Hartă Site Contact Despre noi FORUM
 Teologie
 


Home
Arhiva editurii

 

Apologetică
Teologie
Istorie
Pastorală
Literatură
Mărturisiri
Proiectul Betania
Mass-Media
Ştiri

Colaboratorii

 


Pagina de Teologie

 

 

Dr. Benjamin Cocar

Pagina de Teologie este realizată de

Dr. Bejamin Cocar,

Profesor Asistent de Biblie şi Teologie la Luther Rice Seminary, Georgia, USA

 

Pastor al Bisericii Baptiste Eben-Ezer

 

Site-ul Bisericii Baptiste Eben-Ezer, unde Dr. Bejamin Cocar slujeşte ca pastor, pune la dispoziţia frăţietăţii meditaţii zilnice, care pot fi citite mergând direct la site-ul bisericii, sau prin site-ul Publicaţiei Baptiste de Apologetică.

 

Pentru cei care au posibilitatea să asculte predici, oferim frăţietăţii predicile fratelui Dr. Bejamin Cocar, care pot fi găsite pe site-ul Bisericii Baptiste Eben-Ezer.

 

Orice comentariu poate fi trimis la adresa:
apologetics@voxdeibaptist.org

 

Biserica Eben-Ezer

 

Începând cu luna mai fratele dr. Cocar prezintă un curs de evanghelizare şi misiune predat la WILLIAM TYNDALE COLLEGE. Acest curs prezintă conceptul teologic şi practic în înţelegerea Evanghelismului. O serie de întrebări îşi găsesc răspunsul în acest curs înţelegând obiectivul unui adevărat ucenic a lui Hristos. Prezentăm a treia parte a studiului,  sperând ca acest curs să fie de folos celor care simt chemarea Domnului să se conforme chemării şi datoriei unui copil a lui Dumnezeu. 

 

MATEI 28:19-20

 

EVANGHELISM, UCENICIE ŞI MISIUNI

 

DR. BENJAMIN COCAR

 

(continuare)

 

Ce este un creştin matur?

 

1.  Un creştin matur ştie că este un copil al lui Dumnezeu, că a fost mântuit prin har, 1 Ioan 3:1; Efeseni 2:8-9. Deşi îndoiala poate vizita pe oricine, creştinii maturi vor fi siguri de mântuirea lor, Romani 8:1, 33-39.

 

Un nou convertit trebuie adus la punctul în care este sigur de ceea ce a făcut (că l-a invitat pe Isus în inima sa), că are viaţă veşnică, şi că nimic nu îl poate despărţi pe el de Dumnezeu.

 

Studiul biblic şi rugăciunea este esenţială în acest punct, căci în Biblie ne găsim noi asigurarea noastră, şi prin rugăciune recunoaştem că noi ne încredem în Dumnezeu pentru această asigurare, nu pe sentimente, nici pe experienţa altei persoane, ci în Biblie. Un creştin matur va fi în stare să ajute un nou convertit să crească la nivelul său de asigurare referitor la mântuirea sa.

 

2.  Un creştin matur iubeşte părtăşia cu alţi credincioşi. În cartea Faptele Apostolilor vedem că ucenicii şi noii convertiţi le plăceau să fie împreună, să studieze Cuvântul, să se roage, şi să ia Cina Domnului (Faptele Apostolilor  2:42). Credincioşii imaturi evită părtăşia, uneori caută „vechile tovărăşii”, aşa că noii convertiţi trebuiesc pregătiţi în această privinţă. În Evrei 10:25 ni se spune să nu abandonăm părtăşia credincioşilor.

 

3.  Credincioşii maturi sunt umpluţi cu Duhul Sfânt, sau sunt sub controlul Duhului Sfânt (Efeseni 5:18). În momentul noii naşteri, fiecare convertit a fost botezat de Duhul Sfânt în Trupul lui Hristos (1 Corinteni 12:13). Acel eveniment era o tranzacţie judecătorească, ne-experimentală, fără participarea noastră activă. A fi plin de Duhul Sfânt înseamnă a da Duhului Sfânt controlul total în vieţile noastre, iar acest proces durează întreaga viaţă de creştin.

 

4.  Creştinii maturi nu sunt uşor mişcaţi de doctrinele false (Efeseni 4:14). Pavel spune să nu fim imaturi, sau copii, căci copiii pot fi cu uşurinţă luaţi de orice vânt de doctrină falsă.

 

Un creştin care face ucenici va instrui orice nou convertit să crească în aşa fel încât picioarele sale spirituale să fie bine stabilite în Cuvântul lui Dumnezeu.

 

5. Un creştin matur este capabil de a-i învăţa pe alţii (Evrei 4:12, 1 Timotei 3:2b). Isus şi-a instruit ucenicii pentru mai mult de trei ani, iar după această perioadă, ei şi-au început lucrarea lor de învăţare a altora

 

Deşi suntem în procesul devenirii asemenea lui Isus, mai curând sau mai târziu, noi trebuie să fim în stare să „facem ucenici”. Amintiţi-vă că Duhul Sfânt este acela care ne aduce la perfecţiune.

 

6. Creştinii care sunt maturi au o orientare spre ceruri (Coloseni 3:1-2). Această lume nu este căminul nostru, noi vom trăi pentru totdeauna în ţara lui Isus, şi pe măsură ce creştem în Hristos, minţile noastre sunt din ce în ce mai mult aţintite asuprea lucrurilor care nu sunt aici.

 

Sunt mult mai multe alte lucruri pe care ar trebui să le „învăţăm” noilor convertiţi, însă cred că parte a misiunii bisericii este de a învăţa în mod continuu membrii săi „tot ceea ce a poruncit Hristos”.

 

XVII. FUNDAMENTUL BIBLIC PENTRU MISIUNI

 

„Mergeţi în toată lumea…” acestea au fost cuvintele Mântuitorului nostru Înviat pentru ucenicii Săi. Întreaga lume trebuie să audă Vestea cea Bună, iar creştinii trebuie să meargă. Prima Comunitate Bisericească din Ierusalim nu avea nici un plan pentru misiuni până ce nu au venit persecuţiile, abia apoi au mers cu Vestea cea Bună. Dar misiunile nu au fost organizate până ce Duhul Sfânt nu a vorbit în Biserica din Antiohia, şi le-a spus „să pună deoparte pe Barnaba şi Saul pentru lucrarea la care I-am chemat” (Faptele Apostolilor 13:2). Aceasta a fost prima mişcare misionară din lumea noastră. În acea vreme ei nu aveau societăţi misionare sau borduri de misiune, însă ei ştiau să se roage şi să postească. În timpul închinării, Duhul Sfânt le-a vorbit şi imediat citim că „cei doi (Barnaba şi Saul), trimişi fiind de Duhul Sfânt, au mers în Seleucia şi acolo au plecat cu corabia la Cipru” (Faptele Apostolilor 13:4). Şi de acolo au început misiunile. Mandatul este acelaşi pentru creştinul de astăzi, „mergi în toată lumea!” Barnaba şi Saul au răspuns chemării Duhului Sfânt şi au plecat, lăsând un exemplu pentru toate generaţiile viitoare de creştini. Dumnezeu are doar un singur Fiu şi pe acesta L-a făcut un misionar! Isus a venit în lume şi a ştiut cât de ostilă avea să fie lumea, însă El a venit şi a murit pentru aceasta. Este oare prea mult faptul că El cere de la cei pentru care a murit El să meargă în toată lumea?

 

În 2 Corinteni 5:20 citim, „Noi dar, suntem trimeşi împuterniciţi ai lui Hristos [în limba engleză se foloseşte termenul de ambasadori ai lui Hristos, n. tr.]; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” Noi, creştinii, suntem ambasadorii Săi.

 

  1. Ambasadorii sunt trimişi în ţări străine, ei nu slujesc în ţara lor. Creştinii sunt într-o ţară „străină”, noi suntem în lume dar nu din lume (Ioan 17:16).

  2. Ambasadorii îl cunosc personal pe preşedinte, regele. Aceasta se cere tuturor creştinilor să-l cunoască pe El (Filipeni 3:9) (Ce este „viaţa veşnică”?).

  3. Ambasadorii îşi cunosc ţara şi o reprezintă bine. Creştinii ar trebui să-şi cunoască patria, să se gândească la cele „de sus” (Coloseni 3:1-2).

  4. Ambasadorii promovează politica preşedintelui nu a lor proprie. Isus ne-a făcut ambasadori ai Săi şi noi trebuie să promovăm politica Sa, aceasta fiind de a „merge în toată lumea”.

  5. Ambasadorii stau în serviciu atâta timp cât îi vrea preşedintele. Isus ne vrea pentru viaţă. Noi suntem ambasadorii Săi de la primul moment al mântuirii noastre până la ultima suflare.

 

Biserica Domnului Înviat are o misiune, şi aceasta este de a-l duce pe Isus întregii lumi. După două mii de ani, există locuri în care Evanghelia lui Isus nu a fost auzită niciodată. De ce? Sunt multe răspunsuri posibile, însă unul este sigur, Biserica nu şi-a îndeplinit misiunea ei. În societatea de astăzi, dacă o companie nu-şi împlineşte misiunea sa, proprietarul o va închide. Nu existe nici o companie în America în care să nu se „producă” nimic; cele care nu lucrează se numesc falimentare şi sunt închise. Biserica Dumnezeului celui Viu în cadrul celor două mii de ani de existenţă nu a putut încheia sarcina de ducere a Evangheliei în toată lumea, şi Isus nu a declarat-o „falită”. De ce nu a închis-o? Pentru că a investit prea mult în ea, El şi-a dat propria Sa viaţă pentru Biserică şi El va aduce Biserica la punctul de împlinire a misiunii sale. Atunci când Isus a vorbit pentru prima dată despre Biserica Sa, El a spus că „porţile iadului nu vor putea sta împotriva ei”, Matei 16:18. Două mii de ani de istorie au dovedit că iadul nu a predominat împotriva Bisericii. Aceasta i-a uşurat mişcarea ei, i-a împiedicat avansul, însă nu a putut-o opri. În toată istoria sa, Biserica a avut oameni care au acordat atenţie la ceea ce a spus Isus şi care au mers în toată lumea cu Vestea cea Bună. Mulţi sunt cunoscuţi, însă mii de alţii vor fi cunoscuţi doar în eternitate.

 

Printre ultimele cuvinte ale lui Isus în timp ce se mai afla pe pământ au fost, „Îmi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, Samaria şi până la marginile pământului” (Faptele Apostolilor 1:8). După aceste cuvinte El s-a înălţat la Tatăl. Acum El este aproape gata de a reveni să-şi ia la Sine Biserica Sa. Este oare această generaţie gata să împlinească cuvintele lui Isus şi să proclame Veste Bună, acasă, în scoală, în oraşele noastre, în tară şi pretutindeni?

 

XVIII. O SCURTĂ ISTORIE A MISIUNILOR – DIN IERUSALIM ÎN TOATĂ LUMEA

 

După învierea Sa, Isus Hristos i-a împuternicit pe ucenicii Săi să fie martorii Lui în Ierusalim, Iudea, Samaria şi în întreaga lume. Biserica din Ierusalim a fost prima bază misionară pentru ucenici. Ei au dus Evanghelia în Ierusalim (Faptele Apostolilor 2), în Iudea şi Samaria (Faptele Apostolilor 8:1). Galileea şi Cezarea au fost vizitate (Faptele Apostolilor 9:31; 10:1).

 

Odată cu convertirea lui Saul (Faptele Apostolilor 9:1-9), lucrarea misionară a Bisericii Creştine a luat o nouă turnură. La trei ani după convertirea sa (Galateni 1:18), el a mers în Ierusalim, însă biserica din Ierusalim nu era în poziţia de a prelua un alt risc odată cu lucrarea sa. Ei au avut amara experienţă a morţii lui Ştefan (Faptele Apostolilor 7), aşa că l-au trimis pe Saul în Tars. Nu se spune nimic despre lucrarea sa acolo, până ce îl descoperim în Antiohia (Faptele Apostolilor 11:25-30). Acolo în Antiohia a început prima mişcare misionară (Faptele Apostolilor 13:1-3).

 

Între anii 44 şi 68 d. Hr., Pavel şi asociaţii săi au efectuat trei călători misionare. Imperiul Roman a mărturisit o puternică influenţă a Evangheliei pe care Pavel a predicat-o în anii săi de slujire. Aceste trei călători misionare au sfâşiat balamalele Imperiului Roman în timp ce Pavel a stabilit standardul crucii prin zona Mediteraneană. Creştinismul îşi începuse cucerirea sa mondială. La timpul morţii lui Pavel (anul 68 d. Hr.) este destul de sigur faptul că Evanghelia s-a răspândit peste tot în toate părţile importante din est, sud şi vest al Imperiului Roman.

 

Răspândirea creştinismului din cadrul primelor trei secole a fost fenomenală. Misionarii şi-au găsit drum în est înspre Mesopotamia, Persia, Parţia, şi India; în sud spre Arabia. Aceasta l-a proiectat în Egiptul de Jos, în special în Alexandria; în estul provinciilor romani în Africa de Nord; în nord spre Gaul, aproape de Dunăre, şi înspre provinciile romane din Germania.

 

Puţin se cunoaşte despre misiunile din secolele doi şi trei, însă în al patrulea secol, după convertirea lui Constantin, în 312, Imperiul Roman a devenit creştinizat nominal (doar cu numele). Biserica nu mai era acum persecutată, ci a devenit în multe cazuri persecutorul.

 

La câteva decade după ce biserica a ajuns la înţelegere cu statul în partea timpurie din secolul al patrulea, a apărut o nouă problemă. Din ultima parte a secolului al 4lea spre al 11lea, o mişcare de masă a popoarelor mongole şi teutonice au invadat în şi din Europa. Hoardele de huni (mongolii) s-au năpustit prin poarta umană dintre Marea Caspică şi Urali în Europa. Teroarea a umplut popoarele germanice din nordul Europei şi ei au invadat şi s-au aşezat în sudul Europei sin în nordul Africii pentru a scăpa de invadatorii huni.

 

Cel puţin şapte dintre aceste popoare au trecut prin Europa:

 

  1. vizigoţii

  2. vandalii

  3. ostrogoţii

  4. lombarii

  5. burgunzii

  6. francii

  7. anglii, saxonii, iutii

 

Ulfilas (311-381) a lucrat printre vizigoţi, făcându-le un alfabet şi traducând Biblia în limba lor.

 

Clovis (481-511) a fost regele francilor, s-a căsătorit cu o creştină – Clotilda. El a acceptat Creştinismul şi şi-a botezat întreaga armată. Ei au trimis misionari în Spania.

 

Patrick (389-493) a lucrat în Irlanda şi a organizat Biserica Irlandeză, însă creştinii erau acolo înainte de venirea sa. El a fost numit „Apostolul Irlandei” şi din vremea sa, Irlanda a devenit un centru de activitate misionară pentru continent în secolele ce au urmat.

 

Columba (521-597) „Apostolul Scoţiei” a organizat biserica scoţiană din Scotland, de pe insula Iona.

 

Grigore I (590-604) „Marele papă al Romei”, l-a trimis pe Augustin ca misionar în Anglia, şi i-a câştigat pe oamenii din regiunea Kent. Augustin l-a botezat în 597 pe regele Ethelbert, şi a construit Catedrala de la Canterbury, care după 13 secole, încă mai rămâne Biserica Mamă a Angliei.

 

Boniface Winfrid (672-755) „Apostolul către germani”, a lucrat în centrul Germaniei şi în Bavaria şi a organizat biserici, şcoli şi mănăstiri.

 

Ansgar (801-865), un călugăr benedictin francez, a devenit „Apostolul Nordului”, şi a dus Evanghelia în Danemarca, Suedia şi mai apoi în Bremen. Creştinismul a câştigat victoria finală în Danemarca în timpul domniei lui Canute cel Mare (1014-1030). În Suedia primul rege creştin, Olaf Lapking, a fost botezat în 1007. Din ţările scandinave, creştinismul s-a răspândit în Islanda, Finlanda şi Groenlanda.

 

Cyrillus şi Metodius. Aceşti doi fraţi au predicat Evanghelia în Moravia aproximativ în anul 860. o prinţesă creştină a adus creştinismul în Boemia şi de acolo acesta s-a răspândit în Polonia şi Ungaria.

 

O prinţesă pe nume Olga din Rusia, a acceptat creştinismul în anul 955 şi l-a influenţat pe nepotul ei Vladimir cel mare, „Clovis al Rusiei” să accepte creştinismul în anul 988 d. Hr.

 

O puternică barieră împotriva extinderii creştinismului în est a fost naşterea mohamedanismului, „Islamul”, care înseamnă „supunere faţă de Allah”. Islamul le-a furat grecilor măreaţa vitalitate şi le-a muşamalizat geniile sale. Progresul şi expansiunea bisericii a fost complet arestat.

 

Misionarii primului mileniu al creştinismului erau călugări, care mergeau cu Evanghelia lui Isus Hristos în jurul lumii. Aceşti mergeau în grupuri. Atunci când Augustin a mers în Anglia, el avea cu el aproape 40 de călugări. Datorită dificultăţilor, doar şase dintre ei au reuşit să ajungă în Anglia.

 

Era o practică a acelor zile să-l câştigi pe regele naţiunilor pentru Creştinism, iar apoi întreaga naţiunea ar fi fost „forţată” să accepte credinţa. Militarismul a fost folosit în cadrul misiunii creştine; sabia a fost folosită pentru a impune credinţa creştină asupra naţiunilor cucerite.

 

Cruciadele (1095-1291) Acesta a fost cel mai mare efort expansionist al Bisericii; Biserica dorea să recâştige Tărâmul Sfânt din mâinile musulmanilor. Acesta nu a fost un efort misionar, ci o misiune militară pentru a extinde teritoriul creştin şi nu de a-i câştiga pe musulmani pentru Hristos. Au fost în total şapte cruciate, şi în obiectivele lor primordiale toate au fost un eşec. Cu toate acestea, au existat anumite beneficii în urma cruciadelor, Prin intermediul cruciadelor, Europa a fost introdusă culturii mult mai avansate din Orient. În acele zile, erau mai multe biblioteci în oraşul Bagdad decât în întreaga Europă. S-a dezvoltat astfel comerţul dintre Europa şi lumea arabă.

 

Biserica Romano-Catolică cu toate ordinele sale, se afla în situaţia ideală de a trimite misionari în toată lumea. Ei nu aveau nevoie de voluntari, toate ordinele (franciscanii, dominicanii, iuzuiţii, etc.) se supuneau autorităţii papei. Din timpul celui de-al 14lea secol până spre al 18lea, biserica Romano-Catolică a trimis misionari în Portugalia, Spania, China, Japonia, Filipine, India, Noua Lume, Africa, Corea, America de Sud.

 

Reforma din cadrul secolului al 16lea nu a produs o puternică mişcare misionară aşa cum s-ar fi aşteptat unii. Reformatorii credeau în suveranitatea lui Dumnezeu de aducerea păgânilor la Sine. Mulţi credeau că Marea Însărcinare a fost dată doar pentru cei doisprezece ucenici ai lui Isus. Existau alte eforturi timpurii nereuşite: huguenoţii în Brazilia, 1555; quakerii în China, 1661; apoi cu câţiva ani mai târziu, Von Weltz în Surinam, 1664.

 

Universitatea din Halle a devenit centrul educaţional pentru pietism, şi capul fundamental al mişcării misionare din secolul al 18lea. Din această universitate s-a ridicat prima misiune protestantă, Misiunea Daneză Halle. Trei oameni din această misiune demni de a fi menţionaţi sunt: Bartholomew Ziengenbalg, Henry Plutschau, şi Christian F. Schwatz. Ultimul a mers în India în 1750 şi a lucrat acolo pentru patruzeci de ani. Misiunea daneză Halle a produs aproape şaizeci de misionari, dar curând zelul şi entuziasmul lor s-a stins şi misiunea a fost închisă.

 

Dumnezeu însă nu a rămas fără ambasadori; fraţii moravieni au început „Misiunea Moraviană”, sau „Fraţii Uniţi” (Unitas Fratrum). Această misiune a început în 1467, când urmaşii persecutaţi ai lui John Huss s-au unit cu restul familiei Waldensian, formând astfel Fraţii Uniţi. Sub conducerea lui Christian David ei au migrat din Moravia (Cehoslovacia de astăzi) în Saxonia, în 1722, unde au găsit refugiu lângă Dresden pe una din proprietăţile lui Count Nicolaus von Zinzendorf.

 

Moravienii, sub conducerea lui Zinzendorf, au luat la inimă Marea Însărcinare şi au pavat calea spre marea eră a misiunilor moderne. Prima lor misiune a fost către sclavii negrii de pe insula St. Thomas, în 1732, din Insulele Virgine. Groenlanda a fost următoarea în 1733, iar St. Croix în 1734. America de Nord 1734, Lapland şi America de Sud, 1735, Africa de Sud, 1736, şi Labrador 1771. În circa 30-40 de ani, mai mult de 260 de misionari moravieni au intrat în zece ţări străine. Până în vremurile noastre, moravienii au trimis mai mult de 3.000 de misionari.

 

Toate familiile moraviene erau aşteptate să facă următoarele lucruri:

 

  1. Să-şi ia familia cu ei

  2. Să-şi ia meseria şi averea lor cu ei

  3. Să se auto-susţină

  4. Să trăiască o viaţă exemplară

  5. Să evite orice implicare în politică

 

Zinzendorf a condus Misiunea Moraviană nu doar prin reguli, ci prin exemplu. El avea doar o singură pasiune, după cum a şi spus, „Aceasta este El şi doar El”. Ceea ce le lipsea moravienilor în cunoaştere ei o împlineau prin zel. Unul din misionarii lor când a fost întrebat dacă vrea să meargă în Labrador a răspuns, „Da, voi merge mâine, dacă are să îmi dea cineva o pereche de papuci!”

 

În timpul celui de-al 19lea secol, au fost începute circa 15 societăţi misionare. Germania era prima care avea cinci, şase în Scandinavia, una în Paris, Franţa, una în Basel, Elveţia.

 

Odată cu convertirea lui John Wesley din 24 mai 1738, la o întâlnire de rugăciune de pe Strada Aldersgate, întregul curs al Creştinismului s-a schimbat. El a pavat drumul pentru mişcarea misionară modernă lansată de William Carey, „tatăl misiunilor moderne”.

 

Anterior lui William Carey, au existat trei Societăţi Britanice timpurii:

1. Societatea pentru Propagarea Evangheliei în Noua Anglie, 1640. John Elliot a fost primul lor misionar.

2. Societatea de Promovare a Cunoştinţei Creştine, 1698.

3. Societatea pentru Propagarea Evangheliei în Părţile Străine (SPG), 1701.

 

MARELE SECOL

 

WILLIAM CAREY, (1761-1834)

Născut în apropiere de Northampton, la vârsta de 14 ani el a fost ucenicul unui cizmar şi a continuat în această meseria până la vârsta de 28 de ani. El a fost convertit la 18 ani şi a părăsit biserica Angliei. La vârsta de 26 de ani a fost ordinat ca lucrător baptist. A învăţat singur limbile greacă, latină, ebraică, italiană, franceză şi olandeză. Interesul său în lucrarea misionară a crescut în urma citirii cărţii „Călătoriile Căpitanului Cook”. Îi plăcea fiecare carte de geografie, şi şi-a făcut propria hartă a lumii. În 1792 Carey a publicat cartea sa de 87 de pagini, An Enquiry Into the Obligation of Christians to Use Means for the Conversion of the heathens [O cercetare a obligaţiei creştinilor de a folosi mijloacele pentru convertire a păgânilor, n. tr.]. Unii cred că această carte ar trebui să fie în rangul celor Nouăzeci şi Cinci de Teze ale lui Luther. În mai 1792, el a predicat din Isaia 54:2-3 despre să „Aşteaptă lucruri mari de la Dumnezeu”. Curând după aceasta, s-a format „Misiunea Baptistă Particulară”, octombrie 1792. primii misionari ai acelei societăţi au fost John Thomas şi însăşi William Carey. Nefiind lipsiţi de obstacole şi de dificultăţi, în 19 noiembrie 1793, ei au ajuns cu siguranţă în India. Prima biserică baptistă a fost stabilită de Carey în Malda, la sfârşitul lui 1795.

 

În decursul celor patruzeci de ani de slujire ai lui Carey şi a colegilor lui, au fost înfiinţate 26 de biserici, 126 de şcoli cu peste 10.000 de studenţi. Carey a murit în 1834.

 

În Europa şi America, datorită lucrării şi a scrisorilor lui William Carey, au apărut următoarele societăţi misionare:

 

1. Societatea Misionară din Londra, 1795

2. Societatea Misionară Scoţiană din Glasgow, 1796

3. Societatea Misionară Olandeză, 1797

4. Societatea Misionară a Bisericii, 1799

5. Societatea Biblică Britanică şi Externă, 1804

6. Bordul American de Comisionari pentru Misiunile Străine, 1810

7. Uniunea Americană Misionară Baptistă, 1814

8. Societatea Biblică Americană, 1816

 

ADONIRAM JUDSON (1788-1850)

Născut în Massachusetts, la vârsta de 16 ani a intrat la Universitatea Brown, la 24 s-a căsătorit cu Ann (Nancy) Hasseltine, şi curând după aceea (după 13 ani) ei au mers în India, ajungând în Calcutta la mijlocul lui iunie.

 

De îndată ce au ajuns în India, ei au fost botezaţi de William Ward de Serapmore. Ei au stat în India o scurtă perioadă de timp, au navigat spre Insulele Franţei lângă coasta de est a Africii, şi de acolo au mers în Burma, loc unde au lucrat pentru aproape patruzeci de ani.

 

Viaţa din Burma a fost dificilă, însă prin harul lui Dumnezeu, Adorniram şi Nancy au putut introduce cu succes acolo credinţa în Dumnezeul cel viu. Nancy, împreună cu Maria, fiica lor, au murit acolo. Adorniram a lucrat ore în şir pentru a traduce Biblia în limba burmeză şi a terminat-o cu bine. A doua sa soţie, Sarah, a murit după 13 ani de căsătorie. El s-a recăsătorit, şi după doar trei ani, Adorniram Judson a murit lăsând în urmă o lucrare pe care numai eternitatea o va evalua la valoarea sa deplină. La moartea sa, biserica baptistă din Burma număra peste 7.000 de membrii, slujită de 163 de misionari, pastori şi alţi asistenţi. Deşi Burma a fost fără misionari din 1966, Convenţia Baptistă are 2.800 de biserici, întrecută doar de cea din India cu 3.900 de biserici. Judson a produs un dicţionar masiv englez-burmez.

 

DAVID LIVINGSTONE (1813-1873)

Născut în Scoţia, Livingstone a fost crescut într-o familie pioasă care mergea la biserică. El a studiat atât medicina cât şi teologia, şi în 1840 a navigat spre Africa. A ajuns acolo în 1841, iar în 1845 s-a căsătorit cu Mary Moffat, fiica familiei Moffat, misionari în Africa. Primii 15 ani ai lui Livingstone în Africa au fost ani de putină recoltă spirituală, însă bogată în descoperiri geografice. Deşi el a demisionat de la Societatea Misionară din Londra, până la moartea sa, el a susţinut că este mai întâi un misionar iar apoi un explorator. El a fost ambele. A murit pe genunchii săi, şi africanii i-au îngropat inima acolo, şi i-au dus trupul la 1.500 de mile spre coastă pentru a fi trimis cu vaporul în Anglia.

 

HUDSON TAYLOR (1832-1905)

Hudson Taylor s-a născut în Anglia şi avea misiunea în sângele său, infiltrată prin tatăl său. Ca tânăr el le spunea vizitatorilor familiei lui că va deveni un misionar, iar în mintea sa era China. În septembrie 1853 el a navigat spre China şi a ajuns în Shanghai devreme în 1854. A trăit câteva luni şa campusul Societăţii Misionare din Anglia, însă în ochii săi, el nu putea trăi printre alţi misionari, ei trăiau în lux, aşa că şi-a cumpărat propria sa cocioabă. El a încercat să devină un chinez, şi după ce a eşuat de câteva ori, a reuşit în cele din urmă. S-a căsătorit cu Maria Dyer, în 20 ianuarie 1858. Maria fusese născută în China într-o familie de misionari şi ea era femeia de care Taylor avea nevoie pentru a lustrui marginile aspre ale personalităţii sale, şi pentru a-l ajuta să-şi concentreze atenţia şi ambiţiile. În 1860 familia Taylor a ajuns în Anglia şi în timpul şederii lor acolo, Hudson şi-a terminat educaţia medicală, a revizuit Noul Testament Ningpo, şi a organizat Misiunea Autohtonă Chineză, în 1865. În 1865 ei s-au reîntors în China, însă şi-au lăsat marca în Anglia. Spurgeon spunea, „China, China, China sună acum în urechile noastre în acel fel special, specific, muzical, forţat, unic în care domnul Taylor îl rosteşte.” Această misiunea a fost o societate misionară unică, nedenominaţională care făcea apel la clase de muncă. Taylor a dorit ca toate milioanele de chinezi să fie mântuiţi şi el ştia că nu prea mulţi lucrători creştini ordinaţi şi învăţaţi nu vor merge acolo, aşa că el a căutat bărbaţi şi femei dedicate în clasa muncitoare.

 

Maria a murit la 33 de ani în 1870 şi în 1871 Hudson s-a căsătorit cu Jennie Faulding, o misionară singură care era o prietenă de familie apropiată cu familia Taylor încă de la venirea lor în China. Începând cu anul 1882, Misiunea Autohtonă Chineză a intrat în fiecare provincie, şi în 1895 aceasta avea mai mult de 640 de misionari. În 1904 Jennie a murit, iar apoi în 1905 Hudson Taylor a murit şi el în China. Misiunea Autohtonă Chineză (MAC) a devenit în 1914 cea mai mare societate misionară străină din lume, atingând vârful ei în anul 1934 cu 1.368 de misionari. În 1950, după revoluţia comunistă din China, MAC, împreună cu alte societăţi misionare, au fost expulzate din China. În 1964, misiunea şi-a schimbat numele în Părtăşia Misionară din Străinătate [Overseas Missionary Fellowship].

 

Continuare în numărul viitor.............     

sus

 

 

Ce este nou?

FORUM de discuţii pe teme Teologice, Apologetice şi discuţii libere!

[apasă aici pentru detalii]

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe paginile fiecărui subiect de studiu găsiţi o serie de articole de interes.

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole noi la subiectele doctrinare despre:
 
HRISTOLOGIE
(doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE
(doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE
(doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE
(doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE
(doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE
(doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE
(doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE
(doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE
(doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
 
Apasă pe titluri pentru a accesa paginile cu aceste subiecte
Newsletter gratuit!

Apasă aici dacă doreşti să primeşti lunar pe email notificări despre apariţia următorului număr al Publicaţiei de Apologetică

 

Cartea de Oaspeţi

Apasă aici dacă doreşti să semnezi sau să citeşti Cartea noastră de Oaspeţi.


 Înapoi Înainte 
Copyright © 2003 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate