Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Teologie
 

 

 

Cuprins Publicaţie
Nostra Aetate
Apologetica
Teologie
Istorie
Pastorala
Misiunea Azi
Site-uri Baptiste
Media

 

 


Pagina de Teologie

 

Partea abstractă a teologiei sistematice

 de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.

 

(CONTINUARE)

 

Capitolul 39

Moartea şi nemurirea sufletului.

 

Vom continua cu considerarea morţii omului, şi alte subiecte care sunt intim legate de aceasta. În capitolul prezent va fi discutată moartea; nemurirea sufletului; şi condiţia morţilor în ora morţii, şi cea a reunirii cu trupul.

 

I. Moartea.

 

Termen moarte este în mod obişnuit aplicat separării sufletului şi trupului care este cea mai evidentă formă în care se vede pedeapsa păcatului printre oameni. Faptul că există de asemenea o moarte a sufletului, şi că ea este cu mult mai teribilă decât moartea trupului, a fost arătat în capitolul despre „Efectele păcatului lui Adam,” pag. 239-247. Dar, această moarte a sufletului este spirituală în natura ei, şi nu interzice existenţa continuată a sufletului; şi realităţile sale înspăimântătoare sunt mai clar demonstrate în lumea cealaltă nevăzută. În consecinţă, separarea trupului şi sufletului face o impresie mai profundă printre oamenii vii, şi pentru aceasta termenul moarte este aproape exclusiv potrivit.

 

Ea este uneori numită moarte „naturală”, sau „fizică”, pentru a o distinge de cea care este „spirituală”; moartea „trupului”, ca opusă faţă de cea a „sufletului”; şi moartea „temporală”, în contrast cu cea care este veşnică.

 

Această separare a trupului şi a sufletului este destinul aproape universal al oamenilor. Totuşi, Scripturile învaţă că Enoh nu a murit ci „Dumnezeu l-a luat,” Geneza 5:24, şi că el „a fost mutat ca să nu vadă moartea,” Evrei 11:5; de asemenea, că Ilie „a mers într-un vârtej de vânt în cer,” 2 Împăraţi 2:11. Unii au presupus că, în aceeaşi manieră Moise a scăpat de moarte, dar este afirmat expres că el a murit, şi a fost îngropat în ţinutul lui Moab. Deuteronom 34:5, 6. Dar Pavel a declarat că la a doua venire a Domnului, „Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.” 1 Tesaloniceni 4:17. Chiar mai explicit el a spus „Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipită din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi.” 1 Corinteni 15:51, 52. Aceasta este reînnoit spunând în Filipeni 3:21 „El va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Şi supune toate lucrurile.”

 

Dar, în timp ce moartea vine astfel aproape universal pentru toţi, există o diferenţă marcantă între legătura ei cu cei drepţi, şi cu cei răi.

 

Moartea celor răi este uşor explicată. Ea constituie o parte a pedepsei pentru păcat, faţă de care, după cum învaţă Scriptura, toţi oamenii sunt pasibili (Romani 5:12, 14; 1 Corinteni 15:21, 22, 53-56), dar faţă de care, poporul lui Dumnezeu este scutit pentru că Cristos i-a răscumpărat de blestemul legii. „Moartea sfinţilor” în loc să fie blestemată, este „preţioasă în ochii Domnului,” (Psalmul 116:15), şi aceasta pentru că el i-a răscumpărat. Psalmul 72:14. Moartea lui este o moarte „pentru Domnul.” Romani 14:8. Moartea este a lui. 1 Corinteni 3:22. Boldul ei a fost înlăturat. 1 Corinteni 15:56. Dar nici unul dintre aceste lucruri nu este adevărat cu privire la cei răi. El a neglijat, sau a respins oferta de mântuire prin Cristos Isus. Nu există nici o altă metodă de scăpare faţă de pedeapsa ei; şi aceasta este datorită lui în toată plinătatea sa.

 

Nu este aşa de uşor de explicat moartea celor drepţi. Deoarece el nu mai este supus pedepsei păcatului, nu există nici un temei legal de ce el trebuie să sufere moartea, şi, datorită căreia, el nu poate fi eliberat. Aceasta este confirmat de faptul că unii drepţi nu au murit, şi alţii vor fi doar schimbaţi. Dar, în timp ce moartea poate să nu fie astfel legal necesară, aceasta poate sluji multor scopuri în providenţa milostivă a lui Dumnezeu, şi este, în mod obişnuit, cea mai bună cale pentru creştin de a ajunge la „schimbarea” pentru care el este destinat. Aceasta ar trebui să fie crezut chiar dacă nu se poate explica în nici un fel.

 

Nu ar trebui să uităm că aceasta nu este singura relaţie a lui Dumnezeu cu poporul său, care evident se apar din câteva scopuri înţelepte pe care el nu le-a descoperit pe deplin. Poate că ei au fost luaţi din lume de îndată ce au fost îndreptăţiţi. Totuşi, faptul că aceasta este împiedicată în mod milostiv şi înţelept, este evident din refuzul lui Cristos de a se ruga pentru aceasta. Ioan 17:15. Ei ar fi putut să fie feriţi de chinuri, şi persecuţie, şi dureri similare din partea lui Dumnezeu sau din partea oamenilor. Faptul că aceştia sunt binecuvântaţi pentru ei, nu este o dovadă că ei nu ar fi fost binecuvântaţi fără ei, pentru că ei sunt învăţaţi să privească înainte la o fericire mai mare în eliberarea de ei în cer. Domnul nostru s-a rugat ca ei să fie păziţi de Cel Rău, şi ei sunt fără îndoială protejaţi de puterea lui ca răspuns la această rugăciune, dar ei încă sunt lăsaţi să fie supuşi la influenţele şi ispitele lui, şi sunt foarte departe de a scăpa de prezenţa şi poluarea păcatului. În toate aceste lucruri, vedem unele motive pentru acţiunea lui Dumnezeu, deşi cunoştinţa noastră este imperfectă şi incompletă. Nu ar trebui să fie ciudat dacă, în acelaşi fel, putem explica doar parţial moartea credincioşilor adevăraţi.

 

1. Unii s-au gândit că, pentru dobândirea unei sfinţiri perfecte, este necesar ca sufletul şi trupul să fie separate, şi trupul să fie redus la elementele sale originale. Aceasta nu este necesar clar din exemplele de scutire de moarte deja afirmate. Dar se poate admite a fi metoda obişnuită pe care Dumnezeu a rânduit-o pentru o astfel de sfinţire. Pentru perfecţiunea dorită, trebuie să fie o înlăturare a pasiunilor şi a poftelor cărnii prin care omul este ispitit nu doar din sine, ci prin sine. „Schimbarea” din ultima zi realizează aceasta într-un mod extraordinar. Metoda mai obişnuită a lui Dumnezeu pare a fi prin moarte, în care, prin separarea de trupul păcătos, sufletul este eliberat de aceste ispite, şi capacitat să trăiască o viaţă de sfinţenie pentru care acesta tânjeşte.

 

2. O altă opinie care a fost exprimată, este, că moartea este naturală pentru om, şi că aceasta, din natura ei, devine mijlocul trecerii lui dintr-o condiţie mai joasă spre o condiţie mai înaltă; în care printr-un organism mai avansat sufletul poate trăi o viaţă mai înălţată.

 

Această opinie poate fi susţinută fie cu privire la original, fie cu privire la condiţia căzută a omului. Dacă este despre condiţia originală, aceasta implică poziţia că trupul omului a fost creat muritor, şi că moartea lui, ca o pedeapsă, nu a fost ceva adăugat în plus când omul a păcătuit; dar aceasta este pur şi simplu condiţia naturală a vieţii omului folosită de Dumnezeu ca pedeapsă, şi astfel făcută de cunoscut omului.

 

Totuşi, dacă este susţinută, doar cu privire la condiţia prezentă naturală a omului, aceasta ar implica în mod necesar o mortalitate originală.

 

Cu privire la această opinie, în oricare formă, la fel ca aceea anterioară, este necesar ca aceasta să recunoască moartea simplu ca metodă ordinară a trecerii omului în altă viaţă; pentru că în respect faţă de fiecare dintre ei, scutirea unora arată că finalul poate fi realizat prin alte mijloace. Aceasta obţine o anumită susţinere din analogia necesităţii morţii la sămânţă pentru schimbarea ei spre o formă mai înaltă prezentată în 1 Corinteni 15:36-38.

 

3. Moartea este presupusă de alţii a fi necesară pentru o viaţă de credinţă, mai degrabă decât una prin vedere, la creştin. Este crezut că, cu această ocazie, ar fi jignitor să facem o distincţie atât de marcantă între cei drepţi şi cei răi, după cum ar exista în moartea celor din urmă şi schimbarea celor dintâi în altă formă. Dar motivul pentru această opinie nu este evident. Ar putea fi adevărat, dacă creştinul ar fi personal schimbat în trup de îndată ce crede. Dar nu ar fi, dacă schimbarea are loc doar la vremea când, altfel, moartea lui ar avea loc. Fără îndoială, mutarea lui Enoh a fost una potrivită pentru a produce o impresie profundă asupra contemporanilor săi. Aceasta cu siguranţă nu a avut nici o influenţă negativă asupra vieţii lui. Deci, dacă creştinul nu ar avea nici o siguranţă a scutirii de moarte, decât are acum de mântuire, el nu ar putea obţine motive din acea scutire care ar pleda împotriva vieţii lui de credinţă. Este mult mai probabil pentru că Dumnezeu nu alege să continue mărturia miraculoasă despre adevărul creştinismului de-a lungul vremii. Dar dacă ar fi făcut aşa, vieţile creştinilor din veacurile ulterioare ar fi fost vieţi de credinţă nu mai mici decât cele din vremurile apostolice.

 

4. A fost afirmat mai general că moartea este un mijloc de pedeapsă. A fost arătat că, în timp ce suferinţa este comună la amândoi, ea este dată în pedeapsă, de un Dumnezeu mâniat, în felul pedepsei şi în disciplinare, dar de un Tată iubitor, doar pentru corectare şi disciplină; şi astfel, că acelaşi eveniment, moartea, poate fi un blestem pentru cei răi, şi o binecuvântare pentru cei drepţi. A fost argumentat că acesta este motivul de ce chiar un creştin trebuie să moară. Acest lucru este adevărat în măsura în care moartea unui creştin este o cauză de suferinţă şi durere, fie în moartea în sine, fie în contemplarea lui a acesteia. Fără îndoială ea este adesea o cauză de acest fel. Chiar pentru creştin aceasta nu presupune totdeauna un aspect cu totul plăcut. El se micşorează natural de la îmbrăţişarea sa dezgustătoare. Ea este un duşman, chiar dacă este „ultimul duşman,” şi unul peste care el este „mai mult decât biruitor.” Dar moartea nu este privită totdeauna cu groază. Gândurile creştinului sar înainte uneori spre ea cu o bucurie triumfătoare. Aceasta este adevărat, în special dacă în ora morţii creştinul adevărat este umplut cu teamă şi tristeţe. Moartea lui proprie nu devine o pedeapsă în evenimentul în sine. Dumnezeu în acea oră dă un har aşa susţinător încât fiecare dintre slujitorii săi este plin de speranţă, pace, bucurie, chiar uneori triumfător.

 

5. Fie că suntem capabili fie nu clar, să afirmăm pe ce bază creştinul este supus morţii, ştim că ea este o binecuvântare pentru el. Cercetarea cauzei sale şi feluritele motive sugerate continuă aparent din presupunerea că ea este un rău de care ar fi dezirabil ca el să fi fost scutit. Dar Scriptura vorbeşte despre moarte printre „toate lucrurile” care aparţin creştinului. 1 Corinteni 3:22. Aceasta nu neagă caracterul său posibil dureros, ci afirmă că, oricât de dureroasă, ea este făcută posesia lui, şi de aceea este folosită spre folosul lui. Aceasta este în acord cu legea universală a binecuvântării către el pe care apostolul o anunţă în Romani 8:28: „De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său.” Totuşi, principiul acestei legi, admite fie binecuvântare fie suferinţă. Suferinţa în legătură cu moartea a fost arătată sub divizia anterioară. Va fi suficient să indicăm aici pe scurt câteva dintre binecuvântările asociate cu ea.

 

(1.) Moartea este o binecuvântare pentru creştin pentru că, prin contemplarea ei, sfinţirea şi purificarea lui în această viaţă este avansată. Această contemplare include toate aspectele în care ea se prezintă, fie dureroase fie altfel.

 

(2.) Ea este o binecuvântare pentru că în ea el se uită înainte spre dobândirea libertăţii finale faţă de păcat şi spre sfinţirea perfectă.

 

(3.) Ea este o binecuvântare pentru că el o recunoaşte ca o poartă spre posesia vieţii veşnice.

 

(4.) Moartea este o binecuvântare pentru că ea îi dă lui o oportunitate de a da o mărturie puternică în favoarea lui Cristos şi a religiei lui.

 

(5.) Ea este simţită a fi o binecuvântare pentru că ea deschide uşile către prezenţa imediată conştientă personală cu Mântuitorul lui.

