Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Teologie
 

 

 

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Hegeomai
Istorie
Pastorala
Studiu Biblic
Site-uri Baptiste
Media

 

 


Pagina de Teologie

 

Partea abstractă a teologiei sistematice

 de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.

 

(CONTINUARE)

 

CAPITOLUL 16

 

RELAȚIILE EXTERNE ALE TRINITĂȚII

 

Universul, cu tot ce este și tot ce conține, este rezultatul lucrării exterioare a Dumnezeului triunic. Nu există datorită vreunei necesități a naturii lui Dumnezeu de a-l crea,ci ca rezultat al voinței Lui. Este forma în care activitatea voluntară a lui Dumnezeu se manifestă în exterior.

 

Activitatea, într-o formă, este esențială unei ființe personale și inteligente. Dumnezeu trebuie deci să fie etern activ. Dar necesitatea aceasta pentru activitate eternă își găsește un scop amplu pentru exercitare, în dumnezeire, în actele implicate în relațiile mutuale ale persoanelor și în scopurile formate de el relativ la lucrurile din afară. Lucrările externe ale lui Dumnezeu sunt rezultatele acelor scopuri și deci reies doar din voința Lui. Universul nu aude, în consecință, nici o altă relație cu Dumnezeu, decât cea de creație a înțelepciunii și puterii Lui. Nu este eternă, dar are unicitatea începutului și a succesiunii, ce aparține timpului și dependența, schimbarea și imperfecțiunea ce se găsesc în mod natural în ceea ce nu este nici divin, nici auto-existent.

 

Sunt trei tipuri de acte divine.

 

1.            Imanente și intrinseci. Ele sunt în Dumnezeu și nu au referire la lucrurile din afară.

 

2.            Imanente și extrinseci. Și ele sunt în Dumnezeu, dar au referință cu lucrurile exterioare. Sunt decretele Lui.

 

3.            Extrinseci și tranzitive. Sunt în afara Lui, nu au existență în El, dar pornesc de la El și sfârșesc asupra creaturilor Sale. Așa este creația, providența și răscumpărarea. [vezi Turretine, Institutes, Book 4, Ques. 1, Sec. 4.]

 

 

Primul gen de acte divine ne este revelat în scripturi în cadrul relațiilor personale din dumnezeire. Al doilea și mai ales al treilea ne sunt cunoscute din creația lumii, grija providențială a lui Dumnezeu și răscumpărarea omului. Așa cum s-a anticipat, activitatea lui Dumnezeu se găsește în ultimele două tipuri de acte, manifestate în concordanță cu relațiile personale revelate în primul. Fiecare persoană face acte divine care arată că este Dumnezeu. Fiecare cere și primește onoare egală și închinarea oamenilor. Fiecare are o relație specială cu lucrarea Sa. În ea, aceeași subordonare, revelată în relațiile personale, este păstrată. Împreună cu aceasta găsim aceeași inter comuniune, prin care ceea ce face unul se consideră făcut de toți. Dovada acestui lucru trebuie păstrată mereu în minte, ca să nu accentuăm prea mult actele distincte ale persoanelor și să uităm uniunea esențială și inter comunicarea care face trei persoane, un singur Dumnezeu, ca și subzistență în esența nedivizată.

 

Metoda acestei acțiuni și subordonarea distinctă din ea nu va apărea egală întotdeauna. Trebuie deci, să observăm cu atenție ce este revelat exact. Ceea ce pare probabil, din alte circumstanțe, este poate doar atât. Acest lucru este mai necesar cu cât această metodă va fi văzută variind, deși atât cât se observă, se va percepe aceeași ordine a subordonării.

 

I. ÎN CREAȚIE

 

Creația, ca primă manifestare externă a lui Dumnezeu necesită primul loc în tratatul acesta.

 

(1.) Orice distincție ar apărea vreodată, se atribuie unicului Dumnezeu. Acest lucru nu interzice performarea părților distincte, de către fiecare persoană, căci se referă la Tată, Fiu și Duhul Sfânt. Avem aici doar dovada inter comunicării, care, chiar dacă actul divin este făcut de o persoană, să fie al întregii dumnezeiri. Pasajele care arată acest lucru sunt numeroase, unde Dumnezeu este menționat ca Creator. Aceasta se referă fie la Dumnezeu triunic, fie doar la Tatăl. Dar oricare ar firelația tatălui cu actul respectiv, scripturile arată că creația a fost actul întregii dumnezeiri, revelând că Fiul și Duhul au fost asociați cu El.

 

 (2.) Metoda acestui act este revelată în câteva pasaje. Ne învață că creația a venit de la Tatăl, ca sursă, că a fost făcută prin și de Fiu, ca instrument eficient, agent creator și de și prin Duhul Sfânt, ca și putere transformatoare. Primele două sunt menționate în 1 Cor. 8:6, "totuşi pentru noi nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile şi pentru care trăim şi noi, şi un singur Domn: Isus Hristos, prin care Sunt toate lucrurile şi prin El şi noi.. Aici Tatăl este declarat a fi sursa tuturor lucrurilor și Isus Hristos, Fiul divin, instrumentul prin care ele există. Același adevăr este și în Evrei 1:2, "Prin care a făcut lumile."

 

Creația este atribuită separat Tatălui în Fapte 4:24. Este numit Domn, dar este arătat ca Tată prin citatul psalmului doi și prin referirea la Fiul Lui Sfânt, ceea ce face o distincție între două persoane. Apoc. 4:11 arată manifest pe Tatăl, căruia îi atribuie creația cei 24 de bătrâni; căci este distinct de Mielul care ne răscumpără. Vezi cap. 5:8, 9. În Efes. 3:9, se spune că Dumnezeu a creat toate lucrurile și contextul arată că este vorba de Tatăl.

 

Că creația a fost făcută de și prin Fiul, este declarat separat. Ioan spune despre Cuvântul divin "Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El….El era în lume, şi lumea a fost făcută prin El." Ioan 1:3, 10. Pavel spune "Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care Sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El." Col. 1:16. Vezi și Ps. 33:6.

 

Puterea transformatoare a Duhului Sfânt este arătată în Geneza 1:2. Aici, verbul ebraic este în forma Piel și înseamnă "a umbla," și, Gesenius în lexiconul lui spune "Duhul lui Dumnezeu umbla peste ape și dădea viață masei haotice a pământului." Această lucrare a Duhului era cunoscută de Iov și de prietenii lui. Iov spune: "Suflarea Lui înseninează cerul," Iov 26:13, și Elihu spune, "Duhul lui Dumnezeu m-a făcut, şi suflarea Celui Atotputernic îmi dă viaţă." Iov 33:4. În Psalmul 33:6 "6 Cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului, şi toată oştirea lor prin suflarea gurii lui." Psalmul 104:30, ":30 Îţi trimiţi Tu suflarea: ele Sunt zidite, şi înnoieşti astfel faţa pământului." Creația de aici este transformare.

 

Afirmațiile de mai sus arată că creația lumii este atribuită lui Dumnezeu, ca Unul, și că toate lucrurile sunt din Tatăl care este adevărata sursă, că sunt create de și prin Fiul, și Duhul a fost puterea lor transformatoare și dătătoare de viață. Găsim în această acțiune externă a persoanelor, aceeași relație și subordonare arătate în Trinitate. Tatăl acționează prin Fiul (Efes. 3:14-19; Evrei 1:2,) și trimite Duhul Ps. 104:30.

 

II. ÎN PROVIDENȚĂ

 

În afirmațiile despre providență, nu se arată distinct subordonarea Fiului și a Duhului. Nu se neagă și deci nu sunt dovezi că nu există. Dar în absența revelației specifice, nu îndrăznim să afirmăm pozitiv. În scripturi, toate actele providențiale sunt atribuite lui Dumnezeu. Că este vorba de tatăl singur sau de Dumnezeul triunic, nu apare. Nu este nici o revelare a metodei prin care are loc. Dar fiecare din persoane este revelată făcând un act al providenței. Hristos a spus despre Tatăl, Mat. 6:25-32, mai ales v. 32, și 10: 29-31. Ținerea lumii este atribuită Fiului, Evrei 1:3, și spune că în El sunt toate lucrurile. Col. 1:17. Grija providențială a Duhului este arătată din plin în legătură cu viața credincioșilor în Hristos, despre are se spune că au în ei ființa Lui. Faptul că acest lucru este făcut în sfera răscumpărării nu îl face mai puțin providențial, decât dacă ar fi fost în cea a creației. În cea din urmă, Duhul este menționat ca fiind angajat în acte providențiale. Isaia 59:19; 63:14.

 

III. ÎN RĂSCUMPĂRARE

 

Acțiunea distinctă a celor trei persoane este mai limpede arătată în legătură cu răscumpărarea. Acest lucru se datorează probabil faptului că pe tema acestui subiect avem mai multe informații decât pe cea a creației sau providenței. Dumnezeu ne este adus mai aproape și astfel este mai clar revelat. În legătură cu aceasta s-a făcut revelația despre relațiile Trinității și egalitatea persoanelor în natura divină și subordonarea lor în lucrare. Întreaga lucrare de răscumpărare este atribuită Dumnezeului triunic, dar fiecare din persoane este revelată ca având relații distincte, oficiale cu ea.

 

1. Toate acestea apar în modul în care au fost revelate.

 

(a) este clar că Scripturile sunt de la Dumnezeu, Ioan 3:34; 10:35; 1 Cor. 2:9, l0; 1 Tes. 2:13; 2 Tim. 3:16; Evrei 1:1.

 

(b) Hristos atribuie Tatălui puterea Sa și autoritatea de a vorbi și îl declară sursa a ceea ce a fost revelat de El. Ioan 3:34; 7:16; 12:49; 15:15. Același adevăr este î Apoc. 1:1, unde distincția între persoane arată că revelația lui Isus Hristos, dată de Dumnezeu, a fost dată de Tatăl. De la Tatăl, ca sursă, derivă Duhul Sfânt adevărul revelat de El. Duhul adevărului ieșit de la Tatăl, cum spune Hristos. Ioan 15:26. Cauza desemnată pentru promisiunea subsecventă că Duhul va călăuzi în tot adevărul a fost "nu va vorbi de la el, ci ceea ce a auzit de la Tatăl." Ioan 16:13. Adevărul rostit astfel este de la Tatăl, prin Fiul, ceea ce reiese din v. 14 și 15. La fel și în 1 Cor. 2:7-11, "Dumnezeu a revelat prin Duhul" "lucrurile adânci ale lui Dumnezeu," "înţelepciunea lui Dumnezeu, cea tainică şi ţinută ascunsă pe care o rânduise Dumnezeu, spre slava noastră, mai înainte de veci." Întregul context arată că Tatăl este sursa.

 

(c) Dar în timp ce Tatăl este declarat sursa revelației răscumpărării, a făcut-o cunoscută prin Fiul. El este, în relația divină, numit Cuvântul lui Dumnezeu. El este numit Fiul Preaiubit. Mat. 17:5. El a manifestat pe Tatăl în persoana Sa, și a spus "Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl." Ioan 14:9. În timpul întrupării a vorbit personal, ca și profeții din vechime, Evrei 1:1, 2. El este profetul despre care Moise a spus Deut. 18:15-19; și este numit astfel în Fapte 3:20-22. El S-a numit Lumina lumii. Ioan 8:12. A prevestit viitorul Său, al apostolilor, al Ierusalimului și al lumii. A început predicarea marii salvări. Evrei 2:3. A dat instrucțiuni speciale apostolilor Săi, înainte de moartea Sa și după înviere, nu doar despre evanghelia Împărăției, ci despre toate lucrurile ce vor fi văzute de ei și de cei ce vor fi învățați de ei. În ultima perioadă, i-a învățat cu privire la relația dintre suferințele Lui și moartea Lui cu profețiile VT.

 

 (d) În această lucrare a revelației, Duhul Sfânt este agentul operațional. Duhul este Cel la care se referă cuvântul trimis de Dumnezeu. "oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt." 2 Pet. 1:21. Acest lucru se spune despre scriitorii VT în general. Este specific declarat despre David, Mat. 22:43; Fapte 1:16; Isaia, Fapte 28:25, și despre autorul Ps 96, în Evrei 3:7. Acești scriitori VT atribuie constant instrucțiunile lor Duhului lui Dumnezeu, de ex. David în 2 Sam. 23:2. Neemia afirmă aceasta despre profeții prin care Dumnezeu a avertizat poporul. Neem. 9:30. Isaia, (48: 16,) proclamă "Domnul m-a trimis și Duhul Lui."

 

Este adevărat același lucru despre revelațiile inspirate ale NT. Lucrarea Domnului nostru a fost supusă Duhului. Ca Fiu divin, lucrează prin Duhul, ca și în alte acte divine, totuși ca Omul Dumnezeu a fost influențat de natura Sa umană. Domnul a spus aceasta în prima parte a lucrării Sale, Luca 4:16-21. Întinderea nemăsurată a influenței Sale a fost învățată de Ioan Botezătorul. Ioan 3:34. La fel erau și apostolii lui Hristos pregătiți pentru lucrarea lor. Efes. 3:5. Învățăturile Domnului nu erau de ajuns. Urau să fie revelate și alte adevăruri, astfel a fost promis Duhul Sfânt, ceea ce s-a împlinit în ziua Cincizecimii, nu doar acolo, nu doar cu ei,, ci în toată perioada NT, peste multitudini și peste cei care au scris. Efectul acestei influențe este afirmat distinct. La Cincizecime "vorbeau în alte limbi, cum le dădea Duhul." Fapte 2:4. Curajul cu care vorbeau despre Hristos este atribuit umplerii lor de Duhul Sfânt. Fapte 4:31. Pavel a spus că predicarea lui "era o dovadă a Duhului și a puterii" 1 Cor. 2:4, și că vorbește cu cuvinte nu din învățătura omenească, ci de la Duhul. 1 Cor. 2:13.

 

2. Dacă ne uităm la lucrarea de răscumpărare, găsim aceste relații mutuale susținute. Salvarea sau răscumpărarea sunt atribuite peste tot Dumnezeului triunic. Exemplele se găsesc în Luca 1:68-71; 3:6; Fapte 28:28; Rom. 1:16; 2 Tes. 2:13; Tit. 2:11.

 

(1.) Dar sursa este specificată ca fiind Tatăl. Sfera sa este în cadrul creației, care este din El,și sub influența providențială ce au originea în El. El este Legiuitorul, a cărui lege a fost încălcată și care pedepsește, ca administrator al acestei legi. Răscumpărarea este efectul scopului Lui. 1 Cor. 2:7; Efes. 3:11; 2 Tim. 1:9. Acel scop curge din dragostea lui binevoitoare pentru omenire. Ioan 3:16. Și-a trimis Fiul "ca lumea să fie salvată prin El" Ioan 3:17. Voia Lui, a venit Fiul să o împlinească. Evrei 10:7; Ioan 6:38-40; Gal. 1:3, 4. Pentru aceasta l-a trimis, (Rom. 8:32,) conform cu sfatul Său," (Fapte 2:23,) salvând oamenii după scopul și harul Său (2 Tim. 1:9,) dându-ne viața eternă,în Fiul Său. 1 Ioan 5:11. El ne-a ales, în Hristos, înainte de întemeierea lumii și ne-a dat harul Său, Efes. 1:4, 6, ne-a dat lui Hristos, Ioan 17:6-11, nimeni nu vine la El decât dacă tatăl care M-a trimis îl atrage, Ioan 6:44, "ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale." Efes. 1:5. Omul poate fi atras astfel, El a dat Duhul lui Hristos, Fapte (2:33,) și prin El, oamenilor, ca să fie regenerați, (Ioan 3:5,) din moartea pricinuită de păcat (Efes. 2:1,) ca să fie credincioși, (Gal. 6:22,) și să fie fii, (Gal. 4:6,) sigilați cu Duhul Sfânt promis, (Efes. 1:13,) care este martorul credincioșilor, că sunt copii ai lui Dumnezeu, și deci moștenitori și co-moștenitori cu Hristos" Rom. 8:16,17. Dumnezeu i-a predestinat să fie după chipul Fiului și i-a sfințit, în adevăr (Ioan 17:17,) curățindu-i de păcat, Efes. 5:26; 1 Tes. 4:7, și îi transformă în acest chip din slavă în slavă." 2 Cor. 3:18. În toată această lucrare, Tatăl este persoana căruia i se adresează în rugăciune, în numele lui Isus, Efes. 2:18; 3:14, în mișcarea Duhului, Efes. 6:18; Rom. 8:26, și de la care vine "orice dar bun," Iacov 1:17, și îndreptățirea, iertarea, adopția și sfințirea credincioșilor și împărăția cerească pe care a pregătit-o pentru ei.

 

Acestea sunt unele detalii ce arată cât de complet Tatăl este identificat cu răscumpărarea omului. Nu sunt exhaustive de ceea ce suntem învățați. Întregul este de la El, ca sursă, și nu doar în general, ca dar al Fiului și al Duhului, dar și lucrând în și prin ei în fiecare caz. În răscumpărare ca și în creație și providență, El este prezent, voiește constant, lucrează continuu; nu direct El, ci prin Fiul și Duhul.

 

Unele părți din lucrarea Tatălui vor necesita discuții mai ample, nu așa mult ca la Fiu, sau la Duh, ale căror acte trebuie analizate în detaliu.

 

Este necesară o scurtă declarație ca un sumar a ceea ce se va discuta.

 

(2.) Acțiunea Fiului în răscumpărare este scurtă, dar descrisă deplin în Fil. 2:5-11. Suntem învățați despre acea subordonare oficială față de Tatăl asumată voit în lucrarea Sa, care corespunde cu afirmația că a fost trimis de Tatăl. Și-a asumat natura noastră și a devenit om prin întrupare, umilirea lui voluntară, până la moartea pe cruce; și onoarea dată Lui în acea natură, prin care a devenit obiectul închinării universale, spre slava lui Dumnezeu Tatăl.

 

Aflăm că în perioada întrupării a devenit un exemplu uman, la fel cum este și chipul Tatălui. Prin supunerea Sa activă față de legea pe care o împlinește pentru poporul Său, ne oferă neprihănirea. Prin suferințele și moartea Lui a plătit pedeapsa păcatului.Ca răsplată a muncii Sale, a primit Duhul promis pe care îl trimite pentru salvarea celor pe care Dumnezeu i-a dat. Toată puterea I-a fost dată, ca evanghelia Sa să fie predicată cu succes și este rege în Sion și Domn al tuturor lucrurilor. Stă la dreapta lui Dumnezeu, exercitând domnia primită, și mijlocind pentru poporul Său. Așa va judeca lumea și va oferi neprihăniților și răilor partea lor veșnică.

 

Subordonarea lucrării în toate pozițiile ocupate astfel este clar arătată. Vorbind profetic, când a sosit ceasul trădării Sale și al crucificării, ca și cum lucrarea este deja gata, Hristos a declarat despre tot ce a făcut, contemplând totul ca fiind finalizat, că era lucrarea dată de Tatăl. Ioan 17:4. A spus că a venit să facă voia Tatălui, (Ioan 6:38,) și lucrarea Celui care L-a trimis, Ioan 9:4. El a onorat legea Tatălui în împlinirea cerințelor Lui și față de Care S-a supus, deși era Fiu, . Evrei 5:8. Răsplata a primit-o de la Tatăl, anume Duhul, (Fapte 2:33,) poporul Lui, (Ioan 17:9,) înălțarea, Fapte 2:33, 36. Chiar judecata viitoare a lumii Îi aparține datorită ordinării lui Dumnezeu, (Fapte 10:42; 17:31; Rom. 2:16,) Și i-a fost dată de Tatăl. Ioan 5:22.

 

(3.) Lucrările Duhului în răscumpărare sunt mai numeroase decât cele ale Fiului și îl aduc în relații intime cu poporul lui Dumnezeu.

 

Prin El, trupul uman al lui Hristos a fost pregătit pentru primirea persoanei divine, (Luca 1:35,) și prin influența Lui plină de har, mintea și inima lui Hristos au fost potrivite pentru această lucrare. Isa. 11:1-5; Ioan 3:34; Luca 4:14. El pregătește biserica, care este trupul spiritual al lui Hristos, pentru ca Domnul să locuiască în el. Efes. 2:22. În El sunt botezați, influențați divin de El, Mat. 3:11, El ne-a salvat prin regenerare și înnoirea Duhului Sfânt. Tit 3:5. Prin El suntem născuți din nou. Ioan 3:5-8. El se luptă cu omul (Gen. 6:3,) și condamnă lumea cu privire la păcat, neprihănire și judecată," (Ioan 16:8,) și dă pocăința, (Fapte 5:31, 32, cf. Fapte 2:33,) luptând cu pofta cărnii, aducând roade spirituale, Gal. 5:16-25, ca ei să umble nu în fire, ci în Duh. Rom. 8:2-4. Produce credința, Efes. 3:17, și bucuria și pacea în credință, ca ei să fie plini de nădejde, Rom 15:13, și cunoștință despre lucrurile pregătite de Dumnezeu pentru cei care Îl iubesc, Cor. 2: 9, 10. Prin El avem intrare la Tată, Efes. 2:18, Cu rugăciunea "Faceţi în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta, cu toată stăruinţa, şi rugăciune pentru toţi sfinţii," Efes. 6:18, Şi voi n-aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică; ci aţi primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: „Ava! adică: Tată!” Însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că Suntem copii ai lui Dumnezeu." Rom. 8:15, 16. Astfel, El devine autorul îndreptățirii prin credință și al sfințirii, curățirii și consacrării, 1 Cor. 6:11, și al duhului de înfiere. Gal. 4:6. El descoperă slava lui Dumnezeu credinciosului și îl transformă în acest chip. 2 Cor. 3:18. Așa cum arată contextul, aceasta se face prin cuvântul lui Dumnezeu, care este sabia Duhului. Efes. 6:17. Se face și prin evanghelie, simbolic pentru lucrarea de curățire și hrănire, despre moarte și învierea lui Hristos. Rom. 6:3, 4; Efes. 5:26; Tit 3:5, 6; 1 Cor. 11:26; Ioan 6:48-63.

 

În toate acestea și în alte lucrări, Duhul se află în relație foarte intimă cu poporul lui Dumnezeu. Așa cum Tatăl are o relație cu fii care strigă la El, în Duhul de înfiere și așa cum Fiul devine obiectul afecțiunii supreme, datorită jertfei și suferințelor, de aceea Duhul caută intimitatea în credincioși pentru a deveni un martor permanent pentru ei și un mângâietor în lipsa Întrupatului lor Domn. 1 Cor. 3:16, 17.

 

Subordonarea Duhului în lucrare este revelată, în general, în afirmația că este trimis de Tatăl și de Fiul. Ioan 14:16, 17; 15:26. Hristos botează cu Duhul, Mat. 3:11, și prin El produce rezultatele muncii lui. La Tatăl vin oamenii prin Duhul, în rugăciune. Efes. 6:18. Tatăl îndreptățește și înfiază, prin influența Duhului. Este chipul lui Hristos, nu al Său, în care îi transformă pe credincioși. Poruncile sunt ale lui Hristos, și sunt potrivite cu lucrarea Fiului, cea a Duhului este pe loc secundar. Locuirea Duhului în oameni este pentru ca credincioșii să fie uniți în locuirea lui Dumnezeu, Efes. 2:22.

 

Am văzut astfel că în lucrările exterioare ale trinității, aceeași subordonare a lucrării apare în modul de subzistență din interior. Această subordonare, în ambele cazuri, trebuie recunoscută deoarece este din cuvântul lui Dumnezeu. În același timp, nu trebuie uitat că același cuvânt declară distinct egalitatea celor trei persoane din natura divină, ceea ce nu permite inferioritatea nici uneia.

 

horizontal rule

Luând seama la avertizarea Domnului

de Marian Ghita

 

Isus le-a zis (ucenicilor): „Băgați de seamă să nu vă înșele cineva.” (Matei 24:4)

 

Este interesant felul în care Domnul Isus a început să răspundă la întrebările ucenicilor Săi din Mat. 24:3: „Drept răspuns, Isus le-a zis: „Băgați de seamă să nu vă înșele cineva”” (v. 4). Tonul adoptat de Domnul este unul de avertizare solemnă. El vorbește despre venirea multor cristoși și profeți mincinoși, care vor încerca să-i determine pe oameni (avizați sunt în primul rând cei aleși – v. 24) să-i urmeze și să-i asculte pe ei (evanghelistul Matei consemnează de trei ori această avertizare a Domnului – v. 4, 11, 24). Această avertizare întreită, cât și faptul că Domnul începe să le vorbească ucenicilor invocând un asemenea pericol, ne arată cât de serioasă este problema înșelării din partea unor asemenea mincinoși. De aceea, cred că este bine să zăbovim și noi, cu mare atenție, asupra acestei avertizări solemne.

 

Biblia este plină de avertizări din partea lui Dumnezeu, cu privire la pericolul înșelării lui Satan. Chiar în grădina Edenului, diavolul nu s-a sfiit să se apropie de omul nevinovat și să-l ispitească pentru a renunța să mai ia aminte la cuvântul lui Dumnezeu (Gen. 3:1-6). Diavolul a reușit atunci și rasa umană a plătit scump faptul că s-a lăsat convinsă de demersurile înșelătorului. Diavolul nu a avut, de asemenea, nici o reținere să Îl ispitească pe Domnul Isus Cristos, chiar la începutul lucrării Sale mesianice (Mat. 4:1-11), deși nu a reușit în demersurile Sale. Mai mult, Domnul Isus a fost ispitit de diavol în toate felurile, în întreaga Lui viață, deși El nu a păcătuit (Lc. 4:13; Evr. 2:18; 4:15). Diavolul „este mincinos și tatăl minciunii” (Ioan 8:44) și , de asemenea, trimișii lui, sunt promotorii minciunii și înșelărilor de tot felul (vezi Apoc. 13 – reprezentanții de seamă ai celui rău). Toată istoria umană este presărată cu demersuri ale diavolului, prin care și-a promovat intențiile sale de a înșela lumea și pe oamenii ei. Acest lucru nu mai este un secret pentru nimeni. Prin toate acțiunile sale înșelătoare, diavolul încearcă pervertirea adevărurilor Cuvântului lui Dumnezeu, pentru ca oamenii să creadă minciunile lui, și nu pe cele ale lui Dumnezeu (vezi 1 Tim. 4:1-2). El încearcă în mod special să pervertească adevărul Evangheliei, pentru ca oamenii să nu ajungă la mântuire (2 Cor. 4:3-4; Gal. 1:6-9). El încearcă deopotrivă să „demonstreze” că nu Cristosul Scripturii este Cristosul cel adevărat, ci cristoșii promovați de el, pentru ca astfel oamenii să nu poată crede în adevăratul Cristos (Mat. 24:5; Ioan 12:37-41; 2 Tes. 2:3-10; 1 Ioan 4:1-3); în timp ce profeții mincinoși, ca și trimiși ai diavolului, caută să ofere argumente mincinoase în favoarea cristoșilor mincinoși pe care ei îi promovează (Apoc. 13:11-17).

 

Toate acestea ne arată cât de important este pentru noi să luăm aminte la avertismentul solemn al Domnului nostru din Mat. 24:4. Așa cum s-a arătat, Matei (doar el) subliniază pericolul înșelării, prin venirea cristoșilor și profeților mincinoși, de trei ori (Marcu însă de două ori – Mc. 13:6, 21-23; și Luca doar o singură dată – Lc. 21:8). Domnul Isus, prin cele trei consemnări ale acestui avertisment, dorește să ne prezinte înșelarea din partea acestor emisari ai diavolului în toată amploarea ei. Desigur sunt multe aspecte ale înșelării diavolului, dar aceasta merită un studiu aprofundat al întregii Scripturi pentru a avea o privire exhaustivă a felului în care cel rău încearcă să ne înșele. Noi dorim să rămânem doar în cadrul acestui discurs apocaliptic al Domnului nostru (Mat. 24; Mc. 13; Lc. 21). Acest cadru ne poate oferi o înțelegere satisfăcătoare a înșelării diavolului, prin cristoșii și profeții săi, atunci când vorbim despre istoria viitoare până la revenirea glorioasă a Domnului Isus Cristos.

 

1.    Înșelarea legată de „durerile” acestei lumi

Avertizarea Domnului Isus din Mat. 24:4-5 este o avertizare introductivă, care poate fi aplicată la întregul Lui discurs (Mat. 24-25). Ea apare imediat după întrebările ucenicilor Lui. Pentru că Domnul vrea să răspundă la întrebările: „Când se vor întâmpla ...” și „care va fi semnul...” (Mat. 24:3) – întrebări legate între ele, și care necesitau o atenție mărită din partea ascultătorilor Lui –, El simte nevoia să atragă atenția ucenicilor Lui asupra a ceea ce este specific, distinctiv, acelei vremi despre care vorbește, tocmai pentru ca urmașii Lui să fie pregătiți în perspectiva mântuirii lor și în perspectiva întâmpinării Domnului, care va veni în gloria Sa, în modul cel mai potrivit. Iată de ce, ucenicii Domnului trebuie să fie avertizați cu privire la încercările foarte subtile ale diavolului de a-i înșela. Noi știm că, oridecâte ori Dumnezeu spune sau lucrează ceva anume, imediat și diavolul ne întâmpină cu varianta lui cu privire la ce spune sau ce face Dumnezeu (vezi doar Gen. 3:1-6; Mat. 4:1-11; 13:3-23, 24-30, 36-43). Atenție, deci!

 

Această primă avertizare este, de asemenea, legată în mod direct de ceea ce Domnul arată ca fiind „începutul durerilor” (v. 6-14). În acest context, este normal să ne întrebăm: „Care va fi demersul specific al cristoșilor mincinoși?” Nu intrăm acum în analiza pasajului din v. 4-14 (o vom face în mesajul următor). Acum însă vom încerca, cu ajutorul Duhului Sfânt și în baza cuvântului Scripturii, să înțelegem sensul avertizării Domnului în contextul „începutului durerilor” (v. 8, 6, 13, 14). Domnul ne spune că pe pământ vor fi războaie, se vor auzi vești de războaie, vor fi conflicte între neamuri și împărății, vor fi cutremure de pământ pe alocurea și ciumi (boli, orori) (v. 6-7). Dar, spune Domnul Isus, toate acestea trebuie să se întâmple, așadar, sfârșitul nu va fi atunci (v. 6), ci ele vor fi doar „începutul durerilor” (v. 8). Mai mult, Domnul Isus vorbește, tot în contextul acestor dureri de început, despre suferințele urmașilor Săi (vor fi chinuiți, omorâți și urâți de toate neamurile pentru Numele Lui – v. 9) și despre necesitatea ca ei să rabde până la sfârșit, în vederea mântuirii lor (v. 13). În final, Domnul spune că premiza sfîrșitului lumii va fi dată doar de faptul că propovăduirea Evangheliei va ajunge să fie propovăduită în toată lumea, pentru ca ea să devină o mărturie pentru toate neamurile în ziua judecății (v. 14).

 

Care va fi însă înșelarea Cristoșilor mincinoși în acest context? De ce anume ar trebui să se păzească urmașii Domnului? Care este diferența, în contextul „începutului durerilor” (v. 8), dintre Cristosul cel adevărat și cristoșii mincinoși? Expresia „începutul durerilor” ne va da răspunsurile de care avem nevoie. Este evident că Domnul Isus are în minte imaginea „durerilor nașterii” pentru o mamă care urmează să nască un copil. Această imagine mai este folosită de Domnul, în mod clar, în Ioan 16:16-24 (vezi v. 21). El le spune ucenicilor Lui că, așa cum femeia însărcinată se întristează în timpul durerilor nașterii dar se va bucura apoi de pruncul care îl va naște, tot așa și ei se vor întrista din cauza suferințelor Domnului lor pentru puțină vreme, dar se vor bucura din plin apoi de revenirea Lui între ei ca Domn înviat și glorificat. Să medităm puțin asupra acestei imagini a femeii însărcinate! Oricine știe că, din moment ce o femeie va ști că este însărcinată, ea va ști bine că intră într-o perioadă de nouă luni de sarcină. Această perioadă este una destul de incomodă pentru femeia însărcinată (va avea stări dureroase și în finalul perioadei de sarcină, ea va avea durerile nașterii care se vor accentua tot mai mult până în momentul când copilul se va naște). Orice femeie normală știe bine acest lucru. Ea știe că perioada de 9 luni este una care nu se va schimba deloc – ea nu poate spera ca această perioadă să se reducă în vreun fel (nu discutăm aici despre o naștere prematură a copilului, care intră într-un alt capitol al discuției) și nu va căuta deloc soluții pentru scurtarea perioadei, dacă ține cu adevărat la copilul ei. Ea știe că nu poate spera în diminuarea în vreun fel a durerilor nașterii, ci se va pregăti să le suporte, gândindu-se doar la copilul care se va naște. Ea nu va căuta tratamente care să-i anihileze aceste dureri, pentru că știe că așa ceva va putea periclita viața copilului ei, dar și viața ei însăși. Ea le va accepta și se va pregăti pentru a le suporta, oricât de greu îi va fi. Este sugestivă încurajarea pe care moașa i-o oferă Rahelei, soția lui Iacov, care urma să nască în dureri mari pe Beniamin (Gen. 35:16-20). Moașa îi spune, în timpul durerilor mari pe care Rahela le avea: „Nu te teme, căci mai ai un fiu” (v. 17). Încurajarea nu are ca obiectiv încurajarea Rahelei că durerile ei vor fi anihilate sau diminuate în plan fizic, în vreun fel, și nici că perioada sarcinii ei va fi redusă sau chiar înlăturată în vreun fel. Rahela putea fi, cu adevărat încurajată în starea ei de durere, prin vestea că fiul ei era pe cale să se nască. Ea, astfel, era direcționată în nădejdea ei spre fiul care se va naște sănătos și bine, nu spre a-i fi bine ei în starea prezentă. Ei îi va fi cu adevărat bine după nașterea fiului, când acesta va ajunge în brațele ei.

 

Să privim, din această perspectivă la înșelarea cristoșilor falși. Ei vor aduce speranțe legate de starea noastră prezentă. Ei vor oferi soluții pentru înlăturarea războaielor, pentru a fi pace pe pământ, pentru înlăturarea conflictelor, pentru reforme sociale, pentru stoparea sărăciei, pentru diminuarea consecințelor cataclismelor de tot felul de pe pământ (vezi, de ex., Hitler, Stalin, Pol Pot, Mao Tze-dun, care s-au intitulat salvatori ai lumii). Ei nu vor vorbi deloc despre faptul că aceste „dureri ale facerii” ar anunța împărăția viitoare. Ei nu vor propovădui împărăția cerurilor în nici un fel. Ei se vor prezenta omenirii ca posesorii de soluții pentru pacea de pe pământ, pentru înlăturarea bolilor, pentru prelungirea vieții pământești (de la 60 de ani, până eventual la 85 ani), pentru eradicarea sărăciei și a problemelor de pe pământ. Pentru că toată binecuvântarea noastră, din punctul lor de vedere, este legată de pământ și de viața aceasta pământească. Nimic însă despre pregătirea pentru cer, pentru împărăția veșnică cerească. Conform Scripturii, Dumnezeu „clatină” acest pământ (prin îngăduirea crizelor de tot felul în plan fizic, pământesc, social, moral și spiritual) tocmai pentru că există o împărăție veșnică, cerească, care nu se poate clătina, pe care El o pregătește poporului Său răscumpărat (vezi Evr. 12:25-28; vezi și Fap. 14:22). Nu înseamnă că noi, ca și credincioși, nu ar trebui să ne implicăm în binele societății în mijlocul căreia trăim – ba da, noi trebuie să căutăm binele oamenilor prin trăirea și slujirea noastră (să fim sare și lumină în lume – Mat. 5:13-16), dar aceasta prin mărturia pe care noi o dăm despre Cristos, prin mărturia Evangheliei (vezi Mat. 4:23; 25:31-46; 28:18-20); nu prin lucrarea pe care noi am putea să o facem fără Cristos (Mat. 7:21-23). Noi suntem chemați să vestim o Evanghelie a Împărăției cerurilor, nu o Evanghelie a Împărăției acestei lumi. Cristoșii mincinoși se vor ridica să pervertească Evanghelia Împărăției cerurilor, printr-o Evanghelie a Împărăției acestui pământ, printr-o Evanghelie care de fapt nu este Evanghelie (Gal. 1:6-9; Col. 2:8-10). Pentru aceasta, ei vor fi nevoiți să-L discrediteze pe Domnul Isus Cristos și binecuvântarea Împărăției cerurilor, pe care El o oferă, pentru a-și promova propriile lor evanghelii și pentru a se zeifica pe ei înșiși (vezi lucrarea anticristică de-a lungul istoriei și lucrarea lui Anticrist la sfârșitul istoriei – 1 Ioan 4:1-3; Apoc. 13; 17-18). Argumentul lor forte va fi (desigur pentru cei care sunt pe calea pierzării) eradicarea durerilor acestui pământ despre care ei tot vorbesc (o speranță de fapt falsă – durerile se vor accentua pe pământ tocmai din cauza răzvrătirii lor față de Dumnezeu – vezi, de ex., Apoc. 9:1-6; 16).

 

Atenție, deci: Binecuvântarea adevăratului Cristos (a Cristosului Scripturii) este Împărăția veșnică a cerurilor și nu binecuvântările unei vieți comode pe pământ! „În împărăția lui Dumnezeu (a cerurilor) trebuie să intrăm prin multe necazuri” (Fap. 14:22).

 

2.     Înșelarea dată de „binecuvântările” false ale nelegiuirii

 

Credincioșii adevărați vor avea de suferit în lume (Mat. 24:9; 2 Tim. 3:12; ). Ei știu din Scriptură că la aceasta sunt chemați – ca să sufere în lume ca și Cristos. Doar așa oamenii Îl pot vedea pe Cristos în viețile martorilor Lui (1 Pet. 2:21-25; 4:14-16). Pe de altă parte, dacă Domnul Isus Cristos a fost urât de oameni, ce soartă vor avea cei care Îl imită pe El? (vezi Ioan 15:18-16:4). Doar în acest fel ei pot fi indicatoare veritabile spre Cristosul cel adevărat și spre crucea Lui – singurul mijloc al lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor (1 Cor. 1:17-2:5).

 

Dar acest lucru (purtarea crucii lui Cristos, a suferințelor Sale) este o reală pricină de poticnire pentru mulți așa-ziși „credincioși” (1 Pet. 2:6-8). Ei nu pot suporta să fie credincioși Domnului în asemenea condiții (Mat. 13:19-22). De aceea, ei vor cădea de la credință, se vor vinde unii pe alții (urmași ai lui Iuda Iscarioteanu – Mat. 26:14-16; 27:3-10) și se vor urî unii pe alții, și din cauza înmulțirii fărădelegii, dragostea celor mai mulți se va răci. Ei nu vor avea răbdare pentru a persevera până la sfârșit în vederea mântuirii lor (vezi Mat. 24:10-13; Evr. 10:35-39). În acest fel, înțelegem că adevărații credincioși sunt definiți de Domnul Isus ca cei care se vor lepăda de ei înșiși, vor accepta să-și poarte crucea în fiecare zi și să-L urmeze pe Domnul Isus până la capăt (Mat. 16:24-26; Lc. 9:23-26; Evr. 10:35-39). Înțelegem însă că aceste cerințe ale Domnului sunt de-a dreptul nefirești pentru firea noastră pământească (vezi reacția lui Petru la cuvintele Domnului despre patimile și moartea Lui ca și singura cale spre viața veșnică – Mat. 16:21-23). Atunci Petru a reacționat, spunem noi, foarte normal: i-a spus Domnului: „Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ți se întâmple așa ceva!” (v. 22). Dar Domnul Isus a considerat reacția lui Petru, din perspectiva planului lui Dumnezeu, ca fiind de-a dreptul un demers satanic (vezi Mat. 16:23). Din această perspectivă înțelegem, pe de o parte, că reacția multora la aceste „dureri” și suferințe inerente ale adevăraților credincioși (Mat. 24:8-13 – vezi căderile, lepădările multora), par a fi foarte normale pentru o minte omenească. „De ce să suferim, noi credincioșii Lui, dacă Domnul Isus ne-a izbăvit de consecințele păcatului și dacă El este înălțat la dreapta măririi dumnezeiești și acum are toată puterea în cer și pe pământ (Isa. 53:5; Fap. 2:32-36; Mat. 28:18-20)?” – s-ar întreba mulți așa-ziși „credincioși” (Mat. 13:19-22).

 

În acest context (cel al lepădării multora) „se vor scula mulți prooroci mincinoși și vor înșela pe mulți” (Mat. 24:11 – a 2-a mențiune a emisarilor mincinoși ai diavolului în discursul apocaliptic al Domnului Isus). Ce fac aceștia? Cum înșeală ei pe mulți credincioși? În mod deosebit, în „2 Petru” cap. 2 și în ep. lui „Iuda” avem răspunsul. Ni se spune că „în norod s-au ridicat și prooroci mincinoși, ..., care vor strecura pe furiș erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpânul care i-a răscumpărat... Mulți îi vor urma în destrăbălările lor. Și din pricina lor, calea adevărului va fi vorbită de rău.” (2 Pet. 2:1-2). De asemenea ni se mai spune: „...s-au strecurat printre voi mulți oameni, scriși demult pentru osânda aceasta, oameni neevlavioși, care schimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru și tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân și Domn, Isus Cristos.” (Iuda 4). Care este deci lucrarea acestor profeți mincinoși? Ei pervertesc evanghelia harului lui Dumnezeu, discreditează pe Domnul Isus Cristos și promovează în biserică un stil de viață în care păcatul este tolerat și chiar promovat. Care este mecanismul gândirii lor? Totul pornește de la: (a) o înțelegere neduhovnicească a lucrării de mântuire a lui Cristos. Gândirea care ni se pare normală, pentru că este în acord cu înțelepciunea și tradiția umană, este promovată. Greșeala acestor profeți falși este că ignoră cu desăvârșire caracterul pervertit de păcat al firii noastre naturale și al gândirii noastre lumești. Ei ignoră faptul că întreaga lume zace în cel rău (1 Ioan 5:19) și că gândirea umană naturală este, din cauza păcatului, străină de gândirea lui Dumnezeu (Mat. 16:23; 1 Cor. 1:20-25; 2:6-8). (b) Ei, nu se lasă curățiți pe deplin de păcatele lor (ne referim la multele păcate care sunt doar la nivelul dorințelor, gândurilor noastre firești – vezi 2 Pet. 2:19-22 – vezi: „se încurcă iarăși și sunt biruiți de ele”, vorbind despre „întinăciunile lumii”). De fapt ei nu sunt cu adevărat născuți din nou (acest lucru se vede din faptul că ei nu se lasă conduși în trăirea lor de Duhul lui Dumnezeu, de o gândire transformată de Duhul Sfânt, ci tot de firea păcătoasă – Rom. 8:5-7; 1 Ioan 3:6-9; Rom. 12:1-2). Pentru că ei păstrează în adâncul ființei lor o dorință de a trăi în necurăție și păcat, mai devreme sau mai târziu, ei se vor lăsa pradă acestor păcate (exact ca și scroafa care s-a întors să se tăvălească iarăși în mocirlă – 2 Pet. 2:22). Astfel, ei pervertesc harul lui Dumnezeu, considerând că, prin el, ei sunt acceptați în continuare de Dumnezeu să trăiască în păcatele lor (vezi Tit 2:11-14; Rom. 6:1-4). (c) în final, vor ajunge să Îl respingă pe Domnul Isus ca și Mântuitor și Domn în viețile lor. Ei vor să fie liberi („doar harul lui Dumnezeu le-a oferit libertate” – spun ei), și astfel, ei nu vor putea să accepte că adevărata libertate este o trăire eliberată de păcat și sub robia binecuvântată a Stăpânului, Isus Cristos (vezi Rom. 1:1; 1 Cor. 15:10).

 

Rolul profeților mincinoși este tocmai acela de a perverti Evanghelia harului lui Dumnezeu și pe Domnul Isus Cristos, pentru ca cei care îi urmează să ajungă să trăiască de fapt în păcat, departe de Dumnezeu. Nenorocirea acestora este teribilă. Dacă oamenii care nu Îl cunosc încă pe Domnul Isus Cristos trăiesc în robia păcatului din cauză că ei nu cunosc calea mântuirii, ei bine, cei care acceptă lucrarea profeților mincinoși trăiesc în robia păcatului din cauză că ei iubesc păcatul și, deși l-au cunoscut pe Cristos  ca Mântuitor al lor (2 Pet. 2:20-22) ei își doresc să se tăvălească în păcat. Starea lor devine mult mai rea față de starea lor de dinainte de mântuire (Mat. 12:43-45).

 

Atenție, deci: Binecuvântarea adevăratului Cristos (a Cristosului Scripturii) este eliberarea din păcat, de sub puterea Satanei, de sub puterea întunericului, pentru a fi strămutați într-o altă împărăție (sub o altă domnie), în împărăția Domnului Isus Cristos (a Fiului dragostei lui Dumnezeu) (Col. 1:13). Am fost eliberați de păcat (Efes. 1:7), pentru a trăi după voia lui Dumnezeu, în puterea Duhului Sfânt (Luca 1:72-75; Rom. 6, 8).

 

3.    Înșelarea prin semne, minuni și puteri mincinoase

 

Scriptura vorbește despre „taina fărădelegii” care este la lucru în întreaga istorie a bisericii (vezi 2 Tes. 2:7). De asemenea, ea vorbește despre „duhul lui Anticrist” care este chiar în lume acum (1 Ioan 4:3). Există deci un spirit al fărădelegii care lucrează în chip tainic (nevăzut) în lume, prin învățături eretice, nelegiuite și prin forțe care se opun învățăturii Domnului Isus Cristos și creștinilor adevărați. Acest lucru a fost și este evident în întreaga istorie a bisericii. De aceea avem lupta spirituală a credincioșilor (Efes. 6:10-20), pe care au dus-o, o duc și o vor duce toți copiii lui Dumnezeu pe pământ.

 

Scriptura vorbește, de asemenea, despre o arătare ( o întrupare) a omului fărădelegii (a fiului pierzării), o manifestare plenară, vizibilă, prin puterea Satanei, a lui Anticrist și a lucrării Sale (2 Tes. 2:1-12; Apoc. 13). Domnul Isus Cristos vorbește despre această manifestare, în puterea Satanei, a Cristoșilor și profeților mincinoși în discursul Lui apocaliptic (vezi Mat. 24:23-26). Referințele Cuvântului lui Dumnezeu ne vorbesc, în această privință, despre un anumit moment istoric dat (chiar dacă Cristoși și profeți mincinoși au fost sunt și vor fi până la sfârșit, și aceștia sunt în număr mare – Mat. 24:5, 24), când, așa cum Cuvântul lui Dumnezeu s-a întrupat la un anumit moment din istorie, în vremea venirii lui Ioan Botezătorul, sub împărăția romanului Cezar August, în persoana și lucrarea lui Isus din Nazaret, la împlinirea vremii (Lc. 2:1-7; 3; Gal. 4:4), se va arăta la un anumit moment istoric „omul fărădelegii”, „fiara” și „proorocul mincinos” (2 Tes. 2:3-4; Apoc. 13; 19:20).

 

Contextul din Mat. 24:15-28 este cel al necazului celui mare (v. 21). Este drept, că avem o prezentare a situației îngrozitoare din Ierusalim (anul 70 d. Cr.), când templul a fost complet distrus. Acea vreme a fost îngrozitor de cumplită pentru necredincioșii care au rămas în Ierusalim. Dar acest eveniment este de domeniul trecutului. Este adevărat că poporul iudeu a suferit îngrozitor și după aceea. Domnul Isus a spus că „Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri până se vor împlini vremurile neamurilor” (Lc. 21:24). Acum evreii s-au întors în Israel și statul Israel este un stat suveran din anul 1948. Domnul Isus folosește imaginea distrugerii Ierusalimului și al Templului din Ierusalim pentru a vorbi despre perioada teribilă a necazului celui mare care va veni peste întreaga lume (vezi Apoc. 13-19). În acest context vor apărea cristoșii și profeții mincinoși despre care a vorbit Domnul Isus în Mat. 24:23-26, manifestarea plenară a înșelării anticristice. În acea vreme de necaz teribil, de întuneric profund, nevoia după Cristoși salvatori, sau după mesaje profetice care să-i lumineze pe oameni va fi enorm de mare. Oamenii vor avea o mare foame spirituală și vor ajunge să se deschidă oricui se va prezenta ca salvator, sau vor fi deschiși oricărui mesaj care va părea salvator. În acest context vor apărea mulți cristoși și profeți, foarte convingători dar falși. Sunt două aspecte pe care Domnul Isus le menționează cu privire la o asemenea înșelare anticristică.

 

(a)          Porunca din partea Domnului de a nu da curs invitației de a crede în cristosul fals care va apărea într-un loc sau în altul (Mat. 24:23, 26) și nici invitației de a-l urma în pustie sau în odăițe ascunse (Mat. 24:26). Aici, apariția cristoșilor falși este legată de un anume loc. Faptul acesta ar trebui să dea de gândit credincioșilor adevărați. Odată cu înălțarea lui Cristos la cer, deși revenirea Sa este legată de muntele Măslinilor (vezi Zah. 14:4; Fap. 1:11), totuși manifestarea gloriei Lui nu va ține de un loc anumit, geografic. Venirea Fiului omului va fi un spectacol mondial (Mat. 24:27), ca manifestarea unui fulger care se vede de la est la vest. Pe de altă parte, faptul că vor fi profeți mincinoși, care vor spune că vor putea indica prezența lui Cristos în pustie sau în locuințe ascunse, iarăși trebuie să indice credincioșilor adevărați că asemenea mesaje profetice sunt, din start, minciuni clare. Aceasta pentru că venirea Fiului omului a 2-a oară nu va mai avea nevoie de profeți ca și profeții Vechiului Testament, sau ca și profetul Ioan Botezătorul, care să pregătească calea Domnului și care să indice, în autoritatea Duhului Sfânt, cine este adevăratul Mesia. Venirea Fiului omului va fi atât de convingătoare pentru toți oamenii, încât „orice ochi Îl va vedea; și cei ce L-au străpuns. Și toate semințiile pământului se vor boci din pricina Lui!” (Apoc. 1:7). Apariția Lui va fi atât de clară încât nimeni nu se va mai îndoi atunci cu privire la cine este cu adevărat El. Toți vor fi convinși atunci că El, doar El, Fiul omului, va fi Cristosul (Mat. 24:27; Apoc. 6:12-17). Fulgerul care străbate cerul, atunci când luminează de la est la vest, este o dovadă prin el însuși că este „fulger”. Faptul că cineva anume va spune despre Cristos: „Iată-L aici sau acolo (un loc anume pe pământ, nu în cer – Mat. 24:30)”, sau „Iată-L în pustie sau în odăițe ascunse” (în locuri tainice, secrete, despre care doar unii să știe unde este El, de fapt), sunt minciuni grosolane cu privire la Cristosul care va veni „pe norii cerului cu putere și cu o mare slavă” (Mat. 24:30). Din moment ce avem cuvintele Domnului Isus Cristos, consemnate negru pe alb în Matei 24:27-30 (vezi tot discursul Lui din Matei 24-25); din moment ce avem afirmațiile întregii Scripturi legate de felul de manifestare a Domnului Isus Cristos în persoana și lucrarea Lui, în venirea Sa în umilință și în gloria revenirii Sale, de ce să renunț la toate aceste cuvinte care nu vor trece, deși întregul univers material va trece (Mat. 24:35)? De ce să dau crezare unor cristoși și profeți care vor veni de nu știu unde și care sunt oameni ca și mine, supuși greșelii? De ce să cred asemenea mincinoși ?!

 

(b)          Manifestarea acestor cristoși și profeți mincinoși va fi foarte „convingătoare”, dar doar pentru cei care sunt pe calea pierzării. Această manifestare anticristică va fi însoțită de semne mari și de tot felul de minuni, de puteri mincinoase și de toate amăgirile nelegiuirii, dar va fi o manifestare prin puterea Satanei (Mat. 24:24; 2 Tes. 2:9-10). Domnul Isus ne avertizează că acești mincinoși vor încerca să-i înșele, „dacă va fi cu putință, chiar și pe cei aleși” (Mat. 24:24). Cum vom putea scăpa de o asemenea înșelare? În primul rând, nu pot fi înșelați cei care „au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiți”, cei ce „au crezut adevărul și au găsit plăcere în neprihănirea lui Dumnezeu” (2 Tes. 2:10-12). O asemenea lucrare satanică va înșela doar pe cei care au refuzat să primească pe Cristos și adevărul Lui prin credință, deci pe cei nemântuiți și pe cei care au găsit plăcere în nelegiuire (vezi iar 2 Tes. 2:10-12). Este drept, lucrarea satanică este cu adevărat puternică în convingerea pe care o oferă, dar aceasta este valabil doar pentru cei nelegiuiți, pentru cei arătați mai sus. Însă, deși scopul diavolului este să îi înșele pe cei aleși, dacă ar fi cu putință, totuși noi cei credincioși (cei arătați mai sus) „trebuie să mulțumim totdeauna lui Dumnezeu..., căci de la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, în sfințirea Duhului și credința adevărului” (2 Tes. 2:13). Chiar și cel mai simplu credincios este protejat de Dumnezeu, în mod special, în fața lucrării de înșelare a celui rău (vezi și Apoc. 7). Duhul lui Dumnezeu, care este în cel credincios, îi va descoperi înșelarea lui Satan și îl va ține lipit de Cristos, Domnul (vezi 1 Cor. 2; Evr. 8:10-12). În al 2-lea rând, credincioșii adevărați, în umblarea lor cu Cristos prin credință (Col. 2:6-15), vor ajunge să cunoască bine glasul lui Cristos (a Păstorului cel bun – Ioan 10:14-18, 27-30); relația lor personală cu Domnul Isus Cristos îi va face să discearnă bine ce vine de la adevăratul Cristos și ce vine de la cei falși (vezi Ioan 10:4-5; vezi că Maria Magdalina L-a cunoscut pe Domnul ei doar auzindu-L spunându-i: „Marie!” – Ioan 20:15-16; vezi și recunoașterea lui Cristos din partea lui Ioan – Ioan 21:5-7). În al 3-lea rând, semnele și minunile Domnului Isus Cristos, în afară de faptul că sunt mult mai mari decât ale falsului cristos, se deosebesc în mod radical de cele ale cristoșilor mincinoși prin natura lor. O floare naturală, luată din grădină, sau de pe câmp, se deosebește de o floare (copie exactă a florii naturale) care este din plastic (să zicem), și făcută (să zicem) de însuși Michelangelo. Diferența este uriașă între cele două flori – este o diferență de natură. Ce-ar fi să studiem cele două flori la microscop? Vei vedea atunci detalii în floarea naturală, pe care nu le vei găsi deloc în floarea făcută de maestrul Michelangelo (nici nu putea să le prindă). Doar structura internă a celor două flori (dar chiar și multe detalii externe) este suficientă să-ți arate ce mare diferență este între cele două flori. Atunci când cineva dă o bancnotă falsă de 100 de lei cuiva, acesta nu trebuie să se uite că are același desen, culoare și mărime ca și cea veritabilă; el trebuie să se uite și la alte semne de identificare. Un lucrător de la bancă va pipăi bancnota falsă, se va uita la detalii (unele foarte greu de identificat), la firul de siguranță, o va testa cu diferite substanțe, dacă este cazul și va analiza fel de fel de detalii foarte fine. Lucrătorul de la bancă cunoaște foarte bine bancnota adevărată în toate detaliile ei și astfel va face diferența. Noi credincioșii trebuie să-L cunoaștem pe Cristos, Domnul printr-o relație personală și vie în umblarea de fiecare zi cu El și trebuie să cunoaștem bine Cuvântul lui Dumnezeu. Evanghelia lui Ioan este cartea semnelor lui Cristos. Lucrările Sale, în felul în care El le-a făcut, arată ceva despre identitatea Lui ca Fiu al lui Dumnezeu. Merită să studiem această Evanghelie (de fapt toate cele patru Evanghelii) în duh de rugăciune, de umilință, de dedicare sfântă, cu o inimă deschisă (ca și Maria din Betania, care stătea astfel la picioarele Domnului, atunci când El era în casa ei – Lc. 10:38-42). În acest fel, cunoașterea Domnului nostru devine una personală și intimă, conformă cu adevărul revelat prin Duhul Sfânt în Scripturi. Doar așa un credincios va fi ferit de înșelarea semnelor, minunilor, a puterilor satanice.

 

Concluzii

 

Avertizarea Domnului cu privire la venirea cristoșilor și profeților mincinoși trebuie luată în serios de fiecare credincios și de fiecare biserică în parte. Aceasta ne va feri de lucrarea satanică de înșelare. Avem însă în cuvântul Domnului atât de clar conturată această lucrare de înșelare. Este deci suficient să medităm la cuvântul Lui cu o inimă deschisă, curată, umilă, în duh de rugăciune și să trăim acest cuvânt. Dacă o femeie ca Maria din Betania (a făcut ea vreo școală de teologie sau vreo altă școală comparabilă cu una dintre școlile noastre?) a făcut așa ceva și apoi a știut așa de bine adevărul despre Domnul Isus Cristos, încât a fost în stare să aducă Domnului o închinare deosebit de plăcută Lui și prin manifestarea ei (Mat. 26:6-13; Mc. 14:3-9; Ioan 12:1-8) a pus atât de clar în evidență adevăruri teologice profunde despre Domnul ei, oare eu sau tu nu am putea să fim atât de edificați în adevărul despre Domnul nostru încât cel rău să nu ne poată înșela, chiar dacă ar încerca? Oare harul lui Dumnezeu față de noi și revelația adevărului despre Domnul Isus Cristos este diminuat în vremurile pe care noi le trăim? Întrebările sunt retorice. Răspunsurile la ele este și trebuie să fie de la sine înțelese.

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi


 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate