Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Teologie
 

 

 

Cuprins Publicaţie
Nostra Aetate
Apologetica
Teologie
Hegeomai
Istorie
Pastorala
Studiu Biblic
Site-uri Baptiste
Media

 

 


Pagina de Teologie

 

Partea abstractă a teologiei sistematice

 de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.

 

(CONTINUARE)

 

Capitolul 27

SLUJBLE LUI CRISTOS.

 

TREI slujbe sunt atribuite de Scripturi lui Cristos - cea de profet, preot şi rege.

 

I. CRISTOS CA PROFET.

 

Acest cuvânt poate fi luat în sensul său mai larg de învăţător inspirat.

 

Acest termen este limitat în mod frecvent, în limbajul obişnuit, la unul care prezice evenimente viitoare. Dar în mod literal acesta înseamnă unul care vorbeşte pentru Dumnezeul lui, şi denotă doar un învăţător divin. Astfel se vorbeşte despre Moise ca despre un profet, şi Cristos a fost prevăzut ca un profet care va fi asemenea lui Moise.

 

În legătură cu acesta este termenul Logos, sau Cuvânt, aplicat lui Cristos în primul capitol din Ioan este corespunzător.

 

Cu slujba de învăţător, Cristos a unit, cum era obişnuit referitor la profeţi, predicţia evenimentelor viitoare şi înfăptuirea de minuni. Dar slujba de învăţător a fost lucrarea lui specială ca profet.

 

Această lucrare este realizată în următoarele feluri:

 

1. În revelaţiile personale pe care le-a făcut, înainte de zilele întrupării lui, la primii noştri părinţi, patriarhilor şi altora din zilele lor, lui Moise şi poporului lui Dumnezeu în pustie, la feluriţi alţii, ca Manoah, copiilor din cuptor, etc. Acestea s-au făcut în apariţii cu formă umană, în tufişul arzător, în stâlpul de nor şi foc, în Şechina, etc., etc.

 

2. În revelaţiile inspirate pe care el le-a făcut prin oameni sfinţi din vechime, care au vorbit după cum au fost mişcaţi de Duhul Sfânt. Scripturile Vechiului Testament sunt compuse dintr-o parte din acestea.

 

3. În timpul întrupării lui în timp ce era pe pământ.

 

(1) Personal precum, (a) el a arătat prin faptele lui atributele divine, omnipotenţa, omniscienţa, omniprezenţa, veşnicia existenţei, etc., şi (b) după cum el a arătat dragostea lui Dumnezeu pentru om, ura lui faţă de păcat, şi iubirea lui faţă de sfinţenie şi dreptate în lucrarea de mântuire a omului.

 

(2) Prin instrucţiunile sale, deoarece el a învăţat (a) în cuvinte ucenicilor lui şi altora ceea ce a arătat în persoana lui cu privire la chestiunile arătate mai sus, şi (b) adevărurile legate de împărăţia pe care el urma să o întemeieze, natura ei, supuşii ei, relaţiile pe care ei ar trebui să le aibă unul faţă de altul, faţă de el şi Tatăl, şi destinul lor viitor şi slava cât şi condiţia şi soarta celor care îl vor respinge.

 

4. Prin instrucţiunile pe care el le-a dat prin apostolii săi şi alţi oameni inspiraţi după înălţarea lui.

 

5. Prin revelaţia de sine în vieţile şi caracterul ucenicilor săi adevăraţi în toate vremurile.

 

6. Prin instrucţiunile date prin cuvântul lui predicat în toate vremurile.

 

7. Prin revelaţiile slavei pe care el le va face bisericii celor întâi născuţi în lumea ce va veni.

 

8. Prin revelaţia care prin acestea, el o va face din slava lui Dumnezeu către universul inteligenţelor create.

II. CRISTOS CA PREOT.

 

Slujba de „Preot” este una de numire divină. Cea a lui Cristos corespunde celei de Mare Preot sub economia Mozaică, şi este prevestită de aceasta. Epistola către Evrei arată aceasta foarte clar şi explicit. Totuşi, preoţia lui Cristos este modificată faţă de cea a Marelui Preot în mai multe privinţe. Preoţia lui Cristos este veşnică, este într-o persoană, fără predecesor sau succesor, aducând o jertfă, odată pentru totdeauna; o jertfă care de fapt nu este simbolic eficace, derivând valoare nu doar din numire, ci de asemenea din natura sa. În acest caz, de asemenea, victima este aceeaşi persoană ca Mare Preot. În consecinţă, slujba lui Cristos ca preot trebuie să fie contemplată în aspectul dual de preot şi victimă.

 

1. Ca Preot, el oferă jertfa, punând-o pe altarul de jertfă, şi prin aceasta linişteşte mânia lui Dumnezeu, făcând reconciliere între Dumnezeu şi om, şi asigurând, în prezentarea ei corespunzătoare, înlăturarea vinei şi pedepsei omului.

 

Ca Preot, de asemenea, el mijloceşte înaintea lui Dumnezeu pentru iertarea şi justificarea sau alte binecuvântări pentru toţi pentru care el a murit, în toate privinţele în care moartea lui este disponibilă pentru fiecare.

 

Prima dintre aceste slujbe preoţeşti a fost înfăptuită pe pământ, a doua este înfăptuită în cer. Aceasta nu încetează cu viaţa lui pe pământ, dar el este reprezentat continuând ca un Mare Preot trăind veşnic pentru a face mijlocire pentru noi, Evrei 7:23-25; stând la dreapta lui Dumnezeu, Fapte 2:33-36; Evrei 8:1; 9:12-21. (Vezi legea Marelui Preot Evreu care intra o dată în fiecare an în Evrei 9:27; de asemenea în legea dată în Exod 30:10; Levitic 16:2, 11, 12, 15, 34; vezi de asemenea Evrei 7:27; 10:10. 1 Petru 3:18, îngrădeşte aceasta la suferinţele lor şi nu include jertfa.) Nu este scopul de oferire a jertfei cel care este aici, Evrei 9:24, 25; ci pentru a face mijlocire pentru cei pentru care jertfa deja a fost oferită, Evrei 10:11, 12, 14-18. Aceste pasaje arată că aceasta a fost o jertfă care de fapt a sfinţit (v. 10), şi a purificat (v. 14) pe cei care sunt sfinţiţi.

 

În timp ce nu trebuie să presupunem că el este angajat în rugăciune efectiv vorbită înaintea lui Dumnezeu, de asemenea nu trebuie să înţelegem prin aceasta o simplă influenţă a jertfei lui continuată fără o activitate continuată din partea lui, ci o anumită activitate reală corespunzând de deplin esenţei rugăciunii şi petiţiei, căreia i se datorează toate binecuvântările la care ajunge poporul lui.

 

Această mijlocire este făcută pentru poporul lui, Luca 22:32, Ioan 14:16; 17:9, 15, 20, 24; Efeseni 2:18; Evrei 4:14-16. Pasajele din Isaia 53:12 şi Luca 23:34 au fost citate ca indicând mijlocire care foloseşte într-un anumit sens pentru toţi oamenii. Dar astfel de beneficii nu sunt rezultatul rugăciunii de mijlocire, nici lucrării de ispăşire a lui Cristos care conferă beneficii generale; ci ele vin din co-existenţa necesară a persoanelor astfel ajutate cu cei cărora aparţin beneficiile rezultante ale lucrării de ispăşire.

 

2. Cristos ca victimă.

 

(1) Calificările Lui.

 

(a) Neprihănirea Lui; pentru această poziţie el trebuia să fie pur, sfânt, nevinovat, nepătat, separat de păcătoşi, şi unul în care nu era nici un păcat. El trebuie să fie un Miel nepătat.

 

(b) Umanitatea Lui; pentru ca el să fie de o natură comună cu cei pentru care el a murit, şi ca el să poată fi capabil de a suferi, şi de o astfel de suferinţă cum omul poate îndura.

 

(c) Divinitatea Lui; ca Acuzarea lui cu succes a lucrării să poată fi asigurată, şi ca jertfa lui să poată avea suficient merit pentru a-i răscumpăra pe cei pentru care el a murit.

 

(d) Relaţia Lui federală; pentru ca el să poată fi un substitut potrivit pentru păcătoşi, nu orice dreptate asiguratoare prin ascultare, ci purtând şi înlăturând vina lor prin realizarea ispăşirii pentru ei.

(2) Jertfa. Astfel calificat el a fost oferit ca o victimă; trupul lui către suferinţa care a culminat în moartea lui pe cruce, şi sufletul lui către chinul datorat prezenţei realizate a păcatului imputat, mâniei îndurate de la Dumnezeu, şi separării de favoarea lui Dumnezeu în timp ce suporta acea mânie.

 

III. CRISTOS CA REGE.

 

Cristos i-a anunţat pe ucenicii săi chiar înainte de înălţarea lui, „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ.” Matei 28:18. Petru la Cincizecime a declarat, „că Dumnezeu a făcut Domn şi Hristos pe acest Isus, pe care L-aţi răstignit voi.” Fapte 2:36.

 

Referinţe constante au fost făcute anterior la această împărăţie. Nu s-a vorbit simplu despre ea ca împărăţia lui Dumnezeu, şi împărăţia cerurilor, ci în mod strâns conectată cu Cristos. Luca 22:29, 30; 23:42; Ioan 18:37.

 

1. Cristos ca Dumnezeu-omul este regele Mijlocitor.

 

Ca Fiu al lui Dumnezeu el a avut dreptul de conducere asupra universului. De acesta el s-a golit pe sine şi a devenit om, ca el să poată deveni Mijlocitor şi să facă lucrarea de mântuire. Devenind om el a murit pe cruce. Din această cauză el a fost înălţat, astfel „pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul.” Filipeni 2:6-11. Compară Fapte 2:22-36, în special versetul 36. „Dumnezeu a făcut Domn şi Hristos pe acest Isus, pe care L-aţi răstignit voi.” De asemenea 1 Corinteni 15:24-26.

 

2. Cristos domneşte peste împărăţia lui spirituală, asigurând rezultatul final al întemeierii acelei împărăţii în persoanele din tot poporul lui, „ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană.” Efeseni 5:27.

 

3. El domneşte peste bisericile lui vizibile pe pământ prin legile pe care el le-a dat, prin Duhul prin care el locuieşte în ei, şi prin prevederile lui, stăpânind, verificând, şi realizând toate scopurile lui.

 

4. Regulile asupra acestei luminii ca Rege al Regilor, şi Domn al Domnilor, făcând ca toate lucrurile să lucreze împreună pentru scopurile sale.

 

5. El domneşte asupra universului. Puterea lui nu este limitată la pământ.

 

6. Domnia lui Mijlocitoare nu este îngrădită la supuşi umani, ci se extinde de asemenea asupra îngerilor. Îngerii din cer sunt slujitorii mesagerilor lui.

 

7. El chiar domneşte asupra lui Satan şi asupra îngerilor lui răi. Exerciţiul lor de putere pentru rău este permis doar pentru o vreme. Chiar în acel timp acesta este controlat de Cristos; astfel că acesta este limitat de voinţa lui, şi este, de aceea, cu adevărat supus lui.

 

horizontal rule

Privind urâciunea pustiirii prin ochii Domnului

de Marian Ghita

 

„De aceea, când veți vedea urâciunea pustiirii, despre care a vorbit proorocul Daniel,

așezată în Locul sfânt – cine citește să înțeleagă! – ...” (Matei 24:15)

 

Domnul Isus Cristos nu a răspuns niciodată la întrebările care i-au fost puse, doar pentru a satisface curiozitatea celor care L-au interpelat. El întotdeauna, prin răspunsurile date, a propovăduit cuvântul lui Dumnezeu, i-a învățat pe oameni lecții spirituale și le-a cerut să aplice adevărurile pe care El le-a comunicat (vezi întregul discurs al Domnului – Mat. 24-25). În același timp, El nu a dat toate detaliile legate de lucrurile viitoare, atunci când a vorbit despre viitor; sunt multe lucruri pe care le putem doar presupune iar altele pur și simplu nu le putem cunoaște, atunci când este vorba despre viitor. Domnul nostru a urmărit întotdeauna să ofere o perspectivă corectă cu privire la ceea ce se va întâmpla, pentru ca ascultătorii Lui să poată să trăiască o viață sfântă și plină de încredere înaintea lui Dumnezeu, de-a lungul întregii istorii (Deut. 29:29; Daniel 12:8-10; Ioan 20:18-22). Aceste lucruri sunt valabile cu privire la toate profețiile din Sfânta Scriptură. În acest mod trebuie să privim și ceea ce ne spune Domnul nostru în Matei 24:15.

 

Acest pasaj (Mat. 24:15) ne vorbește despre ceva crucial, atunci când Domnul Isus răspunde la problema „semnului”, care va indica cea de a doua Sa venire și sfârșitul veacului acestuia (Mat. 24:3). Dacă încercăm o identificare a semnelor legate de viitor, din discursul Domnului, am putea vedea patru indicații directe legate de semnele menționate. Le avem în Mat. 24:8,14,15,30. Singurul loc unde apare însă cuvântul „semn” în ceea ce ne spune El este versetul 30 („Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului”). De aceea, ne întrebăm: sunt mai multe semne sau doar un singur semn care va indica revenirea Domnului Isus Cristos? Părerile cercetătorilor Scripturii sunt împărțite în această privință; noi nu dorim să intrăm în această dezbatere teologică. Putem însă să considerăm toate aceste patru referiri, la „semnul” în discuție, ca fiind indicatoare clare în vederea pregătirii noastre pentru momentul revenirii Domnului nostru. Primul indicator (cel din Mat. 24:8), îi pregătește pe sfinții Domnului cu o atitudine de răbdare îndelungă (vezi Rom. 5:2-4; Iac. 1:2-4; 1 Pet. 1:3-9; 2 Pet. 3:8-9,14-16). Există o lucrare a răbdării care trebuie să fie realizată în noi, în vederea desăvârșirii noastre spirituale cerută de gloria Împărăției care va veni. Al doilea indicator (Mat. 24:14) ne vorbește despre lucrarea pe care o are Dumnezeu de făcut în istorie și în care sfinții sunt implicați ca și martori ai lui Cristos. Este o lucrare care trebuie împlinită (Fap. 1:7-8) și fără de care Domnul nu Își va încheia socotelile cu această istorie umană. Domnul pregătește astfel un popor al Lui, prin mântuirea pe care o vor primi mulți prin vestirea Evangheliei (2 Pet. 3:15-16; Efes. 2-3; Rom. 11:25-27); cât și o judecată dreaptă pentru ziua judecății care va veni, prin mărturia Evangheliei în toată lumea (2 Tes. 1:4-12). Al treilea indicator (Mat. 24:15) este menit să-i pregătească pe sfinții Domnului pentru vremea necazului cel mare, pentru ca ei să scape de urgiile care vor veni asupra pământului (vezi Mat. 24:15-22). Iar al patrulea indicator (semn – Mat. 24:30) are menirea de a-i face pe sfinții Domnului să aibă întotdeauna privirile ridicare spre cer de unde va veni izbăvirea (Lc. 21:27-28). Ei nu vor avea nevoie de cristoșii și profeții falși care se vor recomanda prin semnele lor mari și prin minunile pe care ei le vor face, și care vor anunța un fals veac mesianic (Mat. 24:24). Ei așteaptă izbăvirea de la Domnul Isus Cristos care va veni „pe norii cerului cu putere și cu o mare slavă” (Mat. 24:29-30; 2 Tes. 2:7-10). Atunci, orice ochi Îl va vedea (Apoc. 1:7). Desigur, sfinții Domnului din toată istoria, trebuie să se echipeze cu toate cele patru atitudini menționate, în vederea mântuirii lor (Mat. 24:13).

 

Să ne reîntoarcem la Mat. 24:15. Ce este atât de crucial aici? Apariția urâciunii pustiirii va declanșa tot ceea ce este legat de necazul cel mare, menționat în Mat. 24:21. Va fi atunci declanșarea „durerilor nașterii” Împărăției care va veni; va fi ceea ce va declanșa toate evenimentele care impun revenirea în glorie a Domnului Isus Cristos (Mat. 24:8; vezi și tot ceea ce urmează după Mat. 24:15, până la v. 30; vezi și Apoc. 6-19). De aceea, să privim, prin Duhul Domnului, la acest verset crucial (la Mat. 24:15)!

 

A.     Să privim pentru a ne forma o perspectivă corectă a lucrurilor viitoare

Versetul 15 este un verset cheie în înțelegerea tranziției de la ceea El a spus până la v. 14, la ceea ce El va spune în v. 15-31. Aici este prezentat ceea ce declanşează și stabileşte durerile naşterii Împărăției cerurilor, despre care El vorbește în v. 8. Este evenimentul care va declanșa necazul cel mare (v. 21-22; Dan. 12:1). Domnul Isus Cristos le spune ucenicilor Săi: „De aceea, când veți vedea urâciunea pustiirii...așezată în Locul Sfânt ” (Mat. 24:15). Înțelegem din aceste cuvinte că va fi un moment când se va vedea, așezată în Locul Sfânt, urâciunea pustiirii. El face două precizări cu privire la aceasta: (1) Despre acest lucru a scris profetul Daniel și, de asemenea, (2) lucrurile spuse de profet trebuie înțelese. Cu alte cuvinte, avem nevoie să avem o perspectivă corectă asupra a ceea ce Domnul ne spune. Sfânta Scriptură ne vorbește ea însăși despre urâciunea pustiirii și Duhul Sfânt trebuie să ne lumineze mintea în privința aceasta (Rom. 9:1).

 

În Luca 21 noi avem textul paralel al lui Matei 24. Luca adaugă, la ceea ce Domnul Isus a spus pe Muntele Măslinilor, ceva care completează înțelegerea noastră din Mat. 24:15. Isus a spus: „Când veți vedea Ierusalimul înconjurat de oști, să știți că atunci pustiirea lui este aproape” (Lc. 21:20). Conform lui Luca, semnul despre care vorbește Domnul Isus este atunci când se va vedea Ierusalimul înconjurat de oști. Atunci pustiirea orașului sfânt este aproape. Pustiirea înseamnă ruină, devastări, distrugere.

 

Ce înseamnă acest lucru? În Zaharia 14 se spune: „Iată, vine ziua Domnului” (v. 1). Ni se spune în continuare modul în care această zi a Domnului va veni. „Atunci voi strânge toate neamurile la război împotriva Ierusalimului. Cetatea va fi luată, casele vor fi jefuite și femeile, batjocorite; jumătate din cetate va merge în robie, dar rămășița poporului nu va fi nimicită cu desăvârșire din cetate” (v. 2). Așadar, Zaharia, privind peste istorie, vede timpul final. El vede un timp când Ierusalimul va fi luat. Când națiunile se vor aduna (nu doar unele, ca în anul 70 d. Cr., când Ierusalimul a fost distrus de romani; atunci a fost doar o anticipare a ceea ce va fi la sfârșit) și vor face război contra Ierusalimului. Ce anume va aduce toate națiunile împotriva cetății sfinte? Observă cum astăzi cât de mult lumea își concentrează atenția asupra Israelului. Israelul este în prezent un punct focal de concentrare umană și nu este fără motiv pentru noi să credem că toată lumea s-ar aduna într-un mare război împotriva Israelului. Vezi tot ceea ce se întâmplă astăzi în Orientul Mijlociu. Acolo este în prezent un potențial butoi cu pulbere al lumii. Ce anume reprezintă distrugerea Ierusalimului? Matei spune că este urâciunea pustiirii, despre care a vorbit profetul Daniel.

 

În Daniel 11 ne întâlnim cu o personalitate foarte proeminentă. Noi îl numim Anticrist. El este numit aici „Împăratul care va face ce va voi” (Dan. 11:36). Este împăratul care va face voia lui proprie, se va înălța mai presus de tot ceea ce înseamnă „Dumnezeu” (Dan. 11:37; 2 Tes. 2:4), care nu va ține seamă de dumnezeii părinţilor săi, nici de dorinţa femeilor, cu alte cuvinte nu va ține seamă de nici un dumnezeu (Dan. 11:37). El va onora totuși pe zeul cetăţuilor (fortărețelor), zeul puterii militare (v. 38). Acesta este marele Anticrist, marele rege care face doar ce vrea el și care este plin de antipatie şi ură faţă de adevăratul Dumnezeu şi față de Cristosul Său și care își stabileşte propria lui putere și propria sa tărie.

 

Dacă suprapunem imaginea biblică din Dan. 11 cu cea din Dan. 2, vom descoperi că în finalul istoriei se va ridica vechiul Imperiu Roman, și forma finală a acestui Imperiu Roman va fi aceea a celor zece degete de la picioare. Şi astfel teritorial va fi restaurat acest imperiu al Romei. Vechiul Imperiu Roman a ocupat Europa de Vest şi o parte din Europa de Est, dar în forma finală a noului Imperiu Roman, care va fi distrus de venirea lui Mesia, va arăta ca și chipul mare din Dan. 2, forma finală fiind dată de cele zece degete ale picioarelor. Deci Mesia va veni și va zdrobi o confederaţie finală de zece naţiuni. Mesia va putea sparge acest sistem.

 

Din acest sistem – potrivit lui Daniel şi Apocalipsa – se va ridica un mare lider. Şi el va fi liderul acestei formei finale a imperiului care va apărea. La început el va apărea a fi un salvator pentru Israel, protectorul lui Israel. Israelul va avea de gând să facă o alianţă cu el, pentru propria lor protecţie împotriva alianţei care va veni într-o formă finală, așa cum arată Ezechiel 38, și care va lupta împotriva lor. Ei vor face alianța pentru propria lor protecţie. El (acest lider) – prin modul în care se va manifesta – este cel despre care se vorbeşte în Isaia 10, unul pe care te sprijini dar care te va lovi. Pentru că după încheierea alianței cu Israelul, pe la mijlocul perioadei acelei alianţe el o va distruge.

 

Așadar, Israelul va face o alianță cu acest lider. El va fi în control. Puterile lumii care se vor mișca înspre Israel sunt descrise în Daniel 11 cu detalii. La vremea sfârșitului (v. 40-43), regele din Sud va veni, de asemenea regele din Nord va veni și el și toate aceste puteri vor intra (în Israel). Se va întâmpla însă că se va zvoni dinspre este și nord că vine o mare armată din est (44). Şi în această conflagraţie care se va întâmpla, Anticrist şi puterea sa vestică vor ieși victorioși. Dar de la acel moment, deși Anticrist este în alianţă cu Israelul și deci protectorul lui Israel, el se va întoarce să lupte împotriva Israelului pentru a-l cuceri. În această luptă, el (Anticrist) va câştiga. Atunci Anticrist va comite urâciunea pustiirii, așa cum vedem în Daniel, și o va așeza în Locul Sfânt.

 

Deci, conform spuselor Domnului Isus, în primul rând, Ierusalimul va fi înconjurat de armate (Lc. 21:20). În al doilea rând, urâciunea pustiirii va sta în locul sfânt (Mat. 24:15). Când se vor vedea toate acestea, de fapt se va vedea declanşarea a ceea ce va conduce la Necazul cel Mare. Daca privim cu atenție în cele două pasaje din evanghelii (Mat. 24:15; Lc. 21:20-24) ne este greu să stabilim o cronologie a evenimentelor; de fapt nu acest lucru este important, ci faptele în sine. A existat momentul anului 70 d. Cr., atunci când Ierusalimul și templul au fost distruse de romani. În asediul de atunci au fost măcelăriți mulți iudei și mulți alții au fost luați prizonieri și deportați în tot imperiul roman. Biserica a putut scăpa din asediu pentru că a luat aminte la îndemnurile Domnului Isus de a ieși repede din Ierusalim (vezi Mat. 24:16-20; Lc. 21:21-24). Națiunea iudaică a fost desființată și Palestina ocupată de romani și de alte națiuni după aceea. Se vorbește despre o vreme a neamurilor (Lc. 21:24) care trebuie împlinită. Întreaga istorie a bisericii poate fi considerată o vreme a neamurilor. Dar și întreaga perioadă de după robia babiloniană (586 î. Cr.), până la sfârșitul vremurilor poate fi considerată ca „vremea neamurilor”. Discutând despre vremea de după 70 d. Cr. (momentul distrugerii Templului de după înălțarea Domnului Isus Cristos), putem vorbi despre un timp imediat acestui moment dureros pentru Iuda, în care s-au putut refugia urmașii Domnului (conform îndemnurilor Domnului amintite). Dar, trebuie să luăm în calcul și vremea sfârșitului, când, se va întâmpla din nou înconjurarea Ierusalimului (așa cum vedem în prezent), când toate neamurile vor lupta împotriva Ierusalimului, când se va ridica Anticrist și va așeza urâciunea pustiirii. Distrugerea Ierusalimului din 70 d. Cr. nu poate fi considerată împlinirea completă a lui Zaharia 14, Mat. 24:15-22 și Lc. 21:20-24, pentru că, așa cum am văzut, sunt elemente care au fost împlinite atunci, dar altele încă nu. Necazul cel mare (Mat. 24:21-22; Dan. 12:1) este prezentat a fi o perioadă cumplită cum nu a mai fost și nici nu va mai fi în istorie. Necazul iudeilor din anul 70 d. Cr. a fost într-adevăr cumplit, dar a fost unul local. Nu putem deci spune că Necazul cel mare a fost cel din anul 70 d. Cr.; el va fi un eveniment viitor.