 

Aceste puncte sunt evidente şi nu au nevoie să fie elaborate.

 

II. Nemurirea.

 

Când se vorbeşte despre nemurirea sufletului, se înţelege viaţa sa viitoare nesfârşită. Aceasta este nemurirea care este comună celor drepţi, şi celor răi. Totuşi, cei drepţi, posedă, de asemenea, acea nemurire adevărată despre care Scripturile învaţă a fi viaţa adevărată a sufletului.

 

1. Viaţa nesfârşită a sufletului a fost argumentată pe baza mai multor temeiuri.

 

(1.) Raţiunea singură a fost presupusă de mulţi a furniza argumente adecvate ca dovadă a acestui adevăr.

 

(a.) Tânjirea sufletului după existenţa nemuritoare a fost considerată a fi un instinct implantat în interior, care dă asigurarea satisfacerii sale. Dar, în timp ce pentru puţini au existat aspiraţii după o viaţă mai nobilă şi mai bună decât cea de pe pământ, poate fi întrebat dacă, în marea mulţime de oameni, există mai mult decât o micşorare din pierderea unei astfel de vieţi după cum este posedată în stadiul prezent al existenţei. De aceea, instinctul pare mai degrabă să fie acea înspăimântare faţă de moarte, care nu este necunoscută unui simplu animal, şi care este dat pentru protecţia vieţii care este acum, şi nu ca o bază de speranţă a ceea care poate fi în lumea viitoare.

 

(b.) Inegalitatea, care este aşa de evidentă în repartizarea binelui şi răului în caracterele şi comportamentele oamenilor pe pământ, a condus, aproape universal, la credinţa într-o viaţă viitoare, în care acestea vor fi ajustate corespunzător. Dar, prin aceste fapte, este învăţată doar o viaţă viitoare, şi nu în mod necesar una cu o durată nesfârşită; ci doar de o lungime suficientă pentru o astfel de ajustare. Doar Cuvântul lui Dumnezeu este cel care învaţă bucuria sau supărarea, care este partea omului la moarte, care va continua pentru totdeauna. Totuşi, trebuie să fie recunoscut că, după cât de universală a fost credinţa într-o stare viitoare de răsplăţi şi pedepse, în mod egal a fost opinia că ea nu se va sfârşi niciodată.

 

(c.) Această credinţa generală într-o viaţă nesfârşită, a fost explicată pe supoziţia că ea este o percepţie intuitivă a minţii. Dar nu se pare cum o astfel de cunoştinţă ar oferi un motiv pentru ceea ce este sufletul, şi ce înseamnă acea existenţă nesfârşită, trezind dintr-o dată convingerea că sufletul trebuie să existe veşnic. Cei mai gânditori oameni, care au fost călăuziţi doar de natură, au fost chinuiţi cu îndoieli, şi speranţe alternative, şi temeri, fără a atinge aşteptări mai mult decât serioase, sau, cel puţin încrezătoare, cu mult mai puţin o astfel de cunoştinţa despre un viitor continuu, cum ar rezulta din existenţa unei concepţii intuitive.

 

(d.) Capacitatea progresului nedeterminat în puterile mintale şi morale ale oamenilor, a părut, pentru mulţi, a indica o etapă a existenţei în care acesta poate fi dezvoltat. Dar nimeni nu va afirma că există aici mai mult decât o indicaţie, care este opusă de dovada marii irosiri în producţii din natură, şi care, de aceea, are nevoie de confirmare din surse mai precise pentru a deveni altceva decât o simplă aşteptare.

 

(e.) Unii metafizicieni au argumentat natura indestructibilă a sufletului din simplitatea sa pură. Ei au crezut că el este necompus, şi, de aceea, incapabil de disoluţie, şi distrugere ulterioară. Aceasta este bazată pe credinţa că el este pur spiritual, şi că simplitatea este un atribut necesar al spiritului. Dar acestea sunt fapte dificil de dovedit. Ele nu sunt în nici un fel nedisputate printre cei care se bazează doar pe raţiune. Din Scripturi noi învăţăm originea diferită a trupului şi sufletului, şi că cel din urmă nu a provenit din materie. Filozofia nu a considerat din totdeauna sufletul ca o unitate. Termenii „suflet”, „minte”, şi „duh”, indică o tendinţă de a recunoaşte, cel puţin, câteva aspecte triple din spiritul uman, în acord cu care, deşi în timp ce afirma unitatea absolută a sufletului, Filozofia Mintală a recunoscut divizia triplă a voinţei, înţelegerii, şi a sentimentelor. Este bine cunoscut că majoritatea filozofilor greci, după Plato, au susţinut o distincţie între [phi][upsilon][nu][kappa] (psuche, viaţa sau sufletul animal), şi [nu][omicron][upsilon][varsigma] (nous) şi [pi][nu][epsilon][upsilon]ua (pneuma, spiritul raţional). Chiar unii scriitori creştini din vremea noastră au susţinut aceleaşi opinii. De aceea, în această stare de incertitudine, raţiunea nu poate vorbi convingător despre viaţa veşnic continuă a omului, pe baza simplităţii, şi indestructibilităţii logice, a naturii sale spirituale.

 

Deci, se pare că doar din raţiune, tot ceea ce poate fi atins, chiar ca o simplă stare viitoare, este aşteptare; sau cel mult credinţa pe temeiuri nesigure. Este adevărat că, dacă ar putea fi stabilit, că sufletul moare cu trupul, anumite speranţe, şi frici ar rămâne de nejustificat, şi anumite probleme de conducere divină ar fi ne explicate; dar acestea, ar putea, cel mult, produce convingeri despre o anumită stare viitoare; şi nu ar dovedi nimic cu privire la durata sa nesfârşită sau măcar o durată indefinită.

 

(2.) Totuşi, Scripturile învaţă clar existenţa continuată a tuturor oamenilor după moarte.

 

(a.) Aceasta este peste tot presupusă ca un fapt, nici de a crea îndoieli, nici de a fi dovedit; ci unul care va fi imediat primit fără întrebări.

 

(b.) Cazurile lui Enoh şi Ilie dau semnale dovadă a unei alte luminii decât aceasta, în care chiar oamenii ar putea intra. Dar ei nu au oferit nici o dovadă că oricare dintre alţii decât aceştia doi ar putea merge acolo. Ei pur şi simplu au arătat că posibila existenţă a ora, alta decât pe acest pământ, a fost de fapt realizată în aceşti slujitori ai lui Dumnezeu. Dar, departe de a oferi dovada convingătoare a vieţii viitoare a altor oameni, faptul că aceştia nu au fost înlăturaţi prin moarte, ci prin mijloace extraordinare, în mod natural a sugerat că posibilitatea scutirii de moarte este necesară pentru acea viaţă, şi că toţi cei care merg în jos în mormânt pier laolaltă. Mutarea lor a dat o dovadă confirmatoare a nemuririi. În aceeaşi manieră, noi suntem învăţaţi aceleaşi adevăruri prin prezenţa lui Moise, şi Ilie, la scena Schimbării la Faţă. Apariţia în felurite timpuri a îngerilor înaintea oamenilor furnizează o dovadă în plus a existenţei unei alte luminii. Învierea şi ridicarea lui Isus Cristos confirmă cel mai convingător doctrina unei vieţi viitoare.

 

(c.) Scripturile învaţă, în relatarea creării omului, că sufletul lui nu a avut originea în ţărână; ci a fost o creaţie spirituală directă a lui Dumnezeu. Geneza 2:7. Ele fac afirmaţii ulterioare despre diferenţa dintre suflet, şi trup, confirmând distincţia făcută în crearea lor. Geneza 25:8; 35:29; Eclesiastul 12:7; Matei 10:28; Fapte 7:59.

 

(d.) Ele fac referire expresă la existenţa sufletului după moarte. 2 Samuel 12:23; Iov 19:25-27. [Conant traduce acest pasaj. „Dar eu, ştiu că Răscumpărătorul meu trăieşte, şi în viitor va sta pe pământ; şi după aceasta pielea mea este distrusă, şi fără carnea mea, îl voi vedea pe Dumnezeu. Pe care eu, însumi, îl voi vedea, şi ochii mei îl vor privi, şi nu altul, când rinichii mei sunt consumaţi în mine”]. Matei 22:32; 25:46; Luca 16:19-31; Ioan 11:25; 2 Corinteni 5:1-4.

 

(e.) Ele fac de cunoscut că această viaţă viitoare este soarta celor răi, cât şi a celor drepţi; învăţând că ea este una de bucurie pentru cei din urmă, şi de condamnare şi mizerie pentru cei dintâi. Matei 25:46; Ioan 6:47; 12:25; 1 Corinteni 15:17-20.

 

(f.) Ele declară continuarea acesteia, cel puţin până la ziua Învierii şi Judecata Finală. Iov 21:30; Eclesiastul 3:17; Luca 14:14; Ioan 5:28, 29; Fapte 24:15; Romani 14:10; 1 Corinteni 15:51, 52; 2 Corinteni 5:10; 1 Tesaloniceni 4:13-17.

 

(g.) Ele reprezintă deciziile din ziua judecăţii ca fixând destinele oamenilor, pentru o existenţă nesfârşită. Dovada acestei învăţături va fi dată în discuţia despre „Ziua Judecăţii.”

 

Scripturile sunt astfel văzute a învăţa în încheiere doctrina unei vieţi viitoare nesfârşite a tuturor oamenilor. Aceasta, după cum a fost afirmat, este ceea ce în mod comun este referit ca nemurirea sufletului.

 

Înainte de a trece de la această parte a discuţie, se cere o atenţie specială pentru următoarele afirmaţii cu privire la ce este inclus în acest fel de imortalitate.

 

1. O existenţă nesfârşită aparţine în mod esenţial naturilor spirituale. De aceea, când Scripturile au învăţat că sufletul este un duh, este pregătită calea pentru argumentul metafizic bazat pe simplitatea sufletului, şi în consecinţă indestructibilitatea sa. De aceea, este un lucru obişnuit să vorbim despre nemurirea naturală a sufletului. Prin aceasta se înţelege, că, datorită naturii sale, acesta are o viaţă nesfârşită. Acesta nu are elemente de dizolvare în el. Viaţa aparţine acestuia, pentru că este spirit. După cum Dumnezeu a fost întinderea, şi divizibilitatea, proprietăţi ale materiei, tot aşa, el a făcut viaţa nesfârşită o proprietate naturală a spiritului.

 

2. Dar această proprietate esenţială a spiritului trebuie să fie mereu recunoscută ca una care i-a fost conferită. Deoarece Dumnezeu a făcut astfel spiritul, că el are viaţă nesfârşită. Aceasta nu este o proprietate care aparţine lui din vre-o necesitate în Dumnezeu, sau din afara lui Dumnezeu. Aceasta este rezultatul scopului său, sau voinţei lui, şi a puterii lui. El a făcut spiritul să fie astfel, pentru că el aşa a vrut. Fără îndoială, dacă el ar fi ales altfel, rezultatul ar fi fost diferit. A crede altfel înseamnă a pune o limită nejustificabilă cu privire la puterea lui, şi cu privire la libertatea lui absolută de voinţă, cu privire la toate chestiunile exterioare. Astfel se pare că ei vorbesc fals, chiar blasfemii, cei care spun că Dumnezeu nu ar putea distruge, sau anihila spiritul, dacă el ar alege aceasta. Ceea ce împiedică anihilarea, este că el nu a ales aşa, şi nu va alege astfel.

 

Imposibilitatea nu este în lipsa de putere, ci în neschimbarea voinţei sale. Aceasta nu este o imperfecţiune de incapacitate, ci cea mai înaltă perfecţiune a imuabilităţii.

 

Imortalitatea, care a fost până acum discutată, este cea care este comună celor drepţi şi celor răi deopotrivă. La începutul acestei părţi din acest capitol, s-a afirmat că cei drepţi posedă de asemenea nemurirea care este viaţa adevărată a sufletului. Moartea sufletului, şi viaţa lui, sunt arătate în Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind ceva distinct, nu doar de cea a trupului, ci chiar din viaţa naturală nesfârşită a sufletului. Moartea spirituală a sufletului a fost descrisă în capitolul despre Efectele Păcatului lui Adam, pag. 239-247, ca fiind ceva diferit de moartea naturală, şi constituind cea mai de temut dintre pedepsele aplicate din cauza păcatului. S-a arătat acolo că Scripturile o descriu în felurite aspecte ale înstrăinării faţă de Dumnezeu, pierderea favorii lui Dumnezeu, şi corupţia naturii morale. Nemurirea adevărată a creştinului constă în înlăturarea tuturor acestor rele, şi acordarea asupra lui a binecuvântărilor lor corespondente. Faptul că acest lucru este făcut, şi că aceasta este condiţia în care el este astfel adus va apărea în mod abundent din următoarele pasaje din Scriptură. Matei 10 :39; 16:25 (cf. Marcu 8:35); 18:9; (pasaje paralele, Marcu 9:45; Luca 9:24; 17:33; Ioan 12:25); 19:17; Ioan 3:36; 5:24, 40; 6:33, 35, 50-58, 63; 20:31; Romani 6:4; 8:6, 13; 2 Corinteni 3:6; Efeseni 4:18; 1 Ioan 3:14; 5:12.

 

Contrastul în nemurire, între cei drepţi şi cei răi, este marcat foarte bine. „Cel rău este doborât de răutatea lui, dar cel neprihănit chiar şi la moarte trage nădejde.” Proverbe 14:32. „La moartea celui rău, îi piere nădejdea, şi aşteptarea oamenilor nelegiuiţi este nimicită.” Proverbe 11:7. „Şi am auzit un glas din cer care zicea: „Scrie: Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul!” „Da”, zice Duhul, „ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!” Apocalipsa 14:13.

 

Fericirea acestei nemuriri a creştinului este mai mare pentru că este o stare în care el este confirmat pentru totdeauna. Legea acestei condiţii, deopotrivă a celor drepţi, şi a celor răi, este aşezată în Apocalipsa 22:11. „Cine este nedrept să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt să se sfinţească şi mai departe!” Precum cel rău nu îşi va schimba starea sa, tot aşa cel drept nu îşi va schimba starea lui. Vremea încercării şi probării lui s-a sfârşit, şi el stă sigur de fericirea din cer, confirmată de promisiunile care nu eşuează ale lui Dumnezeu. Scenele, prin care el a trecut pe pământ, nu îl umplu cu temerile lui că slăbiciunea şi insuficienţa lui îl vor face inapt de a înfăptui slujirea perfectă din cer. Amintirea încercării lui Adam nu îi va sugera nici o posibilitate că el va fi supus la un test care va dizolva pentru totdeauna legăturile care îl unesc cu Dumnezeu. Chiar păcatul îngerilor nu îl va alarma. Pentru că el acum este asigurat de, „nădejdea vieţii veşnice, făgăduite mai înainte de veşnicii de Dumnezeu, care nu poate să mintă,” Tit 1:2. Aceasta este nemurire într-adevăr. Aceasta, şi nu doar viaţa continuată, este viaţa şi nemurirea în care el care o acordă, „a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea, prin Evanghelie.” 2 Timotei 1:10.

 

III. Starea intermediară.

 

Scripturile învaţă că sufletul şi trupul care au fost separate în moarte, vor fi reunite în Ziua Judecăţii. Între timp, trupul se fărâmiţează în ţărână, şi pare a fi total distrus. Duhul s-a întors la Dumnezeu care l-a dat. Eclesiastul 12:7. De aici, la martirizarea lui, auzim pe primul creştin murind, „Ştefan, care se ruga şi zicea: „Doamne Isuse, primeşte duhul meu!” Fapte 7:59.

 

Nu este în acord cu metodele lui Dumnezeu în revelaţiile sale către om, să răspundă la multele întrebări pe care curiozitatea le-ar putea sugera despre starea intermediară a sufletului. Dar mult mai multe sunt învăţate decât şi-ar putea imagina cineva la început. Astfel de fapte sunt date ca valoroase pentru a confirma şi întări credinţa, şi a oferi consolare. Cele care pot fi primele menţionate sunt comune celor drepţi şi celor răi, şi acestea pot fi urmate de afirmaţii separate despre lucrurile în care ele diferă.

 

1. Despre acele privinţe în care condiţia celor drepţi şi a celor răi este aceeaşi.

 

(1.) Sufletul există fără un trup. Indiscutabil, acesta nu are trupul pe care l-a avut pe pământ. Dar unii s-au gândit că acesta are un fel de trup, un fel de trup spiritual, care de-abia corespunde cu, şi este doar astfel identificat cu cel al acestei vieţi. Dar discuţia lui Pavel despre înviere arată, că trupul „spiritual” este unul care va fi înviat din mormânt, în care trupul natural a fost îngropat, şi că „la ultima trâmbiţă cei morţi vor fi înviaţi,” 1 Corinteni 15:44, 52-54.

 

Unii au argumentat, că trupul de un anumit fel este necesar pentru a da locaţie acestor duhuri. Dar un duh poate avea o locaţie fără a ocupa spaţiul după cum trupul face aceasta. Aici poate fi reamintit citatul făcut de Hodge din Turrentine cu privire la diferitele relaţii pe care trupurile, duhurile create, şi Dumnezeu, le susţin faţă de spaţiu; date în paginile 72-73 din acest volum.

 

(2.) Condiţia este în urmare una a unei vieţi imperfecte. Este doar viaţa spiritului, şi nu cea a omului. Natura umană este compusă din trup şi spirit deopotrivă; şi trupul lui este la fel de adevărat o parte din om după cum este sufletul lui. De aceea, condiţia în care există spiritele fără trup, nu este cea a oamenilor perfecţi, ci doar a spiritelor umane. Aceasta, care este o deducţie care poate fi extrasă din natura duală a omului, este susţinută de maniera în care Scripturile se referă la persoanele din această formă intermediară. Nu se spune despre ei ca „oameni,” ci „suflete,” şi „spirite.” Evrei 12:23; Apocalipsa 6:9; 20:4.

 

O altă dovadă a acestei lipse de perfecţiune a acestei condiţii este văzută în faptul că sfinţii ajung la intrarea deplină în bucuria lor, şi cei răi în pedeapsa deplină a durerii lor, doar după înviere. Matei 13:40-43, 49, 50; 25:34, 41, 46; 1 Corinteni 15:44-54.

 

(3.) Cei drepţi şi cei răi au deopotrivă vieţi conştiente. Aceasta poate fi dedus din natura spiritului, care trebuie să fie mereu într-o stare de conştiinţă. Dar aceasta este învăţătura clară a Bibliei. Luca 16:22-31. Cuvântul „Hades” aici înseamnă locul spiritelor plecate, şi, deoarece scena are loc după moartea lui Lazăr, şi înainte de judecata finală, de aceea acesta trebuie să fie atribuit într-o stare intermediară. În aceasta omul bogat este reprezentat ca într-un chin conştient.

 

Condiţia conştientă a celor drepţi este învăţată în 2 Corinteni 5:1-8; Filipeni 1:21-24; şi de asemenea în pasajele legate de Paradis. Luca 23:42, 43; 2 Corinteni 12:4; Apocalipsa 2:7; 22:2.

 

(4.) Nici cei drepţi nici cei răi nu sunt în probă în această stare intermediară. Luca 16:22-31; 2 Corinteni 5:10; Apocalipsa 22:11.Chiar dacă limbajul din 1 Petru 3:19, 20 şi 4:6 învaţă, aşa cum au crezut unii, că Domnul nostru a mers în locul spiritelor plecate, şi le-a predicat; astfel că celor care au murit până în vremea morţii sale le-a fost dat un test în Evanghelia vestită lor de către el; aceasta ar fi doar un singur exemplu de favoare arătat faţă de cei care au murit înainte de răstignirea lui; şi, este pe departe a dovedi că există o testare dincolo de mormânt, şi din caracterul său excepţional, implică contrarul.

 

2. Aspecte ale stării intermediare specifice celor drepţi.

 

(1.) Este o condiţie de fericire. Pavel a declarat că „a muri este un câştig,” şi a pleca din această viaţă este cu mult mai bine decât a rămâne în ea. Filipeni 1:21-24. El i-a scris lui Timotei, privind înainte triumfător faţă de ora morţii sale. 2 Timotei 4:6-8. De asemenea, el s-a referit la tânjirea lui pentru acest viitor, ca avut de el în comun cu fraţii săi. 2 Corinteni 5:1-8. În pilda cu omul bogat şi Lazăr, fericirea celui din urmă este descrisă prin faptul că el era în sânul lui Avraam. Luca 16:23.

(2.) Este o condiţie în care credinciosul este prezent cu Cristos. Aceasta este de asemenea învăţat în toate pasajele referite în paragraful anterior, cu excepţia ultimului; şi constituie în fiecare dintre ele temelia fericirii pe care ele o declară.

 

(3.) Se spune de asemenea despre credincios că este în Paradis. Orice ar însemna aceasta, fie doar o condiţie sau un loc, este fără îndoială adevărat că acesta are intenţia de a transmite ideea de plăcerea unei foarte mari fericiri. Pasajele în care Paradisul este menţionat sunt, Luca 23:43; 2 Corinteni 12:4; Apocalipsa 2:7. Faptul că acestea învaţă că acesta este un loc poate fi negat doar pe temeiul că este folosit un limbaj înalt figurativ. Totuşi, doar primul dintre acestea se referă la prezenţa lui Cristos cu cineva, şi aceasta conţine doar promisiunea lui faţă de hoţul de pe cruce, „azi vei fi cu mine în Paradis.” Dar locaţia Paradisului, după cum este făcută de cunoscut de Apostolul Pavel, 2 Corinteni 12:1-4, luată în legătură cu acest prim pasaj, face mai mult decât probabil că el este un loc în care sfinţii sunt cu Cristos. Scripturile învaţă că „Domnul Isus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălţat la cer şi a şezut la dreapta lui Dumnezeu.” Marcu 16:19; Luca 24:51; Fapte 1:11; Fapte 2:33, 34; Fapte 7:55, 56; Efeseni 1:20; Evrei 10:12; 1 Petru 3:22. De asemenea, suntem învăţaţi că el trebuie să rămână acolo „până la vremurile de restaurare a tuturor lucrurilor.” Fapte 3:21. Acum, în relatarea în care Pavel descrie răpirea lui în 2 Corinteni 12:1-4, el ne spune că el a fost „dus până în al treilea cer,” şi „dus în Paradis,” ceea ce localizează Paradisul fie în fie deasupra celui de-al treilea cer, sau face cele două identice. De asemenea, Apocalipsa 2:7, luat în legătură cu Apocalipsa 22:2 şi 21:10-27, afirmă că pomul vieţii, „care este în Paradisul lui Dumnezeu,” este „în mijlocul străzii acelui mare oraş, sfântul Ierusalim, coborând din cer de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu,” în care nu era nici un templu, „pentru că Domnul Dumnezeu Atotputernic şi Mielul sunt templul din aceasta,” şi este „de fiecare parte a râului,” care este descris ca „un râu cu apa vieţii, strălucitoare ca şi cristalul, curgând din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului.” Locul locuinţei sfinţilor este cu Cristos, care este în ceruri cu Dumnezeu. Cel mai probabil acelui loc este dat numele Paradis în Scripturi.

 

(4.) În acea locuinţă sfinţii nu sunt probabil inactivi. Unii au crezut aceasta deoarece se vorbeşte despre condiţia lor ca una de „odihnă” şi „somn.” Dar evident, cea dintâi dintre aceste expresii este folosită pur şi simplu pentru a declara sfârşitul trudei şi a chinului din această viaţă, şi bucuria de scutirea de încercările lor prezente spirituale cât şi temporare. Aceasta nu implică faptul că nu există datorii intelectuale şi spirituale şi meditaţii potrivite cu acel loc, după cum ar putea da scop cuvenit acelei activităţi, care pare esenţială spiritelor conştiente personale. „Adormirea” mai probabil se referă la apariţia trupului în moarte, şi este expresiv frumoasă referitoare la repausul calm cu care creştinul se scufundă în dizolvarea finală.

 

(5.) Această stare intermediară nu este un loc de curăţare de păcat. Acest lucru este susţinut astfel de Biserica Romano Catolică. Acea biserică învaţă că la moarte, toţi adulţii nebotezaţi, şi toţi cei care au căzut şi au continuat în păcat mortal după Botez, merg imediat în iad. Toţi cei care au fost botezaţi, şi rămân în unire cu acea Biserică, şi au ajuns la o viaţă de perfecţiune creştină, merg imediat în cer. Copiii nebotezaţi ocupă ceea ce este numit „Limbus infantum,” un loc în partea de mai sus a iadului, în care flăcările nu ajung, şi suferă doar „paenam damni” (pedeapsa pierderii), şi nu au nici o parte în „paenam sensus” (pedeapsa suferinţei reale), care îi afectează pe păcătoşii adulţi. Dar „marea masă de creştini parţial sfinţiţi, murind în părtăşie cu biserica, care sunt încă împovăraţi cu imperfecţiuni, merg în purgatoriu, unde ei suferă, mai mult sau mai puţin intens, pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă, până când păcatele lor sunt deopotrivă ispăşite şi epurate, când ei sunt mutaţi în cer, iar în timpul perioadei intermediare ei pot fi eficient ajutaţi prin rugăciuni şi munci ale prietenilor lor de pe pământ.”

 

„Ei mărturisesc că această doctrină nu este distinct învăţată în Scriptură, dar susţin, 1, că aceasta urmează în mod necesar din doctrina lor generală a ispăşirii pentru păcate, 2, că Cristos şi Apostolii au învăţat aceasta suplimentar… Ei se referă la Matei 12:32; 1 Corinteni 3:15.” Hodge, Schiţe de Teologie, pag. 556, 557.

 

Dar primul dintre aceste pasaje este evident o formă clară de a declara că păcatul acesta nu se va ierta niciodată, fără a autoriza deducţia că există alte păcate care vor fi iertate în lumea viitoare. Al doilea pasaj, prin feluritele lucruri care sunt clădite pe temelia adevărată, care, dacă sunt false sau insuficiente, vor fi arse, nu se referă la caracterul personal, ci la învăţături.

Această doctrină a purgatoriului este bazată pe teoria foarte nescripturală a mântuirii prin fapte şi suferinţe personale, pe care Biserica Romano Catolică o susţine, în legătură cu harul sacramental, a fi suplimentară la lucrarea meritorie a lui Cristos. În timp ce aceasta nu are nici un sprijin din Scriptură, ea este opusă faţă de toate Scripturile care învaţă despre starea intermediară a celor drepţi.

 

3. Aspectele stării intermediare specifice celor răi.

 

Învăţătura Scripturii aici este mult mai săracă. Cele patru afirmaţii deja menţionate, în care condiţia lor şi cea a celor drepţi sunt similare, cuprinde aproape tot ceea ce este spus. Totuşi, ca specific cu privire la ele, se poate adăuga.

 

(1.) Că Cristos, în pilda cu bogatul şi Lazăr, vorbeşte de condiţia lor ca (a) una de chin Luca 16:23-25, 28, (b) din care nu există nici o scăpare spre condiţia fericită a celor drepţi, versetul 26, şi (c) ca îndurată într-un loc de chin, versetul 23, 28.

 

(2.) Cei care interpretează 1 Petru 3:19, 20 ca referitoare la învăţătura personală a lui Cristos către cei morţi din Hades, în mod necesar susţin că cei răi sunt „în închisoare.” Dar, altfel, nu avem nici o altă dovadă care pare să fie transmisă în „prăpastia de netrecut” menţionată în Luca 16:26.

 

(3.) Este un loc în care ei sunt păstraţi pentru pedeapsa din ziua judecăţii. 2 Petru 2:9.

 

(4.) Singurul loc în care se vorbeşte despre cei răi în timpul stării intermediare, este Hades, sau locul spiritelor plecate, care este totdeauna tradus prin Iad în versiunea King James, dar este transferat în Canterbury Revision. Pasajele în care Hades este folosit sunt Matei 11:23; 16:18; Luca 10:15; 16:23; Fapte 2:27, 31; Apocalipsa 1:18; 6:8; 20:13, 14.

 

 

 

Desăvârșirea Spirituală

 

de Marian Ghita

 

Conceptul desăvârșirii spirituale este un concept biblic. Vorbim însă puțin despre aceasta și conceptul este, de multe ori, greșit abordat. Ce înseamnă aceasta și ce implicații are pentru viața noastră spirituală? Domnul Isus Cristos ne spune: „Voi fiți dar desăvârșiți, după cum și Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit” (Matei 5:48). Este clar că în biserică este mare nevoie de creștini maturi din punct de vedere spiritual (Efes. 4:11-15). Ce presupune, însă, această maturitate? Privind la pasaje biblice de genul: „Vreau în adevăr să știți cât de mare luptă duc...pentru ca (tuturor credincioșilor) să li se îmbărbăteze inimile, să fie uniți în dragoste și să capete toate bogățiile plinătății de pricepere, ca să cunoască taina lui Dumnezeu Tatăl, adică pe Cristos” (Col. 2:1-2), trebuie să ne punem întrebarea, ce înseamnă ca cineva să capete toate aceste bogății și cum le poate căpăta. Care trebuie să fie implicarea celor din biserică, a slujitorilor ei, pentru ca Dumnezeu să facă posibil acest lucru? Care sunt erorile care au fost făcute și care trebuie evitate, atunci când se vorbește despre desăvârșire? Trebuie oare ca acest proces să fie lăsat în voia lui Dumnezeu într-un asemenea mod încât, cei care conduc lucrarea lui Dumnezeu din biserică să considere că este doar problema lui Dumnezeu și nu a lor? Apostolul Pavel a avut o înțelegere clară asupra desăvârșirii spirituale și asupra modului cum ea poate fi realizată. El a afirmat scopul lucrării sale spirituale și esența ei, în Col. 1:28-29: „Pe El (pe Cristos) Îl propovăduim noi și sfătuim pe orice om și învățăm pe orice om în toată înțelepciunea, ca să înfățișăm pe orice om desăvârșit în Cristos Isus. Iată la ce lucrez eu și mă lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine”. Tot ceea ce a întreprins el a fost marcat de perspectiva acestei finalități. Pavel a știut foarte bine cum lucrează Dumnezeu, în credincios, desăvârșirea acestuia și care este partea pe care el, ca slujitor al lui Cristos și ca ispravnic al tainelor lui Dumnezeu (1 Cor. 4:1-2; 1 Pet. 4:10),  o are în această lucrare.

 

1.    Aspecte exegetice ale conceptului desăvârșirii

Desăvârșirea, vorbind despre domeniul spiritual, reprezintă atingerea unui statut ideal de întregire sau completare sprirituală. Definirea subliniază atingerea standardelor de excelență sau corespondența perfectă cu un arhetip. Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, dă ca model de desăvârșire imitarea lui Dumnezeu Însuși: „Voi fiți dar desăvârșiți, după cum și Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit” (Mat. 5:48).

 

Vocabularul NT pentru desăvârșirea religioasă poate fi împărțit în patru familii de cuvinte:

 

a)            Familia substantivului grecesc telos. Prin acesta este subliniată desăvârșirea în sensul că scopul dorit este realizat. Se accentuează ideea de „întreg, complet, maturitate sau deplină creștere”. Nimic din ceea ce reprezintă esența subiectului nu lipsește și orice potențial al său este pe deplin realizat. În contextul dezvoltării umane individuale, acest termen se aplică omului care a ajuns la maturitate. NT nu vorbește despre un ideal de desăvârșire etică care trebuie realizat prin etape. El semnifică întregirea nedivizată a unei persoane în străduința ei (Mat. 19:21; Iac. 1:4). De aceea, când este aplicat la om și etică, termenul grecesc nu subliniază calitatea punctului final al purtării umane ci anticiparea în timp a întregirii escatologice în trăirea prezentă (vezi 2 Pet. 1:3-11).

 

b)            Familia substantivului pleroma. Această familie de cuvinte subliniază desăvârșirea în sensul împlinirii și plinătății vieții spirituale. Ea are ideile: „a umple, a completa, a realiza, a împlini, a umple în mod adecvat (complet) o deficiență, a aduce o deplină măsură, a realiza în totalitate, a satisface pe deplin”. Are în spate ideea de „a umple un vas”, iar rezultatul este că vasul devine „plin”.

 

c)            Familia adjectivului artios. Cuvintele din această familie exprimă o purtare „potrivită, perfectă, adecvată, exactă, vrednică, demnă, cuvenită”, sau un statut „corespunzător, perfect”. Această familie de cuvinte conține ideea de „îndreptare, restaurare, echipare, pregătire” pentru un scop specific, care cere „adecvare, exactitate, utilitate, înzestrare”. În Efes. 4:12 este vorba despre pregătirea (echiparea) sfinților din biserică, în vederea lucrării de zidire a bisericii. În 2 Tim. 3:17 omul lui Dumnezeu este „desăvârșit (echipat)” prin cuvântul Scripturilor. De aceea el este „cu totul destoinic” pentru orice lucrare bună. Nu avem aici de-a face cu un creștin desăvârșit în mod absolut, fără păcat, ci cu unul deplin echipat pentru însărcinarea dată lui de Dumnezeu. Prin lucrarea desăvârșită a răbdării, sfinții devin întregi, în sensul că toate părțile ființei lor sunt în mod complet dezvoltate, desăvârșind întregul (vezi Iac. 1:4; 1 Tes. 5:23).

 

d)            Familia adjectivului amemptos. Cuvintele din această familie au sensul de „deplină curăție, puritate, lipsă a oricărei necurății, sau a oricărei impurități, a oricărei greșeli, fără vină, neprihănit, ireproșabil, fără cusur, fără a putea fi acuzat în cazul unei investigații”. Lucrarea deplină a sfințirii lui Dumnezeu va avea ca rezultat un caracter „fără prihană” pentru momentul revenirii Domnului (1 Tes. 3:13).

În concluzie, aspectele esențiale ale „desăvârșirii” în NT, redate prin terminologia folosită, sunt următoarele:

- Maturitate, deplină dezvoltare – Ajungerea tuturor sfinților „la unirea credinței și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Cristos” (Rom. 8:29; Efes. 4:13).

 

- Plinătate – a tuturor sfinților, a fiecăruia în parte, cât și a trupului lui Cristos (biserica) ca întreg. Sfinții trebuie să fie plini de toate virtuțile și excelențele lui Cristos, cu întreaga Lui Persoană (Efes. 1:22-23; 4:13-16; Col. 2:9-10). Toată plinătatea Dumnezeirii este în Cristos și întreaga plinătate a bisericii este plinătatea lui Cristos (Col. 1:19; 2:9-10).

 

- Adecvare – echipare deplin adecvată (restaurare, echipare, pregătire) pentru orice lucrare a lui Dumnezeu. Echiparea tuturor sfinților din biserică, pentru ca biserica lui Dumnezeu să fie zidită și pregătită în vederea locuirii în ea a lui Dumnezeu Însuși, adecvată pentru El Însuși (Efes. 4:12; 2:21-22).

 

- Puritate – curățirea deplină a tuturor sfinților din biserică de orice impuritate, vinovăție, păcat, necurăție, de orice este nepotrivit; aceasta prin lucrarea de sfințire a lui Dumnezeu, în vederea înfățișării bisericii înaintea lui Cristos, a lui Dumnezeu, la revenirea Domnului (Efes. 5:25-27; 1 Tes. 5:23).

 

Desăvârșirea se aplică vieții fiecărui sfânt din biserică, dar și la întreaga Biserică. Aceasta va fi realizată pe deplin la revenirea în glorie a lui Cristos, deși în ceea ce privește statutul prezent, toți sfinții sunt deja desăvârșiți în Cristos (Filip. 3:10-16).

 

2.    Aspecte teologice ale conceptului desăvârșirii

Atunci când se analizează starea spirituală a credincioșilor și a bisericilor lui Cristos, lucrurile esențiale pe care Noul Testament le are în vedere în această analiză sunt: credința, dragostea și nădejdea acestora (vezi 1 Cor. 13:13; 1 Tes. 1:3). Aceste trei componente ale vieții spirituale sunt cele la care ar trebui să ne uităm, atunci când analizăm succesul sau insuccesul acesteia. Atunci când privim în epistolele apostolului Pavel noi putem remarca, de exemplu, rugăciunile sale privind credința, dragostea și nădejdea sfinților. El mulțumește Domnului pentru că acea biserică are toate aceste trei componente (sau unele dintre ele) în viața sfinților ei. Ele trebuie să se manifeste în biserică, dacă vrem să spunem că Biserica aceea este vie. Pavel însă continuă, desigur în mod diferențiat de la biserică la biserică, să se roage lui Dumnezeu pentru ca sfinții Domnului să crească spre maturitate spirituală (Rom. 1:8-12; 1 Cor. 1:4-10; 2 Cor. 1:3-11; Efes. 1:15-23; Filip. 1:3-11; Colos. 1:3-12; 1 Tes. 2-3; 3:10-13; 2 Tes. 1:3-12). Pavel înțelege că, fără creșterea spre maturitate spirituală a credinței, nădejdii și dragostei, viața spirituală a bisericii respective se va atrofia până la moarte spirituală.

 

Să privim la câteva referințe biblice care ne vorbesc despre desăvârșirea spirituală, în contextul credinței, dragostei și nădejdii creștine.

 

- În Rom. 8:18-30 avem culminarea discuției privind lucrarea cosmică a mântuirii prin Cristos, discuție consemnată în 1:16-8:39. La început omul este prezentat ca fiind decăzut, sub mânia lui Dumnezeu (1:18), cât și lipsit de slava lui Dumnezeu din cauza păcatului (3:23). Dar, în 8:18-30 omul apare în punctul culminant al acestei mântuiri. Copiii lui Dumnezeu, datorită celor „dintâi roade ale Duhului” așteaptă „înfierea, adică răscumpărarea trupului lor” (v. 23). De asemenea, Dumnezeu lucrează în ei comform planului Său (v. 28). Toate lucrurile, inclusiv suferințele și suspinele credincioșilor, lucrează în ei împlinirea planului de răscumpărare a lui Dumnezeu – asemănarea lor cu Fiul lui Dumnezeu, deci glorificarea lor (v. 28-30). Gloria viitoare a copiilor lui Dumnezeu va declanșa restaurarea întregii creații. Așadar, scopul răscumpărării lui Dumnezeu este de a-i duce pe sfinți de la deșertăciune la gloria viitoare. Duhul Sfânt îi ajută pe aceștia în suferințele lor de acum, ca să trăiască în așteptarea împlinirii speranței din inimile lor.

 

- În 1 Cor. 2:6-3:4 Pavel aduce în discuție înțelepciunea care vine de la Dumnezeu. Deși el a afirmat că nu a venit în Corint ca să vestească evanghelia prin „vorbirile înduplecătoare ale înțelepciunii” (2:4), totuși, el predică printre cei desăvârșiți (teleioi – v. 6), o înțelepciune care este a lui Dumnezeu, adică Evanghelia. Evanghelia reprezintă „taina lui Dumnezeu” (Col. 1:26-27; 2:2; 4:3; Efes. 3:3,4,9), taină care este ascunsă de ochii oamenilor firești, dar descoperită celor care au Duhul lui Dumnezeu (v. 10). Cei desăvârșiți nu sunt o clasă selectă de creștini, ci toți creștinii, pentru că toți au Duhul lui Dumnezeu (2:6-13). Spiritualitatea adevărată nu trebuie gândită în termeni de extaz și experiență. Cei din Corint, care promovau o asemenea spiritualitate, erau de fapt „lumești (carnali)”, ca și cei din lume; erau „prunci” în gândire. Oamenii care au Duhul Sfânt și sunt călăuziți de El, sunt oameni spirituali, desăvârșiți prin poziția lor în Cristos. Ei au înțelepciunea lui Dumnezeu.

 

- 1 Cor. 13 ne oferă o imagine a dragostei care depășește concepția umană. Acest capitol trebuie citit în context (despre darurile spirituale – 1 Cor. 12-14). Credincioșii din Corint aveau o părere incorectă despre „spiritualitate”. Ei aveau o spiritualitate a tehnicilor religioase, dar abandonaseră etica creștină veritabilă (în care dragostea este supremă). De aceea, Pavel le vorbește despre dragoste. El spune că „dragostea nu va pieri niciodată” (v. 8). El arată, de asemenea, că darurile nu au nici o valoare fără dragostea creștină. Darurile sunt „parțiale”, în timp ce dragostea este desăvârșită (teleios). Darurile sunt potrivite vieții prezente ale bisericii (12:7-11), dar sunt total nepotrivite existenței finale a ei. Dragostea nu va avea sfârșit. Acum cunoaștem în parte (v. 9), dar atunci vom cunoaște deplin (v. 12). Este vorba aici despre cunoașterea finală, escatologică (completă). Pavel ne spune că ceea ce acompaniază dragostea aici pe pământ este credința și nădejdea (nu este vorba aici despre darurile spirituale). Dragostea însă rămâne pentru veșnicie. Dragostea este legătura desăvârșirii” (Col. 3:14 – teleiotes). Dragostea este supremă iar darurile sunt subordonate ei. Ea este calea „nespus mai bună” de zidire a bisericii (12:31) și de aceea, ea trebuie urmărită în primul rând (14:1). Darurile nu trebuie neglijate, dar trebuie exprimate în cadrul dragostei.

 

- Pavel tratează în 1 Cor. 15 problema învierii celor credincioși. Pasajul din 1 Cor. 15:20-28 reprezintă o argumentare a învierii în trup a credincioșilor pe baza faptului incontestabil că Cristos a înviat în trup. Pentru Pavel, moartea și învierea lui Cristos, cât și darurile Duhului Sfânt sunt realități escatologice. Aceasta înseamnă că Dumnezeu a pus în mișcare evenimentele sfârșitului într-un asemenea mod încât ele trebuie, din necesitate divină, să fie aduse la împlinire. Faptul că învierea lui Cristos a avut loc deja în istorie înseamnă că sfârșitul a fost pus în mișcare în mod clar și irevocabil. Învierea lui Cristos garantează în mod absolut învierea tuturor celor care sunt „în Cristos”. Învierea lui Cristos și înălțarea Lui înseamnă că El conduce acum. Dar este clar că, în ciuda lucrării Sale, dușmanul (moartea) este încă la lucru. Astfel, pentru Pavel, învierea din morți a credincioșilor este o necesitate divină, pentru că aceasta evidențiază finala biruință asupra morții. Când aceasta se va întâmpla, Dumnezeu devine „totul în toți” (v. 28). Când Pavel spune că „în urmă va veni sfârșitul (telos)”, el vrea să spună că scopul pentru care s-a întâmplat învierea s-a realizat. Desigur, acesta reprezintă un „final” al istoriei. În final moartea va fi distrusă (Col. 1:16; 2:10,15; Efes. 3:10; 6:12) și apoi Cristos va încredința Împărăția lui Dumnezeu-Tatăl (v. 24), pentru ca El să fie „totul în toți” (v. 28) pentru veșnicie.

 

- Epistola lui Pavel către Efeseni se concentrează asupra a ceea ce Dumnezeu a făcut prin lucrarea istorică a lui Isus Cristos și asupra a ceea ce face El, prin Duhul Sfânt astăzi în scopul zidirii bisericii Sale. În Efes. 1:15-23 Pavel se roagă pentru ca Dumnezeu să dea sfinților Lui „un duh de înțelepciune și de descoperire în cunoașterea Lui” (v. 17-18). Pavel nu se roagă pentru ca ei să primească o „a doua binecuvântare”, ci ca să aprecieze la cel mai înalt grad posibil implicațiile binecuvântării pe care au primit-o deja. Creșterea în cunoaștere este indispensabilă creșterii în sfințenie. Această cunoaștere nu înseamnă doar cunoaștere intelectuală, ci o relație vie și personală cu Dumnezeu Însuși în Cristos (Ioan 17:3). Isus Cristos este aici prezentat ca fiind Căpetenie peste toate lucrurile (v. 22) din univers. De asemenea, Cristos este dat de Dumnezeu ca și Căpetenie peste Biserică (v. 22-23). Biserica este aici descrisă ca și trup al lui Cristos, și, în această calitate, ca și plinătate a „Celui ce împlinește totul în toți”. Cuvântul „plinătate (pleroma)” are aici un sens pasiv, adică ca și „cel care este împlinit” (nu conținutul, ci recipientul care a fost umplut). Cristos Își împlinește biserica Sa. Și El, Cristos, cel care o împlinește, este descris ca Cel umplut cu Dumnezeu (Col. 1:19; 2:9), în timp ce trupul Său (biserica) este umplută cu Cristos (vezi și Efes. 3:19). Biserica are un statut special în cosmos, pentru că, deși Cristos împlinește tot cosmosul, în prezent doar biserica este cea care poate fi numită plinătatea Lui (3:10). Deci, credincioșii au nevoie, pentru edificarea lor spirituală, de o cunoaștere, prin Duhul lui Dumnezeu, a ceea ce ei au în Cristos.

 

- În Efes. 3:14-21, după ce apostolul Pavel prezintă taina lui Dumnezeu, adică faptul că neamurile împreună cu cei din Israel sunt moștenitori ai binecuvântărilor lui Dumnezeu, formând împreună Biserica (trupul lui Cristos – 3:2-13), el își continuă gândul arătând că este copleșit de măreția planului lui Dumnezeu. Pavel se roagă pentru patru lucruri: (1) Ca Dumnezeu să-i întărească pe sfinți în putere (v. 16) în ființa lor interioară. Scopul întăririi în putere este ca Cristos să locuiască în inimile celor credincioși, prin credință. Este vorba aici de stabilirea lui Cristos într-o locuință permanentă, opusă celei temporare, și are în vedere atât plinătatea Dumnezeirii care rămâne în Cristos (Col. 2:9) cât și plinătatea lui Cristos în inimile credincioșilor (v. 17). (2) Ca să fie înrădăcinați și întemeiați în dragoste (v.17). Dragostea este considerată a fi solul în care credincioșii trebuie să se înrădăcineze și să crească, cât și temelia pe care trebuie să-și zidească viața. (3) Să cunoască dragostea lui Cristos (v. 19). Credincioșii au nevoie de o pricepere specială pentru a o cunoaște și de aceea este nevoie de intervenția lui Dumnezeu. (4) Să ajungă plini de toată plinătatea lui Dumnezeu. Noi trebuie să continuăm să fim umpluți de Duhul Sfânt (5:18), iar biserica, deși este deja plinătatea lui Cristos (1:23), trebuie încă „să crească în El”, până când va atinge plinătatea Lui (4:13-16). Plinătatea sau perfecțiunea lui Dumnezeu devine standardul sau nivelul până la care noi trebuie să fim umpluți. Aceasta este perspectiva escatologică care explică cum biserica, care este deja plinătate (1:23; Col. 2:10) trebuie încă să fie umplută și să atingă plinătatea. Dumnezeu așteaptă ca noi să creștem zilnic spre acea plinătate finală pe măsură ce suntem transformați de Duhul Sfânt în asemănarea cu Cristos (2 Cor. 3:18). Scopul final al lui Dumnezeu, în ceea ce face El în biserică, este slava Lui (v. 21). Dumnezeu va fi perfect glorificat în Biserică, atunci când ea va împărtăși pe deplin gloria Lui (3:13; 5:27).

 

- În Efes. 4:7-16 Pavel arată că harul lui Cristos dă diferite daruri, prin care Dumnezeu echipează pe copiii Lui pentru slujire, în vederea zidirii bisericii Sale. Cristos S-a înălțat la dreapta lui Dumnezeu ca învingător. Deși, El s-a coborât în adâncimea umilinței (Fil. 2:5-11), Dumnezeu L-a înălțat nespus de mult (1:20), deasupra cerurilor, pentru a „umple toate lucrurile” (v. 10). Ca rezultat al înălțării Sale Cristos a turnat peste biserica, în care El domnește, atât Duhul Sfânt cât și darurile Duhului; aceasta în vederea zidirii ei, a maturizării ei. Pavel arată că Domnul a dat bisericii Sale apostolii și proorocii care au așezat temelia Bisericii (2:20; 3:6). Noi astăzi avem Sfânta Scriptură ca și revelație directă scrisă de la Dumnezeu, prin mijlocirea apostolilor și profeților. La Sfânta Scriptură noi nu mai putem adăuga nimic (Apoc. 22:18-19), pentru că în ea noi avem tot ceea ce privește cunoașterea planului lui Dumnezeu pentru mântuire și învățătura care ne poate echipa în vederea trăirii și slujirii lui Dumnezeu (2 Tim. 3:14-17). Evangheliștii sunt cei prin care Evanghelia este vestită și explicată pentru toți oamenii. Ei au existat și există în toată istoria bisericii. Păstorii și învățătorii sunt chemați să păstorească și să hrănească turma lui Dumnezeu. Astfel, apostolii și proorocii au așezat temelia bisericii, evangheliștii extind biserica înspre afară, iar păstorii și învățătorii o zidesc și o consolidează înăuntru. Scopul darurilor spirituale este, în primul rând, desăvârșirea sfinților (v. 12). Apare aici termenul „desăvârșire” în sens de echipare a lor. În al doilea rând, scopul darurilor este slujirea în biserică. Desăvârșirea (echiparea) sfinților are în vedere lucrarea de slujire a lor. Nu este o slujire doar a păstorilor (a conducătorilor bisericii), ci este vorba despre slujirea tuturor sfinților din biserică. În al 3-lea rând, scopul slujirii este zidirea bisericii (2:21; 1 Cor. 14:3-5,12,26). Iar în al 4-lea rând, scopul final al zidirii bisericii este maturitatea și unitatea ei, care rezultă din cunoașterea lui Cristos (3:18-19; 4:13-15). Conform Col. 1:28 se are în vedere (în cadrul zidirii întregii biserici) zidirea (desăvârșirea) fiecărui credincios. Biserica, aici în Efeseni, este văzută ca un singur organism, ca trup al lui Cristos. Scopul zidirii bisericii este deci ajungerea la maturitatea și plinătatea lui Cristos (v. 13; 1:23; 3:19). Maturitatea întregii biserici depinde însă de maturitatea fiecărui membru în parte (v. 14-15). În contrast cu instabilitatea doctrinară (semn al lipsei de maturitate), noi ar trebui să fim „credincioși adevărului în dragoste” (v. 15). Relația Cristos – biserică (cap-trup – conf. Col. 2:19) are în vedere ideea că Cristos este scopul și sursa creșterii bisericii.

 

- În Efes. 5:25-27 ni se arată că relațiile dintre soți în familie exprimă relația dintre Cristos și Biserică. Cristos Și-a iubit Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea. Scopul sacrificiului lui Cristos, pentru Biserica Lui, a fost: (1) Ca să o sfințească, după ce a curățit-o (v. 26). Sfințirea implică o punere de o parte pentru a realiza puritatea morală. Sfințirea este realizată prin „spălarea cu apă prin Cuvânt” și apoi prin transformarea caracterului și comportamentului bisericii prin puterea Duhului Sfânt care locuiește în ea. (2) Ca să „înfățișeze înaintea Lui această Biserică…” (v. 27). Aceasta va avea loc atunci când se va întoarce Cristos ca să o ia la Sine, în glorie. Aici, gloria cu care Biserica este văzută ca mireasă împodobită este elaborată în termeni de perfecțiune morală. Frumusețea ei trebuie să fie bine proporționată și neumbrită, nemurdărită de nimic. Conform 4:1-16, Biserica este deja sfântă și fără prihană, dar ea crește în aceste calități, devenind glorioasă în ceruri. Acesta este finalul spre care Cristos a început să lucreze și continuă să lucreze.

 

- În Filip. 3:4-16, Pavel se ridică împotriva oponenților lui, împotriva celor care proclamau mesajul neprihănirii personale și a perfecțiunii care era atinsă „acum” prin circumcizie și prin împlinirea unor legi ceremoniale. El îi avertizează pe credincioșii din Filipi să nu accepte modul de gândire al oponenților lui, a căror sfârșit va fi „pierzarea” (v. 19). Pavel a acceptat să socotească ca un gunoi toate lucrurile cu care se lăudase în viața sa fără Cristos. Pavel a socotit toate avantajele trecute ca o pierdere și continuă și în prezent să le socotească așa. Motivul este „prețul nespus de mare al cunoașterii (al câștigării) lui Cristos Isus (v. 8). Pavel vrea să-L câștige pe Cristos, și să-L câștige în mod deplin (v. 9-11). Pentru Pavel viața este o alergare spre a cunoaște tot mai mult maiestatea lui Cristos. El afirmă că în prezent nimeni nu este încă „desăvârșit”; nici măcar el nu a ajuns încă desăvârșit (v. 12). A cunoaște măreția de necuprins a lui Cristos cere o viață care depășește cadrul acestei vieți. Pavel, este însă hotărât să alerge „înainte” (v. 12). De aceea, și credincioșii din biserică trebuie să facă la fel ca și Pavel. Este interesant să vedem că Pavel vorbește despre o „desăvârșire” prezentă (v. 15 – acesta este statutul tuturor care sunt „în Cristos”). În același timp, el vorbește despre procesul „desăvârșirii” care se va încheia la sfârșitul vieții de credință a sfinților Domnului – de aceea, toți trebuie să ne înscriem în această alergare spre împlinirea desăvârșirii noastre spirituale, în Cristos (v. 13-16).

 

- Pentru că în biserica din Colose a apărut o învățătură care cerea credincioșilor să atingă plinătatea lui Dumnezeu prin umilire voluntară (prin practici ascetice – 2:18-21), prin închinare la îngeri (ca intermediari între Dumnezeu și om (2:18), prin reținere de la anumite mâncăruri și băuturi, cât și prin respectarea anumitor sărbători și zile ceremoniale (2:16), Pavel răspunde acestei erezii, în Colos. 1:15-20, printr-o prezentare pozitivă a persoanei lui Cristos. El a arătat că toate filozofiile, puterile spirituale, ceremoniile și restricțiile Legii, sunt de importanță secundară în comparație cu poziția de superioritate absolută a lui Cristos. Cristos este „Domn” în creație și răscumpărare. El este „chipul Dumnezeului celui nevăzut” (v. 15). El este „Capul trupului, al Bisericii” (v. 18). În El locuiește trupește „toată plinătatea Dumnezeirii” (v. 19; 2:9). Deci, Cristos, este suprem peste toată creația, peste Biserică și peste întreaga lucrare răscumpărătoare.

 

- În Colos. 1:21-23 se continuă linia gândirii din pasajul anterior, în ceea ce privește sfera răscumpărării. Sfinții din Colose erau străini și vrăjmași, în afara armoniei și voii lui Dumnezeu (v. 21; Efes. 2:1-3). Erau ostili față de Dumnezeu, prin faptele lor rele. Dar, Dumnezeu, prin moartea lui Cristos, i-a scos din această stare și i-a împăcat cu El și unii cu alții. Scopul împăcării lor este acela ca ei să fie prezentați „sfinți, fără prihană și fără vină” înaintea Lui.  Aceasta se va întâmpla în viitor „în ziua venirii Domnului nostru Isus Cristos” (1 Cor. 1:8). Înfățișarea înaintea lui Dumnezeu sfinți, fără prihană și fără vină, necesită rămânerea lor în continuare în credința evangheliei. Evanghelia are origine și putere divină (Rom. 1:16-17). Aceasta stă în puternic contrast cu învățătura eretică care a apărut în biserica din Colose.

 

- În Colos. 1:24-2:5, Pavel arată care este misiunea lui în lucrarea lui Dumnezeu. El afirmă că „împlinește ce lipsește suferințelor lui Cristos” pentru biserica Domnului (1:24). Isprăvnicia lui are de-a face cu planul lui Dumnezeu, adică taina Sa (Efes. 1:10; 3:2,9-10). Scopul lui Dumnezeu pentru Pavel este să întregească Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că el trebuie să vestească taina lui Dumnezeu. Este vorba despre o taină escatologică, care a fost ținută ascunsă din veșnicii și în veacurile trecute, dar acum Dumnezeu a descoperit-o sfinților Lui. Conținutul acestei taine, revelată acum, este „Cristos în voi, nădejdea slavei”. Ea a fost făcută cunoscută prin propovăduirea Evangheliei tuturor sfinților Domnului. Este vorba despre întreaga lucrare a lui Dumnezeu în Cristos și binecuvântările escatologice pentru comunitatea Lui care derivă din aceasta. Scopul întregii instruiri în Evanghelia lui Cristos este  „ca să înfățișăm pe orice om desăvârșit în Cristos” (1:28). Când Pavel vorbește despre desăvârșire are în vedere viitorul escatologic. Toți sfinții, fără nici o excepție, trebuie să atingă desăvârșirea. Aceasta va fi realizată complet, însă numai în final (1 Tes. 3:13; 5:23). Toată energia lui Pavel este canalizată spre acest scop (1:29). Pavel dorește ca credincioșii din Colose „să capete toate bogățiile plinătății de pricepere”, pentru a cunoaște taina lui Dumnezeu „adică pe Cristos” (2:2). În Cristos sunt depozitate toate comorile înțelepciunii și științei (2:3; Prov. 8). De aceea, ei nu trebuie să dea crezare învățătorilor falși.

 

- În Colos. 2:6-15 Pavel spune că antidotul pentru erezia apărută în biserica din Colose este Cristos în toată plinătatea Lui. „În Cristos” este motivul principal al pasajului. El le amintește celor sfinți din Colose că ei l-au primit pe Cristos prin credință. Astfel că ei tot prin credință în El trebuie să umble în continuarea vieții lor. Acest lucru este posibil prin înrădăcinarea, zidirea și întărirea lor prin credință în Cristos, după învățăturile care le-au fost date și sporind în credință cu mulțumiri către Dumnezeu. Dumnezeu este astfel la lucru în viața lor. De aceea, sfinții trebuie să nu dea voie niciunei filozofii omenești, niciunei tradiții de-ale oamenilor ca să-i amăgească. Sfinții au totul deplin în Cristos (v. 9-10).

 

- În 1 Tes. 3:11-13, Pavel îi încurajează pe credincioșii din Tesalonic arătându-le că Dumnezeu va asigura răscumpărarea tuturor celor care au crezut în El. Ei trebuie să vegheze în perspectiva revenirii glorioase a Domnului. Pavel dorește să ajungă în biserica din Tesalonic pentru a putea împlini ce mai lipsește credinței lor, să contribuie la desăvârșirea acesteia. În procesul creșterii lor spirituale, Pavel înțelege că ei au nevoie de implicarea lui Dumnezeu dar și de implicarea sa pastorală. Dragostea, care este „legătura desăvârșirii” (Col. 3:14), este cadrul în care se poate realiza zidirea spirituală a fiecăruia dintre ei cât și a bisericii ca întreg. Revenirea Domnului Isus Cristos nu este doar evenimentul de la sfârșitul istoriei care aduce satisfacție credincioșilor, ci este și o puternică motivație la o viață sfântă și la o slujire plină de credincioșie.

 

- În 1 Tes. 5:23-24 avem o rugăciune a lui Pavel către Dumnezeu, în vederea desăvârșirii spirituale a credincioșilor. Pavel se roagă ca Dumnezeu să-i sfințească pe deplin pe cei credincioși. Avem aici sfârșitul (completarea) procesului sfințirii. Pavel dorește ca procesul sfințirii să fie pe deplin realizat și să atingă toate zonele vieții. Pavel ar vrea ca întreaga personalitate a credincioșilor (duhul, sufletul și trupul lor) să fie păzite întregi, fără prihană la revenirea Domnului (deci sfințire completă – vezi și Iac. 1:4). Pavel este convins că Dumnezeu va asigura și harul necesar pentru ca sfințirea să fie realizată (vezi și Filip. 1:6). Conformarea cu chipul lui Cristos este scopul și culminarea sfințirii.

 

- În 2 Tim. 3:14-17, Pavel se adresează ucenicului său mai tînăr, Timotei. Timotei este îndemnat să fie altfel decât oamenii răi și păcătoși din vremurile din urmă. El trebuie să rămână în învățătura Sfintelor Scripturi. Sfintele Scripturi reprezintă pentru toți ucenicii lui Cristos o mărturie plină de tărie și autoritate pe care ei își pot baza viața, în cele mai dificile condiții chiar. De asemenea, Sfintele Scripturi pot asigura înțelepciunea „care duce la mântuire prin credința în Cristos Isus”. Pe de altă parte, ele pot conduce pe credincios în trăirea în neprihănirea lui Dumnezeu. Toată Scriptura a fost insuflată (inspirată) de Dumnezeu. Scopul procesului de instruire (v. 16) este acela ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit (deplin matur, deplin echipat și abilitat) în vederea îndeplinirii oricărei lucrări bune, la care Dumnezeu îl cheamă. Așadar, Sfânta Scriptură este în măsură să ofere o echipare desăvârșită pe toate planurile, pentru ca lucrarea lui Dumnezeu să fie pe deplin realizată în cel credincios.

 

O privire de ansamblu a tuturor textelor prezentate mai sus ne oferă o înțelegere cuprinzătoare a elementelor desăvârșirii din gândirea lui Pavel.

 

- Cristos este desăvârșirea lui Dumnezeu pentru cei credincioși. El este nu numai scopul acesteia ci și generatorul și împlinitorul ei. El este măsura deplinei maturități spre care trebuie să tindă toți credincioșii (Efes. 4:13; Rom. 8:29; 2 Cor. 3:18; 1 Ioan 3:1-3).

 

- Cei care sunt „în Cristos” sunt deja desăvârșiți prin poziția lor, în sensul că au „totul deplin în El” (Col. 2:9-10). În același timp, ei nu au ajuns încă desăvârșiți. Există un proces al desăvârșirii care începe din momentul convertirii lor și va fi finalizat la revenirea lui Cristos în toată gloria Lui.

 

- Pavel vorbește despre o desăvârșire personală a fiecărui credincios și, în același timp, el vorbește despre o desăvârșire corporativă (a întregii biserici a lui Cristos).

 

- Pavel vorbește, de asemenea, despre un proces al desăvârșirii în care este implicată întreaga biserică împreună cu toate mădularele ei. În acest proces este implicat în mod direct Dumnezeu Însuși prin Duhul Său. De asemenea, sunt implicați toți oamenii împuterniciți de Dumnezeu și fiecare credincios în parte. Realizarea acestui proces al desăvârșirii presupune un plan conceput de Dumnezeu și care se află consemnat în Cuvântul Evangheliei, o intervenție a Dumnezeirii în echiparea credincioșilor și direcționat conform cuvântului Scripturii, și un cadru de dragoste sfântă.

 

-  Pavel arată că cei credincioși sunt chemați să-și pună toată încrederea în Dumnezeu pentru desăvârșirea lor. Nu există nici o altă cale spre desăvârșire în afară de Cristos. Doar „în Cristos” se poate realiza desăvârșirea spirituală a credincioșilor.

 

3.    Aspecte practice ale conceptului desăvârșirii

Conceptul „desăvârșirii” trebuie adus la nivelul actual de înțelegere al acestui timp și el trebuie să fie relevant în contextul vieții și problemelor actuale.

 

a.    Devieri de la adevărul scriptural privind conceptul „desăvârșirii”

 

- Legalismul – Pavel vorbește mult despre legalism. Legalismul este sistemul de gândire și practică care promovează obținerea mântuirii, dar și a desăvârșirii pe calea respectării exterioare a ritualurilor legii, ale poruncilor (vezi, de ex., Galateni, Filipeni, Coloseni). Prin legalism este înlăturat Cristos ca și cale unică spre desăvârșire. Noi trebuie să respingem legalismul prin a ne pune toată încrederea în Domnul Ius Cristos și a umbla cârmuiți de Duhul Sfânt (Gal. 2:16,20; 5:16).

- Filozofiile omenești – Ele rezultă din gândirea și tradițiile oamenilor. Acestea sunt însă „o amăgire deșartă” (Col. 2:8). Soluția împotriva lor este Cristos, în care locuiește toată plinătatea Dumnezeirii (Col. 2:9-10).

 

- Căutarea spiritualității – Mulți creștini caută experiențe spirituale înalte, mistice, sau trăiri extatice (vezi 1 Cor.). În acest sens s-a ajuns ca să fie deformată înțelegerea lucrării Duhului Sfânt (vezi, de ex., mișcarea carismatică). Desăvârșirea în sens biblic înseamnă manifestarea plinătății lui Cristos în Biserica Lui. Dragostea este de fapt „legătura desăvârșirii” (Col. 3:14).

 

- Perfecționismul ca și extremism teologic – În istoria bisericii au existat diverse păreri cu privire la momentul încheierii procesului sfințirii. Unii consideră că, din moment ce sunt sfinți în Cristos, ei nu mai pot păcătui în timpul vieții pământești; ei sunt de fapt „perfecți” în ceea ce privește procesul sfințirii (vezi John Wesley). Asemenea credincioși consideră că au ajuns la desăvârșire încă de pe pământ și nu mai au nevoie de mijloacele harului lui Dumnezeu. Asemenea credincioși vorbesc despre o a 2-a lucrare a harului în viața lor, care le permite să nu mai păcătuiască deloc. Scriptura îndeamnă însă pe credincios să-și ducă „pănă la capăt mântuirea” lui (Filip. 2:12). Pavel a considerat că încă nu a ajuns la desăvârșire aici pe pământ, dar aleargă spre ea (Filip. 3:13-14).

 

b.    Locul și rolul desăvârșirii în procesul sfințirii credincioșilor

 

Chemarea la sfințire este foarte clară în Scriptură (vezi 1 Tes. 4:7; Evr. 12:14). Noi trebuie să cunoaștem acele elemente care ne țin până la capăt în procesul sfințirii credincioșilor:

 

- Rolul și locul plinătății lui Cristos în procesul sfințirii – Pavel a fost total transformat în viața lui de revelația lui Cristos Domnul. Pentru El Cristos a fost totul (Filip. 4:13). În Filip. 3:8, Pavel spune că pentru Cristos a pierdut totul. De aceea, El se roagă lui Dumnezeu pentru ca sfinții Domnului să aibă o cunoaștere profundă, prin Duhul lui Dumnezeu, a lui Cristos și a ceea ce ei au în El (Efes. 1:17-23; 3:14-21).

 

- Rolul și locul gloriei viitoare a copiilor lui Dumnezeu în acest proces al sfințirii – Este foarte importantă ținta din fața ochilor credincioșilor. Despre Moise se spune că a avut privirea „pironită” spre răsplătire (Evr. 11:26). Acest lucru l-a ținut pe el credincios până la capăt. Perpectiva gloriei copiilor lui Dumnezeu este una dintre cele mai puternice motivații de a stărui până la capăt pe drumul desăvârșirii (vezi Rom. 8:17-39).

 

- Rolul și locul unor factori în procesul sfințirii spre desăvârșire – (1) Duhul Sfânt are un rol decisiv în ajungerea la desăvârșire. Noi trebuie să cunoaștem corect învățătura Scripturii despre persoana și lucrarea Duhului Sfânt în acest proces al sfințirii. Duhul Sfânt îi pecetluiește pe credincioși în vederea mântuirii viitoare (Efes. 1:13-14). Duhul Sfânt dă daruri în vederea zidirii bisericii (1 Cor. 12:1-11). Duhul Sfânt îi ajută pe credincioși pe tot drumul spre desăvârșire (Rom. 8:26-30). Duhul Sfânt îi transformă pe credincioși din slavă în slavă asemenea lui Cristos (2 Cor. 3:18). (2) Cuvântul lui Dumnezeu are un rol deosebit în echiparea credincioșilor în vederea mântuirii și al slujirii sfinte (2 Tim. 3:14-17; Fap. 20:32). (3) Rugăciunea și lupta în rugăciune sunt legate foarte puternic de progresul spre desăvârșire a credincioșilor (Efes. 1:15-21; 3:14-21; 1 Tes. 3:10-13).

 

c.            Locul și rolul desăvârșirii în înțelegerea locului și rolului bisericii locale

 

Biserica este trupul lui Cristos, plinătatea Lui (Efes. 1:22-23). Este vorba aici despre biserica universală. Biserica locală este, de asemenea, avută în vedere, atunci când vorbim despre lucrarea lui Dumnezeu (vezi epistolele NT; vezi scrisorile Domnului către cele șapte biserici din Apoc. 2-3). Noi trebuie să înțelegem corect conceptul de biserică ca „plinătate a lui Cristos”, din care să rezulte în mod corect conceptul de zidire a bisericii și de slujire a credincioșilor în vederea zidirii bisericii.

 

- Pericolul individualismuluiDin moment ce biserica este Trupul lui Cristos, mădularele lui nu pot fi considerate a trăi sau a sluji în mod individual, fără a ține cont de celelalte mădulare. Fiecare mădular trăiește prin slujirea celorlalte mădulare și el însuși își îndeplinește menirea ca mădular în a contribui la zidirea celorlalte mădulare (vezi 1 Cor. 12-13; Efes. 1:7-16). Acest lucru este valabil și la nivel de individ și la nivel de biserică locală individuală. Procesul sfințirii și maturizării se derulează împreună ca mădulare în trup.

 

- Pericolul uniformității Desăvârșirea este văzută ca fiind unitatea credinței și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, ca fiind atingerea statutului de maturitate a trupului lui Cristos (Efes. 4:1-16; 1 Cor. 12). Aici însă nu este vorba despre uniformitate, ci despre unitate în diversitate. Este un singur Domn, o singură credință și un singur botez (Efes. 4:5). „Dar, fiecăruia din noi harul i-a fost dat după măsura darului lui Cristos” (Efes. 4:7). Duhul Sfânt dă fiecărui credincios un anumit dar în vederea slujirii bisericii. Darul este unic, așa cum și credinciosul este unic în biserică. Avem deci în biserică o multitudine de credincioși, o multitudine de slujiri, o mulțime de lucrări, exact ca și mădularele într-un trup. Ele sunt diferite dar lucrează într-o armonie deplină, călăuzite de Un singur Domn, de Un singur Duh și de Un singur Dumnezeu (1 Cor. 12:4-6).

 

Așadar, Biserica, ca trup al lui Cristos, este imaginea desăvârșirii lui Cristos. Este deci nevoie de o viziune scripturală a Bisericii în edificarea bisericii locale, iar căutarea desăvârșirii își atinge obiectivul doar în contextul Bisericii.

 

d.            Locul și rolul lucrării pastorale în procesul desăvârșirii

 

Lucrarea pastorală are un rol foarte important în procesul desăvârșirii. El trebuie cunoscut și aplicat. Pavel îi îndeamnă pe prezbiterii bisericii din Efes să ia seama la tot ce se întâmplă în biserică (Fap. 20:28). În ceea ce privește procesul desăvârșirii, Pavel afirmă despre lucrarea lui: „Pe El Îl propovăduim noi, şi sfătuim pe orice om, şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om, desăvârşit în Hristos Isus” (Col. 1:28). El a privit lucrarea sa apostolică cât și cea pastorală din perspectiva desăvârșirii credincioșilor. Așa ar trebui să privim și noi lucrarea pastorală.

 

Păstorul este un ispravnic al harului lui Dumnezeu, al tainelor Sale (1 Cor. 4:1-2; 1 Pet. 4:10-11). Este vorba aici despre lucrurile pe care Dumnezeu le-a descoperit oamenilor despre Sine Însuși și care sunt menționate în Sfânta Scriptură (vezi Efes. 3; Col. 1:25-29; 1 Cor. 2). Lucrarea pastorală presupune o administrare plină dreptate și de înțelepciune a tuturor lucrurilor lui Dumnezeu în vederea desăvârșirii credincioșilor (Col. 2:1-3; 1 Tim. 4:13-16; 2 Tim. 2; 3:14-17).

 

Păstorul este un martor al lui Dumnezeu. În Filip. 3 Pavel își prezintă mărturia sa personală cu privire la felul în care Dumnezeu a lucrat și lucrează desăvârșirea în viața lui. De aceea, El a putut spune: „Urmați-mă pe mine fraților și uitați-vă bine la cei ce se poartă după pilda pe care o aveți în noi” (Filip. 3:17).

 

Păstorul este un părinte spiritual. Pavel a acordat atenție fiecărui credincios pentru ca fiecare să crească spre desăvârșire (Col. 1:28; Fap. 20:31). Pavel a arătat o dragoste părintească față de credincioși (1 Tes. 1:7). De asemenea El i-a hrănit cu cuvântul lui Dumnezeu, în vederea desăvârșirii sfinților (2 Tim. 3:14-17). El s-a ostenit cu mare luptă și sacrificiu în acest sens (Col. 1:29-2:3; 2 Cor. 4). Așadar, lucrarea pastorală trebuie abordată din perspectiva desăvârșirii credincioșilor în Cristos (vezi toate rugăciunile lui Pavel din epistolele sale).

 

Noi trebuie să avem o înțelegere corectă a lucrării lui Dumnezeu în bisericile care sunt ale lui Cristos. Noi trebuie să ne îndeplinim lucrarea la care ne-a chemat Dumnezeu în vederea îndeplinirii scopului pe care Domnul nostru îl are în biserică, adică zidirea ei în vederea desăvârșirii credincioșilor, a maturizării lor, pentru a ajunge la Cel care este Capul bisericii – Cristos Domnul (Efes. 4:11-16).  AMIN.

horizontal rule

Viorel ArdeleanSuveranitatea lui Dumnezeu


de Ardelean Viorel

(Continuare din numărul anterior)

 

 

Eternitatea, condiţie necesară a suveranităţii
 

Einsten, marele fizician, a schimbat viziunea omului despre univers şi existenţă. El a imaginat lumea ca o sferă spaţiu-timp. În interiorul acestei cerc totul decurge în timp şi spaţiu şi se desfăşoară pe baza principiului fundamental al cauzei şi efectului. În afara acestei sfere există o altă realitate, fiinţe care nu sunt aici sau acolo, pentru ele nu există timp. Timpul în acest caz este o permanenţă: acum.[1] Este necesar a face precizarea că Einsten, a fost supus şi el limitelor umane, iar afirmaţia sa care este numai o analogie, este totuşi adevărată cel puţin din punctul de vedere uman. Biblia declară acest lucru înaintea ştiinţei. În originalul ebraic textul spune:„..a cărui locuinţă este veşnicia..” (Isaia 57:15) O fiinţă din afara sistemului spaţiu – timp, poate fi cunoscută doar atât cât decide Ea să se descopere, sau să ne comunice. Textul din Ioan 1:18 este clar în această privinţă. Limitele elementelor spaţiu – timp ne opresc să-L cunoaştem pe Dumnezeu prin gândire sau prin deducţie logice.[2] Înţelegem aceste lucruri doar în mod teoretic şi parţial prin comparaţie. Dumnezeu nu are început, nici sfârşit, nu are o succesiune de momente. El vede toate evenimentul în acelaşi timp. (Ps.33:13).[3] Pentru noi foarte rar se întâmplă să percepem o comprimare sau o dilatare a timpului şi atunci la modul relativ. Este cazul marinarilor în timpul furtunii, când minutele se transformă în ore, sau când aştepţi ceva, o perioadă fără evenimente, când timpul parcă încremeneşte în loc. În percepţia lui Dumnezeu orice perioadă foarte lungă de timp, înseamnă ca şi cum s-ar fi întâmplat deja acum şi orice perioadă scurtă de timp este ca şi cum ar exista o veşnicie. Dumnezeu vede şi cunoaşte toate faptele din timpul trecut, contemporan şi viitor în egală măsură.[4] Omul are şi un caracter schimbător datorită factorilor de vrâstă educaţie, mediu şi credinţă. Dar Dumnezeu imuabil înseamnă un Dumnezeu care nu se schimbă în fiinţă, ţel şi făgăduinţă şi totuşi El acţionează, simte emoţii diferite în situaţii diferite. Faptul că Dumnezeu este capabil să simtă emoţii nu-I afectează caracterul neschimbător. Dumnezeu există prin caracter şi realitatea Sa.[5]

Dumnezeu există din veşnicie. E un paradox pe care trebuie să-l acceptăm prin credinţă. Este imposibil pentru minţile noastre limitate, să concepem ceva care există înaintea timpului, dar aceasta este o componentă necesară a conceptului de Dumnezeu omnipotent. Omnipotenţa gândită în alţi termeni îşi pierde caracterul de adevăr. Universul este un continuu de timp, spaţiu, şi masă / energie. Nici unul nu poate avea o existenţă obiectivă independentă faţă de celelalte. Începutul timpului trebuie să fie concomitent cu cel al spaţiului şi al energiei. Acest lucru este acceptat şi de către ştiinţa. Dar înaintea ştiinţei Biblia face afirmaţia: „La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul ”. (Gen.1:1), adică a adus spaţiul şi materia într-un cadru temporal. Aceasta este o acţiune completă. El le-a creat odată la început pentru totdeauna. Conceptul de evoluţia a universului este o invenţie pur omenească. Atunci când omul refuză credinţa care este darul lui Dumnezeu, este gata să creadă orice absurditate. Totul a fost chemat în fiinţă de către Dumnezeu, universul, legile sale, sistemele şi procesele fundamentale, speciile şi creaturile vii din univers, doar El este singur veşnic şi omnipotent.[6]

Înainte ca Dumnezeu să creeze universul nu a existat timp, sau cel puţin nu în dimensiunea percepută de noi, sau în genul succesiunii zilelor şi nopţilor. Când Dumnezeu a creat universul a creat şi timpul. Noţiunea de veşnicie, timp nedefinit, absenţa timpului, sau alte dimensiuni, ne duce cu gândul în domeniul matematicii la conceptul de „şiruri” care nu au capete, o analogie care este totuşi destul de subţire. Dumnezeu vede toate lucrurile egale, la fel. O mie de ani sunt ca o zi şi o zi ca o mie de ani. (2.Petru 3:8); (Psalmul 90). Nimic nu poate să-L limiteze pe Creator. Cum Dumnezeu este nelimitat în raport cu timpul tot aşa este nelimitat în raport cu spaţiul.[7] Dumnezeu este în afara spaţiului, şi timpului, ele nu pot să-L cuprindă, fiindcă El le-a adus în existenţă. Dumnezeu îşi descopere veşnicia şi prin Numele Său. Eu sunt Cel ce este. Cuvântul Yahweh sugerează eternitatea fiinţei lui divine, „Eternul”, „Cel care există veşnic” (Ps 102:24).[8] Dumnezeu se descopere poporului Său prin legi şi profeţi. Vechiul Testament este plin de declaraţii referitoare la Eternitatea lui Yahveh în contrast cu caracterul efemer al tuturor lucrurilor ( Ps.90:1-4), la faptul că Dumnezeul lui Israel nu moare (Hab.1:12), iar termenii eternitate şi Yahweh sunt câteodată sinonimi. El reaminteşte mereu poporului cine este Domnul. El este YAHWEH, Dumnezeul promisiunii legământului, al relaţiilor garantate de legământ. Dumnezeu are o grijă răscumpărătoare eficace faţă de poporul Său şi de lumea întreagă, care este nu doar o menţionare a istoriei trecute, sau o speranţă viitoare, ci este. Se pune accentul pe ceva permanent, ceva care nu poate fi afectat de trecerea timpului. Calvin a observat că timpul viitor primea în ebraică aceiaşi putere ca şi actualul.” El există prin Sine şi astfel dă viaţă şi existenţă fiecărei făpturi.” Yahweh este” Dumnezeul părinţilor voştri” (Ex. 3:15). Părinţii au trăit cu secole în urmă dar El este acelaşi.[9]

Dilema omului secularizat este următoarea: pentru a se salva de nihilismul şi lipsa de valoare individuală, el îşi angajează existenţa în valori şi direcţii pe care nici naturalismul, şi umanismul nu le poate apăra. Pentru a scăpa de deciziile spirituale pretinse de Dumnezeul Bibliei, el substituie o obligaţie personală destinată unui final destinaţii limitat. Acest lucru îl duce într-o fundătură din care niciodată nu va putea să iasă. Mult lăudata independenţă a omului nu i-a înfrânt conştiinţa unui dat impersonal şi a lipsei de semnificaţie umană, iar speranţele sale întemeiate pe tehnologie cedează în faţa contigenţei. Faptul că totul se leagă de timp, înseamnă că totul este condamnat la pieire.[10] Omul refuză cu încăpăţânare oferta lui Dumnezeu care îi descopere adevărul şi caută alternative care nu vor fi niciodată viabile. Teoria seculară a contigenţei comprehensive, nu permite o dimensiune transcendentă a existenţei. Dumnezeu este exilat din macrocosm, istorie, chiar şi ca obiectiv autentic al gândirii, şi nici o dumnezeire transcendentă sau imanentă nu cuprinde vreo semnificaţie cognitivă. Dumnezeu este împins spre zonele periferice aproape în toate domeniile de interes ale fiinţei umane. Omul secular l-a alungat pe Dumnezeul creaţiei şi respinge o regulă continuă a direcţiei şi valorilor, aşezând întreaga vieţuire, trai, justeţe şi importanţă într-un mediu condiţionat şi vremelnic. Adevărul este precizat în afara oricărei dimensiuni sacre.[11] Dar abordând o asemenea poziţie omenirea are de înfruntat probleme foarte serioase pe care nu le poate depăşii. Spaţiul şi timpul sunt problemele omului, pentru că este limitat de ele.[12] Imaginând depăşirea vitezei lumini, utilizând conceptul de spaţiu curbat, fenomenul de încetinire a timpului la viteze foarte mari, sau ideea de tinereţe fără bătrâneţe, aceste nu sunt altceva decât încercări ale omului de a depăşi aceste limite ale speciei umane. Legat de existenţa speciei umane, el nu poate fi sigur pe viitor, deşi susţine ideea că nu se autodistruge, el este totuşi martor direct şi indirect la moartea unor specii a căror dispariţie nu a fost nici astăzi elucidată. Legat de contigenţă persistă sentimentul caracterului total efemer al realităţii şi experienţei. Dar istoria umanităţii este liniară, ea are un început, o desfăşurare a evenimentelor şi o finalitate în escaton, chiar dacă omul nu acceptă şi luptă pentru a supravieţui ca specie. O implicaţie corelativă a acestei idee a contigenţei depline, a caracterului tranzitoriu şi a relativităţii complete a realităţi şi a experienţei o constituie absoluta autonomie a omului.[13] Făptura doreşte să-L scoată pe Dumnezeu şi din universul spiritual religios, precizând că este vorba şi de creştinătate. Dar Dumnezeu este, era şi vine. (Apoc 1:8), „Expresia cuprinde numele lui Cristos şi include în sine suveranitatea absolută al lui Dumnezeu”.[14] Nu ştim câte din realităţile de astăzi vor rămâne valabile şi în escaton. Biblia rămâne sursa noastră de cunoaştere. Atunci când ne gândim la viitor ne gândim la înviere. Se pune problema filozofică a identităţii. Ce anume va face să fim acelaşi individ la naştere la vrâsta adultă şi în final la înviere. Conchidem că va exista o realitate trupească de un anumit gen.[15] Argumentul învierii ne face să ne întrebăm serios ce este de fapt timpul. „Scriitorii Biblici nu au putut goli atemporalitatea în abstracţii deoarece ei au ştiut că legea raţiunii şi cursul naturii depind de natura şi voia lui Dumnezeu etern şi activ”.[16]

Trecerea timpului ne marchează pe toţi, fiinţe individuale sau umanitatea în general. În contrast Biblia ne prezintă un Dumnezeu care este veşnic. El nu a fost sau va fi ci este. Timpul şi spaţiul nu-L afectează pentru că El le-a creat, le-a adus în fiinţă. Conceptul de eternitate este foarte puţin înţeles într-o lume în care timpul, masa energia şi spaţiul sunt temelia proceselor din univers. Ideea de nemurire îl preocupă pe om, el încearcă să scape din aceste limite dar fără rezultat. Dacă legea a –II- a termodinamicii este corectă, universul nostru va murii. Ştiinţa şi Biblia sunt de acord în acest punct, dar au abordări diferite. Biblia susţine că Dumnezeu a creat universul şi susţine viaţa, până la finalitatea istoriei (Fap.17:25-28). Credinţa în Dumnezeu, în puterea Crucii lui Cristos şi în învierea de apoi este singura speranţă a omului de a atinge nemurirea. Atributul eternităţi lui Dumnezeu este o condiţie a omnipotenţei. Nu se poate imagina o putere reală şi infinită, limitată de timp. El nu poate fi suveran dacă nu este şi veşnic. Condiţionarea este necesară şi este descoperită de revelaţia specială al lui Dumnezeu. Henry sesizează corect legătura intimă dintre ele.

CONCLUZII

Dumnezeu este definit ca spirit infinit şi perfect. Biblia ne prezintă un Dumnezeu veşnic, etern, neafectat de trecerea timpului sau de dimensiune spaţială. Analizând aceste calificative ale lui Dumnezeu Henry, ne pune în faţă condiţiile necesare a Suveranităţii. Nu se poate imagina Suveranitatea lui Dumnezeu condiţionată de timp sau spaţiu. În momentul în care omul refuză adevărul revelat de Dumnezeu, el nu va progresa spiritual ci se va adâncii în crize spirituale şi morale. Păcatul este o realitate în viaţa terestră, el este o ofensă adusă lui Dumnezeu, dar prin apariţia păcatului în lume el nu limitează Suveranitatea lui Dumnezeu. Cei care s-au răzvrătit au fost fiinţe create, îngeri care au căzut şi care l-au înşelat şi pe om. Ele au generat o forţă distructivă în univers dar Dumnezeu ca Suveran a păstrat poporul evreu şi Biserica prin cele mai grele persecuţii şi o va păstra până la împlinirea istoriei. Dacă trecerea timpului marchează ireversibil fiinţa umană, în contrast Dumnezeu nu a fost este şi va fi, ci El este.

Dumnezeu există din veşnicie. El a creat Universul, şi pentru că Dumnezeu este atemporal, a adus în existenţă spaţiul, timpul, energia, legile , sistemele şi procesele fundamentale ale ştiinţei într-un cadru temporal. Ele trec dar El rămâne. Omul doar descopere Creaţia şi legile care guvernează Universul, dar faţă de eternitatea lui Dumnezeu este un bulgăre de ţărână. Asfel se pune accentul pe ceva pe ceva permanent care este Dumnezeu, în contrast cu efemerul, care este omul.

Omul secularizat, ajunge inevitavil într-o fundătură. Conştiinţa omului nu poate fi înfrântă, iar viaţa devin fără sens, şi legat de timp, omul va ajunge în moarte spirituală încă din această viaţă. Dumnezeu este exilat din conştiinţa omului şi împins în zonele laterale, în afara zonelor de interes ale omului, şi necredinciosul dă importanţă unui trai temporar. Dar în momentul în care are o asemenea poziţie omenirea are de înfruntat chestiune foarte serioase pe care nu le poate depăşii. Omul rămâne într-un spaţiu şi timp limitat. Istoria omului este liniară, şi deşi el luptă ca să supravieţuiască ca specie, extinţia va fi finalul, şi va sfârşi în excaton iar sufletul va merge la judecată. Creştinii cred în înviere şi se pune şi problema identităţii, care va exista într-un fel sau altul. Petru l-a recunoscut pe Moise şi Ilie în momentul Schimbării la Faţă, deşii în realitate nu ia văzut niciodată. Acest lucru ne face să ne întrebăm la modul cel mai serios ce este timpul. şi în ce măsură va afecta identitatea noastră. Credinţa în Dumnezeu, în puterea Crucii lui Cristos şi în învierea de apoi este singura speranţă a omului de a atinge nemurirea

Bibliografie:

Ţon Iosif, Să ne cunoaştem Crezul, pag 83- 88.
GRUDEM WAYNE „SYSTEMATIC THEOLOGY pag 168
Henry M. Morris, , Bazele Biblice ale Ştiinţei Moderne Societatea Missionară Română, Wheaton Illinois, S.U.A. 1993 pag 131-132
Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol. 2. pag 267-268.
Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate vol. 1. pag 162.
Charles Hodge, SZSTEMATIC THEOLOGY, vol 1. Introduction, partea 1 Theology, Photolithoprinted by Eerd Many Priting Company Grands Rapids, Michingam, United State of America. Reprinted, September 1989. ISBN 0-8028-8135-1. pag 380
Bunaciu Ioan, Gânduri exegetice asupra cărţii Apocalipsa, Editura „Uniunea Comunităţilor Baptiste din Republica Socialistă România Bucureşti 1989. pag 48
Erickson Millard , „Teologie Creştină” vol 3 pag 392
Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate vol 5 pag 284

Note de subsol:

[1] Ţon Iosif, Să ne cunoaştem Crezul, pag 83- 88.
[2] Ibd. pag 83- 88.
[3] GRUDEM WAYNE „SYSTEMATIC THEOLOGY pag 168
[4] ibd. pag 170
[5] GRUDEM WAYNE „SYSTEMATIC THEOLOGY pag 161-163
[6] Henry M. Morris, , Bazele Biblice ale Ştiinţei Moderne Societatea Missionară Română, Wheaton Illinois, S.U.A. 1993 pag 131-132
[7] GRUDEM WAYNE „SYSTEMATIC THEOLOGY pag 168- 177
[8] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol. 2. pag 267-268.
[9] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate. vol 2. pag 274 - 279
[10] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate vol. 1. pag 162.
[11] Ibd. pag 154-155
[12] Charles Hodge, SZSTEMATIC THEOLOGY, vol 1. Introduction, partea 1 Theology, Photolithoprinted by Eerd Many Priting Company Grands Rapids, Michingam, United State of America. Reprinted, September 1989. ISBN 0-8028-8135-1. pag 380
[13] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 1. pag. 157.
[14] Bunaciu Ioan, Gânduri exegetice asupra cărţii Apocalipsa, Editura „Uniunea Comunităţilor Baptiste din Republica Socialistă România Bucureşti 1989. pag 48
[15] Erickson Millard , „Teologie Creştină” vol 3 pag 392
[16] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate vol 5 pag 284

 

 

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi


 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2014 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate