de John Leadley Dagg, D. D.

Partea a doua - Tratat despre ordinea bisericească (continuare)

CAPITOLUL III

BISERICA UNIVERSALĂ

SECȚIUNEA IV. - Organizarea

Biserica universală nu are o organizare externă.

Organizarea respectă acţiunea, fiind un aranjament şi adaptare a unor părţi portivite pentru a acţiona împreună spre un final comun. Se spune că o societate este organizată atunci când membrii ei sunt atât de strâns legaţi unii de alţii că acţionează împreună ca unul. O familie este o societate în care persoanele sunt conectate unele cu altele prin relaţii ca soţ şi soţie, părinte şi copil. Ei acţionează unul faţă de altul în aceste relaţii pentru binele comun al familiei, fiecare familie distingându-se în comunitate. Legătura de afecţiune ce uneşte membrii unei familii, este un legământ intern al uniunii; însă supraadăugat acestuia, există şi o organizare externă ce îi face o familie, chiar dacă legătura internă de afecţiune a fost ruptă. O naţiune este o societate organizată cu scopul unei guvernări civile şi pentru binele comun al tuturor. Membrii pot iubi legile, instituţiile şi conducătorii; iar patriotismul, un legământ intern al uniunii, i-ar putea face astfel. Însă o organizare externă este supraadăugată, lucru ce i-ar face o naţiune, chiar dacă patriotismul a eşuat. O biserică locală este un ansamblu de credincioşi, organizaţi pentru a-l slăvi şi asculta pe Dumnezeu. Evlavia internă este un legământ al uniunii; însă cât timp evlavia şi dragostea frăţească i-ar lega la fel de sfinţii altor biserici, ei au şi o organizare externă ce îi aduce într-o relaţie mai specială unii cu alţii, ei constituind o singură biserică.

Cei ce cred în Hristos, ar putea fi priviţi ca formând o singură familie. Dumnezeu este Tatăl lor, iar restul fraţii lor; însă relaţia este una spirituală. Cei ce cred în Hristos, formează o naţiune, o naţiune sfântă, peste care Hristos este rege. Ei îi ascultă legile şi încearcă să câştige pentru cauza sa, însă ei nu se luptă cu arme pământeşti; iar legământul uniunii lor, unii cu alţii şi cu regele lor, este spiritual. Membrii bisericii locale ar putea fi cunoscuţi prin însemnările legate de numele lor în cartea bisericii; însă biserica primilor născuţi a fost scrisă în Rai, neexistând pe pământ vreo însemnare care să dovedească apartenenţa lor. Ar putea fi cunoscuţi prin rodul sfinţeniei lor, însă acesta este rodul Duhului ce zace şi conduce fiecare membru, prin imersiunea prin care sunt formaţi într-un singur corp.

În secţiunea precedentă, a fost dovedit faptul că armonia bisericii universale este spirituală. Armonia poate exista în corpurile pământeşti şi fără organizare. Un prundiş este una, chiar dacă părţile sale nu sunt organice; însă în corpurile vii, părţile sunt unite organic, iar organismul este necesar pentru supravieţuirea lor. Biserica este numită corpul lui Hristos, iar membrii interacţionează unii cu alţii la fel ca părţile corpului omenesc; însă organismul este spiritual. Calificarea fiecărui membru de a ocupa locul potrivit şi de a-şi îndeplini datoriile, este atribuită de Duhul Sfânt, ce divide fiecare om separat, după bunul plac; şi acţionează în şi prin toţi. Hristos este capul corpului său, iar fiecare membru este organic ataşat capului: "cel ce este unit cu Domnul, este din acelaşi spirit;", astfel organizarea fiind spirituală.

Scriitorii teologi au menţinut existenţa a ceea ce ei numesc Biserica Catolică Vizibilă, ce e formată din toţi cei ce practică adevărata religie. Ei o privesc pe aceasta ca fiind diferită faţă de corp sau de adevăraţii sfinţi, ce sunt desemnaţi Bisericii Invizibile. Am ignorat decenţa acestei desemnări, pe motiv că adevărata religie este vizibilă prin rezultatele sale. Însă întrebarea legată de decenţa numelor folosite pentru aceste corpuri, este cu totul diferită faţă de întrebarea legată de existenţa cu adevărat a acestora. Am menţinut existenţa a ceea ce scriitorii teologi au numit Biserica Invizibilă, ce constă în toţi cei ce sunt uniţi spiritual cu Hristos. Există alt corp ce-i conţine pe toţi cei ce practică adevărata religie?

Posibilitatea unirii tuturor celor ce practică adevărata religie este un concept spiritual, ce îi desemnează printr-un nume colectiv, nu poate fi disputată. În acest fel concepem şi vorbim despre regatul legumelor, regatul animalelor şi aşa mai departe. Dacă ar fi fost posibil ca toţi cei ce practică adevărata religie să fie uniţi într-un singur concept spiritual, doctrina prin care o biserică catolică vizibilă există, ar fi o absurditate; însă asta nimeni n-o poate susţine. Existenţa unui astfel de corp, în concepţia noastră spirituală este una, iar existenţa lui cu adevărat este alta. Toţi cei ce practică adevărata religie, nu formează un singur corp doar prin simplă alăturare, la fel ca un număr de oameni puşi împreună pentru a forma o adunare; ci ei sunt împrăştiaţi aiurea peste tot pe faţa pământului. Simplu fapt că practică aceeaşi religie este suficient pentru a-i clasifica; dar pentru a-i alătura unui singur corp, câteva forme de organizare sunt necesare. Formează ei un corp organizat?

Sfintele Scripturi nu conţin dovezi cum că adepţii lui Hristos, după împrăştierea bisericii din Ierusalim, ar fi acţionat împreună ca o societate externă organizată. Înaintea împrăştierii lor, au fost toţi o singură inimă şi un singur suflet, fiind ca unul prin alăturare ca o adunare congregată, unindu-se într-un singur corp pentru slăvirea publică exterioară; în asemenea biserică acţionând prin alegerea unor deaconi. După împrăştierea lor, au continuat să fie o singură inimă şi un singur suflet; şi au continuat să acţioneze sub influenţa unui singur Duh spre un sfârşit comun. Unirea lor spirituală şi organizarea lor spirituală au continuat; însă unirea lor externă şi organizarea lor externă au încetat să mai existe. Nu mai formau o adunare şi nu au acţionat niciodată ca o societate. Ei au format, separat, biserici locale ce au acţionat independent prin organizările lor distincte, însă nu s-au unit formal niciodată pentru a se sfătui sau a acţiona ca un singur corp.

Singurul fapt din istoria sacră ce favorizează opinia conform căreia bisericile au acţionat printr-un consiliu, este însemnat în al 15-lea capitol al Actelor. Biserica din Antioch a trimis mesageri bisericii din Ierusalim, pentru a se consulta privind punctele de vedere ale datoriei. După sfătuire, biserica din Ierusalim, împreună cu apostolii şi cu bătrânii, a emis un decret conform căruia, discipolii lui Hristos erau obligaţi să-l cunoască. Nu există nici o indicaţia conform căreia delegaţii au plecat de la celelalte biserici, ce erau acum numeroase, şi să se răspândească prin diferite ţări. Toată biserica s-a întrunit la consiliu; nu tot corpul celor de pretutindeni ce practicau adevărata religie, ci doar biserica din Ierusalim. Către această biserică au fost trimişi mesageri din Antioch şi au adresat întrebarea. Când decizia a fost luată, nu a fost anunţată ca o decizie a bisericii universale adunată la consiliul general de către delegaţii ei, ci ca o decizie a bisericii din Ierusalim, împreună cu apostolii şi înţelepţii. Decizia acestei biserici ar fi putut fi respectată, ca fiind cea mai veche şi bine informată dintre toate bisericile, în special în acest caz, în care perturbatorii bisericii din Antioch au pretins autoritatea să se folosească de aceasta, biserica mamă. Însă decretul corpului adunat a fost înaintat, însoţit de o autoritate deasupra tuturor bisericilor sau consiliului bisericilor: "A părut bine pentru Duhul Sfânt şi pentru noi."(67) Inspiraţii apostoli au fost prezenţi la acest sfat, iar decizia lor a fost înaintată prin autoritate divină: "Orice legământ de pe pământ, va fi legat şi în Rai."(68) Niciun consiliu ecleziastic nu poate pretinde pe drept acest sinod de la Ierusalim ca anterior acţiunilor sale, doar dacă nu ar putea deasemenea pretinde că acţionează din inspiraţie, şi să trimită mai departe decretele sale cu autoritatea Sfântului Duh.

Nicio organizare ecleziastică din timpurile moderne nu poate, printr-un semn de bună-cuviinţă, să pretindă a fi Biserica Catolică Vizibilă. Nici una din ele nu-i are pe toţi cei ce practică adevărata religie. Unele dintre ele ar putea pretinde că sunt Biserica; însă majoritatea au pretenţii mai modeste, pretinzând că sunt doar ramuri ale bisericii. Fiecare ramură, totuşi, are propria sa organizare; toate ramurile nu se unesc într-o singură organizare. Existenţa unei combinări a tuturor organizaţiilor ecleziastice separate într-un singur corp şi acţionarea acestui corp ca o organizaţie întreagă, nu ar fi avut nicio autoritate din partea Sfintelor Scripturi; însă nici o combinaţie de acest fel există cu adevărat. Statul lumii Creştine falsifică doctrina.

Episcopul Romei şi adepţii săi, pretind că sunt biserica Catolică sau universală. Ei sunt uniţi prin organizaţie externă; organizaţia însăşi arătând capul, ofiţerii subordonaţi şi membrii corpului. Acestea menţin câteva din poziţiile lor, oricare ar fi moralul sau calificările lor spirituale. Organizarea este una puternică, după cum demonstrează istoria acţiunilor sale; iar această istorie, pătată de sânge, demonstrează în egală măsură faptul că corpul nu este stimulat spiritul păcii şi al dragostei. Această organizare externă a avut nevoie de un cap extern, iar episcopul oraşului imperial, a devenit recunoscutul vicar al lui Isus Hristos. Şezând în templul lui Dumnezeu şi arătând că el este Dumnezeu, pretinde conducerea ce îi aparţine doar Domnului Isus Hristos. Această însuşire a puterii este sprijinită de doctrina bisericii Catolice vizibile. Distrugând fundaţia, nu mai rămâne nimic să sprijine superstructura. Avem, aşadar, motive bine întemeiate să privim cu suspiciune doctrina şi să examinăm cu atenţie cererile ei legate de credinţa noastră.

Este bine de sesizat cât de natural s-a ridicat uzurparea papală din doctrina sa. Presupunând că Hristos a instituit o biserică universală cu o organizare externă, declaraţiile şi promisiunile ce respectă biserica sa spirituală, ar fi în mod normal aplicate acestui corp extern. Ar părea incredibil că trebuie să-şi părăsească trupul degenerării şi corupţiei, după ce a promis să fie cu el până la sfârşitul lumii, iar porţile iadului nu vor triumfa asupra sa; şi după ce l-a format şi declarat pilonul şi platforma adevărului. Dacă organizarea externă leagă biserica universală de biserica de pe timpul apostolilor, va fi dificil, facă nu imposibil, să înlăture pretenţiile romanilor. Putem susţine că au pierdut doctrina şi spiritul apostolilor; însă dacă biserica este un corp al unei organizări externe, continuitatea organizaţiei trebuie să determine adevărata biserică. Dacă eşuează să păstreze adevărul, iar spiritul timpurilor primitive au distrus biserica, atunci aceste ultime calităţi sunt caracteristicile distinctive ale adevăratei biserici, decât ale organizării externe. Aici, atunci, este marea controversă dintre Hristos şi Anticrist. Isus Hristos nu are două biserici universale. El nu este capul a două corpuri, soţul a două soţii. Adevărata sa biserică este un corp spiritual organizat, iar spiritualitatea i s-a alăturat lui, singurul cap. Corpul ce pretinde că este biserica de pe platforma organizaţiei externe, este un substitut, iar capul său este un substitut pentru Hristos. Ei iau prima dată locul adevăratei biserici şi adevăratului cap al acesteia, iar apoi se opun şi persecută. Cei ce văd şi compătimesc relele pe care uzurparea papală le-a făcut, ar trebui să înveţe secretul puterii sale. Substitutul organizării ecleziastice pentru religia spirituală, a făcut tot răul. Lăsaţi efectele fatale să ne înveţe să ne păzim împotriva cauzei ce le-a produs.

Doctrina bisericii catolice vizibile, este favorită prin folosirea epitetului vizibilă. Lucrurile sunt predicate de biserica adevărată, ce nu poate avea un corp invizibil. Saul a persecutat biserica, iar acest lucru nu l-ar fi putut face dacă biserica ar fi fost invizibilă. Admitem în totalitate biserica vizibilă, dar distingem între vizibilitate şi organizare. Herod i-a persecutat pe copiii din Bethlehem, dar asta nu înseamnă că acei copii au format o societate organizată. Furia persecutării lui Saul a fost îndreptată împotriva sfinţiilor şi nu împotriva organizaţiei lor ecleziastice. Chiar dacă desfinţau organizaţia lor externă, nu i-ar fi domolit furia. Acest lucru l-ar fi reţinut, dacă ar fi blestemat numele lui Isus şi ar fi renunţat la doctrina sa. Adevărul şi spiritul Creştinismului sunt urâte în lume; iar fără organizare externă, ar fi fost suficient de vizibile pentru a atrage opunerea şi furia persecutorilor.

Un argument pentru o biserică universală organizată extern, reiese din 1 Cor.xii.28: "Dumnezeu i-a plasat pe câţiva în biserică; prima dată pe apostoli; a doua oară pe profeţi; a treia pe învăţători; iar apoi miracole, apoi cadouri de vindecare, ajutor, guverne, diverse limbi." Existenţa bisericii universale aici a însemnat, iar serviciile enumerate implică, faptul că corpul căruia îi aparţin este organizat; însă organizarea nu este externă. Biserica ce-i conţine pe toţi cei ce practică adevărata religie, conţine membrii răi şi servicii rele, la fel şi pe cele bune. Până şi în perioada timpurie, existau, printre cei ce practicau adevărata religie, postoli falşi şi profeţi falşi; pastori ce devorau turmele; învăţători ce predau erezii blestemate; şi guverne ce conduceau deasupra moştenirii lui Dumnezeu, şi adorau să aibă rang înalt. Luând în considerare biserica ca fiind o societate organizată extern, aceşti oameni erau funcţionari adevăraţi în ea la fel de mult ca şi respingătorii slujitori. În biserica romană, papa deţine locul suprem, oricare ar fi caracterul său moral. Preoţii deţin jurămintele şi distribuie misterioasele lor beneficii, oricât de necurate le-ar fi mâinile. Dacă o organizare similară ar fi existat pe vremea apostolilor, apostolii falşi şi ceilalţi slujitori nelegiuiţi ar fi fost cu adevărat membrii ai bisericii. Deci i-a "plasat" Dumnezeu pe aceştia în biserică? I-a plasat acolo "pentru a-i perfecţiona pe sfinţi, pentru munca slujbei, pentru a sfătui corpul lui Hristos"? Asemenea oameni nu au fost slujitorii lui Dumnezeu, ci slujitorii Satanei, transformaţi în slujitori ai dreptăţii; iar biserica ce-i expulzează de pe teritoriul ei, trebuie să aibă acel teritoriu determinat, nu de o organizare externă, ci de evlavie autentică. În acestă privinţă, tot contextul peisajului este de acord. Calificările pentru serviciile enumerate sunt menţionate în primul verset al capitolului, şi atribuie Duhul Sfânt, ce împarte, nu conform votului bisericii, ci conform propriei sale voinţe. Membrii sunt aduşi în corp prin unirea cu Duhul; iar simpatia ce pătrunde trupul este spirituală. Nu este un protest legat de acest punct de vedere, cum că unele servicii enumerate respectă bisericile locale, care sunt corpuri recunoscute ale organizării externe. Omul ce munceşte pentru preoţia sau guvernul bisericii locale, dacă e chemat în slujba lui Dumnezeu, este un membru al adevăratei biserici universale şi este calificat pentru slujba sa de către Duhul care străbate şi animă corpul; şi i se cere să muncească pentru binele tuturor. Biserica locală căreia îi aparţine, dacă este organizată conform voinţei lui Hristos, ar consta în sfinţi adevăraţi; iar el se străduieşte să nu-i lase pe alţii în frăţia lor. Îi oficiază pe ei ca membrii ai corpului lui Hristos şi nu se lasă folosit de către organizarea locală. Deci, Pavel i-a învăţat pe batrânii din Ephesus să considere că muncesc pentru toată biserica salvată: "Luaţi aminte voi şi toată turma, peste care Sfântul Duh va făcut supraveghetori, să hrăniţi biserica lui Dumnezeu, pe care a format-o cu sângele său."(69) Aşadar Petru i-a învăţat pe bătrâni: "Hrăniţi turma lui Dumnezeu ce este printre voi... fără să staţi deasupra moştenirii lui Dumnezeu."(70) Fiecare pastor ce are credinţă împărtăşeşte însărcinarea pastorală universală dată de Petru: "Hrăniţi-mi oile, hrăniţi-mi mieii." Prin munca asupra unei părţi a turmei, el munceşte pentru binele tuturor. Cel ce în slujba sa oficială îşi limitează percepţia la organizarea locală cu care are legătură, şi care durează doar temporar, îşi înjoseşte slujba; astfel cedează în faţa spiritului Anticristului care substituie organizarea externă pentru religia spirituală, şi un cap vizibil pentru unul invizibil.

Opinia a fost reţinută, mai mult ca o axiomă teologică, cum că botezul este poarta către biserică. Nu este poarta către biserica universală spirituală; deoarece oamenii intră prin ea prin vindecare, şi sunt, astfel, membrii ei înainte să fie pregătiţi pentru botez. Nu este poarta către biserica locală; deoarece, deşi este necesar pentru a fi membru, oamenii pot fi botezaţi şi să nu rămână conectaţi cu nici o biserică locală. Însă cei ce susţin că există o biserică catolică vizibilă, în mod normal acceptă faptul că aceasta primeşte şi este formată din toţi cei botezaţi. Ei diferă unii de alţii, prin respectarea importanţei şi limitelor bisericii, deoarece ei diferă în ceea ce constă botezul. De vreme ce Baptiştii nu admit nicio validare a botezului, decât cea prin scufundare prin practicarea credinţei, unii dintre ei, ce menţin doctrina unei biserici catolic vizibile, fac această biserică substanţial mai asemănătoare cu credinţa Baptistă. Această modificare Baptistă a doctrinei a fost forma ei timpurie. Pe când scufundarea era practica universală a bisericilor, iar botezul copiilor nu a izbutit; înainte ca stropitul să fie substituit pentru botez, iar copiii pentru credincioşi; ideea obţinută a fost că regatul este biserica catolică vizibilă, iar oamenii sunt născuţi în ea prin apă. Prin această idee, au fost create pedobotezul şi papistăşia.

Mult rău a fost făcut adevărului din cauza interpretării greşite ale cuvintelor lui Hristos: "Dacă un om nu este renăscut din apă şi prin Duh, el nu poate intra în împărăţia lui Dumnezeu."(71) Nu se zice nimic despre botez în acest text şi nici un cuvânt în tot discursul, din care acest verset face parte, astfel reiese faptul că botezul era menit să fie. Dar nu e necesar ca ţelul nostru curent să intre în discuţia acestui subiect. Dacă acceptăm că fraza "renăscut din apă" se referă la botez, este clar că doar acest lucru nu deschide poarta spre împărăţie; deoarece este necesară şi condiţia ca omul să fie renăscut prin Duh. Avem, astfel, limitele bisericii atât de înguste, încât sunt incluşi doar cei ce au fost atât vindecaţi cât şi botezaţi.

Persoanele care au fost atât vindecate cât şi botezate, formează partea botezată a bisericii universale; însă nu constituie singuri o biserică. Nu sunt biserica generică a domnului Courtney. Fiecare biserică locală poate să aibă şi practicanţi falşi; astfel, bisericile locale nu sunt formate doar din persoane vindecate. Ei nu sunt biserica catolică a teologilor. Acest corp constă din toţi cei ce practică adevărata religie; astfel incluzându-i atât pe falşii practicanţi cât şi pe adevăraţii Creştini. De altfel, aceste persoane vindecate şi botezate, în opinia scriitorilor teologi, formează o biserică vizibilă. Vindecarea lor este o calificare spirituală, nefiind determinată de vreo ceremonie exterioară sau o organizaţie externă. Această parte bozetată a adevăratei biserici spirituale este la fel de invizibilă, în sensul tehnic al cuvântului, ca şi întregul corp numit biserica invizibilă. Nici un om nu poate spune cu certitudine despre nimeni, deşi botezat, că este născut prin Duh. Aceste persoane vindecate şi botezate nu formează biserica universală din Sfintele Scripturi; iar biserica lui Hristos, pe care a iubit-o şi pentru care s-a sacrificat, îi include pe mulţi, printre care şi pe hoţul răstignit pe cruce, care nu a primit botezul niciodată. Ei vor forma o parte din eclezia generală din oraşul sfânt; iar Dumnezeu va fi slăvit în ei prin Isus Hristos, pe parcursul timpurilor, o lume fără sfârşit. Această biserică universală nu este limitată la botez; iar în nici un caz botezul nu este o parte din eclezia formată. Adevărata biserică universală include, pe toţi cei ce sunt salvaţi de Hristos; iar organizarea lor spirituală nu este dependentă de o ceremonie exterioară.
 

de Marian Ghita

„Astfel dar, după cum ați primit pe Cristos Isus, Domnul, așa să și umblați în El, fiind înrădăcinați și zidiți în El, întăriți prin credință, după învățăturile care v-au fost date și sporind în ea cu mulțumiri către Dumnezeu” (Coloseni 2:6-7)

Termenul „umblare” este frecvent folosit în Biblie cu privire la trăirea vieții pe pământ a credinciosului. Credința biblică se exprimă deci, în trăirea credinciosului, prin manifestarea efectivă a credinței sale, în toate circumstanțele vieții de fiecare zi. Oamenii credincioși sunt de fapt oameni care umblă cu Dumnezeu prin credință – aceasta a fost trăsătura dominantă a vieții lor (vezi, de ex., Enoh – Gen. 5:22-24).

Observați că apostolul Pavel ne spune (vezi Col. 2:6 – „Astfel dar, după cum ați primit pe Cristos Isus, Domnul, așa să și umblați în El”) că nu este suficient să fi crezut doar în Cristos la momentul convertirii noastre, adică la momentul primirii Domnului Isus Cristos în viața personală (Ioan 1:12). Credința în Cristos trebuie să se manifeste și în umblarea noastră pe pământ. Observați aceeași menționare și în Rom. 1:17, este adevărat, într-o altă formă: „…în ea (Evanghelia lui Cristos – v. 16) este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu prin credință și care duce la credință, după cum este scris: „Cel neprihănit va trăi prin credință””. Credința evanghelică se manifestă în două moduri: (1) prin primirea neprihănirii pe care o dă Dumnezeu și (2) prin trăirea (umblarea) vieții în credință (Credința adevărată este cea care „duce” la credință – adică la o viață de credință). Ne vom uita, în acest material, la trei aspecte ale umblării prin credință, aspecte care au legătură între ele:

1. Umblarea în Cristos;
2. Faptele credinței;
3. Lucrarea credinței.

1. Umblarea în Cristos
„În Cristos” este o expresie cheie a umblării creștinului prin credință. Creștinul nu este orice om care are orice credință autentică, indiferent de obiectivul credinței sale. Obiectul credinței creștinului este unul singur – Domnul Isus Cristos; el trăiește „în Cristos” (sau „prin Cristos”), nimic în plus, nimic în minus (observă afirmația Domnului Isus: „Eu sunt Vița, voi sunteți mlădițele. Cine rămâne în Mine și în cine rămân Eu aduce multă roadă, căci, despărțiți de Mine, nu puteți face nimic” – Ioan 15:5; observă de asemenea clarificarea făcută la începutul veacului apostolic, în adunarea bisericii din Ierusalim, pentru toată biserica lui Cristos din toată istoria ei: „Ci credem că noi, ca și ei, suntem mântuiți prin harul Domnului Isus” – Fapte 15:11).

- Umblarea prin credință înseamnă trăirea vieții ca unii care suntem înrădăcinați și zidiți în Domnul Isus Cristos (vezi Col. 2:9-15), nu bazați pe filozofii și datini omenești, nu pe baza învățăturilor începătoare ale lumii (Col. 2:8). Dacă L-am primit pe Cristos prin credință (vezi Fap. 16:31-32), noi trebuie să continuăm să și umblăm „în El” prin credință (Col. 2:6). Noi avem „totul deplin în El”, toate resursele noastre spirituale (vezi Col. 2:10-15) și deci nu avem nevoie de altceva din afara lui Cristos pentru trăirea vieții noastre sfinte. În mod concret, aceasta înseamnă să trăim după învățăturile lui Cristos, date prin apostolii Lui (vezi Col. 2:8; Fap. 2:42 – „învățătura apostolilor”). Trăirea în Cristos prin credință duce automat la consolidarea noastră și la dezvoltarea vieții noastre („sporind în ea cu mulțumiri către Dumnezeu” – Col. 2:8), care tinde înspre maturizare, înspre asemănare noastră tot mai mare cu Cristos (Efes. 4:12-16) și înspre rodire spirituală spre slava lui Dumnezeu (Ioan 15:1-11).

- Umblarea prin credință înseamnă, de asemenea, să umblăm călăuziți (sau cârmuiți) de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, nu de firea pământească (Gal. 5:16-26). Trebuie să știm că noi „am fost răstigniți împreună cu Cristos” și „Cristos trăiește în noi prin credință” – Gal. 2:20. De aceea, „noi nu mai datorăm nimic firii pământești, ca să trăim după îndemnurile ei” (Rom. 8:12 – vezi contextul din Rom. 8). Scriptura este foarte clară în această privință: „Și umblarea după lucrurile firii pământești este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viață și pace” (Rom. 8:6); și, „Dacă n-are cineva Duhul lui Cristos nu este al Lui” (avem aici o altă expresie a „Duhului Sfânt”, alături de „Duhul lui Dumnezeu”, sau de „Cristos în noi” – toate aceste expresii se referă la aceeași Persoană din Sfânta Treime a Duhului Sfânt) (Rom. 8:9); de asemenea, „Căci toți cei ce sunt călăuziți de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu” (Rom. 8:14).

- Umblarea prin credință mai înseamnă și umblarea după lucrurile crezute, nu după lucrurile văzute (2 Cor. 5:7; Evr. 11:1). Obiectivele și scopurile vieții noastre nu mai sunt cele pământești, ci „lucrurile de sus” (Col. 3:1-4). Este interesant să vedem că oamenii din lista oamenilor credinței din Evrei 11 sunt toți oameni din epoca Vechiului Testament, care au trăit înainte de Cristos. Și totuși, ei au trăit prin credința în Cel care urma să vină și în binecuvântările pe care El urma să le aducă, toate legate de viitor în raport cu viața lor. Observă și faptul că „Proorocii, care au proorocit despre harul care vă era păstrat vouă, au făcut din mântuirea aceasta (adică mântuirea sufletelor, care va fi dobândită ca sfârșit al credinței în Cristos – vezi 1 Pet. 1:9) ținta cercetărilor și căutărilor lor stăruitoare. Ei cercetau să vadă ce vreme și ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Cristos, care era în ei, când vestea mai dinainte patimile lui Cristos și slava de care aveau să fie urmate. Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înșiși, ci pentru voi spuneau ei aceste lucruri pe care vi le-au vestit acum cei ce v-au propovăduit Evanghelia prin Duhul Sfânt trimis din cer și în care chiar îngerii doresc să privească” (1 Pet. 1:10-12). Afirmațiile de aici ne arată că profeții Vechiului Testament au trăit prin credința în revelația Cuvântului lui Dumnezeu, nu prin vedere. În acest fel, ei ne-au lăsat și nouă, celor din perioada noului legământ, o pildă a modului de trăire plăcut înaintea lui Dumnezeu, adică trăirea prin credința în revelația Cuvântului lui Cristos – oamenii credinței trăiesc prin credință, nu prin vedere (2 Cor. 5:7). Este drept că noi credem în Cel care a venit (în Cristos), care a murit deja pentru păcatele noastre și ne-a asigurat mântuirea (deci noi nu mai suntem în situația profeților din perioada Vechiului Testament). Dar, până la revenirea în glorie a Mântuitorului nostru, și noi Îl iubim pe Isus Cristos fără să-L vedem și ne bucurăm cu o bucurie negrăită și strălucită, pentru că vom dobândi (la viitor), ca sfârșit al credinței noastre, mântuirea sufletelor noastre (vorbim deci despre o trăire tot prin credință, nu prin vedere) (1 Pet. 1:8-9).

2. Faptele credinței
Suntem mântuiți doar prin credința în Cristos sau suntem mântuiți prin credința în Cristos și prin faptele noastre bune? Această întrebare este pusă de foarte mulți creștini și aceasta este una vitală pentru noi. Adevărul Scripturii este acesta: Suntem mântuiți doar prin harul lui Dumnezeu, prin credința în Cristos (Fapte 15:11; 16:31). Atunci, de ce Iacov spune că credința fără fapte este moartă (Iac. 2:26; vezi și Iac. 2:14-26)? Se contrazice Scriptura? Nu. Și Pavel și Iacov au dreptate și spun de fapt același lucru. Numai că credința mântuitoare, care este darul lui Dumnezeu (Efes. 2:8-9), generează în noi fapte ale credinței. Disputa biblică nu este între credință și fapte ci între faptele credinței și faptele Legii. Mântuirea nu se capătă prin fapte. În acest caz ne referim la acele fapte care sunt faptele produse de noi, oamenii, când vrem să ascultăm de Lege pentru a obține mântuirea de la Dumnezeu (vezi Rom. 9:30-33 - eșecul celor care căutau neprihănirea prin faptele Legii). Când cineva crede în Domnul Isus și este mântuit prin credința în El, acea credință dată lui de Dumnezeu generează fapte ale credinței (citește din nou Efes. 2:8-10). Aceste fapte sunt de fapt roade ale credinței mântuitoare. Credinciosul face fapte bune prin harul lui Dumnezeu, prin puterea Duhului Sfânt, ca și rod al faptului că el este mântuit (vezi Gal. 5:22-23). Pavel vorbește despre „ascultarea credinței” (Rom. 1:5), o ascultare izvorâtă din credința mântuitoare. Aceste fapte ale credinței (ascultarea credinței) nu pot fi deloc realizate de omul nemântuit, oricât s-ar strădui el. În timp ce omul mântuit prin credința în Cristos este un om nou în Cristos (2 Cor. 5:17) și el trăiește prin harul lui Dumnezeu o viață nouă; el umblă în „faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele” (Gal. 2:20; Rom. 6:1-14; 8:1-17; Efes. 2:10).

- În Evrei 11, noi avem o listă de oameni din perioada Vechiului Testament. Toți aceștia au trăit prin credință. Doar prin credință ei au fost plăcuți lui Dumnezeu (Evr. 11:6). Deși ei au fost sub incidența legământului Legii, ei nu au fost mântuiți prin faptele Legii (Legea nu poate da nimănui mântuirea) ci prin credința în Dumnezeu, în Cristosul care urma să vină la „împlinirea vremii” (Gal. 4:4-5). Credința lor a fost evidentă prin faptele care sunt consemnate aici. Faptele lor sunt fapte reale, însă ele nu sunt fapte ale Legii ci fapte ale credinței. Un singur exemplu dat dintre acești oameni ai credinței ne este de ajuns ca să înțelegem diferența dintre faptele Legii și faptele credinței cât și legătura care există între mântuirea dată de Dumnezeu și faptele credinței – vorbim despre Moise. Este interesant să vedem că tocmai omul prin care Dumnezeu a dat Legea este cel care ne arată că faptele Legii nu oferă mântuire; ea este oferită doar prin credință și Moise a arătat, în vederea mântuirii sale, faptele credinței. În Evrei 11:24-29 expresia „prin credință” apare de patru ori (v. 24,27,28,29) cu privire la Moise. El a săvârșit faptele mari ale vieții sale prin credință, nu prin Lege. Una dintre aceste fapte ne atrage în mod deosebit atenția. În v. 26, în contextul renunțării sale la comorile Egiptului, pentru a beneficia de comoara mai mare a ocării lui Cristos, ni se spune că Moise a avut „ochii pironiți spre răsplătire”. Astfel se explică cum a avut Moise tăria să facă o asemenea alegere dificilă. Să privim în acest context la ultimul moment al vieții lui Moise, înainte de a muri (Deut. 34:1-5). Dumnezeu i-a cerut lui Moise să urce pe muntele Nebo, pe vârful muntelui Pisga, pentru a-i arăta toată țara Canaanului, țara promisă poporului Israel. Apar trei aspecte ale privirii lui Moise asupra țării Canaanului. (1) Moise a privit țara Canaanului ca la obiectivul care l-a urmărit toată viața lui, Ca orice credincios adevărat, Moise a fost de-a dreptul motivat și impulsionat, în întregul drum de 40 ani din Egipt spre Canaan, de dorința și speranța de a ajunge în țara promisă, în locul binecuvântării lui Dumnezeu. Nouă, celor credincioși în Cristos, cuvântul Evangheliei ne pune în fața noastră nădejdea că vom ajunge în Împărăția veșnică a lui Cristos și aceasta ne poate motiva să trăim o viață sfântă toată viața noastră (2 Pet. 3:13). Moise și-a dorit, a luptat cu toate greutățile călătoriei, motivat de dorința de a ajunge în țara promisă. (2) Lui Moise Dumnezeu i-a spus însă să privească doar țara, dar el nu va intra în ea. El păcătuise împotriva Domnului (Num. 20:1-13) și acest lucru l-a costat intrarea în țara promisă. Moise a trăit pe pielea lui adevărul că nici un om nu poate respecta întreaga Lege a lui Dumnezeu și de aceea nimeni, nici el, nu se poate califica să intre în țara promisă de Dumnezeu (Rom. 3:9-20). Așadar, prin Lege, nimeni, nici Moise, oricât și-a dorit, nu poate intra în binecuvântarea lui Dumnezeu. (3) Și totuși, Moise nu a privit ca un disperat țara Canaanului. El nu a putut intra atunci în țara promisă de Dumnezeu lui Israel. Dar el a privit prin credință la răsplătirea pe care Dumnezeu urma să i-o dea lui, în baza harului, în Cristos. De ce în Evrei 11:26 se spune că Moise „socotea ocara lui Cristos ca o mai mare bogăție decât comorile Egiptului”, în situația în care nu se pomenește deloc în cărțile Exod-Deuteronom, numele lui Cristos? Moise a privit cu ochii fizici țara Canaanului, cea de dincolo de Iordan, dar el a privit cu ochii credinței țara spirituală, cea veșnică, Împărăția cerurilor, cea dată de Domnul Isus Cristos și în credință el a murit. El știa foarte bine că prin faptele Legii nu putea obține Canaanul fizic, dar prin faptele credinței cu siguranță va intra în Împărăția veșnică a lui Cristos. Iată de ce pe muntele schimbării la față a Mântuitorului (Luca 9:29-31) apar lângă Domnul Isus Cristos Moise și Ilie (ca reprezentanți ai Legii și ai profeților, de fapt ai Vechiului Testament). Acolo, pe acel munte, s-a purtat o conversație între cele trei persoane cu privire la sfârșitul vieții pământești a lui Cristos, care va avea loc la Ierusalim. Moise, ca și Ilie și întregul Vechi Testament, au propovăduit cu tărie că mântuirea oricărui om poate fi posibilă doar prin jertfa ispășitoare a lui Cristos și poate să o capete oricine prin credința în El. Moise privind de pe muntele Nebo țara Canaanului a privit cu credință locul binecuvântării depline dat de Dumnezeu tuturor celor ce cred în El.

- Faptele credinței sunt manifestate în cel credincios ca și rod al prezenței Duhului lui Cristos în ei. Ei au murit cu Cristos și au înviat la o viață nouă prin credința în El (Rom. 6:1-14). În Cristos, noi am murit față de păcat și am înviat cu El la o viață nouă. Pavel definește trăirea lui creștină prin ceea ce spune în Gal. 2:20: „Am fost răstignit împreună cu Cristos și trăiesc...Viața pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu...”. În Cristos, noi beneficiem de toată plinătatea binecuvântărilor lui Dumnezeu și astfel noi putem trăi viața din Dumnezeu (vezi Ioan 15:5; Filip. 4:13).

- Cum ar trebui să facem ca aceste fapte ale credinței să se manifeste în noi? În Rom. 6 ni se arată că, în Cristos, noi: (1) Trebuie „să știm” ce suntem în Cristos, prin revelația Cuvântului. Noi suntem pe deplin curățiți de orice păcat și suntem îmbrăcați cu neprihănirea lui Cristos. (2) Noi trebuie, de aceea, prin credință, să ne socotim morți față de păcat și vii pentru Dumnezeu. A ne socoti astfel înseamnă că noi trebuie să ne evaluăm nu prin ceea ce noi suntem în noi înșine ci prin unirea noastră cu Cristos. (3) Noi trebuie, astfel, să ne dăruim pe noi înșine și mădularele noastre lui Dumnezeu, ca și unelte ale neprihănirii, pentru că noi suntem de fapt, prin credință, în Cristos. În acest fel noi trăim viața din Dumnezeu împuterniciți de Cristos, prin Duhul Sfânt, pentru a împlini, în trupul nostru pe pământ, voia lui Dumnezeu (Rom. 8:1-4).

3. Lucrarea credinței
Când vorbim despre lucrarea credinței ne referim la ceea ce lucrează Dumnezeu în noi prin credință. Noi suntem chemați să umblăm în faptele bune care sunt pregătite de Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele (Efes. 2:10). Dar în același timp, Dumnezeu este Cel care lucrează în noi prin credință. O lucrare presupune realizarea unei opere. De aceea, Pavel afirmă: „Noi suntem lucrarea Lui (în gr. „capodopera Lui”) (Efes. 2:10). Noi am fost zidiți în Cristos Isus de Dumnezeu, tocmai pentru ca El să realizeze această lucrare în noi. Iată de ce viața creștină presupune o relație duhovnicească a noastră cu Dumnezeu, prin credință. Și iată de ce Pavel îi îndeamnă pe credincioși să ducă mântuirea lor până la capăt, cu frică și cutremur, ca unii care ar trebui să se străduiască cu toată ființa lor în vederea mântuirii lor (Filip. 2:12), dar având în vedere că Dumnezeu este Acela care lucrează în ei, dându-le, după plăcerea Lui, și voința și înfăptuirea (Filip. 2:13). Așadar, în umblarea prin credință, există partea credinciosului cât și partea lui Dumnezeu în realizarea mântuirii. Când vorbim despre realizarea mântuirii în noi nu ar trebui să facem greșeala să credem că Dumnezeu lucrează 50 % din mântuirea noastră, care va compensa cele 50 % ale părții credinciosului în aceasta. Afirmația Cuvântului lui Dumnezeu ne descoperă că mântuirea este 100 % lucrarea lui Dumnezeu în noi și 100 % trăirea noastră prin credința noastră în Dumnezeu. Credința mântuitoare este un factor prin care Dumnezeu lucrează în cei credincioși formarea noastră pentru Împărăția cerurilor. Iată câteva lucrări pe care Dumnezeu le face în ei prin credință:

- Păzirea credincioșilor pentru mântuirea care va fi descoperită (1Pet. 1:5).
- Aduce lumina perspectivei gloriei viitoare în inimile credincioșilor, prin Duhul Sfânt (Efes. 1:13-14; Rom. 8:22-27) în focul încercărilor și astfel bucuria în mijlocul acestui foc (1 Pet. 1:6-7,9).
- Împodobește pe credincioși pentru ziua arătării lui Isus Cristos în glorie (1 Pet. 1:7; Efes. 5:25-27).
- Dezvoltă în viața credincioșilor capacitatea de a umbla prin credință, fără să-L vadă în mod palpabil pe Domnul lor (2 Cor. 5:7). Ei Îl pot vedea prin Duhul lui Dumnezeu și dragostea lor pentru El se dezvoltă, în ciuda faptului că El nu este aproape de ei în mod fizic (1 Pet. 1:8).
- Perseverarea în credință până la capăt aduce în final mântuirea sufletelor celor credincioși (este vorba aici despre mântuirea completă și plenară, evidențiată prin ultimul act al acesteia, adică învierea lor în trup, atunci când Domnul Isus se va arăta în glorie) (1 Pet. 1:9).
- Credința adevărată lucrează mântuirea credinciosului în toată plinătatea ei (nu doar că-i asigură iertarea de păcate). Este vorba despre: (1) asigurarea iertării păcatelor și primirea neprihănirii, (2) eliberarea de sub puterea păcatului prin natura nouă duhovnicească, prin lucrarea Duhului Sfânt în el (Tit 3:5-6), (3) sfințirea credinciosului, (4) desăvârșirea și glorificarea lui prin învierea sa în trup, (5) intrarea în stăpânirea moștenirii veșnice, care este păstrată în ceruri pentru acesta (vezi 1 Pet. 1:3-4). Mântuirea lui Dumnezeu este o lucrare completă și ea se va desăvârși până la momentul revenirii lui Cristos în glorie (vezi Filip. 1:6).
- De fapt, credința în Evanghelia lui Cristos nu este doar dată credinciosului de Dumnezeu prin harul Lui (vezi Efes. 2:8-9); ea generează chiar o viață de credință (duce la credință) în cel credincios, ca el să persevereze în ea până la capăt (vezi Rom. 1:17; Evr. 10:35-39). Când apostolul Pavel ne îndeamnă să ducem „până la capăt mântuirea noastră, cu frică și cutremur” (vezi Filip. 2:13-14), el are în vedere faptul că mântuirea nu înseamnă doar un aspect (iertare de păcate), ci are în vedere întreaga lucrare a harului lui Dumnezeu în noi, până la sfârșitul vieții noastre și, de aceea, noi trebuie să perseverăm în credință până la sfârșit.
- A oferit abilitate, prin Duhul Sfânt, profeților din vechime, de a vedea lucrarea mântuirii în Cristos, Domnul (1 Pet. 1:10-12). Aceeași abilitate este rezervată și credincioșilor de astăzi prin Duhul Sfânt, de a crede lucrurile care în prezent sunt nevăzute și doar nădăjduite (Evr. 11:1).

Concluzii
Privind în 2 Petru 1:1-11 vom descoperi întregul tablou a ceea ce înseamnă umblarea prin credință. „Prin dreptatea Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Cristos” (v. 1) noi am căpătat o credință de mare preț. Această credință mântuitoare este vie și puternică prin cunoașterea Celui care ne este Mântuitor, Domnul Isus Cristos – Cristos, Domnul este de fapt obiectul credinței noastre, sursa ei (v. 3-4). Ea, credința mântuitoare, ne asigură curățirea și eliberarea de stricăciunea poftelor care este în lume și tot ce privește viața și evlavia, pentru ca astfel să devenim părtași firii dumnezeiești (v. 3-4). Mai mult, credința mântuitoare ne oferă motivația și puterea duhovnicească de a umbla întreaga viață prin credință, făcându-ne capabili de a uni cu credința noastră fapta, cu fapta cunoștința, și astfel de a dezvolta în noi toate virtuțile creștine prin care devenim asemenea lui Cristos (v. 5-7). Și astfel, credința mântuitoare ajunge în noi desăvârșită prin aceea că ne oferă din belșug intrare în Împărăția veșnică a Domnului și Mântuitorului nostru Isus Cristos (v. 8-11). Iată de ce credința în Cristos este de un mare preț, mult mai scumpă decât aurul (1 Pet. 1:7; 2 Pet. 1:1). Și iată cum viața în Cristos poate fi definită ca o viață marcată de credința în El de la un capăt la celălalt, de „credință care duce la credință” (Rom. 1:17). În acest fel, se împlinește Scriptura că „cel neprihănit va trăi prin credință” (Rom. 1:17).

Păcat, har şi jertfă în Vechiul şi Noul Testament (partea 3)

de Ardelean Viorel

[ Înapoi ] [ Înainte ] [ sus ]