 

Deci, conform Mat. 24:15, când veți vedea urâciunea pustiirii ... Ce este o urâciune? Cuvântul grecesc „Bdelugma” este un cuvânt ciudat; el înseamnă de fapt ceea ce este respingător, detestabil, extrem de repulsiv înaintea lui Dumnezeu. Cuvântul este utilizat în principal pentru a vorbi despre lucruri asociate cu idolatria. Cuvântul este folosit în Apoc. 17:4-5 cu privire la urâciunile sistemului religios fals, cunoscut sub numele de Taina Babilonului, prostituata. Este folosit și în Apoc. 21:27 unde se vorbeşte despre faptul că, în cerul final nu va fi nimic spurcat acolo, nimic care este respingător pentru Dumnezeu. Vechiul Testament în principal asociază acest termen cu idolatria şi arta ... artefactele, precum şi activităţile, riturile, ritualurile, ceremoniile şi idolii care merg împreună cu idolatria. Deci, este un cuvânt care are practic de a face cu zeii păgâni, cu idolii, care sunt o urâciune înaintea Dumnezeului celui adevărat.

 

Acum, observați că, aici în greacă, este o formă de genitiv, este lucrul detestabil care devastează, pustiește, profanează. Așadar, va veni un mare eveniment în viitorul lui Israel, în care va exista un act idolatru, un lucru detestabil pentru Dumnezeu, care va cauza distrugerea, devastarea şi profanarea Locului Sfânt.

 

Care este Locul Sfânt? Unii oameni vorbesc despre țara sfântă, alții vorbesc despre națiunea sfântă, și alții vorbesc despre oraşul Ierusalim. Dacă privim în tot Noul Testament, vom descoperi doar un singur loc (Fapte 21:28) în care avem clarificarea Locului Sfânt. Pavel, care a ajuns în Ierusalim după cea de a 3-a călătorie misionară, este prins în Templul din Ierusalim și condamnat că ar fi profanat Locașul Sfânt.  Când Pavel a fost văzut în Templu, s-a produs o mare învălmășeală din partea unora care îl acuzau de faptul că ar fi introdus niște păgâni în Templu, profanându-l. Înțelegem de aici că Locul Sfânt, la care se referă Domnul Isus, nu este altul decât Templul din Ierusalim. Chiar Vechiul Testament îl numește locul sfânt (în acest loc sfânt era chiar Sfânta Sfintelor). Însă, întregul Templu era numit loc sfânt, locul pus deoparte pentru Dumnezeu.

 

Din Mat. 24:15 înțelegem că nu este vorba despre orice devastare a templului, ci despre ceea ce profetul Daniel ne spune. Ne întoarcem din nou la Daniel 11. Aici, în prima parte a capitolului, ni se arată unele evenimente istorice şi ultima parte a lucrurilor finale ale ei. În v. 31 avem o descriere foarte grafică a unei figuri istorice interesante. Această figură nu este alta decât Antiohus Epifanes. El a fost un împărat sirian care a domnit aprox. în perioada 175 – 165 î.Cr. Era momentul în care Grecia avea putere asupra Palestinei şi poporul de aici era sub ocupaţie greacă. Grecii au dat acestui rege sirian, Antiohus, dreptul de a conduce în această țară. Astfel, Palestina a fost sub puterea acestui om. El s-a numit pe sine însuși Epifanes (cel mare, cel glorios). El nu era deloc un om modest, aşa că s-a numit Antiohus cel Mare. Oamenii însă l-au numit Antiohus Epimanes (maniacul, nebunul). În Dan. 11:31 se spune despre el: „Niște oști trimise de el vor veni și vor spurca Sfântul Locaș, cetățuia, vor face să înceteze jertfa necurmată și vor așeza urâciunea pustiitorului”. El (Antiohus Epifanes) va aduce urâciunea pustiirii. Astfel, aici noi avem o imagine istorică a ceea ce va fi urâciunea pustiirii la sfârșitul istoriei.

 

Ce a făcut acest om? Acest om a domnit în Siria în timpul perioadei ocupaţiei grecești din Palestina. El a fost un mare persecutor al poporului lui Israel. Dacă veți citi apocrifele Bibliei catolice, veţi găsi cărţile 1,2 Macabei și veți vedea ceea ce Antiohus a făcut, deoarece ele au fost scrise în perioada în care el a trăit, după aproximativ 400 de ani din momentul când Daniel a profeţit şi înainte de epoca Noului Testament. Antiohus a încercat să elimine religia evreiască. Şi, în acest sens, el a sacrificat mii de evrei, inclusiv bărbaţi, femei şi chiar copii. El, în cea mai rea acțiune a istoriei evreilor, a profanat templul. El a pângărit templul prin faptul că a sacrificat un porc pe altarul jertfelor, a atârnat restul cărnii porcului respectiv de gâtul preoţilor şi apoi a așezat un zeu în acel loc. Se pare că a fost Zeus. Şi astfel, așezând statuia lui Zeus în templu, el a devenit pustiu, iudeii nu s-au mai întors după acel moment acolo. Iudeii nu mai puteau merge în apropierea acelui loc pângărit. Jertfa zilnică a fost complet oprită. Şi asta este exact ceea ce ni se spune în Daniel 11:31. Acest lucru nu s-a schimbat decât după revoluţia Macabeilor, prin care s-a răsturnat puterea lui Antiohus şi evreii au putut să se întoarcă la religia lor.

 

Profanarea comisă de către Antiohus Epifanes în sec. 2 î. Cr. este o prefigurare și un preludiu a finalei profanări care se va întâmpla la sfârșitul istoriei. Aceasta va fi foarte mult la fel cu ce a fost în vremea lui Antiohus. Daniel vorbeşte în cap. 9 despre ce va fi la sfârșit. El menţionează urâciunea pustiirii de trei ori în cartea lui (Dan. 8:11; 11:31; 12:11).

În Dan. 9 avem o extraordinară profeţie despre istoria lui Israel în privința salvării națiunii. Daniel vorbește în 9:24-27 despre 70 de săptămâni (70 heptade, de săptămâni de ani – nu este în intenția noastră să interpretăm aici perioade istorice efective. Noi luăm textul biblic și îl prezentăm exact așa cum este scris. O interpretare literală a acestuia nu dă loc la alte interpretări. Dacă alegem o altă interpretare a acestor cifre, este alegerea fiecăruia – noi rămânem la ceea ce spune textul Scripturii fără a interpreta în vreun fel aceste date). Aceasta înseamnă 490 de ani care sunt repartizate poporului lui Daniel (Israel), până ce păcatul este complet înlăturat, până ce dreptatea veșnică va veni, profețiile vor fi sigilate și Mesia Cel Preasfânt va fi uns. 

 

Acum, aceasta înseamnă că vor trece 490 de ani până ce Împărăția lui Mesia va fi întemeiată. Momentul începerii acestor 490 ani este momentul decretului dat pentru reconstrucția Ierusalimului. Acest moment a fost în vremea lui Artaxerxe, în anul 440 î. Cr. (vezi Neemia 1-2). De atunci, conform Daniel 9:24-27, au trecut 7+62 de săptămâni de ani, deci 483 ani, care s-au încheiat în momentul intrării Domnului Isus Cristos în Ierusalim (vezi intrarea triumfală din Mat. 21:1-11). Dar, privind în Dan. 9:26-27, vedem un gol de timp, care se interpune între cele 69 de săptămâni și cea de a 70-a săptămână. În acest gol de timp (de durată neidentificată) Mesia a fost omorât, și mai apoi va apărea domnul (Anticrist) care va face un legământ trainic cu Israel, timp de o săptămână (cea de a 70-a). Deci, de la decretul lui Artaxerxe până la sosirea lui Isus Cristos în Ierusalim în Duminica Floriilor au fost 483 de ani. Mai rămâne o săptămână care încă nu a venit în istorie.

 

În Dan. 9:27 apare un prinţ (vezi v. 26) care va veni în viitor. Acest domn (prinț) va veni și va aduce pustiirea. El va veni să facă un legământ cu Israel, timp de o săptămână. Şi în mijlocul acestei săptămâni, el va face ca jertfele să înceteze, exact aşa cum Antiohus Epifanes a făcut. Toate acestea sunt legate de vremea sfârșitului păcatului, de aducerea neprihănirii veşnice, de ungerea celui Preasfânt şi de instaurarea Împărăției mesianice la cea de a 2-a Sa venire. După ce acel Prinț (Anticrist) va face ca jertfa să se oprească, se va declanșa  răspândirea urâciunilor care vor aduce distrugerea. Așadar, urâciunea pustiirii. Şi el va face acest lucru până la împlinirea celor 7 ani, până la sfârşitul şi judecata finală a lui Dumnezeu. Deci, viitorul domn, regele care va face ce va voi, cornul cel mic, Anticrist, fiara din mare, omul păcatului, fiul pierzării (2 Tes. 2:1-12), oricum vrem să-l numim, va face un legământ cu Israelul în timpul ultimei săptămâni. Acest domn (Anticrist), acest rege va fi, pentru o scurtă vreme (jumătate de săptămână de ani) un protector pentru Israel. La jumătatea săptămânii el se va întoarce împotriva lui Israel, va opri sacrificiile lor, va așeza un idol în mijlocul templului, va opri toată închinarea lor și îi va face să se închine acelui zeu fals, va profana astfel locul sfânt și va atrage astfel distrugerea asupra evreilor. În acest fel se va declanșa Necazul cel Mare.

 

În Daniel 12, se prezintă aceste ultime momente. În 12:11 sunt prezentate aceste ultime momente din nou: „De la vremea când va înceta jertfa necurmată și de când se va așeza urâciunea pustiitorului...”. Observă că acest lucru nu se va întâmpla doar într-un anumit moment; urâciunea pustiirii va deveni permanentă. De aceea Matei 24:15 spune, „așezată în Locul Sfânt”. Aceasta nu este un lucru de moment, este ceva așezat și stabilit acolo: este o urâciune care pustiește locul sfânt și aceasta în mod permanent.

 

Deci, Daniel vede atunci urâciunea pustiirii. Profetia este foarte explicită. Dar lucrul care declanșează totul este urâciunea pustiirii, profanarea locului sfânt.

 

Să privim în Apoc. 13. Aici ne întâlnim iarăși cu Anticrist. El este fiara care se ridică. În Apoc. 13:5 se spune: „I s-a dat o gură care rostea vorbe mari și hule. Şi i s-a dat putere să lucreze 42 luni”. Este aceeași perioadă de 3,5 ani (1260 zile) de mai înainte, menționată în cartea lui Daniel. El nu va trece de această perioadă. Acesta este timpul lui. În cele 42 luni Anticrist va huli. Observă că el începe cu acest pact frumos de pace. El face un legământ cu Israel. În mijlocul perioadei de 7 ani el începe să blasfemieze, să hulească pe Dumnezeu (Apoc. 13:6), Numele Lui, cortul Lui, şi pe cei ce locuiesc în cer.

El incepe, deci, să atace pe Dumnezeu, în acel moment de la mijlocul săptămânii. Observă felul în care va proceda: „I s-a dat să facă război cu sfinții și să-i biruiască. Și i s-a dat stăpânire peste orice seminție, peste orice norod, peste orice limbă și peste orice neam. Și toți locuitorii pământului i se vor închina (lui Anticrist)...” (Apoc. 13:7-8). Care este urâciunea pustiirii? Care este idolul așezat în Locul Sfânt? Este el, Anticrist. El se așează pe sine ca idol, ca obiect de cult pentru întreaga lume (vezi și 2 Tes. 2:3-4).

 

Şi apoi vezi Apoc. 13:11, unde apare însoțitorul lui Anticrist, profetul fals, care este o altă fiară. El va veni şi va face semne mari şi minuni. La sfârşitul v. 14, vedem slujba lui, care este aceea de a aduce lumea în situația de a se închina icoanei fiarei. El va da putere imaginii (v. 15), astfel încât să poată vorbi ... şi aşa mai departe. Nu ştiu (având în vedere toată robotica de astăzi) dacă acest lucru ar mai putea fi o problemă. Ar putea fi atât de extraordinară acea icoană a fiarei încât nu am şti dacă va fi sau nu, de fapt, o fiinţă umană. Cine stie ce lucruri satanice ar putea ieşi din acest tip de situaţie? Dar el va face ca toată lumea să se închine acelei icoane, iar cine nu se va închina va fi ucis (v. 15). Aceasta este într-adevăr o urâciune.

 

Nebucadnețar a așezat un chip de aur în Babilon și a cerut tuturor închinare înaintea lui (Daniel 3). Antiohus Epifanes a așezat un zeu grec (Dan. 11:31). Aceasta a fost o imagine care l-a reprezentat pe el. Când va veni Anticrist, la vremea sfârșitului, el se va da drept Dumnezeu și va pretinde închinare din partea tuturor oamenilor, înaintea imaginii sale pe care o va așeza în Templu (2 Tes. 2:3-4). Cu cât noi ne apropiem de sfârşitul istoriei umane, Israelul va fi din ce în ce mai mult într-o poziţie vulnerabilă. Şi pentru a se proteja de acel Holocaust pe care ei nu-l doresc deloc, ei se vor alia cu o putere vestică, aparent prietenoasă; cu liderul care pare atractiv. Acest lider special, va fi puterea lor, sprijinul lor, ajutorul lor, împotriva lumii care va veni împotriva lui Israel, din cauza urii tuturor pentru Israel. El (Anticrist) îi va învinge pe toţi şi apoi, de la acel moment, el va trăda Israelul cu o inimă plină de ură pentru Israel și va lupta contra lui. El va profana locul lor Sfânt. Acum, după ce a învins întreaga lume şi după ce toată lumea este la picioarele lui, el se va așeza ca și idol care trebuie venerat. El va deveni ca Dumnezeu și va pretinde închinare. Aceasta va duce la urâciunea pustiirii. Din acel moment va înlătura jertfa necurmată, din templul care (nu știm cum și în ce formă) va fi reconstruit între timp, și va opri poporul evreu de a se închina în el. Din acel moment, va începe Necazul cel Mare.

 

Observă și 2 Tes. 2. În v. 4 se spune că acel nelegiuit se va înălța mai presus de toate, se va considera Dumnezeu, va intra în Templu, dându-se drept Dumnezeu. În v. 9 se spune că acesta va fi împuternicit de Satan cu toată puterea, cu semne şi minuni mincinoase şi cu amăgirile nelegiuirii, şi aşa mai departe. Aceasta este urâciunea pustiirii.

 

Privește acum în istoria contemporană. Ce anume va aduce Israelul la aceasta? Este teama de Rusia şi de arabi. Evreii ştiu că ura arabilor față de Israel este profundă. Ei se tem însă mai mult de Rusia. În casele arabe sunt arme ruseşti. Ei ştiu că există o alianţă ruso-arabă şi ei cunosc ura lor profundă. În Ezech. 38 ni se spune că Regele din nord (Roș – Rusia), va veni împotriva lui Israel. Aliații regelui din nord vor fi: Persia (acum Iran și Afganistan). Libia este aliatul din sud. Această alianță reprezintă o ameninţare imensă pentru Israel.

 

Expertul în islamism Lance Lambert a spus: „Islamul are chiar în centrul gândirii sale o convingere dogmatică că trebuie să triumfe. Pentru islamiști, când cineva spune că Mohammed nu este profet şi că Coranul nu este ultimul cuvânt al lui Dumnezeu, acela este vrednic de moarte. Occidentalii nu pot concepe naţiuni care au ca bază, pentru întreaga lor politică şi pentru programul lor, teologia islamică. Dar aceasta este exact ceea ce se întâmplă în Iran, Libia şi Arabia Saudită. Israelul este pentru ei un afront la adresa islamului. Acesta este motivul pentru care Biblia spune că va fi război după război, toate centrate pe acești câţiva metri pătraţi de teren unde templul lui Solomon a fost odată, iar acum este moscheea lui Omar, Al Axa. Pentru comuniștii ruși Uniunea Sovietică a fost cel mai puternic imperiu din istorie; ca orice alt imperiu, acesta trebuie să se păstreze în creștere și în continuare. Acesta este motivul pentru care se încearcă mereu extinderea în Africa, Orientul Mijlociu, etc. Dar Orientul Mijlociu este un loc foarte special (pentru sovietici și apoi pentru ruși). Nu doar din cauza petrolului  şi a strategiei militare, ci din cauza urii lor asupra evreilor. Oficialii ruși urăsc pe evrei. Ei vor să distrugă statul Israel. Există o anumită dimensiune demonică cu privire la aceasta, și acest lucru este imposibil de explicat”.

 

De ce atacă ei pe Israel? Deoarece îi împinge Satan însuşi, cel care a generat ura faţă de evrei. Așa că alianţa ruso-arabă este în creştere. Imaginea profetică de ansamblu este asociată cu această putere ruso-arabă. Evreii încearcă să scape de această putere prin alianţa cu un om care este, de asemenea, mânat de Satan. Ei cred că vor găsi siguranţă în această alianță. Însă acesta se va întoarce împotriva Israelului. Astfel se va ajunge la Necazul cel Mare.

 

Iată că Sfânta Scriptură ne oferă o perspectivă clară asupra viitorului. Noi trebuie să ne lăsăm luminați de Duhul Sfânt, de Duhul care a inspirat Scriptura, pentru a înțelege bine vremurile. Desigur, nu putem cunoaște toate detaliile evenimentelor viitoare, dar putem să știm suficient de mult pentru a avea o perspectivă corectă a viitorului și pentru a trăi în lumină (1 Tes. 5:1-11). Domnul Isus ne dă indicii clare cu privire la ceea ce va fi în viitor și noi trebuie să cunoaștem aceste indicii. El i-a mustrat pe farisei și saduchei pentru că I-au cerut un semn din cer (Mat. 16:1-4). Nu faptul că I-au cerut un semn l-a deranjat pe Domnul ci duhul cu care I-au cerut semnul a fost problema. Ei voiau ca să-L ispitească pe Domnul (v. 1). Acest aluat al fariseilor și al saducheilor i-a făcut pe ei să aibă o imagine deformată despre Mesia și despre viitor. Ei erau fățarnici și lumești în duhul lor. Pe de altă parte, ei ar fi putut privi la multele semne mesianice oferite de Domnul (semne în mare număr și care erau în concordanță cu Scripturile sfinte pe care le aveau – VT) și astfel puteau să interpreteze corect lucrarea Sa mesianică. Dar ei nu voiau să lase ca cuvântul Scripturii să le transforme viața. De aceea, întreaga lor teologie i-a făcut orbi în fața evidențelor arătate de Cristos. Mai mult, mândria lor le-a modelat gândirea. Au ajuns sofisticați și astfel încurcați în interpretările lor. Ei puteau înțelege ușor fața cerului (Dumnezeu dă înțelepciune tuturor celor curați și sinceri, chiar dacă sunt oameni necărturari și de rând, pentru a înțelege bine lucrurile acestei lumi), dar nu puteau înțelege semnele vremurilor. De ce? Pentru că Dumnezeu a ales să descopere lucrurile spirituale, mesianice, celor care erau ca niște copilași (Matei 11:25-27). Aceștia (vezi ucenicii Domnului) au acceptat să se umilească înaintea Domnului Isus Cristos și să-L urmeze ca și ucenici ascultători. Fariseii, cărturarii, saducheii, aveau orgoliul că sunt elite spirituale în popor și aveau poziții prestigioase la care nu voiau să renunțe. Iată de ce ei nu puteau vedea adevărul lui Dumnezeu despre Cristos și despre viitor. Când noi ne supunem lui Cristos și ne lăsăm conduși de Duhul lui Dumnezeu, oricât de simpli am fi ca oameni, vom avea deplină lumină în privința viitorului și în privința lucrării Domnului nostru.    

 

B.     Să privim ca unii care sunt puternic ancorați în nădejdea mântuirii

Noi am putea să definim mântuirea celor credincioși ca fiind o strămutare, prin harul lui Dumnezeu în baza jertfei lui Cristos și prin puterea Duhului Sfânt, din împărăția întunericului, a lui Satan, din robia păcatului și a morții în Împărăția luminii, a lui Dumnezeu și a Fiului dragostei Lui, în împărăția vieții și binecuvântării veșnice (Colos. 1:13-14; Fap. 26:18; Lc. 1:74-75). Cei care și-au pus încrederea în Domnul Isus Cristos au nădejdea mântuirii și a vieții veșnice. Deși ei trăiesc încă în această lume, care va pieri prin focul judecății lui Dumnezeu (2 Pet. 3:10-13), totuși au în ei nădejdea mântuirii, datorită Duhului Sfânt care locuiește în ei; prin Duhul Sfânt ei sunt pecetluiți în vederea acestei mântuiri (Efes. 1:13-14; 4:30; 2 Cor. 1:22). Avem deci nevoie să fim ancorați în nădejdea mântuirii, pentru a răbda până la sfârșit (Mat. 24:13), în mijlocul necazurilor și suferințelor din lume și, în mod special, în vremea necazului celui mare, care va fi declanșat din pricina așezării urâciunii pustiirii în Locul Sfânt (vezi Mat. 24:15-29; Dan. 12:1). Este adevărat că duhul lui Anticrist este deja în lume chiar din vremea apostolică (1 Ioan 4:3) și de aceea necazurile, care au lovit pe credincioși, au fost permanente de-a lungul istoriei bisericii (Ioan 16:33; Fap. 14:22; Rom. 8:18). Însă, în vremea descoperirii omului fărădelegii, a fiului pierzării, a potrivnicului care se înalță mai presus de tot ce se numește „Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare; când acesta (Anticristul însuși) se va așeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu (2 Tes. 2:3-4), necazurile vor culmina (de aici și „necazul cel mare”) și nevoia de o ancorare puternică în nădejdea mântuirii va fi absolut vitală (Evr. 6:17-20; 12:1-3).  

Domnul Isus ne spune că urâciunea pustiirii va fi așezată în Locul Sfânt. Apostolul Pavel, de asemenea, ne avertizează că va veni vremea „lepădării de credință”, o vreme în care „potrivnicul care se înalță mai presus de tot ce se numește „Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare...se va așeza în Templul lui Dumnezeu și se va da drept Dumnezeu” (2 Tes. 2:3-4). Ceea ce înțelegem din aceste cuvinte este faptul că se va instaura în lume, în mod oficial, un sistem al necredinței, al păcatului. Desigur, în lume a existat dintotdeauna o stăpânire a celui rău (Ioan 14:30; 1 Ioan 5:19; Matei 4:8-9), dar niciodată cel rău nu a declarat pe față, prin slujitorii lui, acest lucru. Această stăpânire rea a fost demascată doar prin adevărul cuvântului lui Dumnezeu. Va veni însă o vreme a întrupării răului în lume, prin sistemul fiarei, prin Anticrist. Așa cum cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut trup în persoana și lucrarea Domnului Isus Cristos, la împlinirea vremii (Gal. 4:4-5), deci într-o vreme anume în istorie, așa se va întâmpla și cu lucrarea celui rău. Ce va înseamna acest lucru? Păcatul va fi ridicat, în mod fățiș și oficial, la rang de virtute; și neprihănirea lui Dumnezeu va fi considerată „nelegiuire” în sistemul legislativ al societății din acea vreme (vezi Dan. 11:36-39; 7:25). Este de înțeles atunci ce va fi cu cei credincioși. Ei vor fi considerați oameni anti-societate. De aceea, vor fi prigoniți pe față și se va căuta înlăturarea lor (vezi Apoc. 13). Este deci explicabil de ce „atunci va fi un necaz așa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii...și nici nu va mai fi” (Mat. 24:21). Cum vor rezista atunci cei credincioși? Doar prin ancorarea lor cu putere în nădejdea mântuirii. Întotdeauna pe pământ credinciosul trebuie să fie ancorat în această nădejde a mântuirii; dar în mod special, în perspectiva venirii necazului celui mare.

 

Există câteva lucruri pe care trebuie să le avem în vedere, atunci când vorbim despre ancorarea noastră în nădejdea mântuirii, în contextul situației din Mat. 24:15.

 

a)                 Trebuie să fim ancorați în promisiunile de nezdruncinat ale lui Dumnezeu (Evr. 6:13-20). Ni se pare de multe ori că a face cu seriozitate teologie, că a studia în profunzime cuvântul scripturii, înseamnă ceva foarte greu. Nu avem timp și de aceea devenim superficiali în cunoașterea cuvântului lui Dumnezeu. Câți am meditat cu seriozitate la faptul că Dumnezeu consideră necesar să Se jure pe Sine Însuși, atunci când îl binecuvântează pe Avraam? De ce Dumnezeu face acest lucru? Ai studiat acest aspect? Avraam avea nevoie de o confirmare fermă a promisiunilor făcute lui de Dumnezeu (vezi Gen. 15,17). Nevoia de a se agăța de ceva de neclintit, atunci când ai de-a face cu provocările unei lumi idolatre și imorale, era mare pentru Avraam. Și Dumnezeu știe acest lucru. Noi avem o imensă nevoie de a vedea cuvântul Evangheliei (dătător de mântuire) ca un cuvânt care nu se poate clătina și de care ne putem ancora în vremuri dificile. Dumnezeu vrea să-L vedem pe El ca un Dumnezeu credincios promisiunilor Sale, ca un Dumnezeu pe care ne putem baza (vezi Mat. 24:35). Pe de altă parte, Dumnezeu face promisiunea binecuvântării Sale unui om (Avraam) care a fost dispus să se separe în mod clar de lumea din care el provenea (vezi Gen. 12:1-3). Aceeași separare (în plan spiritual) se impune și pentru cei care vor să fie mântuiți (Tit 2:11-14). Câți dintre noi mai privim provocarea față de Avraam, din partea lui Dumnezeu, de a ieși din sistemul lumii în care el trăia? Prin credință Avraam a ascultat de Dumnezeu (Gen. 15:6). De ce este așa de importantă separarea de sistemul lumesc din care provenim, dacă vrem să fim mântuiți (Apoc. 18:4; Mat. 24:16-18; Evr. 12:14)? Abia când Îl vedem pe Dumnezeu atotsuficient pentru nevoile noastre (vezi răspunsul lui Avraam dat împăratului Sodomei, atunci când acest împărat voia să-i ofere pradă de război, și vezi ce I-a spus apoi Dumnezeu lui Avraam – Gen. 14:21-15:6), abia când trăim ca și oameni total detașați de lumea în care trăim, abia atunci vom putea să răbdăm necazurile din lume și să ne bucurăm de ceea ce avem prin binecuvântarea lui Dumnezeu în Cristos.

 

b)                Se vorbește foarte mult în aceste timpuri, în țara noastră despre „luminița de la capătul tunelului”. Ideea este aceasta: Sunt vremuri care par așa de întunecate încât parcurgerea lor înseamnă pentru noi un drum printr-un tunel întunecat. Singura speranță pentru cei care parcurg un asemenea tunel este să vadă luminița de la capătul acestuia. Dacă ar vedea-o ar avea curaj și putere să meargă înainte. Dacă însă o asemenea luminiță nu s-ar vedea, descurajarea și neputința de a merge înainte i-ar paraliza pe cale. Ce putem spune despre sfinții care vor parcurge asemenea vremuri groaznice? Domnul Isus are în vedere și un astfel de element încurajator pentru sfinții Săi. În Lc. 21:28 El spune: „Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitați în sus și să vă ridicați capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie” A existat și există întotdeauna, din partea lui Dumnezeu, o lumină care strălucește în întunericul spiritual al acestei lumi. Apostolul Petru vorbește despre cuvântul proorociei „la care bine faceți că luați aminte, ca la o lumină care strălucește într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă și va răsări lucreafărul de dimineață în inimile voastre” (2 Pet. 1:19). Faptul revenirii glorioase a Domnului nostru Isus Cristos este această lumină. Și toate profețiile Scripturii, legate de acest măreț eveniment, reprezintă lumina pe care Duhul Sfânt ne-o dă în vremuri dificile. Au sfinții lumina de care au ei nevoie în vremuri de restriște? O au cu adevărat. Ea este foarte clară și strălucitoare. Nu este o luminiță palidă și în pericol de a se stinge. Câtă nevoie avem noi de o asemenea lumină! Îl glorificăm pe Dumnezeu pentru ea. Să nu lăsăm ca această lumină dumnezeiască să fie împiedicată să ne lumineze! Atunci va fi doar vina noastră.

c)                 Trebuie să fim ancorați în Dumnezeu, în Cel care este suveran asupra istoriei. Necazul cel mare va fi teribil. Dar, Dumnezeu, din pricina celor aleși, va scurta acea perioadă de necaz. De ce? Pentru că El știe că suntem oameni slabi și că noi avem limite în a rezista în mijlocul necazurilor. Dumnezeu este plin de îngăduință față de noi. Dumnezeu promite unei biserici aflate în suferință (celei din Smirna) că necazul ei va fi unul scurt (zece zile – Apoc. 2:10). De ce Dumnezeu dă această promisiune? De ce face El o asemenea precizare? Pentru că El ne cunoaște cele mai adânci nevoi ale ființei noastre. Câți dintre noi medităm cu seriozitate la asemenea „detalii”? Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al detaliilor. Lui nu Îi scapă nimic (vezi Mat. 10:26-31). Suveranitatea lui Dumnezeu asupra istoriei ne poate întări nădejdea mântuirii.

 

Așadar, avem o nădejde a mântuirii garantată de Dumnezeu Însuși, prin jurământul Lui. Ea ne asigură o binecuvântare care nu depinde de binecuvântările acestei lumi; noi ne putem detașa de acestea. Ea este o lumină strălucitoare care luminează în întuneric. Și ea este bine ancorată în realitățile din cer și în cele de pe pământ (ea ne este dată de un Dumnezeu absolut suveran și ea este perfect adaptată condiției noastre de ființe slabe în fața unui dușman al sufletelor noastre care, dacă ar putea, ne-ar distruge – 1 Pet. 5:7-9). 

         

C.      Să privim ca unii care urmăresc cu credincioșie sfințirea vieții

Domnul Isus ne îndreaptă atenția (în Mat. 24:15) spre un moment în viitor în care se va vedea urâciunea pustiirii așezată în Locul Sfânt. Am văzut ce înseamnă acest lucru în prima parte a mesajului nostru. Este vorba despre un eveniment anumit din viitor care va determina o anumită epocă în istorie – vremea domniei lui Anticrist și a sistemului lepădării de credință care va conduce automat la necazul cel mare (2 Tes. 2:3-4). Dar cuvântul lui Dumnezeu ne arată că duhul lui Anticrist este deja în lume (1 Ioan 4:3). Acest duh anticristic a fost la lucru în istorie din vremea apostolică și este la lucru și în prezent. Duhul lui Anticrist va conduce, la vremea îngăduită de Dumnezeu, la așezarea urâciunii pustiirii în Locul Sfânt. Așadar, vorbim despre un proces care se întinde de-a lungul întregii istorii a bisericii prin care lucrarea anticristică va ajunge la apogeu (la maturitate); și momentul întrupării acestei lucrări satanice va fi atunci când va avea loc această așezare a urâciunii pustiirii în Locul Sfânt.

 

Acest fapt ne face să ne gândim foarte serios la procesul sfințirii vieții noastre creștine. Cuvântul lui Dumnezeu ne îndeamnă cu putere: „Urmăriți pacea cu toți și sfințirea, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu” (Evrei 12:14). De asemenea, ni se poruncește: „Ci, după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiți și voi sfinți în toată purtarea voastră. Căci este scris: „Fiți sfinți, căci Eu (Dumnezeu) sunt sfânt”” (1 Pet. 1:15-16). Dacă biserica și credincioșii ei au avut probleme spirituale în decursul istoriei ei (și unele chiar foarte grave) și dacă se va întâmpla că urâciunea pustiirii va fi așezată în Locul Sfânt, este tocmai din cauza faptului că creștinismul nu a urmărit întotdeauna cu credincioșie poruncile legate de sfințirea vieții. Și dacă poporul lui Dumnezeu a ajuns să Îl respingă pe Domnul ei, ajungându-se astfel la faptul că Dumnezeu va îngădui venirea lui Anticrist cu întregul lui sistem idolatru și imoral și cu necazul care va fi produs de un asemenea sistem, este pentru că au refuzat ca Domnul Isus Cristos să domnească în viața lui. Iată de ce, ar trebui să zăbovim încă asupra a ceea ce Domnul ne arată în Mat. 24:15 și să ne punem întrebarea: „Ce ne-ar putea păzi să nu cădem în capcana celui rău?”. Răspunsul este acela care ne face să întipărim în mintea și în inima noastră cerințele Cuvântului lui Dumnezeu, legate de sfințirea vieții.

 

Noi știm că diavolul pervertește orice adevăr. El înșeală lumea prin faptul că „se preface într-un înger de lumină” (2 Cor. 11:14). Anticristul se dă drept Cristos și, din această poziție, el va înșela pe mulți. Știind toate acestea, noi trebuie să luăm în considerare următoarele:

 

a)                 Dacă am fost curățiți de păcat prin credința în jertfa lui Cristos, noi nu putem să trăim o viață sfântă în continuare fără ca Cristos Însuși, prin Duhul Sfânt, să domnească în viața noastră. Domnul îi avertizează pe cărturari și farisei și implicit pe iudeii din vremea Lui că nu este suficient ca un om să fie doar curățit de păcat (vezi Mat. 12:43-45). Duhul necurat, care a fost izgonit din om, se va întoarce și, pentru că el rămâne ca și o casă goală, acel duh se va întoarce cu alte șapte duhuri mai rele decât el, vor intra în casă pentru a locui acolo și starea din urmă a omului respectiv ajunge mai rea decât cea dintâi. Se poate vorbi în această privință de așezarea în locul sfânt a urâciunii pustiirii. Această situație ne este descrisă și în 2 Petru 2:20-22. Ni se spune aici că sunt creștini care „au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoașterea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Cristos”. Totuși, ei ajung să fie biruiți de stricăciunile de care scăpaseră și „starea lor de pe urmă se face mai rea decât cea dintâi”. Unii iau pasajul acesta și consideră că mântuirea prin Domnul Isus Cristos nu este suficient de puternică pentru a-l duce la o mântuire deplină. Dar, studiind cuvântul mai cu atenție, descoperim că vina îi aparține creștinului respectiv. El nu dă voie Domnului Isus Cristos să lucreze în el o mântuire deplină. De la începutul cap. 2 din 2 Petru înțelegem că avem de-a face cu oameni care „se vor lepăda de Stăpânul care i-a răscumpărat” (v. 1-2). De aceea, ei ajung descoperiți în fața pericolului invadării din partea celui rău. Nici un om (chiar dacă este curățit de păcate) nu poate trăi în continuare în sfințenie fără domnia Domnului în viața lui, prin Duhul Sfânt. Dacă Cristos este Mântuitor în viața cuiva, El trebuie să fie în același timp și Domnul vieții aceluia. Mântuirea lui Dumnezeu este, așa cum s-a arătat, o strămutare dintr-o împărăție (a celui rău) într-o altă Împărăție (a Fiului lui Dumnezeu – Colos. 1:13-14). Cristos trebuie să trăiască în cel credincios (Gal. 2:20). Noi nu mai trăim pentru noi înșine, „ci pentru Cel ce a murit și a înviat pentru noi” (2 Cor. 5:15). Loalitățile s-au schimbat (vezi și Tit 2:14). Deci, o mântuire fără Mântuitor permanent este un non-sens.

b)                Nu putem vorbi despre o adevărată mântuire în afara Evangheliei Scripturii. Dacă noi am căuta o mântuire despre care nu vorbește Evanghelia Bibliei, atunci Anticrist ne va oferi evanghelia lui, dar una care ne va distruge. Pavel afirmă cu tărie că există o singură Evanghelie mântuitoare – cea a harului lui Dumnezeu și care ne face să ne bucurăm de binecuvântările pe care Dumnezeu le-a dat în Cristos, Fiul Lui (vezi Galat. 1:6-9; vezi întreaga ep. către Galateni). Putem vorbi aici despre modul în care ajungem să ne bucurăm de binecuvântările lui Dumnezeu (prin credința în Cristos, sau prin Lege, prin meritele personale, etc.). Putem, de asemenea, vorbi despre ceea ce reprezintă pentru noi mântuirea (binecuvântarea de care avem nevoie). Iuda Iscarioteanul s-a lepădat de Domnul Isus Cristos, devenind „fiul pierzării” (Ioan 17:12), pentru că, în loc să privească la cine era Isus cu adevărat și la ceea ce El a adus din partea lui Dumnezeu ca și mântuire (mântuirea de robia și condamnarea păcatului), el a căutat la Isus cu totul altceva (eliberarea de sub jugul roman, o împărăție pământească). Diavolul poate să ofere chiar și toate împărățiile acestei lumi (Matei 4:8-9), dar ele nu reprezintă adevărata mântuire (vezi Mat. 16:26). Anticristul se va impune prin aceea că va avea posibilitatea să ofere o „mântuire” oamenilor, dar una care nu este deloc mântuire. Deci o mântuire în afara ofertei Evangheliei Scripturii nu este mântuire.

c)                 Nu putem vorbi despre mântuire fără Domnul Isus Cristos – singurul Mântuitor (Fap. 4:12). Anticristul vorbește char și despre mântuire de păcat și moarte, dar care sunt primite de om prin el și nu prin Cristosul Bibliei. Sunt multe căi de mântuire, care au fost promovate de cel rău prin uneltele lui. Doar Isus din Nazaret (Cel care este prezentat de Scriptură) este Fiul lui Dumnezeu, Cel care a fost prezentat de Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, ca singura jertfă de ispășire pentru om (vezi Evrei). Noi trebuie să știm acest lucru. Mântuire nu poate fi nici prin intermediul sfinților, nici prin puterea omului, nici prin orice altceva sau prin oricine altcineva.

 

Merită studiată istoria bisericii pentru a vedea cum au apărut ereziile și cum au fost conduși oamenii spre o mântuire falsă și spre un mântuitor fals și pe o falsă cale de mântuire. Întreaga istorie ne arată că toate aceste minciuni ale celui rău au apărut printr-un proces treptat, care s-a derulat încet (fără a fi observată minciuna), în mod atractiv și, desigur, cu multe justificări plauzibile. Ne-am trezit acum cu o întreagă țesătură a minciunii care i-a prins pe foarte mulți oameni. Este acum o mare nevoie să luăm aminte la îndemnul Scripturii din Isaia 8:20: „La lege și la mărturie! Căci dacă nu vor vorbi așa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta”. Este un îndemn de a ne întoarce cu toată ființa la Cuvântul lui Dumnezeu; la a-l studia în profunzime cu o minte luminată de Duhul Sfânt, la a-l sădi într-o inimă curată și la a-l trăi așa cum este scris.

 

Concluzii

Urâciunea pustiirii va fi așezată în Locul Sfânt. Noi suntem îndemnați de Domnul Isus Cristos să fim atenți pentru a o vedea, să înțelegem ceea ce vom vedea și să acționăm în mod potrivit. Nu cunoaștem detaliile acelui moment istoric și nu știm detaliile legate de această urâciune care va fi așezată în Locul Sfânt. Dar, cuvântul lui Dumnezeu ne dă multe informații care ne pot edifica pentru a fi pregătiți pentru acel moment. În Daniel 3 se vorbește despre un eveniment care poate fi considerat premergător pentru ceea ce ne spune Domnul în Mat. 24:15. Evenimentul din Daniel 3 (chemarea din partea împăratului Nebucadnețar ca toți să se închine chipului ridicat de el și refuzul celor trei tineri iudei de a se închina, cât și binecuvântarea primită de la Dumnezeu pentru credincioșia lor față de singurul și adevăratul Dumnezeu) ne spune că pregătirea pentru a nu da curs invitației satanice de a te închina la ceea ce nu este Dumnezeu, trebuie să fie un proces sub deplina autoritate a Duhului Sfânt, care să te ajute să fii credincios Domnului până la moarte.

 

Invitația la închinare idolatră a venit parcă fără veste, parcă în mod surprinzător. Tinerii care nu au vrut să se închine chipului lui Nebucadnețar apar aici bine consolidați în credință. Aceasta nu s-a realizat dintr-o dată; ei au fost pregătiți pentru a-i fi credincioși Domnului. Apoi, presiunea asupra celor care trebuiau să se închine chipului era uriașă. Acea mare mulțime prezentă crea un cadrul copleșitor. Poruncile și amenințările, în cazul în care nu ai fi fost dispus să asculți, erau paralizante. Pe de altă parte, muzica care s-a auzit, dădeau o stare de dependență de ceea se impunea din partea împăratului. O presiune psihologică foarte mare deci. În același timp, dedicarea cu o inimă neîmpărțită a tinerilor față de Dumnezeu era una reală. Ei au fost dispuși chiar să și moară pentru credincioșia lor, dacă era nevoie. Toate acestea ne arată că este nevoie de o sfințire totală a vieții. Să ne ajute Dumnezeu de a fi oamenii care să urmărească cu credincioșie procesul sfințirii, așa cum ne cere cuvântul Domnului (Evr. 12:14).

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi


 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate