Frica de Domnul și evlavia în Noul Testament

La o citire superficială a Noului Testament rămânem cu impresia că aici frica de Domnul, chiar dacă este uneori pomenită (de ex. în Evrei 12:28-29), nu este un element central. Impresia aceasta se datorează în cea mai mare măsură modului în care se face traducerea acestei expresii din limba greacă în limba română.

În articolul acesta vom face multă lingvistică. Exerciţiul acesta se va dovedi însă foarte instructiv şi foarte necesar.

În Faptele apostolilor 22 şi 23, citim despre zarva stârnită în Ierusalim datorită prezenţei apostolului Pavel în Templu. Căpitanul roman a intervenit să potolească tumultul. La un moment dat, căpitanul se temea că mulţimea îl va sfâşia pe Pavel în bucăţi. Textul spune: „temându-se, căpitanul…”  În limba greacă, verbul folosit aici este eulabetheis (Fapte 23:10).

Mai găsim cuvântul acesta în Evrei 11:7, unde ni se spune că după ce Noe a fost avertizat de Dumnezeu despre viitorul potop  „temându-se, a făcut o corabie…” Din nou, verbul pentru a-i fi teamă, sau frică, este eulabetheis.

De la verbul eulabeomai, care deci înseamnă a se teme sau a-i fi frică, s-a format substantivul eulabea, care înseamnă teamă, frică.

Acum, să începem să facem lingvistică. Atunci când noi românii împrumutăm cuvinte din alte limbi, noi le modificăm pronunţia  după spiritul limbii noastre. Iată câteva reguli după care schimbăm cuvintele pe care le luăm din limba greacă. Prima regulă este că prefixul eu, care înseamnă bine, sau bun, îl modificăm şi îl facem ev. Aşa am făcut cu cuvântul Euanghelia, din care am făcut Evanghelia.

A doua regulă este că un b urmat de vocală îl schimbăm în v. Astfel luăm cuvântul Basileus, care înseamnă rege, şi îl transformăm în Vasileus.. A treia regulă este că noi tăiem terminaţia în us, şi din greacă şi din latină,  și astfel din Vasileus facem Vasile.

Acum să vedem cum am aplicat noi aceste reguli de transformare fonetică la cuvântul eulabea. Pe eu l-an făcut ev, iar pe b l-am schimbat în v şi am primit: evlavea. Terminația –ea  ni s-a părut greu de pronunțat și astfel din evlavea am făcut evlavia.

Să nu uităm că eulabea, din care noi am făcut evlavia, în limba greacă însemna  frică, sau teamă!

Să mergem mai departe cu lingvistica. Din verbul eulabeomai şi din substantivul eulabea, grecii au făcut adjectivul eulabes, care desigur înseamnă un om care se teme, care are frică. Noi, dacă l-am lua direct din greacă, aplicând regulile de mai sus, am face din el evlaves, sau evlavios . Să vedem acest cuvânt în Noul Testament în limba greacă. În Luca 2:25, în greacă, Luca scrie că Simion era dikaios kai eulabes. Adică, drept şi temător. Cornilescu traduce aceste trei cuvinte prin „ducea o viaţă sfântă şi era cu frica lui Dumnezeu”.

Mai găsim cuvântul în Fapte 2:5. Luca scrie că în Ierusalim erau atunci andres eulabeis, adică oameni temători. Cornilescu traduce cu omaneni cucernici.

În Fapte 8:2, Luca scrie că pe martirul Ştefan l-au îngropat nişte andres eulabeis. Cornilescu traduce prin oameni temători de Dumnezeu. Iar în Fapte 22.12, Luca scrie despre Anania că era aner eulabes, iar Cornilescu traduce prin bărbat temător de Dumnezeu.

Lucrul principal pe care trebuie să-l reţinem de aici este că noi am împrumutat cuvântul evlavie din limba greacă şi că la origine el înseamnă frică, teamă. Reţinem apoi că adjectivul eulabes (cu pronunţia românească evlavios) înseamnă temător, şi traducătorul, înţelegând corect intenţia autorului, îl traduce de regulă prin temător de Dumnezeu. Să reţinem şi faptul că cuvântul mai vechi românesc cucernic înseamnă tot temător de Dumnezeu.

Să trecem acum la studiul altor cuvinte greceşti care ne interesează şi ne ajută în înţelegerea temei noastre.

Limba greacă are mai multe cuvinte pentru închinare şi a te închina. Unul dintre acestea ne interesează în mod special. Să începem cu verbul. Are două variante: sebomai şi sebazomai.

În prima formă apare în Marcu 7:7, unde se redă un citat din Isaia: „degeaba Mi se închină ei” (tradus de Cornilescu „Mă cinstesc ei”). Iar în a doua formă îl găsim în Romani 1:25, unde ni se spune că oamenii care nu l-au păstrat pe Dumnezeu în cunoaşterea lor, au ajuns de „s-au închinat creaturii în locul Creatorului”.

De la aceste verbe, grecii au făcut substantivul sebasmata, care înseamnă „lucruri la care se închină” cineva (altare, idoli, temple, etc.). Când Pavel a vizitat Atena, în discursul ţinut pe Areopag a început prin a le spune atenienilor că s-a uitat cu atenţie la sebasmata, tradus în româneşte lucrurile la care vă închinaţi voi.(Fapte 17:23)

Mergem un pas mai departe. Am văzut deja că grecii au prefixul eu, care înseamnă bun, sau bine. Grecii pun prefixul eu şi în faţa cuvântului sebomai, şi obţin cuvântul eusebeo, care înseamnă tot a se închina, sau a cinsti, a trata cu reverenţă.

Pavel foloseşte verbul acesta în discursul de pe Areopag, spunându-le atenienilor în legătură cu altarul pe care l-a văzut cu inscripţia „Unui Dumnezeu necunoscut”: „Ei bine, ceea ce voi cinstiţi (la ce vă închinaţi) fără să cunoaşteţi, aceea vă vestesc eu” (Fapte 17:23). În greacă: agnountes eusebeite – fără să-l cunoaşteţi vă închinaţi lui.

În prima scrisoare adresată lui Timotei, Pavel mai foloseşte odată acest verb, scriind despre copii: ” să se deprindă să fie evlavioși, întâi față de cei din casa lor și să răsplătească efortul părinților” (1 Tim.5:4) . Redau cuvintele lui Pavel din original: ton idion oikon eusebeis kai amoibas apodidonai tois progonais. Traducerea literală ar fi aceasta: celor din casa lor să se închine (să le dea cinste, să-i trateze cu reverenţă) şi să le dea răsplată părinţilor lor. Desigur, Pavel are în gând aici porunca a cincia din Decalog: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta.” Să observăm că pentru cinstirea părinţilor el foloseşte verbul pe care la Atena l-a folosit pentru închinare, eusebeis.

Acum cred că deja ne-am obişnuit că de la verb trecem la substantiv şi la adjectiv. Substantivul pe care l-au făcut grecii din verbul eusebeo, care înseamnă a se închina, a cinsti cu reverenţă, este eusebea. Iar adjectivul este eusebos. De la acest verb grecii au făcut şi adverbul eusebos (cu o lung).

Înainte de toate, să reținem că verbul eusebeo înseamnă a se închina, a cinsti, a trata cu reverenţă şi se poate referi la Dumnezeu sau la părinţi.

Ce sens putem da atunci substantivului eusebea şi adjectivulul eusebos şi adverbului eusebos?

Este instructiv să facem acum o mică pauză de la a vedea ce s-a făcut în limba română cu aceste cuvinte şi să vedem ce au făcut alţii cu ele.

Să pornim de la limba engleză. Traducerea clasică a Biblie în limba engleză este cea publicată pentru prima dată la 1611 şi numită după regele de atunci al Angliei, King James (Regele Iacob), King James Version (KJV). Traducătorii acestei Biblii şi-au dat seama că în limba engleză nu au un cuvânt adecvat pentru a traduce eusebea. Şi atunci au decis să formeze ei unul. Şi l-au format din cuvântul God (Dumnezeu).  În limba engleză, pentru a forma dintr-un substantiv un adjectiv sau un adverb se adaugă sufixul –ly. Astfel, din God se face godly. Încercând să forţez limba română, voi spune că godly însemnează dumnezeos. Din adjectivul godly, adăugând sufixul –ness, au format substantivul godliness, care, iarăşi prin forţarea limbii române, îl putem traduce prin dumnezeozitate.

Ar fi instructiv să studiem traducerea acestor cuvinte şi în alte limbi. Este suficient să arătăm că eusebea a fost tradus în limba latină prin pietas, pietatis, care înseamnă în primul rând respectul datorat părinţilor şi apoi devoţiunea faţă de Dumnezeu.

Este interesant să ştim de asemenea că în germană se folosesc două cuvinte pentru evlavie: Gottesfurcht, care înseamnă frică de Dumnezeu şi Frommigkeit, care înseamnă devoţiune, devotare, pietate. Iar în franceză, pe lângă pietate se foloseşte şi devoţiune.

Pentru mai multă claritate, devoţiune înseamnă afecţiune adâncă şi fierbinte, adoraţie, dragoste, închinare şi religiozitate.

Celălalt cuvânt pe care l-am studiat noi, eulabea,  din care noi am făcut evlavie, englezii şi ceilalţi îl traduc prin frică de Dumnezeu. Dar este extrem de important să ştim că noi traducem şi eusebea tot prin evlavie! La noi atât eulabea cât și eusebea sunt traduse prin cuvântul evlavie.

Prin urmare, să recapitulăm şi să vedem ce am unit laolaltă şi ce am căpătat prin această unire. Eulabea, din care noi am făcut cuvântul evlavie, înseamnă frica de Dumnezeu. Eusebea, din care alţii au făcut cuvântul de bază pentru evlavie, înseamnă închinare, cinstire, respect şi devoţiune lui Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Fiindcă noi le-am comasat,sau le-am contopit, trebuie să învăţăm să punem în cuvântul evlavie atât sensurile lui eulabea cât și ale lui eusebea..

Să ne amintim ce a însemnat frica de Domnul în Vechiul Testament: instaurarea lui Dumnezeu deasupra noastră ca Autoritate Supremă, cinstirea Lui, ascultarea de El, iubirea Lui, trăirea în unire cu El.

Eusebea ne aduce tot aici, deoarece ea însemnează închinare lui Dumnezeu, cinstirea lui Dumnezeu, devoţiune pentru Dumnezeu.

Putem fi siguri, deci, că noi n-am greşit când am unit eulabea cu eusebea.

Ce este atunci evlavia? În modul cel mai succint cu putinţă, evlavia este o anumită atitudine faţă de Dumnezeu: o atitudine care îmbină armonios frica, respectul, închinarea (dăruirea de sine), dragostea, ascultarea, trăirea în permanentă părtăşie cu El.

Îndrăznesc să fac aici o comparație. Am văzut că englejii au tradus cuvântul eusebes cu godly, adică dumnezeos. Să  ne gândim la un cuvânt românesc făcut după același calapod, și anume mămos. Un copil mămos, este un cupol care se ține strând de mama lui, care vrea să fie tot timpul cu mama lui, care nu poate sta nici o clipă fără mama lui. Tot astfel este un om evlavios sau dumnezeos! Moise definește această atitudine astfel: ”Voi să mergeți după Dumnezeul vostru și de El să vă temeți; poruncile Lui să le păziți, de glasul lui să ascultați; Lui să-i slujiți și de El să vă alipiți” (Deuteronom 13:4) . Un om evlavios, sau dumnezeos, se gândește tot timpul la Dumnezeul său, îi este dor de Dumnezeul său, vorbește tot timpul despre Dumnezeul său, deoarece este îndrăgostit de Dumnezeul său și toată gândirea și vorbirea lui este plină de Dumnezeu. Pe scurt, a fi evlavios înseamnă a-L iube pe Dumnezeu cu toată inima ta, cu toată gândirea ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta. Și aceasta înseamnă să ai Cuvântul lui mereu în atenția ta și în discuțiile tale și să fii pasionat să-l aplici în toate situațiile vieții tale.

În Noul Testament există două cărţi în care găsim o tratare specială a evlaviei: 1 Timotei şi 2 Petru.

Să luăm pe rând ideile principale despre evlavie din cărţile acestea.

Pavel începe discuţia cu această declaraţie în aparenţă criptică:

„Fără îndoială, mare este taina  (secretul) evlaviei: Cel ce a fost arătat în trup a fost dovedit drept prin Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit printre naţiuni, a fost crezut în lume, a fost înălţat în glorie” (1 Timotei 3:16).

Evlavia este un secret care nu mai este secret. Evlavia este înainte de toate să-L cunoşti de Domnul nostru Isus Cristos, în starea lui întrupată, apoi ca Cel înviat şi propovăduit ca Domn şi Mântuitor în toată lumea şi apoi în starea lui de Fiu al lui Dumnezeu în glorie, la dreapta lui Dumnezeu, Stăpân şi Conducător al cosmosului şi al istoriei. Secretul evlaviei este să Îl ai pe acest Isus Cristos drept Domnul tău, Învăţătorul tău, Modelul tău, Mirele tău, Preaiubitul tău.

Câteva paragrafe mai încolo, Pavel ne face fiecăruia această chemare şi îndemnare:

„Caută să fii evlavios.

Căci deprinderea trupească este de puţin folos, pe când evlavia este folositoare în toate privinţele, întrucât ea are promisiunea vieţii de acum şi a celei viitoare” (1 Timotei 4:7-8).

În primul rând, trebuie să ştim că Pavel foloseşte aici un limbaj sportiv.  

Cuvântul tradus „caută” este gymnaze, adică exersează.

Căci, continuă el, gymnasia trupului (gimnastica trupului) este de mic folos, dar evlavia este de mare folos şi pentru aici şi pentru ceea ce vom fi în viaţa de dincolo!

Am spus că în esenţă evlavia este o anumită atitudine faţă de Dumnezeu. Această atitudine nu ne vine de-a gata şi nu ne-o toarnă nimeni în cap sau în sân, adică în minte și în inimă. Această atitudine se dezvoltă prin exerciţiu, prin cultivare, prin strădania noastră stăruitoare, perseverent de a o face să ne fie trăsătura dominantă a gândirii, a caracterului şi a modului de a trăi.

Către sfârşitul scrisorii, Pavel îi spune lui Timotei că unii dintre noi „nu se ţin de cuvintele sănătoase ale Domnului nostru Isus Cristos şi de învăţătura care duce la evlavie” (6:3). Aceşti oameni, „stricaţi la minte şi lipsiţi de adevăr, cred că evlavia este un izvor de câştig. Fereşte-te de astfel de oameni!

Negreşit, evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig…

Iar tu, om  al lui Dumnezeu… caută dreptatea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea.

Luptă-te lupta cea bună a credinţei. Apucă viaţa veşnică la care ai fost chemat…” (6: 5-6, 11-12).

Contextul ne arată că cel mai important câştig pe care îl vom avea din evlavie este în viaţa viitoare, în viaţa eternă. Felul de fiinţă care vom fi acolo depinde de modul în care ne-am dezvoltat evlavia aici, în viaţa aceasta.

În direcţia aceasta ne duce şi învăţătura apostolului Petru.

În a doua lui scrisoare, el ne spune de la început că puterea cea mare a lui Dumnezeu ne-a pus deja la dispoziţie tot ce ne trebuie „cu privire la viaţă şi la evlavie” (2 Petru 1:3). Petru cuprinde aici în două cuvinte,„viaţă şi evlavie”, toată existenţa noastră pe pământ. Pe lângă tot ceea ce ne trebuie aici pe pământ pentru viaţă - și Dumnezeu ne asigură că ştie de ce avem nevoie şi se îngrijeşte să nu ducem lipsă de nimic -  celălalt lucru care contează este evlavia. Atitudinea faţă de Dumnezeu este cea care dă tonul întregii vieţi şi celor care doresc să-şi dezvolte această atitudine definită prin cuvântul evlavie li se asigură din plin puterea lui Dumnezeu.

 Petru ne spune apoi, ca şi Pavel, că evlavia nu vine de la sine, şi noi trebuie să ne dăm toate silinţele să o includem în caracterul nostru. El ne spune să facem tot efortul să adăugăm la credinţa noastră fapta (în original arete, virtutea), apoi cunoaşterea, apoi înfrânarea (în original enkratea, stăpânirea de sine), apoi răbdarea, apoi evlavia (eusebea), apoi iubirea de fraţi (în greacă, filadelfia), şi deasupra tuturor iubirea pentru toţi oamenii (agape)!

Îndemnul să ne străduim să dezvoltăm aceste trăsături de caracter în noi nu este pur şi simplu o chemare pioasă. Petru ne avertizează ce se întâmplă dacă nu le dezvoltăm:

„Cine nu are aceste lucruri este orb, umblă cu ochii închişi şi a uitat că a fost curăţit de vechile păcate” (aceasta înseamnă că s-a întors în lume, la felul vechi de vieţuire!).

Dar, „dacă aveţi din belşug aceste lucruri în voi”… „vi se va da din belşug intrare în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos” (versetele 8-11).

În încheierea scrisorii, Petru ne vorbeşte despre „aşteptarea” noastră finală: cerul nou şi pământul nou în care va domni dreptatea. Ceea ce are Dumnezeu pregătit pentru noi este atât de măreţ şi atât de glorios încât era normal ca acestea să-l facă pe Petru să exclame: „ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi prin evlavie” (2 Petru 3:11, tradus literal).

Şi aici Petru pune laolaltă două elemente cheie a ceea ce trebuie să fie omul care vrea să se califice pentru noua creaţie: un comportament sfânt şi evlavie!

Şi, vedeţi, iarăşi venim la atitudinea faţă de Dumnezeu care determină ce fel de oameni devenim în lumea aceasta pentru a fi calificaţi să locuim cu Dumnezeu în lumea aceea!

Divinitatea lui Hristos

 de Dr. Benjamin Cocar

Divinitate înseamnă a fi de aceiaşi esenţă sau substanţă cu Dumnezeu. Divinitatea lui Hristos înseamnă că Isus din Nazaret este Dumnezeu. Biblia ne învaţă faptul că Dumnezeu Isus a luat umanitatea, nu că un Isus uman a luat asupra sa vreun anumit fel de divinitate.

Biblia atestă divinitatea lui Hristos

Ioan 1:1 „Cuvântul era Dumnezeu”

Ioan 1:18 „Singurul Dumnezeu născut” Hristos nu este doar revelatorul lui Dumnezeu, ci El este şi Dumnezeu revelat

Ioan 20:28 Toma a spus lui Isus, „Domnul meu şi Dumnezeul meu”

Romani 9:5 „Din care este Hristos conform trupului, care este peste toate, Dumnezeu binecuvântat în veci”

Filipeni 2:6 „Existând în forma de Dumnezeu”

Tit 2:13 „Privind spre apariţia glorioasă a marelui nostru Dumnezeu şi Salvator Isus Hristos”

Evrei 1:8 „Dar despre Fiul spune, tronul tău, O Dumnezeule este din vecii vecilor”

1 Ioan 5:20 „Acesta este Dumnezeul adevărat”. Aceasta este o referire la Isus. Oricine se închină la Dumnezeu aparte de Isus practică idolatria.

Nume divine atribuite lui Hristos

1. Fiul lui Dumnezeu

Matei 16:15-17

Matei 26:63-65

Luca 1:35

2. Domnul

Luca 2:11

Ioan 13:13

Romani 10:9

Filipeni 2:10-11

Psalmul 147:15

Isaia 55:11

Ioan 1:1-2

4. Cel Sfânt

Fapte 3:14

5. Alfa şi Omega, Cel Dintâi şi Cel de pe urmă

Apocalipsa 1:17-18; 2:8--Isaia 48:12

Apocalipsa 22:13, 16

6. Minunat Sfătuitor

Isaia 9:6/ Judecători 13:18

7. Dumnezeu măreţ

Isaia 9:6; 10:20-21

8. Tată Veşnic

Isaia 9:6

Atribute divine atribuite lui Isus

1. Viaţa de auto-existenţă

Ioan 1:4 În El era viaţa

Ioan 14:6 Eu sunt calea, adevărul si viaţa

2. Eternitatea

Isaia 9:6

Mica 5:2

Ioan 8:35

1 Ioan 1:12

1 Ioan 5:11

3. Imuabilitatea / neschimbarea

Evrei 1:10-12

Evrei 13:8

4. Omniprezenţa

Matei 18:20

Matei 28:20

5. Omniscienţa

Ioan 2:24-25// Ieremia 17:9-10

Ioan 6:64

Apocalipsa 2:22, 9, 13, 3:1, 8, 15

6. Omnipotenţa

Filipeni 3:20-21

Ioan 5:19

7. Caracterul incomprehensibil

Efeseni 3:19

Matei 11:27

8. Infinitatea

Efeseni 3:8

Coloseni 2:3

9. Sfinţenia

Luca 1:35

Fapte 3:14

10. Adevăr

Ioan 14:6

11. Dragoste

1 Ioan 3:16

Efeseni 3:19

Romani 8:35-39

Ioan 13:1

12. Neprihănire

1 Ioan 2:11

2 Timotei 4:8

13. Credincioşie

Apocalipsa 3:14

Apocalipsa 19:11

14. Milă

Iacov 5:11

Iuda 21

Lucrări divine înfăptuite de Hristos

1. Creaţia

Ioan 1:3

Ioan 1:10

Coloseni 1:16

2. Păstrarea / Susţinerea

Coloseni 1:17

Evrei 1:3

3. Porunca de istorie

Evrei 1:2

1 Corinteni 10:4, 9, 11

Apocalipsa 1:13, 20

Apocalipsa 5:5, 6:1, 5, 7, 9

4. Iertarea păcatelor

Marcu 2:5-12

5. Împărţirea vieţii veşnice

Ioan 19:28

6. Clădirea Bisericii

Matei 16:18

Efeseni 4:7-16

Filipeni 1:2; 4:23

7. Răspunsul la rugăciune

Ioan 14:14

8. Învierea morţilor

Ioan 5:21

Ioan 5:28-29

Ioan 11:24-25

9. Judecarea lumii

Ioan 5:22

Fapte 10:42

Fapte 17:31

Matei 15:31-46

2 Corinteni 5:10

Închinarea divină este acordată lui Hristos

* Îngerii nu trebuie să primească adorare

Apocalipsa 22:8-9

* Apostolii au refuzat-o

Fapte 14:11-15

* Petru a refuzat a fi adorat

Fapte 10:25-26

* Hristos a poruncit să ne închinăm numai lui Dumnezeu

Matei 4:8-10

* Irod a fost judecat pentru acceptarea adorării

Fapte 12:21-23

1. Închinarea este dată lui Hristos

a. El a acceptat şi a încurajat să ne închinăm lui

Matei 14:31-33

Matei 15:25-28

Matei 28:9-10

Matei 28:16-18

Ioan 9:35-39

b. El a cerut închinarea la Sine

Ioan 5:23

c. Se porunceşte adorarea Lui

Evrei 1:6

d. Hristos este adorat de îngeri

Apocalipsa 5:8

e. Hristos va fi adorat eventual în mod universal

Filipeni 2:10-11

Pretenţii divine făcute de Hristos cu referire la Sine

1. Hristos a pretins autoritate peste legi şi instituţiile lui Dumnezeu

a. templul Matei 12:6

b. Sabatul Matei 12:8

c. legea lui Moise Matei 5:31

d. Biserica Matei 16:19

2. El a pretins a fi obiectul credinţei salvatoare în mod egal cu Tatăl

Ioan 10:30

Ioan 14:1

Ioan 17:3

Matei 11:28

Matei 10:37

Ioan 3:36

Valori practice ale divinităţii lui Isus Hristos (Alva McClain)

1. Aceasta garantează autoritatea şi infailibilitatea Sa ca revelator al lui Dumnezeu

Evrei 1:1-4, 8

2. Aceasta oferă o mare importanţă şi urgenţă Cuvintelor Sale

Evrei 2:1-3

3. Aceasta este temelia fermă a credinţei creştine

Matei 16:15-18

4. Aceasta oferă asigurare puternică pentru toţi cei ce se încred în El

Marcu 2:5-12

Ioan 14:1-9

VII. Umanitatea lui Hristos

Isus a fost uman perfect şi absolut. El era în mod indiscutabil Dumnezeu şi a devenit  întrupat în carne umană, formă şi natură. Umanitatea sa a fost absolut autentică

1. Biblia declară că Isus era un om

Matei 1:11 „Fiul lui David, Fiul lui Avraam”

Matei 20:28 „Fiul Omului…”

Marcu 6:3 „Nu este acesta tâmplarul, fiul Mariei…?”

Ioan 8:40 „un om care ţi-a spus adevărul”

Fapte 2:22 „Isus… un om adeverit vouă de către Dumnezeu”

Romani 1:3 „sămânţa lui David conform trupului”

Romani 5:15 „Harul lui Dumnezeu şi darul prin har al unui singur om, Isus Hristos”

1 Corinteni 15:21 „Printr-un om a venit învierea morţilor”

1 Timotei 2:5 „Şi un singur mijlocitor… omul Isus Hristos”

2. Isus a posedat elementele unei fiinţe umane

a. Trup

Matei 26:26, 28

Luca 24:39

Ioan 2:21

b. Suflet

Matei 26:33

Ioan 12:27

c. Spirit

Luca 23:45

Ioan 11:33

3. Isus a exercitat atributele şi puterile unei fiinţe umane

a. Naşterea

Luca 2:5, 12

b. Creşterea şi dezvoltarea

Luca 2:40

Creşterea nu sugerează imperfecţiunea. În fiecare stagiu El era pe atât de perfect pe cât trebuia să fie un om la acel stagiu.

c. Emoţiile

Marcu 3:5

Luca 22:44

Ioan 11:35

Ioan 13:23

d. Limitările umane

Matei 8:24 El a dormit

Luca 2:46

Luca 22:43

Evrei 5:8

6. Aparenţa umană

Matei 16:13-14

Ioan 4:9

Ioan 20:15

7. Suferinţa şi moartea

Luca 22:44

Ioan 19:30, 34

Umanitatea lui Isus este o bază şi un test al părtăşiei cu alţii. Întreaga Sa persoană ca Dumnezeul-om cu cele două naturi ale Sale este într-adevăr testul. A nega sau a diminua oricare dintre naturi înseamnă a arunca defăimare asupra persoanei Sale.

1 Ioan 4:2, 3

sus