
pretexte şi scuze pentru a păcătuii. La auzul acestor refuzuri stăpânul s-a
mâniat şi a dat ordin să cheme din pieţele şi străzile cetăţii pe „pe cei
sãraci, ciungi, orbi şi şchiopi,” cu menţiunea că din cei chemaţi nimeni nu
va gusta din cina Lui. Isus făcea de fapt referire la Nunta Mielului. Luca
12:37 „Ferice de robii aceia pe care stăpânul îi va găsi veghind la venirea
lui! Adevărat vă spun, că el se va încinge, îi va pune să şadă la masă, şi
se va apropia să le slujească”. Un alt exemplu este din pilda Fiului
Risipitor Luca 15:23 „Aduceţi viţelul cel îngrăşat, şi tăiaţi-l. Să mâncăm
şi să ne veselim”. De asemenea oamenii refuză pentru că nu ştiu cu adevărat
cine face chemarea la Nuntă, ei sunt indiferenţi faţă de mântuire şi
preocupaţi de propriile bogăţii.
g). O cerinţă pentru a fi misionar este ca el să ardă pentru Hristos. Acest
lucru presupune un aspect al priorităţilor. Prima dată este împăcarea
oamenilor cu Dumnezeu şi abia apoi urmează familia care înseamnă să rămâi
alături de ea sau din contră să aplici Matei 19:29 ” Şi ori şi cine a lăsat
case sau fraţi sau surori sau tată sau mamă sau nevastă sau feciori sau
holde, pentru Numele Meu, va primi însutit, şi va moşteni viaţa veşnică.
Preţul uceniciei este să renunţi la orice pentru Hristos. În Numeri
capitolul 14, poporul era gata să intre în ţara promisă, dar acolo se aflau
popoare puternice printre care fiii lui Anac, iar poporul evreu, cuprins de
îndoială şi grija familiilor au hotărât să se întoarcă în Egipt. Dumnezeu nu
le-a promis că nu vor avea greutăţi dar le-a poruncit să asculte de
poruncile Sale.
h). Ucenicul trebuie să fie un om cumpătat şi calculat. Isus dă în acest
sens exemplu cu cineva care zideşte un turn, sau porneşte la război. Isus
afirmă faptul că Matei 16:18 „Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru (Greceşte:
Petros.), şi pe această piatră (Greceşte: petra.) voi zidi Biserica Mea, şi
porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui”. Porţile sunt pentru apărare nu
pentru atac, dar creştinul nu trebuie să aibă a stare pasivă ci una activă
de atac la luptă împotriva forţelor întunericului, având în spate
promisiunea pe care a făcut-o Isus Hristos. Aici nu este loc de compromis
sau mediere fiindcă Satana este tatăl minciuni şi cu siguranţă un compromis
va duce la falimentul lucrării de misiune, de aceea trebuie să fii gata să
plăteşti un preţ. Acest preţ este foarte mare. Luca 14: 33 „Tot aşa, oricine
dintre voi, care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu”.
Aici este necesară lepădare de sine, să laşi totul pentru Hristos
i). Pentru a plăti preţul este necesar să tai toate punţile de retragere.
Acesta nu este un lucru uşor şi Isus dă exemplu ca sarea care îşi pierde
gustul. Mulţi creştini merg regulat la biserică, au diferite activităţi în
biserică, dar lipseşte ceva, și anume dorinţa de a aduce alte persoane la
Hristos, ceea ce îi face fără gust şi rămân cu eticheta de creştini.
Avertizarea făcută de Isus este drastică „ este aruncată afară”, pentru că
într-un fel sau altul toţi creştinii trebuie să fie misionari.
Note de subsol:
28
UCENICII SE FAC NU SE NASC de Walter A. Hernichsen, pag 35 - 40
29 Enciclopedia Iudaismului.
Saithttps://cristytepes.wordpress.com/2012/10/17/cd-ul-adevaruri-crestine-editia2012
30 UCENICII SE FAC NU SE NASC de Walter A. Hernichsen, pag 35 - 40
31 UCENICII SE FAC NU SE NASC de Walter A. Hernichsen, pag 40 - 44
32 UCENICII SE FAC NU SE NASC de Walter A. Hernichsen, pag 44 - 49
Foloseste formularul de mai sus
pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email.
Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si
abonarea este absolut Gratuita!
Pe pagina de
Teologie Sistematică
puteţi găsi o serie de
articole la subiectele doctrinare
despre:
HRISTOLOGIE
(doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
PNEUMATOLOGIE
(doctrina despre Duhul Sfânt şi
alte duhuri)
ANTROPOLOGIE
(doctrina despre om, aşa cum a
fost creat el)
HAMARTIOLOGIE
(doctrina despre păcat)
SOTERIOLOGIE
(doctrina despre mântuire)
BIBLIOLOGIE
(doctrina despre Biblie)
COSMOLOGIE
(doctrina despre creaţie şi istorie)
ECLESIOLOGIE
(doctrina despre trupul lui Hristos -
Biserica)
ESCATOLOGIE
(doctrina despre lucrurile viitoare -
sfârşitul)
