Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Teologie
 

 

 

Arhiva
Contact
Colaboratori
Despre noi

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Hegeomai
Istorie
Pastorala
Studiu Biblic
Site-uri Baptiste
Articole
Proiectul Betania
Media
Poşta Redacţiei

 

 


Pagina de Teologie

 

Lucrarea Duhului Sfânt în individ şi în adunare

 

Iosif Ton

Foarte multe confuzii se vor elimina dacă vom face o distincţie clară între ceea ce urmăreşte să facă Duhul Sfânt în persoana umană şi ceea ce urmăreşte El să facă în adunările publice ale copiilor lui Dumnezeu.

 

În cele ce urmează, eu voi face o distincţie netă între acestea şi de aceea împart ceea ce urmează în două capitole distincte: lucrarea în individ şi lucrarea în adunare.

 

Lucrarea Duhului Sfânt în individ

 

Apostolul Ioan ne vorbeşte despre părtăşia (greceşte: koinonia) cu Tatăl şi cu Fiul. La acestea, apostolul Pavel adaugă părtăşia (acelaşi cuvânt: koiononia) cu Duhul Sfânt, în binecuvântarea pe care le-o dă corintenilor:

 

„Şi harul Domnului Isus Cristos, şi dragostea lui Dumnezeu şi părtăşia Duhului Sfânt să fie cu voi cu toţi!” (2 Corinteni 13:14).

 

În mod normal, atunci când ne rugăm ne adresăm Tatălui, aşa cum spune apostolul Pavel: „îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Cristos” (Efeseni 3: 14). În continuare în această rugăciune Pavel scrie:

 

„şi-L rog… să vă întăriţi în putere prin Duhul Lui, în omul din lăuntru,

aşa încât Cristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă…” (v.16-17).

 

Cu toate că, în termeni absoluţi, Duhul Sfânt ne umple toată fiinţa, şi Domnul Isus ne umple toată fiinţa, pentru vizualizare, adică pentru o mai clară percepere a relaţiei şi a părtăşiei noastre cu aceste Persoane, este bine să ne gândim în termenii scrişi de Pavel:

 

Domnul Isus este Mântuitorul nostru, este Preaiubitul nostru, este Mirele nostru, este Învăţătorul nostru, este Modelul nostru şi prin toate acestea suntem legaţi sentimental: El locuieşte în inima noastră.

 

Pavel ne spune că Duhul Sfânt locuieşte „în omul din lăuntru”. În Romani 7:22 şi 23, Pavel foloseşte o alternanţă din care rezultă că pentru el „omul din lăuntru” este „mintea.” În Efeseni 4:23, Pavel scrie că Domnul Isus are ca unul dintre obiectivele cu care vine la noi „să vă înnoiţi în Duhul minţii voastre” (aici nu este vorba de duhul nostru, ci de Duhul Sfânt care trebuie să devină Duhul minţii noastre. Totul se defineşte cel mai clar în Romani 8:6, unde, în original, Pavel vorbeşte despre „mintea cărnii” şi despre „mintea Duhului” (contextul de aici arata cel mai clar că este vorba de Duhul Sfânt).

 

Din 1 Corinteni 2:10-16, înţelegem clar că Duhul Sfânt este cel care ne aduce în mintea noastră gândurile lui Dumnezeu.

 

Pentru şi mai precisă localizare, la convertire Duhul Sfânt se uneşte cu duhul nostru şi astfel devenim „un singur duh” cu Cristos (1 Cor.6:17, vezi şi v. 19 pentru întregirea ideii.) Duhul nostru operează în mintea noastră. După ce Duhul Sfânt se cuplează cu duhul nostru, El vorbeşte în duhul nostru şi mintea noastră recepţionează ceea ce ne comunică Duhul.

 

Să mai vedem încă o conexiune.

În Romani 9:1, Pavel vorbeşte despre „conştiinţa mea luminată de Duhul Sfânt.” Este important să vedem de aici legătura dintre conştiinţă şi Duhul Sfânt.

 

În Romani 2:14-15, vorbind despre păgâni, Pavel scrie că „lucrarea Legii este scrisă în inimile lor”. Apoi el explică ce vrea să spună: „despre lucrarea aceasta mărturiseşte conştiinţa lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc sau se dezvinovăţesc între ele”.

 

Este evident că Pavel foloseşte aici cuvântul „inimă” cu înţelesul de „conştiinţă” (paralelismul ebraic îl obligă să nu folosească acelaşi cuvânt de două ori, ci să spună acelaşi lucru cu alt cuvânt).

 

Conştiinţa este locul unde Dumnezeu a scris principiile morale în toţi oamenii care vin pe lume. Conştiinţa şi mintea (gândurile) sunt două entităţi distincte: conştiinţa îl învinovăţeşte pe om („îl mustră conştiinţa”), iar mintea (gândurile) se dezvinovăţeşte („raţionalizează”, găseşte scuze: Ce era să fac? N-am avut încotro? Şi alţii fac… etc.).

 

Când omul este născut din nou şi Duhul Sfânt şi-a făcut locuinţa în acel om, El luminează conştiinţa, adică pune acolo învăţăturile Domnului Isus şi, dacă omul nu le ascultă, încep mustrările de conştiinţă. Trebuie să fim, deci, atenţi că de acum conştiinţa este unul dintre instrumentele prin care ne vorbeşte Duhul Sfânt.

 

Acum ajungem la elementul cel mai important pentru înţelegerea scopului fundamental pentru care vine Duhul Sfânt în noi. Scopul acesta este definit de Dumnezeu Însuşi, atunci când ne face făgăduinţa venirii Duhului Sfânt ca să locuiască în oameni:

 

„Vă voi stropi cu apă curată şi veţi fi curăţaţi; vă voi curăţa de toate spurcăciunile voastre şi de toţi idolii voştri.

Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un Duh nou; voi scoate din voi inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne.

Voi pune Duhul Meu în voi şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi legile Mele” (Ezechiel 36:25-27. Italicele mele, I.Ţ.).

 

Scopul cu care ne dă Dumnezeu Duhul Său este ca noi să fim făcuţi capabili să împlinim voia lui Dumnezeu în toată purtarea noastră!

Care este problema? De ce nu suntem noi în stare să facem voia lui Dumnezeu? Aceasta este întrebare fundamentală!!!

 

Răspunsul ne este dat de apostolul Pavel în Romani 5-8 şi în Galateni 5-6. Ceea ce ne face incapabili să facem voia lui Dumnezeu este „carnea”, sau firea pământească, sau natura noastră umană pervertită prin neascultarea primului om şi prin câteva mii de ani de ani de trăire separată de Dumnezeu a înaintaşilor noştri.

 

Trebuie să ne uităm bine în Romani 8 şi în Galateni 5 la opoziţia dintre Duhul Sfânt şi elementul acesta al corupţiei noastre lăuntrice. În Galateni 5:16-17, Pavel ne spune că dacă umblăm călăuziţi de Duhul Sfânt nu vom mai împlini impulsurile care ne vin din carne, şi apoi ne spune că Duhul şi carnea „sunt lucruri protivnice unul altuia,” adică sunt în totală opoziţie unul faţă de celălalt.

 

În Romani 8:6, Pavel vorbeşte de „mintea cărnii” şi de „mintea Duhului”, adică unii oameni au mintea concentrată numai la ce le cere sau dictează carnea, iar unii şi-au deprins mintea să se concentreze la ce le şopteşte Duhul. Şi astfel, unii trăiesc după îndemnurile cărnii, iar ceilalţi după îndemnurile Duhului.

 

Trebuie să vedem şi precizarea categorică făcută de Pavel că cei care trăiesc după îndemnurile cărnii (ale firii pământeşti) nu vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu, ci „vor muri”, spre deosebire de cei care trăiesc după îndemnurile Duhului, care au ca rezultat viaţa veşnică.

În Romani 7, Pavel ne-a spus că firea pământească are o putere copleşitoare asupra tuturor oamenilor şi că fără unirea noastră cu Cristos şi fără călăuzirea şi împuternicirea pe care ne-o dă Duhul Sfânt nu avem nici o şansă să fim liberi de sub puterea păcatului şi să trăim după voia lui Dumnezeu.

 

Dar, dacă ştim să trăim în unire cu Cristos şi ştim să trăim sub călăuzirea Duhului Sfânt avem tot ce ne trebuie pentru o viaţă de sfinţenie!

 

Despre trăirea în unire cu Domnul Isus am vorbit pe larg în materialul întitulat: Unirea cu Cristos. Cum se realizează ea şi cum trăim în ea.

Aici trebuie să ne uităm la a doua întrebare fundamentală: Cum învăţăm să trăim sub călăuzirea Duhului Sfânt?

 

Să stabilim mai întâi că aici vorbim despre totalitatea felului nostru de a fi şi despre totalitatea comportamentului nostru. Acestea cuprind gândurile care ocupă mintea noastră, sentimentele pe care le nutrim în inima noastră, impulsurile (pornirile, nervii, mâniile), cuvintele pe care le folosim în conversaţii (şi în scris!), tonul, acţiunile, gesturile, atitudinile (pacea lăuntrică, mulţumirea cu ce avem, bucuria, fericirea). Toate acestea pot fi determinate de carne şi pot fi determinate de Duhul.

 

Iată de ce trebuie să ne pătrundă foarte bine gândul fundamental că toate simţirile şi toate trăirile noastre ne vin din două surse: ori din firea coruptă, ori din Duhul Sfânt.

 

Un element absolut fundamental al vieţii spirituale este să învăţăm ca în permanenţă să ne întrebăm: Simţământul acesta, imboldul acesta, dorinţa aceasta, de unde îmi vine: de la firea coruptă sau de la Duhul lui Isus (sau Duhul lui Cristos, sau Duhul lui Dumnezeu, care sunt nume alternative date Duhului Sfânt).

 

Când ne uităm la o persoană de sex opus şi mintea noastră începe să gândească la păcat, obişnuinţa noastră trebuie să fie să gândim imediat: firea mea coruptă mă împinge să am gânduri păcătoase, iar Duhul lui Isus îmi spune că dacă le gândesc comit adulter în mintea mea. Eu resping îndemnul cărnii şi aleg să ascult de Duhul Sfânt. Doamne Isuse, ascult de Duhul Tău. Dă-mi chiar acum puterea să gândesc la ceva curat şi dumnezeiesc!

 

Când cineva mă ironizează, sau mă jigneşte, sau mă insultă, şi eu imediat mă aprind în lăuntru si caut nişte cuvinte cu care „să-l pun la punct”, „să nu mă las călcat în picioare”, „să i-o spun de la obraz”, trebuie să am deja reflexul format ca să-mi zic: „Acestea vin din firea mea coruptă; Duhul lui Isus îmi zice să rabd, să iert şi să răspund cu o vorbă bună. Oare ce înseamnă ca acum să ascult de Duhul lui Dumnezeu? Ce reacţie şi ce răspuns îmi şopteşte El?” Vă asigur că totul în noi se va schimba în acea clipă şi vom primi „chiar în ceasul acela” o vorbă caldă şi plină de dragoste cu care să nu ne lăsăm biruiţi de rău ci să biruim răul prin bine!

 

Să discutăm acum cuvintele noastre. Să ţinem cont că ceea ce ne spune Pavel despre vorbirea noastră este în contextul poruncii de a nu-L întrista pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu:

 

„Nici un cuvânt stricat să nu vă iasă din gură; ci unul bun, pentru zidire, după cum e nevoie, ca să dea har celor ce-L aud… Să nu se audă nici cuvinte porcoase, nici vorbe nechibzuite, nici glume proaste, care nu sunt cuviincioase; ci mai de grabă cuvinte de mulţumire” (Efeseni 4:29 şi 5:4) şi „Vorbirea voastră să fie totdeauna cu har, dreasă cu sare, ca să ştiţi cum să răspundeţi fiecăruia” (Coloseni 4:6).

 

Aici trebuie să adăugăm neapărat ceea ce ne spune Dumnezeu pe această temă în cartea Proverbe. Acolo, Dumnezeu face distincţie între vorbirea înţeleptului şi vorbirea nebunului.

 

„Cine vorbeşte în chip uşuratic răneşte ca străpungerea unei săbii,

dar limba înţelepţilor aduce vindecare” (12:18).

„Un răspuns blând potoleşte mânia,

dar o vorbă aspră aţâţă mânia.

Limba înţelepţilor dă ştiinţă plăcută,

Dar gura nesocotiţilor împroaşcă nebunie” (15:1-2)

„Limba dulce este un pom de viaţă,

dar limba stricată zdrobeşte sufletul” (15:4).

„Cine are inimă înţeleaptă

îşi arată înţelepciunea când vorbeşte

şi mereu sunt învăţături noi pe buzele lui” (16:23)

„Vorbele nebunului aduc ceartă

şi gura lui înjură până stârneşte lovituri.

Gura nebunului îi aduce pieirea

Şi buzele lui sunt o cursă pentru suflet” (18:6-7)

„Cine îşi păzeşte gura şi limba

îşi scuteşte sufletul de multe necazuri” (21:23)

„Cine iubeşte curăţia inimii

şi are bunăvoinţa pe buze este prieten cu împăratul” (22:11).

„Un răspuns bun

este ca un sărut pe buze…

Nu vorbi în chip uşuratic împotriva aproapelui tău;

Ori ai vrea să înşeli cu buzele tale?” (24: 26 şi 28).

 

Oare de ce consideră Dumnezeu că este atât de important să ne dea atâtea instrucţiuni referitoare la vorbirea noastră?

 

Iacov ne spune de ce: fiindcă

 

„Limba este şi ea un foc de nelegiuiri. Ea este aceea dintre mădularele noastre care întinează tot trupul şi aprinde roata vieţii, când este aprinsă de focul gheenei” (Iacov 3:6).

 

Iacov explică apoi că vorbirea din invidie şi cearta au origine „pământească, firească, drăcească” (v. 15).

 

În contrast cu aceasta, înţelepciunea care vine de la Duhul lui Dumnezeu produce pace, blândeţe, curăţie şi bunătate (v.17).

 

Ţineţi cont că lucrul de bază pe care trebuie să-l învăţăm este să ne întrebăm în permanenţă care este sursa din care ne vine un impuls, un îndemn sau altul. În cazul vorbirii, trebuie să ne intre bine în minte că unele cuvinte taie, rănesc, produc durere, umilesc, şi chiar degradează fiinţa cărora le sunt adresate. Duhul Sfânt nu produce asemenea roade!

 

Dacă un om este dominat de Duhul Sfânt, în el este bunătate, amabilitate şi blândeţe. Când îi vine îndemnul să spună un cuvânt care supără, care ofensează, el îşi va zice: „Cum aş putea spune eu un asemenea cuvânt?”

 

Un om plin de Duhul sfânt este un om plin de bunătate! Şi el va zice în sine: „Ce cuvinte să folosesc în această situaţie, ca să dau har celui din faţa mea?!” Cuvintele mele trebuie să fie „drese cu sare,” adică trebuie să fie de bun gust, nu de prost gust!

 

Până nu ne formăm dexteritatea (obişnuinţa şi priceperea) de a ne întreba la fiecare cuvânt ce ne vine pe limbă, „Din ce sursă îmi vine cuvântul acesta?”, nu ne vom schimba felul de a vorbi, ci vom continua să vorbim vulgar, răutăcios, ofensator, producând multora răniri şi multă durere.

Când ne-am format această dexteritate şi suntem ferm decişi să ascultăm numai de Duhul Sfânt, care este Duhul dragostei, al păcii, al bunătăţii, limbajul nostru va deveni curat, ziditor, constructiv, vindecător, producător de bucurie şi de fericire tuturor cărora le adresăm vorbirea noastră.

 

Să ne gândim la simţămintele noastre. Cuvântul ne spune să nu lăsăm să locuiască în noi amărăciune, invidie, gelozie, duşmănie, ură, răutate. Şi în domeniul acesta trebuie să ne formăm deprinderea de a ne întreba: Stările acestea sufleteşti îmi vin de la natura mea coruptă, sau îmi vin de la Duhul lui Isus?

 

Chiar şi numai punându-ne cu toată seriozitatea această întrebare în noi se va face deja lumină: vom vedea că aceste stări sunt din firea noastră păcătoasă şi nu le vom mai dori în noi. Şi atunci, în mod normal ne vom adresa Duhului Sfânt şi-I vom cere Lui să ne cureţe de aceste simţăminte străine de Dumnezeu şi diavoleşti şi să ne umple El cu bunătate, cu milă (înţelegere pentru slăbiciunile celorlalţi), cu capacitate de iertare, cu îngăduinţă, cu răspuns bun la orice răutate care a fost revărsată peste noi.

 

Una dintre cele mai mari eliberări lăuntrice are loc atunci când interiorul nostru este golit de amărăciune, de invidie, de gelozie, de duşmănie, de răutate, de ură şi când în locul acestora vine dragostea agape care este plină de bunătate şi de generozitate! Dar noi înşine nu putem face această eliberare interioară: Numai Duhul lui Isus o poate face! Şi El tocmai de aceea ne este dat: ca să realizeze în noi schimbările pe care le doreşte Dumnezeu!

 

O atenţionare importantă aici: Duhul Sfânt nu ne umple dacă noi nu-L lăsăm să aducă în interiorul nostru aceste simţăminte cereşti! Cum crezi că Duhul Sfânt te umple când tu eşti plin de lucruri care Lui nu-I plac? Acceptă să producă El în tine roada Lui, şi atunci cu siguranţă că El te va umple!

 

Să ne gândim la ceea ce facem la serviciu, sau la scoală, sau în afacerile noastre. Minciuna, incorectitudinea, necinstea, nedreptatea, înşelăciunea, sunt categoric lucruri pe care Duhul Sfânt nu le tolerează. Când le facem, noi ascultăm de firea noastră coruptă. Şi încă odată: Cine face asemenea lucruri nu va intra în Împărăţia lui Dumnezeu, prin urmare nici acum el sau ea nu este de la Dumnezeu, nu are pe Duhul lui Dumnezeu în sine!

 

Când te duci la serviciu, la şcoală sau la orice alte afaceri, trebuie să-ţi creezi deprinderea să-ţi spui: „Tot ce voi face eu astăzi va fi ori din natura mea coruptă, ori din Duhul Sfânt. Şi veşnicia mea depinde de cine ascult! Indiferent cât câştig dacă spun minciuna şi fac incorectitudinea sau nedreptatea, dacă îmi pierd veşnicia cu Dumnezeu, câştigul este prea mic şi pierderea este prea mare! Nu merită să ascult de fire! Şi oricât aş pierde aici şi chiar dacă aici aş rămâne sărac lipit pământului, dacă am în mine pe Duhul Sfânt am în mine veşnicia! Merită să-L ascult pe Duhul Sfânt şi de aceea voi spune numai adevărul, voi fi corect, voi fi cinstit, voi fi drept, deoarece aşa îi place Domnului meu!

 

Vă rog să observaţi cum în toate domeniile discutate mai sus, totul se petrece mai întâi în mintea noastră. Acolo noi deliberăm şi acolo noi luăm decizii. Tot ce suntem şi apoi tot ce facem depinde de aceste deliberări interioare şi de deciziile pe care le luăm acolo. Acum aduceţi-vă iarăşi aminte că Duhul Sfânt ne este dat ca să fie „Duhul minţii noastre”. Când noi deliberăm ce să fim şi ce să facem, firea noastră coruptă strigă cu disperare şi din răsputeri să o ascultăm pe ea. Duhul Sfânt ne şopteşte delicat care este învăţătura Domnului Isus în acea problemă şi ne spune care este voia lui Dumnezeu.

 

Întotdeauna când luăm o decizie, noi ascultăm ori de fire ori de Duhul lui Isus.

 

Adeseori noi ne plângem că suntem slabi, că suntem supuşi greşelii, că n-avem putere să fim mai buni, mai corecţi, etc.

Plângerea aceasta ori vine din necunoaşterea acestor resorturi lăuntrice, ori vine pur si simplu din faptul că noi am decis deja de mult că noi vom asculta de fire, nu de Duhul Sfânt.

 

Acum, scopul acestei scrieri este înainte de toate să ne înveţe să punem în permanenţă întrebarea referitoare la cele două surse: firea coruptă şi Duhul Sfânt. Şi chiar şi numai dacă am pus întrebarea, o parte din luptă este câştigată, căci imediat ne dăm seama ce vine din fire şi ce vine de la Duhul.

 

Al doilea scop al acestei scrieri este să ajungem la acea decizie sfântă, categorică şi totală că vrem să ascultăm de Duhul Sfânt şi că atunci când Îi cunoaştem călăuzirea vom merge pe calea Lui indiferent cât ne costă!

 

Până când nu există în noi această decizie fundamentală, vom fi tot falimentari şi vom continua să trăim ca lumea şi vom avea ca sfârşit pieirea.

Viaţa din belşug, viaţa satisfăcătoare, viaţa împlinită ne vine numai din această trăire sub călăuzirea Duhului Sfânt.


Dumnezeu ne spune: „Puneţi-Mă la încercare”. Adică, luaţi decizia să ascultaţi de Duhul Meu, şi Eu voi deschide zăgazurile cerului şi voi turna peste voi belşug de binecuvântare. Veţi vedea că puterea Mea va fi în voi, şi veţi fi cu totul capabili şi în stare să fiţi oamenii plăcuţi Mie.

Dumnezeu îşi manifestă puterea Lui prin Duhul Sfânt în noi şi prin noi numai după ce noi am decis să-L ascultăm în toate pe Duhul Sfânt!

 

Am început partea aceasta a lucrării de faţă introducând conceptul de „părtăşie cu Duhul Sfânt.” Termenul grecesc, koinonia, înseamnă „parteneriat”, adică fenomenul în care două persoane îşi unesc resursele şi forţele pentru a realiza un obiectiv comun. În cazul parteneriatului cu Duhul Sfânt, obiectivul este transformarea caracterului nostru până când se formează în noi chipul lui Cristos (vezi 2 Cor.3:18) şi transformarea comportamentului nostru ca să devenim sfinţi în toată purtarea noastră, prin „sfinţirea lucrată de Duhul Sfânt” (1 Petru 1:2 şi 14-17). „Roada Duhului” din Galateni 5:22-23 nu este altceva decât o descriere mai detaliată a ce se înţelege prin chipul lui Cristos.

 

Când în caracterul nostru şi în comportamentul nostru se manifestă „lucrurile firii pământeşti”, noi nu avem părtăşie cu Duhul Sfânt (suntem „în carne” nu „în Duhul”, Romani 8:9). Părtăşie cu Duhul Sfânt avem numai când ne-am format dexteritatea de a defini clar sursa a ceea ce simţim, gândim, sau facem şi când Îl ascultăm pe Duhul Sfânt în toate aceste domenii. Cum ai putea pretinde că tu ai părtăşie cu Duhul Sfânt, când tu asculţi de fire şi, implicit, asculţi de diavolul (pentru identificarea firii pământeşti cu acţiunea diavolului în oameni, vezi Efeseni 2:1-3)?

 

Cel mai de seamă lucru în viaţa unui copil al lui Dumnezeu este părtăşia cu Tatăl, părtăşia cu Fiul şi părtăşia cu Duhul Sfânt. Când ai pierdut părtăşia, ai pierdut asocierea cu Ei, ai pierdut totul!

 

Iar părtăşia cu Ei depinde de trăirea în lumină (1 Ioan 1:4-7).

 

 Lucrarea Duhului Sfânt în adunare

 

În lucrarea pe care mi-a trimis-o şi pe care eu am afişat-o aici intr-o file, fratele Joldiş face aduce următoarea critică Bisericilor baptiste din România:

 

„Lipseşte manifestarea darurilor, vindecarea, eliberarea demonică, şi un loc pentru minunile Lui ca la cei din Noul Testament!”

 

Discutând în principiu, foarte multe situaţii actuale îşi au explicaţia în istorie. Dacă ştim ce s-a întâmplat în istorie, putem înţelege cum de s-a ajuns unde suntem astăzi.

 

Mişcarea penticostală a început în România prin 1924, dar ea a luat un mare avânt abia imediat după al doilea război mondial, mai exact între 1945- 1950. În perioada aceea, o mulţime de Biserici baptiste au trecut în întregime la penticostalism şi s-au declarat Biserici penticostale. În alte locuri, o bună parte dintre baptişti au trecut la penticostali.

 

Istoric, atunci a intrat cultul baptist în stagnare. Putem spune că nu şi-a mai revenit din lovitura pe care a primit-o atunci.

Fiindcă penticostalii au venit cu accentul pe Duhul Sfânt şi pe darurile Lui cele mai spectaculare, baptiştii s-au speriat de Duhul Sfânt! În multe Biserici baptiste există o frică de a vorbi despre Duhul Sfânt, iar acolo unde se vorbeşte despre El se spune mai mult ceea ce El nu face (adică, se spune că astăzi nu mai dă anumite daruri).

 

Situaţia se vede în percepţia populară care spune că baptiştii cred în Domnul Isus, iar penticostalii cred în Duhul Sfânt.

 

Prin ceea ce afirm aici nu critic pe nimeni şi nu laud pe nimeni, ci doar semnalez un fenomen care a avut loc în istoria noastră.

 

Este un fapt că baptiştii se tem de „manifestarea darurilor”, prin care penticostalii înţeleg tocmai darurile pe care le aminteşte fratele Joldiş: vindecările, eliberările de duhuri rele, şi alte minuni.

 

Paguba cea mai mare pentru baptişti este că temându-se de manifestările miraculoase ale Duhului Sfânt, care de regulă au loc în adunare, mulţi dintre ei neglijează şi lucrarea lăuntrică a Duhului Sfânt.

 

Afirmaţiile acestea vor stârni, desigur, proteste şi acuze din partea unora dintre fraţii mei baptişti. Dar… tocmai de aceea scriu ce scriu, ca să producem o discuţie despre noi înşine. Căci dacă ne vom judeca singuri, nu vom mai fi judecaţi de Domnul!

 

Eu cred în proorocii. Domnul mi-a dat încă în 1977 descoperirea că brusc, nu peste multă vreme, comunismul se va prăbuşi de la sine. Pe baza aceasta mi-am alcătuit programul de a face cărţi teologice şi de a forma oameni pentru timpul când va veni libertatea. Când am spus această profeţie în America, experţii de acolo, care erau convinşi că comunismul va birui în toată lumea, s-au uitat la mine ca la o ciudăţenie. Când am început să spun această profeţie românilor prin radio Europa Liberă, am fost considerat ca naiv, deoarece nimeni nu putea crede că un colos aşa de puternic se va prăbuşi de la sine! Dar… s-a întâmplat aşa cum mi-a descoperit Duhul Sfânt şi cum am profeţit! Cum aş putea eu spune că astăzi nu mai există darul acesta?

 

Eu cred în vindecări miraculoase ca răspuns la rugăciunea prezbiterilor cu punerea mâinilor, deoarece am văzut aşa ceva cu ochii mei! Şi eu cred în minuni de vindecări ca răspuns la rugăciunile Bisericii, deoarece am văzut şi am trăit şi aşa ceva!

 

Eu cred în multe alte minuni, inclusiv eliberări de stăpânire demonică, prin rugăciunile Bisericii, şi uneori fără nici o rugăciune, minuni care se petrec în timp ce noi predicăm Cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum scrie în Marcu 16:20 şi cum se atestă în Faptele apostolilor. Am fost martor şi la asemenea minuni în cursul lucrării mele de predicator al Cuvântului lui Dumnezeu!

 

Veţi observa însă că eu nu am dat niciodată publicităţii aceste fenomene miraculoase. De ce? Fiindcă aşa am simţit eu, că Duhul Sfânt este suveran şi că El face aceste minuni atunci când voieşte El şi că eu nu trebuie să mă laud cu ceea ce face El!

Poate că am greşit prin această tăcere.

 

Oricum, ar fi o mare schimbare în adunările noastre baptiste dacă noi ne-am ruga pentru vindecarea bolnavilor şi am aştepta să aibă loc acea vindecare, fără să mai adăugăm formula de îndoială „dacă este voia Ta.” Dumnezeu ne porunceşte să ne rugăm pentru bolnavi în Numele Domnului Isus şi ne porunceşte să credem că ceea ce ne-am rugat am şi primit. El voieşte, numai noi să credem!

 

Îndoiala noastră cu privire la puterea Duhului Sfânt de a face şi astăzi ce a făcut altădată blochează puterea Lui în adunare!

 

O extrem de importantă clarificare. Dacă Duhul Sfânt nu are libertate în noi ca indivizi, să lucreze în noi voia lui Dumnezeu aşa cum am descris mai sus, atunci automat El nu are libertate nici să facă minuni în adunare! Cu cât este mai puternică părtăşia noastră cu Duhul Sfânt în viaţa personală, cu atât este mai puternică manifestarea Lui cu putere în adunare!

LITERATURA PROFETICĂ ŞI APOCALIPTICĂ

Dr. Benjamin Cocar

APOCALIPSA (continuare din numarul anterior)

 

Apocalipsa 2

 

I. Mesajul 1: Efes şi-a părăsit dragostea dintâi, 2:1-7

II. Mesajul 2: Smirna indură suferinţa, 2:8-11

III. Mesajul 3: Pergam compromite doctrina, 2:12-17

IV. Mesajul 4: Tiatira tolerează un învăţător fals, 2:18-29

 

Şapte mesaje sunt date către şapte biserici. Acesta începe unde Ioan spune, „lucrurile care sunt”, 2:1-3:22. Mesajele din partea lui Hristos sunt date către şapte biserici locale din Asia Mică. Numărul şapte indică faptul că aceste biserici sunt reprezentative ale tuturor bisericilor. De fapt, există un adevăr faţă de ideea că existentele condiţii din aceste biserici au existat în biserici în fiecare perioadă a istoriei. Există totodată o teorie că aceste condiţii care au existat în aceste biserici în ordinea în care sunt listate ele sunt simbolic a şapte perioade din istoria bisericii de la vremea lui Ioan până la sfârşitul lumii.

 

Primul mesaj este către biserica din Efes.

Virtuţile lor sunt lăudate la început. Hristos îi laudă pentru lucrările lor, pentru intoleranţa lor faţă de rău şi discernământul lor faţă de doctrina falsă. Cuvântul Efes provine de la un cuvânt ce înseamnă a „lăsa liber”, sau „a permite”. Este interesant faptul că acuzaţia împotriva lor este că ei au lăsat liberă prima lor dragoste. Ei s-au mutat probabil sau au părăsit dragostea primară. Oraşul Efes era faimos pentru templul zeiţei Artemis (Diana). Acest templu era una din cele şapte minuni ale lumii antice. Credincioşii au rezistat la răul extern, dar şi-au pierdut fervoarea lor spirituală.

 

Al doilea mesaj este pentru biserica din Smirna. Numele de Smirna înseamnă amar. Exista apă amară în această regiune, care relatează faţă de numele ei. Smirna era localizată în ridicările înalte şi era cunoscută drept „Frumuseţea Asiei”. Exista un templu al împăratului Tiberias în oraş, şi smirna era faimoasă pentru închinarea sa la Cezar. Domnul ţinea biserica din Smirna în cea mai mare simpatie dintre cele şapte biserici, pentru că a îndurat suferinţa intensă. Nici o condamnare nu este pronunţată împotriva acestei biserici.

 

Al treilea mesaj este către biserica din Pergam. Prima partea a cuvântului este de la „pergos”, care înseamnă turn, iar ultima de la „gam”, care înseamnă a uni. Biserica din Pergam era localizată într-un mediu teribil. Domnul laudă biserica pentru că a ţinut ferm numele lui Hristos şi nu a negat credinţa. Acuzaţia împotriva ei este că unii dintre ei susţin doctrina lui Balaam. Aceasta se referă la Numeri 22-25 şi 31:15-16. Acest eveniment este acolo unde Balaam este sfătuit de Balac să momească femeile moabite pentru a-i seduce pe bărbaţii lui Israel. Nicolaiţii pot să fi fost cei cu un învăţător fals care i-a dus în rătăcire. Exista un templu al lui Augustus Cezar în oraş. În versetul 17 se face o promisiune celor care vor birui vor primi o piatră albă. Aceasta poate face aluzie la Urim de la marele preot, care semnifică lumina.

 

Al patrulea mesaj este către biserica din Tiatira. Cuvântul Tiatira provine de la „thuos”, sacrificiu şi „ateires”, neobosit. Tiatira este lăudată pentru faptele ei, dragoste şi credinţă. Una din problemele principale din biserică este că ei au permis unei femei ca Izabela din Vechiul Testament să îi înveţe şi să-i influenţeze.

 

Apocalipsa 3

 

I. Mesajul 5: Sardes, biserica muribundă, 3:1-6

II. Mesajul 6: Filadelfia, biserica oportunităţii, 3:7-13

III. Mesajul 7: Laodicea, biserica călduţă, 3:14-22

 

Al cincilea mesaj este către biserica din Sardes, capitala fiind Lidia. Avertizarea „veghează” se referă la căderea lui Sardes în mâinile Regelui Cirus al Greciei. Sardes a fost construită pe o bucată care se credea a fi uşor de înfrânt. Cirus şi-a adus armata în partea oralului care era considerată impregnabilă şi a capturat oraşul. Croesus, cunoscut pentru marea sa bogăţie, a fost rege în acel timp. Acuzaţia principală împotriva lor era că au o reputaţie că sunt vii, dar sunt morţi. Ei trebuie să se uite în adevărata lor condiţie şi să fixeze adevărul care este părăsit.

 

Al şaselea mesaj este către biserica din Filadelfia. Cuvântul Filadelfia înseamnă „dragoste frăţească”. Oraşului i s-a dat acest nume în onoarea regelui Attalus III, care a arătat o mare dragoste faţă de fratele său Eumenes. Oraşul era localizat într-o regiune de activitate vulcanică. Domnul pune înaintea Filadelfiei o provocare. Cuvântul „cheia lui David” se referă la Isaia 22:22. Versetul înseamnă că la fel cum Eliachim avea autoritate peste casa lui David, Hristos are acum autoritatea de a deschide şi închide toate uşile. Cuvântul tradus „iată” sau „vezi” este folosit de patru ori în acest mesaj către Filadelfia. Verbul este la timpul mijlociu şi înseamnă, „Vezi tu însuţi”. De fiecare dată acesta se referă la o oportunitate sau la o victorie pe care o va aduce Domnul. Nici o condamnare nu este pronunţată împotriva bisericii.

 

Al şaptelea mesaj este către biserica din Laodicea. Cuvântul este din „laos”, popor” şi „dike”, judecată. Biserica este bogată în lucruri materiale şi săracă în posesiunile spirituale. Acuzaţia împotriva bisericii este indiferenţa. Oraşul era faimos pentru băile sale minerale calde; de aici, în contrat biserica era căldicică. Domnul preferă clocot sau rece faţă de căldicel.

 

Viziunea II – Viziunea lui Dumnezeu în ceruri pe Tron, 4:1-8:1, Şapte peceţi: Deschiderea celor şapte sigilii

Apocalipsa 4

 

I. Tronul, 4:1-3

II. Cei 24 de bătrâni, 4:4-5, 10-11

III. Fiinţele vii din jurul tronului, 4:6-9

 

În această viziune Ioan îl vede pe Dumnezeu în ceruri aşezat pe tron. Aceasta semnifică controlul său complet asupra timpului şi istoriei. Acesta este locul unde cartea începe „lucrurile care vin”. „După aceste lucruri” meta tauta, înseamnă trecerea timpului de la lucrurile care au fost la cele care vor fi.

 

Când Ioan spune, „Am văzut”, şi foloseşte alte derivative ale verbului „a vedea”, acesta nu înseamnă neapărat sau întotdeauna că lucrurile care e pe cale să le vadă sunt aranjate cronologic, că ar fi după lucrul tocmai văzut. Verbul „a vedea” şi derivativele sale sunt adesea folosite de Ioan ca o tehnică pentru introducerea unei subdiviziuni sub una din viziunile sale. Ioan este evident pe pământ când primeşte mesajele pentru biserici. Acum i se porunceşte să intre în cer ca să primească această viziune. El vede o uşă care se deschide în ceruri. El aude o voce ca o trâmbiţă ce-l cheamă să intre şi primeşte o invitaţie de a vedea lucrurile care vor avea loc în viitor. Imediat vede un tron şi pe cineva care şade pe el. Dumnezeu stă pe tron. Cuvântul tron este folosit de 45 de ori în Apocalipsa şi doar de 15 ori în restul Noului Testament. Apocalipsa ar putea fi numită cartea tronului. Tronul este un simbol al suveranităţii, guvernare şi judecată. Slava celui ce şade pe tron e descrisă prin frumuseţea celor două pietre, iaspis şi sardiu. Piatra de iaspis este cunoscută pentru strălucirea sa. „Clar precum cristalul” pare să descrie diamantul, 21:11. Piatra de sardiu este roşie şi e numită după oraşul Sardis unde se găsesc cele mai bune din aceste pietre. Roşul simbolizează atât mânia sfântă cât şi răscumpărarea lui Dumnezeu. Un curcubeu înconjoară tronul. Aceasta semnifică harul lui Dumnezeu în mijlocul judecăţii şi credincioşia Lui faţă de promisiunile Sale. Curcubeul are apariţia unui smarald. Cele şapte sfeşnice aprinse stau pentru plinătatea Duhului lui Dumnezeu precum cele şapte braţe de candelabru din tabernacol, vezi Zaharia 4:2şu. Marea este ligheanul cortului şi simboliza curăţia şi puritatea necesară faţă de apropierea de Dumnezeu. Ligheanul este numit marea în Vechiul Testament.

 

În jurul acestui tron sunt alte 24 de tronuri cu bătrâni care stau pe ele. Acest aranjament pare să fie modelul după Sanhedrin care era intru semicerc. Cuvântul grecesc este tronuri, deşi uni traducători au cuvântul scaune. În versetul 4, bătrânii este un titlu. Aceştia au haine albe care semnifică puritatea. Ei au coroane de aur. Cuvântul folosit aici şi tradus prin „coroane” stefanouV (stephanous) este cuvântul pentru cununa unui învingător.

 

În jurul tronului din centru sunt patru zwa,  tradus creaturi vii. Cuvântul zwa  este un cuvânt diferit decât cel tradus prin fiară în cap. 13. Descrierea acestor creaturi vii se potriveşte cu heruvimul descris în Ezechiel 10:20. Terminaţia „im” de la cuvântul ebraic face să fie plural. Feţele creaturilor vii arată că ele reprezintă creaţia lui Dumnezeu. Aceste fiinţa vii îndeplinesc poruncile lui Dumnezeu în creaţie.

 

 

 

3. Pericolul lipsei de perseveranta in cresterea spre maturitate spirituala

( Evrei 5:11-6:20 ) - continuare din numarul anterior

 de Marian Ghita

1.    Care este soluţia ?

Este Evanghelia complicată şi greu de înţeles? Aşa s-ar părea. În realitate, deşi ea este taina şi înţelepciunea lui Dumnezeu care poate fi înţeleasă numai de oamenii duhovniceşti, călăuziţi de Duhul Sfânt (Efes. 3; 1 Cor. 2:6-16), ea este simplu de înţeles de toţi cei care o primesc prin credinţa în Cristos (Mat. 11:25-27; Ioan 6:35-44). Apostolul Pavel spune că „Evanghelia lui Cristos...este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede” (Rom. 1:16-17). Singurul lucru de care avem nevoie este să credem în Domnul Isus Cristos. Tema credinţei este foarte răspândită în epistola către Evrei (vezi de ex. 10:35-11:40). Şi totuşi, avertizarea cu privire la imaturitatea spirituală, chemările de „a pricepe” cuvântul despre neprihănire (de a nu fi greoi la pricepere, adică la ascultare – 5:11-13), de a ne depride prin întrebuinţare să deosebim binele şi răul (5:14), de a merge de la adevărurile începătoare spre cele desăvârşite ale lui Cristos (6:1-3), de a cultiva în noi lucrurile care însoţesc mântuirea (6:9), de a păstra până la sfârşit o deplină nădejde (6:11), de a nu ne lenevi ci de a călca pe urmele celor ce, prin credinţă şi răbdare, moştenesc făgăduinţele (6:12) – ei bine, toate acestea par a fi complicate pentru viaţa de credinţă şi o fac parcă foarte greu de trăit şi foarte costisitoare pentru credincioşi. Este explicabil, consideră unii, să fim tentaţi de a rămâne la adevărurile începătoare ale lui Cristos. În ultima vreme au apărut tot felul de teologi care ne vestesc o Evanghelie, considerată de ei, simplă. Ei consideră că „a crede în Cristos” ne face să nu mai avem nevoie de toate aceste îndemnuri şi avertizări, prezentate aici şi în toată epistola către Evrei. Ele nu ar mai fi obligatorii pentru mântuire şi nu ar condiţiona-o. Dacă suntem foarte atenţi la elementele avertizării menţionate mai sus, acestea sunt prezentate ca obligatorii în viaţa de credinţă, fără de care mântuirea veşnică va fi compromisă. Propovăduitorii „evangheliei simple” spun că este suficient doar să crezi în Isus Cristos şi astfel vei avea cu siguranţă viaţă veşnică. Deşi apar ca şi îndemnuri în Scriptură, toate impunerile despre care am vorbit mai sus nu sunt altceva (în gândirea acestor teologi) decât fapte prin care noi am vrea să obţinem mântuirea. Ori noi (spun ei) suntem mântuiţi prin har, prin credinţă (Efes. 2:8-9). Chiar dacă vor fi încălcate aceste cerinţe (continuă să spună aceiaşi teologi) şi chiar dacă Domnul va administra o anume pedeapsă celor care le încalcă, totuşi mântuirea nu se poate pierde (doar răsplătirile vor fi eventual pierdute, conform 1 Cor. 3:12-15 – pasajul din Evr. 6:4-8 nu se referă, spun aceşti teologi, la pierderea mântuirii ci doar la pierderea acestor răsplătiri). O asemenea gândire apare din cauza faptului că în concepţia acestor predicatori ai Evangheliei, ea trebuie să fie simplă şi uşor de primit pentru că doar în acest fel noi putem vorbi despre gloria harului lui Dumnezeu.

Adevărul Scripturii este însă acela că gloria harului lui Dumnezeu se vede în puterea de mântuire a Evangheliei Sale, în puterea ei transformatoare şi în accesibilitatea ei – ea este pentru toţi oamenii care cred (Rom. 1:16-17; 2 Cor. 3:18).  

Aşadar, ce ar trebui să facem?

a.           Cercetează şi ascultă cu atenţie cuvântul Scripturii! Când cercetăm în mod corect şi cu atenţie pasajele Scripturii (în cazul nostru textul epistolei şi în special pasajul din 5:11-6:20), descoperim că avertizările şi cerinţele la care ne-am referit au de-a face realmente cu mântuirea noastră veşnică, fără a fi însă fapte prin care noi obţinem sau cumpărăm această mântuire. Noi suntem mântuiţi prin har, prin credinţă; dar suntem mântuiţi pentru a umbla în „faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele” (Efes. 2:8-10; Tit 2:11-14; 3:4-8; 2 Pet. 1:2-11). Ele sunt faptele credinţei noastre, expresia „ascultării credinţei” la care cei mântuiţi au fost chemaţi (Rom. 1:5).  De asemenea, limbajul din 6:4-8 nu ne dă posibilitatea să considerăm că pedeapsa de aici ar fi doar una disciplinară, ca cea arătată de Domnul faţă de fiii Lui pe care îi iubeşte (12:7-11). Avertizările din „Evrei” sunt teribil de drastice şi noi trebuie să luăm aminte la ele. De aceea, cercetează Scripturile cu maximă responsabilitate şi sub călăuzirea Duhului Sfânt. Noi avem harul să avem întregul Cuvânt al lui Dumnezeu care: (1) este o călăuză pentru orice credincios care caută adevărul în sinceritate, umilinţă şi în dependenţă de Dumnezeu, oricât de lipsit este el de abilităţile acestei lumi; Duhul Sfânt ne poate călăuzi în tot adevărul lui Dumnezeu (Ps. 119; Mat. 11:25-27; Ioan 16:13-15; 1 Cor. 1:18-2:16); (2) este în stare să ne zidească sufleteşte şi să ne asigure moştenirea deplinei mântuiri; el are proprietatea de a fi viu şi lucrător în cei care se deschid lui (Fap. 20:32; Evr. 4:12); îl avem complet şi suficient (întreaga Sfântă Scriptură) pentru edificarea spirituală de care avem nevoie (2 Tim. 3:14-17; Apoc. 22:18-19). Aşadar, nimeni dintre noi nu avem scuze sau justificări înaintea Domnului pentru interpretarea eronată pe care am da-o cuvântului lui Dumnezeu.   

b.           Exercită permanent ascultarea credinţei! Noi am fost chemaţi, prin Evanghelie, la „ascultarea credinţei” (Rom. 1:5). O credinţă vie este o credinţă practică (Iac. 2:14-26). Când credem cuvântul Domnului noi arătăm aceasta prin ascultarea de acel cuvânt. De aceea suntem îndemnaţi să ne dăm toate silinţele „ca să uniţi cu credinţa voastră fapta” (2 Pet. 1:5). În felul acesta, prin hrănirea noastră cu „laptele duhovnicesc” al cuvântului lui Dumnezeu (adevărurile începătoare ale lui Cristos - Evr. 6:1) şi prin exersarea ascultării credinţei, ajungem să creştem spre mântuire (1 Pet. 2:2; Evr. 5:12-13). Prin creşterea spirituală se dezvoltă în noi „muşchii” trupului nostru spiritual. Odată cu creşterea noastră spirituală vom ajunge să simţim nevoia de hrana tare a cuvântului lui Dumnezeu. Trăind cuvântul pe care îl cunoaştem şi îl credem (exersând permanent ascultarea credinţei) ajungem să cunoaştem „cuvântul despre neprihănire”, să ni-l însuşim şi să ne obişnuim cu el (5:13 – astfel, mergem spre adevărurile desăvârşite ale cuvântului lui Dumnezeu). Prin întrebuinţarea acestui cuvânt despre neprihănire ajungem să deosebim binele şi răul (5:14). În procesul creşterii spirituale există etape ale creşterii (ca şi în viaţa biologică). Există pruncia în care hrana este laptele mamei; pruncia se depăşeşte odată cu „înţărcarea” şi, în acest fel, se trece la stadiul de copil (cu hrana adecvată acestuia; laptele mamei nu mai este potrivit pentru el), apoi el trece la stadiul de adolescent, apoi la stadiul de tânăr şi în final la stadiul de adult (om matur). De fiecare dată, omul care depăşeşte un anume stadiu în creşterea lui trebuie să treacă de la o anumită hrană la alta, de la un stil de hrănire şi de viaţă la altul. Şi în plan spiritual credinciosul trebuie să treacă de la laptele duhovnicesc (adevărurile începătoare ale lui Cristos) la hrana tare a Cuvântului (adevărurile desăvârşite ale lui Cristos). De fiecare dată el trebuie să-şi dezvolte deprinderile necesare de a întrebuinţa în mod potrivit hrana sprirituală. El nu trebuie doar să se hrănească, ci trebuie să întrebuinţeze hrana în trăire efectivă dezvoltându-şi abilităţile necesare fiecărui stadiu de viaţă. Iată de ce Apostolul Petru ne spune (vezi 2 Pet. 1:2-11), pe de o parte, că noi avem prin harul lui Dumnezeu tot ce priveşte viaţa şi evlavia prin Domnul Isus Cristos (Cuvântul şi mijloacele prin care el devine efectiv pentru noi hrană, energie şi trăire spirituală – 1:2-4) şi, pe de altă parte, că noi trebuie să ne dăm toate silinţele ca să unim „cu credinţa noastră fapta; cu fapta, cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni” (1:5-7). Când vorbim despre lucrarea harului lui Dumnezeu, acesta implică darurile nemeritate pe care le avem în Cristos (noi nu avem nici o contribuţie în câştigarea tuturor acestor binecuvântări – ele ne sunt date prin har), cât şi însuşirea acestora (prin credinţa în Cristos) în trăirea noastră (de fapt, acest proces al însuşirii prin a ne da toate silinţele ca să unim..., este tot o lucrare a harului lui Dumnezeu în noi – vezi Filip. 2:12-13). Însuşirea acestor daruri ale harului lui Dumnezeu presupune exercitarea „ascultării credinţei” („daţi-vă toate silinţele ca să uniţi” – 1:5; vezi şi Rom. 1:5,16-17). Aşadar, Dumnezeu „ne-a dăruit...” (1:3), „de aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi...” (1:5). În viaţa de credinţă nu se poate una fără cealaltă. În acest fel creşterea spirituală este asigurată.

c.           Urmăreşte în mod conştient şi cu perseverenţă maturizarea ta spirituală (desăvârşirea ta în Cristos)! Nu considera că oricum legea vieţii spirituale (ca şi legea vieţii biologice) îşi va spune cuvântul în mod inconştient în procesul dezvoltării tale! Prea mulţi se bizuie doar pe afirmaţia Domnului Isus cu privire la lucrarea cuvântului împărăţiei: „fie că doarme noaptea, fie că stă treaz ziua, sămânţa încolţeşte şi creşte fără să ştie el cum” (Mc. 4:26-27). Este adevărat acest cuvânt, dar este doar o parte din adevăr. Domnul Isus a vrut să sublinieze aici (în Mc. 4:26-29) puterea germinativă a cuvântului lui Dumnezeu – putere care este în el de la Dumnezeu. El acţionează în noi independent de voinţa noastră, odată ce l-am acceptat in inimă prin credinţă. Dar există cealaltă latură care contribuie la dezvoltarea matură a noastră şi la rodirea în plan spiritual: împlinirea cerinţelor pe care le avem din partea Domnului cu privire la atitudinea pe care noi trebuie să o arătăm faţă de cuvântul harului (cuvântul despre neprihănire – Evr. 5:13). Aşa cum un om în viaţa biologică trebuie să se hrănească în mod corespunzător, să respire, să aplice tratamentele necesare sănătăţii lui, să se mişte, să relaţioneze, să înveţe pentru viitor, etc., tot aşa şi credinciosul trebuie să se ocupe de „pământul” inimii lui pentru ca să fie asigurată aducerea roadei (Mc. 4:3-20; Lc. 8:15), să aibă grijă la felul în care ascultă Cuvântul (Mc. 4:23-25), să muncească cu râvnă, dăruire, şi încredere în vederea roadei viitoare (2 Tim. 2). Autorul epistolei către Evrei îi îndeamnă pe cititorii lui la ascultare responsabilă a cuvântului lui Dumnezeu (5:11-14), la a merge spre înţelegerea şi întrebuinţarea pentru viaţă veşnică a adevărurilor desăvârşite ale lui Cristos (6:1-3), la a arăta aceeaşi râvnă faţă de Dumnezeu şi faţă de sfinţii Lui, pe care o arătaseră la începutul vieţii lor de credinţă (6:9-11), la a păstra până la sfârşit o deplină nădejde (6:11), la a avea grijă să nu se lenevească ci să calce pe urmele celor ce, prin credinţă şi răbdare, moştenesc făgăduinţele (6:12). Apostolul Pavel vorbeşte despre obiectivul ajungerii la desăvârşire în Cristos într-o manieră atât de serioasă încât ajunge să afirme: „Gândul acesta, dar, să ne însufleţească pe toţi care suntem desăvârşiţi” (vezi Filip. 3:7-15). Credinciosul trebuie să considere ajungerea la desăvârşire în procesul maturizării spirituale ca obiectivul suprem al vieţii de credinţă şi care trebuie să ne însufleţească toate dorinţele şi energiile noastre spirituale (vezi şi Mat. 5:48; şi toate îndemnurile din epistolele Noului Testament cu privire la creşterea spre maturizare spirituală – în special: Efes. 1:15-23; 3:14-21; 4:11-16; 2 Pet. 1:2-11). Nu există scuză înaintea lui Dumnezeu pentru stagnare în acest proces – aceasta ar însemna lenevire (6:12); dar, ceea ce este şi mai grav, lenevirea duce la regres spiritual şi la căderea sub consecinţele avertizării din 6:4-8.

Există ceva care ne poate ajuta de o manieră extraordinară, pe noi, care de multe ori suntem slabi şi care ne vedem nevrednici înaintea lui Dumnezeu şi a cerinţelor Sale, în perseverarea în procesul desăvârşirii spirituale pentru a ajunge să moştenim făgăduinţele (6:12). Ne referim la lucrarea harului lui Dumnezeu. În mod concret ne referim la: (1) Tăria de nezdruncinat a nădejdii pe care o avem în Cristos. Este o nădejde a absolutei siguranţe a moştenirii făgăduinţelor pe care Dumnezeu ni le-a făcut în Cristos (6:13-20). Cel care ne-a făcut făgăduinţele este Însuşi Domnul Dumnezeu (6:13). Mai mult, nu doar că Dumnezeu ne-a promis aceste făgăduinţe; El s-a jurat pe Sine Însuşi că le va împlini (6:17-18). Jurământul lui Dumnezeu este cea mai puternică garanţie a faptului că Dumnezeu Îşi va împlini promisiunile făcute. Nu numai caracterul plin de credincioşie a lui Dumnezeu ne este garanţie (poate exista o mai mare garanţie decât aceasta ?), dar Dumnezeu, tocmai ca să ne elibereze pe noi (oamenii Lui; oameni cu multe slăbiciuni) de orice suspiciune posibilă, de orice urmă de îndoială, a găsit cu cale să facă ceva incredibil pentru mintea noastră: să se jure pe ceea ce este absolut suprem – pe SINE ÎNSUŞI (6:13). O asemenea nădejde, asigurată de Dumnezeu Însuşi prin jurământul Lui, este (ne spune autorul epistolei) o ancoră a sufletului care este ancorată în chiar Sfânta Sfintelor din cer (chiar în prezenţa directă a lui Dumnezeu – 6:19-20). Avem aici un îndemn foarte simplu: „să apucăm nădejdea care ne este (era) pusă înainte” (6:18). Aceasta este „scăparea” noastră (6:18). Este foarte simplu. Noi trebuie doar să apucăm această nădejde. Dumnezeu va face restul. Acesta este har – un har imens. (2) Adevărul (acesta este „cuvântul despre neprihănire” pe care trebuie să-L ascultăm şi să ni-L însuşim – 5:13) că Isus Cristos este Marele Preot al mântuirii noastre – Mare Preot pus după rânduiala lui Melhisedec (5:9; 6:20). Despre acest adevăr dorea autorul să vorbească cititorilor lui (vezi cap. 5-7). Acest adevăr trebuie bine înţeles şi pe deplin însuşit (5:11). Este un adevăr profund, care face parte din categoria adevărurilor desăvârşite ale lui Cristos (6:1-3). Când ajungem să înţelegem (cu mintea şi în duhul nostru) lucrarea de Mare Preot a Domnului Isus Cristos atunci ne vom bucura din plin de faptul că El „a intrat pentru noi ca înainte-mergător” „dincolo de perdeaua dinăuntrul Templului” (6:19-20). El, Domnul Isus Cristos, „Marele Preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec”, „a intrat pentru noi ca înainte-mergător” (6:20) direct în prezenţa lui Dumnezeu. Ce înseamnă acest lucru? Că noi, cei care am apucat nădejdea că Domnul Isus este Marele Preot al mântuirii noastre, suntem (datorită Lui) deja  chiar în prezenţa directă a gloriei lui Dumnezeu, beneficiari de drept ai tuturor binecuvântărilor duhovniceşti „în locurile cereşti, în Cristos” (Efes. 1:3; vezi Efes. 1); deşi (fizic vorbind) suntem încă pe pământ, în confruntările vieţii acesteia, marcaţi de fel de fel de slăbiciuni. În ciuda tuturor acestor lucruri, noi, cei credincioşi, suntem, prin Cristos, în „locurile cereşti”, în prezenţa glorioasă a lui Dumnezeu (vezi şi Efes. 3:4-7). Este doar o chestiune de timp până vom ajunge ca şi Domnul nostru (1 Ioan 3:1-3). Noi trebuie să credem aceasta – suntem (spiritual vorbind) acolo unde este şi Cristos, Domnul nostru. Cu aceste adevăruri glorioase în inima noastră să îndrăznim să urmărim cu perseverenţă maturizarea noastră spirituală! Să călcăm şi noi „pe urmele celor ce, prin credinţă şi răbdare, moştenesc făgăduinţele” (6:12)! A existat însă un preţ de plătit din partea cititorilor evrei. El părea unul dificil de plătit pentru ei, tocmai pentru că erau iudei (nu vorbim însă despre merite personale, ci despre o dificultate să-i spunem „psihologică” peste care ei trebuiau să treacă). Faptul că ei trebuiau să îşi pună încrederea (pentru mântuire) în Cristos, pentru că El este Marele Preot după o altă rânduială decât cea aaronică (cea a lui Melhisedec), presupunea automat ca ei să renunţe complet la iudaism (vezi chemarea de a ieşi „afară din tabără” şi de a suferi „ocara Lui” – Evr. 13:10-14) pentru a se bucura cu adevărat de binecuvântările lui Cristos. Desigur, şi noi (cei dintre neamuri) avem de plătit un preţ al credinţei (vezi, de ex., Coloseni 1-2). Ei bine, acum înţelegem mai bine reţinerea multora dintre iudei de a lăsa adevărurile începătoare ale lui Cristos pentru a merge spre cele desăvârşite (ei trebuiau să-şi expună, cu preţul blamării rudelor lor de sânge, ceilalţi iudei, credinţa lor că doar Isus Cristos este Marele Preot al mântuirii, pentru că numai El este rânduit să fie Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec; marele preot aaronic nu poate mântui). O asemenea credinţă din partea lor, presupunea înţelegere profundă a cuvântului despre neprihănire (5:13), curajul de a înfrunta o opoziţie cruntă din partea conaţionalilor lor şi, desigur, un mare risc asupra vieţii lor. Şi noi, trebuie să acceptăm preţul mărturisirii lui Cristos, a adevărurilor desăvârşite ale Lui, pentru a ne bucura din plin de binecuvântarea veşnică a lui Cristos. Noi nu putem evita crucea lui Cristos dacă vrem să ne bucurăm cu El în împărăţia Lui (Ioan 12:23-26; Evr. 13:10-14; 2 Pet. 1:2-11).

Concluzii

Avertizarea din 5:11-6:20 este teribilă. Dar Dumnezeu nu are de gând să ne îngrozească cu avertizările Sale şi nici să ne paralizeze trăirea noastră. Este suficient să stai în faţa acestui pasaj al Scripturii în umilinţă, cu teamă sfântă, cu inima deschisă, fără gânduri păcătoase, în duh de rugăciune, cu deplină încredere în Dumnezeu, cu toată disponibilitatea de a asculta şi de a înţelege adevărurile Cuvântului Său. Vei vedea atunci cât de minunat este Dumnezeu şi cât de extraordinare sunt adevărurile Sale. Vei înţelege atunci că merită să îţi însuşeşti prin credinţă adevărurile desăvârşite ale lui Cristos şi că este o bucurie să te hrăneşti cu ele şi să perseverezi (chiar dacă trebuie să te osteneşti, să lupţi, să fii alert în permanenţă, să te sacrifici) până la capăt, cu credinţă şi răbdare, pentru a moşteni făgăduinţele. „Când îţi întorci privirile spre El (spre Domnul), te luminezi de bucurie” (Ps. 34:5).

 

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi


 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate