Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Teologie
 

 

 

Cuprins Publicaţie
Nostra Aetate
Apologetica
Teologie
Marturia Evangheliei
Exegetica
Viaţa Creştină
Istorie
Pastorala
Misiunea Azi
Site-uri Baptiste
Media

 

 


Pagina de Teologie

 

Manual de Teologie

 de John Leadley Dagg, D. D.

 

John L. Dagg

 

Partea a doua - Tratat despre ordinea bisericească (continuare)

 

CAPITOLUL II
 

BISERICILE LOCALE

 

SECȚIUNEA II.—CALIFICARE CEREMONIALĂ PENTRU A FI MEMBRU

 

Botezul este o condiție anterioară apartenenței ca membru într-o biserică locală.

 

Considerațiile prezentate în cap. 1, secțiunea 4, determină poziția potrivită a botezului în cursul supunerii creștine. Stă la începutul drumului. În acest act, credinciosul se dă pe sine lui Dumnezeu, înainte de a se da oamenilor lui Dumnezeu, pentru a merge cu ei în relația bisericească. Îndatoririle legate de apartenența la biserică sunt incluse între poruncile menționate în trimitere și care sunt învățate după botez. Membrii fiecărei biserici creștine trebuie să mărturisească supunerea față de Hristos. Ei nu pot umbla împreună în supunere față de poruncile Lui, decât dacă sunt de acord cu privire la acest punct. Cum mărturia este necesară pentru a fi membru în biserică, la fel este și botezul, care este ceremonia numită de mărturie. Mărturia este substanța și botezul este forma, dar porunca lui Hristos cere forma și substanța. În citirea Scripturii, nici nu ne trece prin minte că vreun membru al bisericii primare ar fi fost nebotezat. Ritualul era așa de uniform administrat la începutul creștinismului încât este fără îndoială o poruncă universală. Expresia „toți câți ați fost botezați în Hristos, v-ați îmbrăcat cu Hristos” 63, ar sugera că nu toți au fost botezați. Dar urmează afirmația „sunteți toți copii ai lui Dumnezeu prin credința în Isus Hristos” și este adăugată pentru a dovedi propoziția, dar nu dovedește că toți se află în relația menționată dacă cuvintele „atât câți” semnifică doar câțiva. Aceleași cuvinte sunt folosite Gamaliel "și toți care i se supuneau erau împrăștiați” 64 Aceleași cuvinte, cu același sens sunt în Rom. vi. 3: "Nu ştiţi că toţi câți am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui?” Pavel susține din aceasta obligația tuturor de a umbla în viața cea nouă. Deci, toți membrii bisericii din Galatia și Roma erau persoane botezate și același lucru este adevărat cu privire la bisericile primare. Concludem deci, că autoritatea lui Hristos în trimitere și obiceiul stabilit de apostoli, dă botezului un loc prioritar față de apartenența la o biserică.

 

Multe persoane nebotezate dau dovadă de dragoste față de Dumnezeu și sunt născuți din Dumnezeu și sunt copii în familia spirituală. Dacă aparțin li Hristos atunci de ce nu sunt admiși în biserică? Suntem siguri că există astfel de persoane, deoarece numai aceste persoane au dreptul la botez. Acestor persoane, apostolul lui Hristos le spune „ce mai aștepți? ridică-te și fii botezat”. Noi nu avem autoritatea apostolilor, dar avem cuvintele lui Hristos și ale apostolilor, și suntem datori creștinilor nebotezați să le spunem ce datorie au.

 

Obiecția 1.—mulți oameni buni nu înțeleg cuvintele lui Hristos și nu se supun, dar dau dovezi satisfăcătoare de dragoste față de Dumnezeu și supunere conștientă față de El. Pavel spune: cel care este slab în credință te primește și îndeamnă, ca motiv pentru a-L primi, că Dumnezeu l-a primit. Dacă avem dovezi satisfăcătoare că Dumnezeu a primit un frate creștin nebotezat, suntem obligați să-l primim.

 

Admitem obligația de a primi un astfel de frate, dar nu în sensul de a abandona sau neglija îndatorirea. Nu trebuie să disprețuim pe cei slabi. Nu trebuie să le provocăm pieirea prin cunoștințele noastre. Trebuie să-l primim cu afecțiune și să căutăm interesele lui, dar dacă prin slăbiciunea lui nu se supune lui Dumnezeu, dragostea noastră pentru el degenerează în slăbiciune, dacă duce la nesupunere. Nu suntem datori cu nimic unui frate slab ca să nu ne mai supunem lui Dumnezeu. Dacă un frate slab se simte mustrat când ne supunem poruncilor lui Dumnezeu, nu putem neglija poruncile Domnului pentru a păstra unitatea în spirit și pacea. Sunt obligat să îmi arăt afecțiunea față de un frate mai slab în așa fel să nu îmi neglijez datoria, la fel este biserica. Fiecare biserică este datoare mai întâi lui Hristos, disciplină și supunere față de poruncile lui Hristos. Dacă prin aderarea strictă la regulile divine nu putem coopera cu frații slabi, trebuie să ne facem datoria și să lăsăm rezultatul lui Dumnezeu. Nimic din legea bisericii nu interzice primirea unui frate ca membru, care este slab cu privire la mâncare, în cazul la care se referă Pavel. Dar dacă o biserică renunță la principii pentru frații mai slabi și adoptă altele, este datoare față de Hristos și fratelui slab să refuze.

 

Obiecția 2.—dacă botezul este o condiție pentru a face parte din biserică, societățile de persoane nebotezate nu pot fi numite biserici și doctrina anulează statutul de biserică al denominațiilor Pedobaptiste.

 

Biserică este un cuvânt englezesc și sensul este determinat de folosirea scriitorilor englezi a termenului. Nu întrebăm ce înseamnă sau cum se folosește termenul. Vrem să știm cum a desemnat Hristos biserica să fie organizată. Este o întrebare diferită de certurile de cuvinte. În filologie, folosim legile limbajului și nu folosim engleza pentru a anula legea. Dar întrebarea noastră nu este filologică. Nu căutăm standardul englez, ci Biblia, ca să știm cum să acționăm. Termenul grec ecclesia s-a aplicat adunărilor de diferite feluri, și suntem obligați să îl admitem în cazul unei adunări de oameni nebotezați care se închină la Dumnezeu. Dar vrem să știm cum ecclesia, ca cele din epistolele lui Pavel la care se adresa, erau organizate și am cercetat subiectul, ca datorie nu ca filologie. Rezultatul investigării noastre este că fiecare ecclesia era compusă din persoane botezate.

 

SECȚIUNEA III.—ÎNVĂȚĂTORII FALȘI

 

Discipolii lui Hristos, în supunerea lor față de Stăpân de a se iubi unul pe altul, pot greși cu privire la obiectul dragostei. Oameni care nu iubesc spiritul creștin, își iau adesea numele de creștin și cum numai Dumnezeu poate cerceta inima, ei obțin adesea admiterea între urmașii lui Hristos și sunt pentru un timp recunoscuți ca adevărați ucenici. Pentru motive înțelepte, neînțelese de noi, Hristos s-a rugat ca poporul lui să nu iasă din lume. Dar relația cu oamenii lumii este adesea dureroasă și grea, și dă ocazia la îndatoriri profitabile omenirii și onorabile pentru Dumnezeu. Astfel, relația cu învățătorii falși dă ocazia să se exercite răbdarea și îndurarea și auto-cercetarea.

 

Bisericile locale au organizații externe, angajează agentul uman. Oamenii sunt uniți în ele pe baza principiului recunoașterii mutuale ca discipoli ai lui Hristos. Dumnezeu nu a dat membrilor bisericii puterea de a cerceta inima, este posibil ca oameni cu inimi ne-sfințite să fie primiți în biserica locală. Nu este legea lui Hristos ca astfel de persoane să fie primite, dar primesc admiterea prin eroarea celor cărora le-a fost încredințată executarea legii.

 

Deoarece fiecare biserică de pe pământ are probabil învățători falși și Hristos nu a autorizat admiterea lor, ne întrebăm dacă este vreo biserică creștină pe pământ. Dar la fel ne întrebăm dacă vreun om merită să se numească creștin, deoarece nici un om nu se supune deplin legii lui Hristos. Alții au spus că este o nebunie să cauți biserica perfectă, deoarece nu este nici una liberă de învățătorii falși. Dar considerăm o nebunie ca omul să vrea să fie perfect. Datoria omului este să alerge spre premiu chemării lui Dumnezeu în Hristos Isus și datoria fiecărei biserici și a membrilor ei este să se lupte în supunere față de lege pentru perfecțiunea bisericească. Deși perfecțiunea deplină nu o să fie obținută, apropierea de ea răsplătește încercarea și dincolo de răsplată suntem obligația la aceasta prin porunca lui Hristos.

 

Se poate obiecta că dacă Domnul a desemnat biserica să fie liberă de învățătorii falși, nu ar fi lăsat conducerea în mâinile oamenilor. Scopul lui Dumnezeu nu a fost să păstreze bisericile fără învățători falși prin aplicarea omnipotenței Lui. Dacă făcea aceasta , nu ar fi eșuat. Dar ca în alte părți ale guvernării morale a lui Dumnezeu, sunt angajați agenți responsabili, cu legi prescrise, care ca și agenți liberi, se pot sau nu supune. Faptul că nu se supun legii, nu anulează obligația sau perfecțiunea.

 

Dar obiecția se poate prezenta sub altă formă. Eșecul unei biserici de a ține afară învățătorii falși nu se ridică din delicvența morală a membrilor ei, ci erorii judecății omenești. Eșecul lor nu este criminal, nu este o încălcare a legii divine, deci legea divină nu oferă o biserică perfectă.

 

Obiecția în această formă ar fi jenantă. Dacă biserica ce admite un învățător fals, ar fi parțial preocupată de tranzacție. Dar învățătorul fals este partea responsabilă cel mai mult. Nu îl iubește pe Hristos și nu este potrivit deci cu locul în biserică, și este și un criminal. El greșește și adesea membrii bisericii greșesc. Dacă erau mai puțin conform cu lumea, diferența între creștini și oameni ar fi mai aparentă și mai puține cazuri de eroare ar avea loc. Bisericile sunt adesea nepăsătoare în primirea membrilor și în disciplinarea lor. Dacă pietatea bisericilor ar fi ferventă, oamenii cu inimi reci nu ar rămâne mult timp fericiți între ei și nu și-ar ascunde caracterul adevărat.

 

A avea dragostea lui Hristos se cere fiecăruia care vrea să fie admis într-o biserică creștină. Membrii care îl acceptă trebuie să ceară o mărturie credibilă de la el, și supunere față de porunca lui Hristos. Dincolo de aceasta nu pot merge și responsabilitatea lor încetează. Dar în fiecare caz de învățător fals, legea lui Hristos este încălcată de ambele partide.

 

Note de subsol:

 

1. Luca vii. 5.

2. 1 Cor. xi. 22.

3. Ps. xxvi. 5; Iudita vi. 16; xiv. 6.

4. Mat. xviii. 17.

5. Fapte viii. 1.

6. Fapte cii. 1.

7. 1 Cor. i. 2.

8. Apoc. ii. 1.

9. Fapte ix. 31.

10. Gal. i. 2; 1 Cor. xvi. 1.

11. 2 Cor. viii. 1.

12. 1 Cor. xvi. 19.

13. 1 Cor. xiv. 23.

14. Fapte xiv. 23.

15. 2 Cor. xii. 13.

16. Fil. iv. 15.

17. Rom. xvi. 16; 1 Cor. xvi. 19.

18. 2 Cor. viii. 23.

19. Teologie, 96, 98.

20. Fapte vi. 1,2.

21. Fapte xiv. 27.

22.Fapte ii. 47.

23. Fapte ix. 31.

24. Col. iii. 12.

25. Gal. iii. 26.

26. 1 Cor. i. 2.

27.Fill. i. 1.

28. 1 Tes. i. 6.

29. 2 Tes. ii. 13.

30. Fapte ii. 39, 41.

31. Fapte ii. 47.

32. Fapte iv. 32.

33. Fapte v. 1.

34. Fapte viii. 13.

35. Gal. ii. 4.

36. Iuda 4.

37. 1 Cor. xiv. 23.

38. 1 Cor. xi. 18.

39. Rom. xvi. 5; 1 Cor. xvi. 19; Col. iv. 15; Filimon 2.

40. Tits i. 5.

41. 2 Tim. ii. 2.

42. Fapte i. 3.

43. Mat. xix. 28.

44. Mat. xxviii. 20.

45. Apoc. i. 20.

46. Fapte xviii. 18.

47. Fapte xxi. 26.

48. Fapte xvi. 3.

49. Gal. ii. 3.

50. Fapte iv. 32.

51. Fapte v. 4.

52. 2 Cor. viii. 1, 3.

53. P. 102.

54. P. 152.

55. P. 156.

56. Fapte i. 14, 24.

57. Fapte ii. 42; iv. 24.

58. Fapte xii. 5.

59. Fapte xvi. 25.

60. Efes. v. 19.

61. Evrei ii. 12.

62. Evrei x. 25.

63. Gal. iii. 27.

64. Fapte v. 36.

 

 

 

Neprihănirea dată de Dumnezeu (1)

 

de Marian Ghita

 

Romani 3:21-26

 

În noaptea de 31 octombrie spre 1 noiembrie mulți oameni din lume celebrează sărbătoarea de Halloween. Această sărbătoare își are rădăcinile într-un festival vechi Celtic. Celții au trăit cu 2000 de ani înainte, în zona Irlandei, a Marii Britanii și a Franței de nord. Ei celebrau inceputul noului an în ziua de 1 Noiembrie și această zi marca, pentru ei, sfârșitul verii și a strângerii roadelor și începutul anotimpului rece de iarnă. Ei asociau acest fapt cu moartea omului. Celții credeau că în noaptea de dinaintea noului an, granița dintre lumea celor vii și a celor morți se ștergea și astfel duhurile celor morți se întorceau pe pământ. Ei credeau că prezența acestor duhuri pe pământ dădea posibilitatea preoților lor păgâni să facă preziceri despre viitor. Pentru oamenii care depindeau în întregime de lumea naturală, aceste profeții erau o sursă importantă de mângâiere și călăuzire în timpul iernii reci și lungi, dar, de asemenea, simțeau nevoia de a se feri de duhurile rele. Celebrarea acestui eveniment se făcea printr-o sărbătoare în care erau aduse jertfe zeilor lor păgâni. La aceste sărbători Celții se îmbrăcau în costume din pieile animalelor jertfite și purtau măști ale acestor animale. La sfârșitul celebrării ei ardeau în foc toate aceste costume pentru a se proteja astfel de relele iernii dure.

 

Prin anul 43 A.D., imperiul Roman a cucerit teritoriile celților. Timp de 400 ani, cât au dominat teritoriile celților, romanii au preluat această sărbătoare a celților între sărbătorile lor. În 13 mai 609 A.D. papa Bonifaciu al 4-lea a dedicat Pantheonul din Roma în onoarea tuturor martirilor creștini, și Catolicii au inițiat ziua celebrării tuturor martirilor creștini în biserica Catolică. Mai târziu, Biserica Catolică a mutat această sărbătoare a tuturor martirilor din data de 13 Mai în ziua de 1 Noiembrie. Prin anul 1000 A.D., biserica catolică a stabilit ca ziua de 2 Noiembrie să fie considerată ca ziua celebrării tuturor sufletelor, o zi a cinstirii morților. Această celebrare catolică a împrumutat elemente celtice păgâne așa că celebrarea, devenită „de Halloween”, se face de atunci și până astăzi printr-un amestec de rituri, creștine și celtice (păgâne). Iată de ce în această celebrare se folosesc măști cu figuri hidoase, malefice, în ideea că astfel sunt alungate spiritele rele din societate.

 

Acesta este un exemplu tipic de amestec al elementelor creștine cu elemente păgâne (ale păgânilor care au fost încreștinați prin vestirea Evangheliei lui Cristos). Aceste elemente păgâne se regăsesc în cam toate sărbătorile creștine pe care le celebrează astăzi o mare parte din lumea creștină. Sunt diverse obiceiuri păgâne care au ajuns demne a fi practicate în națiunile considerate creștine și oamenii consideră că este normal să fie practicate.

 

Este acest amestec de creștinism și păgânism normal înaintea lui Dumnezeu? Sfânta Scriptură este foarte clară în această privință. Apostolul Pavel spune: „Nu vă înjugați la un jug nepotrivit cu cei credincioși. Căci ce legătură este între neprihănire și fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul? Ce înțelegere poate fi între Cristos și Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios? Cum se împacă Templul lui Dumnezeu cu idolii?...” (vezi 2 Cor. 6:14-7:1). Tragedia care s-a petrecut în București în zilele trecute, când într-un local unde se desfășura un concert de muzică rock și care era legat de sărbătoarea de Halloween și unde a izbucnit un incendiu care a ucis peste 30 de persoane și a nenorocit alți aprox. 130 oameni, arată nenorocirea spirituală în care se află mulți oameni.

 

De ce aduc în atenția cititorilor această sărbătoare de Halloween? Pentru că, de regulă constatăm următorul fenomen: atunci când apare un asemenea amestec de creștinism și păgânism (considerat de mulți benefic tocmai pentru îmbogățirea valorilor culturale ale omenirii – și desigur suntem de acord că este nevoie să cunoaștem și ce cred alți oameni) oamenii ajung să piardă creștinismul veritabil și rămân doar cu elementele păgâne în gândirea și trăirea lor. Concret, societatea noastră a rămas doar cu ideea că în ziua de 31 octombrie se sărbătorește sărbătoarea de Halloween, în timp ce un alt eveniment major în biserica creștină a ajuns ignorat și dat uitării. Prea puțin mai știu că, în data de 31 Octombrie 1517, Martin Luther, un călugăr catolic german din Wittenberg a postat pe ușa bisericii din localitatea sa 95 de teze prin care condamna practica indulgențelor prin care biserica catolică oferea, chipurile, iertare de păcate celor care cumpărau asemenea bilete ale „iertării”. Și, cu cât păcatele erau mai grave, cei care erau vinovați de acestea și care simțeau nevoia de iertare pentru ele trebuiau să plătească o sumă de bani pe măsură, potrivit deci cu gravitatea acelor păcate. Martin Luther a demonstrat pe baza Bibliei că mântuirea de păcate o dă numai Dumnezeu doar prin harul Lui (sola gratia); că iertarea de păcate vine doar prin Domnul Isus Cristos și poate să o capete orice om doar prin credință (sola fide), iar planul de mântuire este revelat în mod clar de Duhul lui Dumnezeu doar în Cuvântul Sfintelor Scripturi (sola scriptura). În acest fel, Martin Luther și-a ridicat toată creștinătatea oficială a acelor vremuri, și nu numai, în capul lui. Dar lui nu i-a păsat de consecințe. I-a păsat doar de Dumnezeu și de adevărul Lui. Atunci, prin gestul lui, Martin Luther, în ziua de 31 oct. 1517 (deci acum 498 ani), a început o reformă spirituală în lumea creștină. Evenimentul a fost de o importanță covârșitoare pentru predicarea Evangheliei lui Cristos în Europa și în lume.

 

Noi nu pledăm neapărat pentru introducerea în calendarul bisericii creștine a celebrării acestei zile cu totul speciale. Nu de celebrări de sărbători are nevoie neapărat biserica creștină. Dar mesajul biblic al mântuirii prin harul lui Dumnezeu, prin credința în Domnul Isus Cristos este de-a dreptul vital să-l întipărim în gândirea și în trăirea noastră creștină. Este nevoie să ne aducem aminte permanent de aceste adevăruri biblice și de trezirea spirituală pe care ele le aduce în viața și mărturia creștină, așa cum s-a întâmplat în viața multor oameni ai lui Dumnezeu. Nu este chemarea noastră să-i înfierăm pe cei care pun adevărul lui Dumnezeu „sub obroc”, prin celebrări de tip „Haloween”. Noi suntem chemați să fim martorii adevărului biblic, oricât de mult ne-ar costa, așa cum a fost Martin Luther. Suntem chemați de Dumnezeu să propovăduim prin Duhul Sfânt și cu curaj adevărul lui Dumnezeu tuturor oamenilor și astfel să mântuim „pe unii, smulgându-i din foc; de alții să ne fie milă și, cu frică, să urâm până și cămașa mânjită de carne” (Iuda 23). Aceasta îmi doresc pentru mine și pentru toți cei care se consideră creștini adevărați.

 

Iată de ce, ne dorim să medităm și de data aceasta cu toată seriozitatea și cu toată reverența, prin harul lui Dumnezeu, la pasajul biblic din Romani 3:21-26. Aici avem esența mesajului Evangheliei pe care l-au predicat, mai întâi Domnul nostru, Isus Cristos, apoi apostolii Săi, și după aceea oameni ca Martin Luther și toți creștinii adevărați de-a lungul istoriei bisericii. Trebuie să spunem că mesajul mântuirii prin harul lui Dumnezeu este singurul mesaj salvator pentru om (Rom. 1:16-17). Doar acest mesaj ne arată NEPRIHĂNIREA (DREPTATEA) care este dată de Dumnezeu în vederea mântuirii omului. În Rom. 3:21-26 descoperim patru mari adevăruri cu privire la neprihănirea lui Dumnezeu:

 

1.    Neprihănirea este dată de Dumnezeu Însuși (v. 21);

2.    Neprihănirea este asigurată prin jertfa Domnului Isus Cristos (v. 24);

3.    Neprihănirea vine prin credință pentru toți cei ce cred în Cristos (v. 22);

4.    Neprihănirea s-a manifestat și este mărturisită în Sfintele Scripturi (v. 21).

 

1.            Neprihănirea este dată de Dumnezeu Însuși (v. 21)

 

Termenul „neprihănit” are sensul de „dreptate”, „drept”, sau „îndreptățit”. Este vorba despre acea stare a omului care îl face să fie acceptat de Dumnezeul Preasfânt, numită în Scriptură „stare după voia lui Dumnezeu” (Isaia 53:11). Prin definiție, deci, neprihănirea (dreptatea) din textul nostru, este raportată la Dumnezeu. Dumnezeu este Cel care judecă dacă neprihănirea cuiva este vrednică de acceptat sau nu. Și dacă noi, oamenii, vrem să știm dacă suntem într-o stare după voia lui Dumnezeu, ar trebui să privim la Dumnezeu, Judecătorul tuturor. Noi nu trebuie să acceptăm o neprihănire care este acceptabilă doar în ochii noștri ci trebuie să o judecăm după standardele cuvântului Lui. Noi trebuie să avem de la Dumnezeu confirmarea că suntem cu adevărat într-o stare după voia Lui, dacă vrem să ne bucurăm în mod real de binecuvântarea Sa.

 

Neprihănirea despre care vorbește apostolul Pavel este „neprihănirea” prin excelență, singura acceptată de Dumnezeu. Ea este definită astfel: „și anume neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credința în Isus Cristos, pentru toți și peste toți cei ce cred în El” (Rom. 3:22). Această definire ne prezintă ceva precis, precum identificarea prin nume a unei persoane anumite. Orice persoană este unică și nu poate fi confundată cu altcineva. La fel este și neprihănirea dată de Dumnezeu. Nu ni se dau aici anumite caracteristici generale, plăcute lui Dumnezeu, despre care să putem spune „cam așa ar vrea Dumnezeu să fim înaintea Lui”. Deci, neprihănirea care asigură mântuirea din partea lui Dumnezeu nu este ceva care se poate regăsi la toți oamenii care-L caută pe Dumnezeu, într-o proporție mai mare sau mai mică. Această neprihănire este foarte precis definită în cuvântul lui Dumnezeu și noi trebuie să ținem cont de acest lucru. Oamenii neprihăniți în ochii lui Dumnezeu au acea neprihănire definită prin cuvintele din v. 22. Nu avem voie să ne lăsăm înșelați de aparențe. Care este deci acea neprihănire care este acceptată de Dumnezeu și care ne asigură mântuirea de păcat?

 

-                      Această neprihănire este, în mod exclusiv, darul lui Dumnezeu (v. 21). Martin Luther și-a dorit cu ardoare să fie neprihănit. A căutat-o, a luptat pentru ea, a făcut tot ce i-a stat în putință să o obțină. Totuși, nu a reușit niciodată să se simtă într-o stare după voia lui Dumnezeu. Sentimentul vinovăției pentru păcatele sale nu a dispărut din conștiința lui, oricât de credincios a încercat să fie. A sosit însă în viața lui momentul când lumina divină i-a luminat mintea și inima lui, atunci când citea Rom. 1:16-17 (în special v. 17). El citise de multe ori aceste versete biblice înainte de momentul când Duhul Sfânt i-a luminat mintea și de fiecare dată fraza „în ea este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu prin credință” îl făcea mereu să se gândească la faptul că Dumnezeu dă neprihănirea Lui ca o răsplătire pentru faptele sale bune și mereu se gândea că niciodată nu va reuși să obțină această răsplătire de la Dumnezeu, pentru că nu-și putea vedea deloc, și pe bună dreptate, faptele sale vrednice înaintea Dumnezeului cel sfânt. Această stare jalnică de frustrare a durat destul de mult în viața lui Martin Luther și oridecâte ori citea Rom. 1:17 nu putea să se bucure, ci dimpotrivă tristețea i se adâncea și mai mult. La un moment dat însă, ca o străfulgerare, a înțeles că expresia „pe care o dă Dumnezeu” (1:17) nu se referă deloc la vreo răsplătire de la Dumnezeu pentru meritele omului. Neprihănirea este de fapt darul lui Dumnezeu pentru care el nu trebuie să plătească nimic; darul lui Dumnezeu se primește, ca orice dar, și aceasta doar prin credință. Dumnezeu oferă darul neprihănirii și omul nu are nevoie să facă altceva decât să întindă mâinile sale goale cu încredere în Dumnezeu care dăruiește, pentru a primi acest dar. Această înțelegere a fost ca o străfulgerare divină pentru Luther și asta i-a schimbat radical viața. Dumnezeu oferă darul neprihănirii și ea trebuie primită doar ca și dar al lui Dumnezeu.

 

-                      Dar, pe ce bază Dumnezeu este dispus să ofere neprihănirea Lui în dar? Scriptura este foarte clară și în această privință. Dumnezeu oferă darul neprihănirii prin harul Său (v. 24). Motivul oferirii darului neprihănirii nu este la om ci la Dumnezeu. „Prin harul Lui” este singurul motiv pentru care Dumnezeu oferă acest dar. Harul este trăsătura de caracter a lui Dumnezeu în baza căreia Lui îi face plăcere să ofere darul Său, fără ca omul să merite acest dar. Pavel afirmă foarte clar: „Căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu. Și sunt socotiți neprihăniți, fără plată (fără merite), prin harul Său…” (v. 23-24). Dumnezeu, în natura ființei Sale, este plin de har (aceasta este trăsătura Sa de caracter definitorie) plin de dorința de a dărui binecuvântarea mântuirii celor care nu merită mântuire. Tot ceea ce face Dumnezeu pentru om este prin harul Lui, și aceasta tocmai „ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăție a harului Său, în bunătatea Lui față de noi în Cristos Isus” (Efes. 2:7). Dumnezeu găsește plăcere să facă paradă, să-și etaleze gloria Sa, prin darul mântuirii oferit unor oameni care au fost păcătoși (vezi Efes. 2:1-3), care nu merită deloc bunăvoința Lui. Acesta este Dumnezeul Bibliei.

 

-                      Mai mult, Pavel spune că Dumnezeu dăruiește neprihănirea Sa „fără Lege – despre ea mărturisesc Legea și proorocii – ” (v. 21). Aici apare o afirmație uimitoare, de neimaginat pentru mintea umană. Dumnezeu Și-a revelat sfințenia și dreptatea Sa, prin Lege (vezi Legea lui Moise, vezi cele zece porunci, vezi Exod-Deuteronom). Legea lui Dumnezeu stipulează ceva care, în structura ființei noastre, este văzut ca fiind „drept”, „corect”. Dacă asculți de poruncile lui Dumnezeu vei fi binecuvântat și dacă violezi poruncile lui Dumnezeu vei fi blestemat. Nici un om care gândește normal nu poate respinge această axiomă. Și totuși, neprihănirea care vine de la Dumnezeu nu este dată în baza faptului că omul împlinește poruncile Legii lui Dumnezeu. Neprihănirea este dată de Dumnezeu „fără Lege”. Și când Dumnezeu oferă această neprihănire, fără intermediul Legii, El nu oferă o neprihănire care contrazice sau desființează Legea lui Dumnezeu (vezi și v. 31). Această dreptate care vine de la Dumnezeu este tocmai dreptatea care este aprobată de Legea Lui și când El oferă păcătosului (vinovat de încălcarea Legii lui Dumnezeu)  această neprihănire fără intermediul Legii (însă conformă Legii Sale), El de fapt întărește tocmai această Lege a Sa. Ceea ce spune Scriptura este faptul că oamenii care se străduiesc cu toată ființa lor să împlinească poruncile Legii pentru a obține dreptatea lui Dumnezeu, ei de fapt nu o vor obține deloc. Neprihănirea realizată de acești oameni este una fără nici o valoare în ochii lui Dumnezeu, este deformată și goală de orice conținut (vezi Rom. 9:30-33). În timp ce oamenii care primesc prin credință darul neprihănirii de la Dumnezeu, deși nu o merită, acea neprihănire a lor este neprihănirea veritabilă, conform standardelor Legii lui Dumnezeu și plăcută Lui, o neprihănire care le asigură mântuirea veșnică de păcat. Asta de fapt spune Pavel. Se contrazice Dumnezeu pe Sine? Nu. Ceea ce înțelegem de aici este tocmai faptul că dreptatea lui Dumnezeu, este o dreptate a Harului Lui. Gloria lui Dumnezeu este gloria harului Lui. Legea lui Dumnezeu este subordonată harului Său, nu invers (vezi de ex. Galat. 3) și Legea este doar un îndrumător spre Cristos (Gal. 3:24; vezi și cerința lui Moise de a vedea slava lui Dumnezeu – Exod 33:18 și întregul context, Ex. 32-34). „Legea a fost dată prin Moise, dar harul și adevărul au venit prin Isus Cristos” (Ioan 1:17). Este evident, din această afirmație, că Harul este mai mare decât Legea (pentru că Cristos este mai mare decât Moise – Evr. 3:1-6). Când Pavel spune că despre neprihănirea dată de Dumnezeu mărturisesc Legea și Proorocii, el vrea să spună că întregul Vechi Testament, deci întreaga Scriptură (care era pe vremea lui) mărturisesc despre aceasta. De ce este importantă această afirmație despre neprihănirea care este dată fără Lege? Pentru că Legea aduce condamnare pentru păcat. Și oricât ai încerca să te simți liber de vinovăția indusă de Legea lui Dumnezeu nu vei putea scăpa de aceasta. Simți nevoia de eliberarea de condamnarea Legii. Pavel afirmă, prin Duhul lui Dumnezeu, că neprihănirea pe care cineva o are ca și dar al lui Dumnezeu nu este deloc condiționată de Lege. Sentimentul vinovăției de păcat este complet înlăturat. Un astfel de om este liber de condamnarea Legii (vezi Rom. 8:1-4; vezi și Rom. 7). Mai mult, Legea însăți aprobă neprihănirea primită de cineva în dar (vezi Gal. 5:22-23).

 

-                      Este însă darul neprihănirii, pe care Dumnezeu îl oferă, un dar gratuit? Cât de mult L-a costat pe El să ofere acest dar? Am putea spune, la nivelul nostru de oameni, că Dumnezeu, care poate face orice, nu a simțit povara unui asemenea dar. Noi oamenii avem noțiunea de „greu” sau „ușor”, de „mult” sau „puțin” atunci când vorbim despre costurile sau eforturile a ceea ce facem. Desigur, la Dumnezeu nu există „ușor” sau „greu”, nu există „mult” sau „puțin” pentru a evalua lucrarea pe care El o face. Există însă un alt concept prin care putem evalua valoarea a ceea ce Dumnezeu face: „implicarea” persoanei Sale în lucrarea Sa. Întrebarea la care trebuie să răspundem, atunci când este vorba despre Dumnezeu, este cât de implicat a fost El în a oferi darul neprihănirii. El, Dumnezeu, ar fi putut să dăruiască neprihănirea cu totală detașare. Oamenii foarte bogați pot oferi donații chiar în bani cu o detașare debordantă, pentru că ceea ce ei donează este puțin în comparație cu ceea ce au (vezi Luca 21:1-4 – bogați care dăruiesc din prisosul lor, în timp ce văduva săracă a dat Domnului din sărăcia ei, tot ce avea ca să trăiască). În nici un caz Dumnezeu nu este sărac, El are totul. Dar contrastul este între a da cu detașare (ca și cum n-ai simți că dăruiești) și a da cu toată implicarea ființei tale (ca și cum darul tău te-a costat totul). Când vorbim despre Dumnezeu și despre darul neprihănirii ni se spune că neprihănirea este dată prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Isus Cristos (v. 24). Aici avem prețul neprihănirii pe care Dumnezeu o dăruiește celor ce cred. Apostolul Petru afirmă: „...știți că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ați fost răscumpărați..., ci cu sângele scump al lui Cristos, Mielul fără cusur și fără prihană” (1 Pet. 1:18-19). Înțelegem de aici că avem de-a face cu un preț scump, în nici un caz ieftin. Cât de scump? Isus Cristos este unicul Fiu al lui Dumnezeu. Este Fiul preaiubit al Său (Mat. 3:17). El este „oglindirea slavei Lui și întipărirea Ființei Lui” (Evr. 1:3). În El „locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii (Col. 2:9). „El (Dumnezeu) I-a pus (lui Cristos) totul sub picioare” (Efes. 1:22). Toate aceste pasaje ale Scripturii arată că, pentru Dumnezeu, răscumpărarea care este în Cristos, deci darul neprihănirii, a presupus o implicare totală a ființei Sale, un cost enorm. El a simțit, putem spune, în toată ființa Sa acest preț. Un artist care face o operă de artă se implică în toată plenitudinea ființei Lui în ceea ce face (volitiv, mental, emoțional, sentimental, fizic chiar). De aceea, acea operă este, se poate spune, ruptă din inima Lui, din el însuși. Exact așa se poate spune și despre Dumnezeu atunci când El a dăruit darul neprihănirii. Pe El l-a costat totul. De aceea, ignorarea acestui dar al neprihănirii din partea omului, înseamnă ignorarea lui Cristos, „călcarea în picioare a Fiului lui Dumnezeu, pângărirea sângelui legământului..., și batjocorirea Duhului harului” (Evrei 10:29); înseamnă bătaia de joc adresată lui Dumnezeu Însuși. Pedeapsa pentru așa ceva va fi deci groaznică. Pe Dumnezeu L-a costat enorm, pe noi însă nu ne costă nimic. De aici trebuie să vină deplina noastră recunoștință față de Dumnezeu, Cel care ne-a dat în dar neprihănirea Lui.

 

-                      Paradoxul paradoxurilor la Dumnezeu, în ceea ce înseamnă darul neprihănirii, este exprimat în v. 25-26. Prin Cristos Domnul, Dumnezeu își arată neprihănirea Sa (dreptatea Sa) într-un mod de-a dreptul paradoxal (desigur, după minea noastră limitată). Se spune aici că a fost o perioadă în istorie (perioada de dinaintea venirii lui Cristos, de dinaintea crucificării Lui), numită „vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu” în care El a trecut cu vederea păcatele credincioșilor din acea vreme (avem în vedere aici și „vremurile de neștiință” din istoria tuturor oamenilor – vezi Fapte 17:30). Paradoxul aici este că se pare că Dumnezeu a tolerat și tolerează păcatele multora, fără a-i pedepsi cum se cuvine pentru păcatele lor; în timp ce noi știm că Dumnezeu urăște păcatul și „nu socotește pe cel vinovat drept nevinovat” (Exod 34:7). Am înțelege, după logica noastră, că Dumnezeu nu pedepsește imediat o nelegiuire, ci va aduce pedeapsa la momentul judecății Sale (vezi Rom. 2:5-11; 1:18-20). Dar textul din Rom. 3:25 nu se referă la acest fapt. Implicația din v. 25 este că Dumnezeu nu a pedepsit la mulți oameni păcatele lor așa cum se cuvine, ci le-a dat iertare de păcate (vezi David – Ps. 51). Pare că Dumnezeu a fost și este de multe ori nedrept (pe unii El îi iartă, iar pe alții îi pedepsește). Dar, Pavel spune că Dumnezeu rămâne absolut drept, prin ceea ce El a făcut în Cristos (v. 25-26 – vom detalia acest aspect la pct. 2). Oamenii, care au trăit înainte de Cristos și cei din vremurile de neștiință, au primit iertarea de păcate pe o bază care nu periclitează deloc dreptatea lui Dumnezeu. De asemenea, Dumnezeu „în vremea de acum” oferă neprihănirea Sa prin credința în Cristos „în așa fel încât să fie neprihănit (El Dumnezeu; deci El nu-și pierde deloc neprihănirea Lui) și totuși să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus” (v. 26). O altă implicație a acestor afirmații este faptul că Dumnezeu, care socotește pe păcătosul (vrednic de judecată) ca neprihănit doar prin credința în Cristos, tocmai prin acest fapt El, Dumnezeu, se arată drept (își etalează dreptatea Sa desăvârșită). Așa că nimeni, nici chiar Satan nu ar putea să-L învinovățească în vreun fel pe Dumnezeu că ar fi nedrept atunci când socotește pe păcătos neprihănit (vezi Zah. 3; Apoc. 12:9-11). Dumnezeu își declară și-Și etalează propria Sa dreptate, atunci când socotește pe păcătos neprihănit. Dumnezeu nu numai că nu-Și pierde în vreun fel integritatea Lui, prin acest dar, însă El chiar își confirmă, fără vreo urmă de îndoială, integritatea persoanei Sale. Glorie Lui!

 

Înainte de a privi în continuare la celelalte puncte din studiul nostru, se cuvine să stăm puțin și să privim la Dumnezeu, Cel care este, Cel care era și Cel care va fi pentru eternitate (Apoc. 1:8). El este dătătorul neprihănirii și mântuirii noastre (Isaia 43:11-13). Nimeni nu poate fi ca El. Apostolul Pavel pare să fie prea meticulos în a ne explica darul neprihănirii din partea lui Dumnezeu (vezi întreaga epistolă către Romani). Să studiezi o asemenea epistolă devine poate foarte obositor. Studiul despre neprihănirea aceasta pare, de asemenea, prea profund. Prea sunt despicate firele subiectului în multe ramificații. Este benefic un asemenea studiu? Eu cred că da. Pentru că numai așa poți vedea măreția dragostei și lucrării Domnului și numai așa devii bine echipat în fața abilității diavolului care vrea să ne înșele și să ne distrugă cu invențiile sale de tip „Halloween”. Pavel spune: „Pe El (pe Cristos) Îl propovăduim noi și sfătuim pe orice om și învățăm pe orice om în toată înțelepciunea (sau profunzimea) ca să înfățișăm pe orice om desăvârșit în Cristos Isus” (Col. 1:28). Pentru o asemenea lucrare este nevoie de profunzime, de învățătură în toată înțelepciunea. Și când privești astfel la Dumnezeul harului devii fascinat de El și îmbogățit prin El. Nu putem spune altceva decât că „Din El, prin El și pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin”.

 

 

Viorel ArdeleanSacralitatea, o calitate a lui Dumnezeu dată şi oamenilor

(Partea 3)


de Ardelean Viorel

 


3. TRAGEDIA REFORMEI RADICALE

A existat [22] o tensiune permanentă între creştinismul autentic şi creştinizare, iar efectul s-a simţit în mod permanent asupra comunităţilor din jur. Tragedia Reformei Magisteriale constă în faptul că a continuat înţelegerea sacralităţii ca o relaţie dintre Hristos şi cultură, în care Reforma Magisterială a perceput biserica ca ceva continuu. De asemenea atunci cînd vorbim de tragedia Reformei radicale, ţinem seama că şi noi avem rădăcini aici şi ea este şi o urmare a persecuţiilor cu totul excepţionale la care au fost supuşi credincioşii, care o parte s-au retras din lumea pentru care a murit Hristos, iar biserica este văzută ca şi o fortăreaţă. Au existat trei concepte ca Sacralismul, Ideea nou – testamentală despre societate şi Dilema reformatorilor magisteriali.

SACRALISMUL este uniformitatea ideilor religioase a unei geografii la un moment dat. De asemenea cuvântul sacru înseamnă sfânt, venerat, divin, adorat, celest. În toate societăţile pre–nou testamentale împăratul era acela care stabilea religia unui popor. Biserica creştină a adus în mintea reformatorilor aceeaşi idee pentru că era ceva stricat adânc în religia creştină. De la Constantin cel Mare sacralismul imperial roman s-a instalat în biserică care a devenit ”biserica împăratului”. Se poate face precizarea că biserica a fost păgânizată pe de o partea, iar din alt punct de vedere a fost pervertită. Astfel în momentul Reformei se pot aminti aici trei aspecte : sacralitatea vieţii, a muncii şi a adevărului.

3.1. SACRALITATEA VIEŢII. Unul din cele mai importante aspecte viaţa sub toate formele ei posibile, începând de la dreptul de viaţa şi de moarte a stăpânului de sclavi până la problema avortului. Bisericile[23] evită de cele mai multe ori discutarea problemei avortului din teama că biserica se poate scinda. În discuţiile pe această problemă s-au desprins 3 mari grupuri distincte. Pentru avort, pentru alegere şi pentru viaţă. Cel mai mare grup a fost acela proviaţă, dar celelalte două grupuri au schimbat strategia de abordare pentru a câştiga. Una dintre probleme este dacă statul are dreptul să se amestece în această dispută. Următoare problemă este dacă uciderea embrionului este crimă. Biblia este clară în acest lucru. (Psalmi 139:16). Una dintre strategiile ridicate au fost acele a aborda calea de mijloc şi de domeniul cultural în care femeia decide invocând drepturile omului. Dar atunci se calcă etica lui Dumnezeu. Dar se pune întrebarea ce înseamnă drept. Cuvântul poate fi aplicat în mai multe domenii, dar dacă rămânem aici întrebarea firească este când a obşinut femeia dreptul de a decide viaţa sau moartea asupra copilului pe care îl poartă. Dacă este să fim obiectivi codul ADN al copilului diferă de codul ADN, al mamei şi atunci este crimă. Totuşi astăzi se consideră că dacă viaţa mamei sau a fătului este în pericol se poate face avort. A definii viaţa, sau mai precis când embrionul este o fiinţă vie est destul de dificil. Creştinii în general sunt proviaţă deoarece suţin că există de la momentul concepţiei. Conform citatului prezentat mai sus Dumnezeu detestă avortul. Dar El este şi un Dumnezeu al milei şi al Harului.

3.2. SACRALITATEA MUNCII[24]. Întrebarea este dacă sacralitatea se poate aplica şi în domeniul laic al muncii, care practică este de cele mai multe ori de ordin tehnic care nu implică neapărat şi o închinare sau sfinşenie în acelaşi timp. Este adevărat faptul căci contează şi domeniul respectiv. Dar cred că mai degrabă se văd roadele unui caracter sfânt la locul de muncă. Pe de altă parte Karl Marx[25] spune că diferenţa dintre animale şi om este faptul că acesta prin utilizarea de unelte, a unor metode de muncă a schimbat faţa pământului. Astăzi avem şi lucruri bune, oraşe, maşini, calculator, etc dar şi o masivă poluare, contaminare radioactivă cu efecte negative. În ciuda progreselor tehnologice omul are un sentiment negativ faţă de muncă. Dar dacă mergem în Geneza 3 Dumnezeu a blestemat mediul prima dată şi abia apoi pe Adam ”cu sudoare” ….. ”în pământ te vei întoarce” Omul antic îşi câştiga existenţa din agricultură, iar Vechiul Testament se concentrată pe sărbătorile de mulţumire aduse în urma unor recolte bogate. În Noul Testament efectul Răscumpărării nu se opreşte numai la sufletul omului, iar Pavel spune în Romani 8 că întreaga creaţie sufere sub greutatea blestemului. Dar de asemenea se promite un cer nou şi un pământ nou. Dar porunca dată omului nu a fost numai să lucreze grădina ci şi să o păzească, înainte de cădere. Originea muncii este anterioară căderii. Astfel sacralizarea îşi găseşte originie în creaţie. Dumnezeu a creat lumea în şase zile şi în a şaptea s-a odihnit, model pe care l-a cerut şi omului. În calitate de creştini munca nu mai trebuie să fie un blestem. Ceea ce este neplăcut este faptul că munca este asociată cu blestemul şi este mult mai dificilă de făcut, iar dificultatea adăugată muncii este blestemul, şi nu munca în sine. Dacă se relaţionează la etică în Legea din Vechiul Testament, ea are rol de decrete. Legile civile protejau proprietatea de la furt şi distrugere. Sacralitatea muncii înseamnă să calci hotărârea dată de Dumnezeu. Biblia sancţionează călcarea poruncilor date de Dumnezeu pentru că în spatele lor se află sacralitatea muncii. La Karl Marx nu găsim acest gen de gândire. Din punct de vedere etic un păcat fundamental este trândăvia, iar Scriptura ne îndeamnă să fim harnici. Reformatorii nu au inventat etica, fiindcă ea este înrădăcinată în credinţa creştină şi are o bază în creaţie. Munca trebuie să fie făcută pentru gloria lui Dumnezeu.

3. 3. SACRALITATEA ADEVĂRULUI[26]. Cred că se poate începe cu o afirmaţi din Scriptură, în sensul că de la un concept se ajunge de fapt la o persoană : Ioan 14:6 Isus i-a zis: „Eu Sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. Profanul sau opusul adevărului este minciuna care este tot o persoană. Ioan 8:44 Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii. Între aceste două persoane şi concepte este o luptă continuă, în care adevărul în final va triumfa. Dumnezeu[27] este foarte clar, iar Duhul adevărului este şi Duhul Sfânt, care se opune lui Satan. O mare deosebire dintre Creator şi cei care au căzut este diferenţa dintre adevăr şi minciună. Una din acuzaţiile aduse rasei umane este faptul că toţi oamenii s-au făcut vinovaţi şi de profanarea adevărului. Aşa a făcut Satan dar şi Adam şi Eva când nu au recunoscut vina lor. Avem momente fiecare dintre noi în care ne dăm seama că denaturăm adevărul. Dar adevărul se reflectă şi în baza unui cuvânt dat, a unui Legământ dintre Dumnezeu şi om, caz în care Dumnezeu respectă Cuvântul, dar omul îl calcă. Aceasta este şi o aplicaţie a sacralităţii adevărului. Acest lucru se reflectă şi în relaţiile dintre oameni care se mint reciproc şi nu ţin promisiunile făcute unii faţă de ceialalţi. rezultatele sunt devastatoare pentru om. Iacov pune accentul pe acest lucru. Iacov 5:12 Mai pe sus de toate, fraţii mei, să nu vă juraţi nici pe cer, nici pe pământ, nici cu vreun altfel de jurământ. Ci „da” al vostru să fie „da”; şi „nu” să fie „nu” ca să nu cădeţi sub judecată. A respecta cuvântul dat este u lucru de mare importanţă. Dar uneori trebuie un creştin să mintă? Un exemplu îl avem în Scriptură (Evrei 11:31 Rahav), în care a fost untr-un fel obligată să mintă. La fel au făcut şi moaşele din Egipt care au minţit şi au lăsat şi copiii care erau de parte bărbătească în viaţă. (Exod 1:15-17). Dumnezeu le-a binecuvântat. Aici se ridică o problemă de etică, în sensul că trebuie să ne supunem autorităţilor civile, dar când acestea ne cer să furăm, minţim, ucidem, nu mai avem obligaţia de a le asculta. Apostolii au refuzat să asculte de autorităţi când li s-a poruncit să nu mai vorbească despre Hristos. Noi trebuie să spunem adevărul când dreptatea cere ca el să fie spus, dar sunt situaţii în care dreptatea cere ca ceea ce este rău să fie adus în eroare. Când ai de a face cu un criminal, de cele mai multe ori adevărul trebuie să fie ascuns.

Note de subsol:
[22] Ce este credinţa reformată? de Michael S. Horton Tradus de Florin Vidu
[23] Ce este credinţa reformată? de Michael S. Horton Tradus de Florin Vidu
[24] Ardelean Viorel
[25] Ce este credinţa reformată? de Michael S. Horton Tradus de Florin Vidu
[26] Ardelean Viorel
[27] Ce este credinţa reformată? de Michael S. Horton Tradus de Florin Vidu

 

 

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi


 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2014 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate