Partea a doua
-
Tratat despre ordinea bisericească
(continuare)
CAPITOLUL III
BISERICA UNIVERSALĂ
SECȚIUNEA IV. - Organizarea
Biserica universală nu are o organizare externă.
Organizarea respectă acţiunea, fiind un aranjament şi adaptare a unor părţi
portivite pentru a acţiona împreună spre un final comun. Se spune că o
societate este organizată atunci când membrii ei sunt atât de strâns legaţi
unii de alţii că acţionează împreună ca unul. O familie este o societate în
care persoanele sunt conectate unele cu altele prin relaţii ca soţ şi soţie,
părinte şi copil. Ei acţionează unul faţă de altul în aceste relaţii pentru
binele comun al familiei, fiecare familie distingându-se în comunitate.
Legătura de afecţiune ce uneşte membrii unei familii, este un legământ
intern al uniunii; însă supraadăugat acestuia, există şi o organizare
externă ce îi face o familie, chiar dacă legătura internă de afecţiune a
fost ruptă. O naţiune este o societate organizată cu scopul unei guvernări
civile şi pentru binele comun al tuturor. Membrii pot iubi legile,
instituţiile şi conducătorii; iar patriotismul, un legământ intern al
uniunii, i-ar putea face astfel. Însă o organizare externă este
supraadăugată, lucru ce i-ar face o naţiune, chiar dacă patriotismul a
eşuat. O biserică locală este un ansamblu de credincioşi, organizaţi pentru
a-l slăvi şi asculta pe Dumnezeu. Evlavia internă este un legământ al
uniunii; însă cât timp evlavia şi dragostea frăţească i-ar lega la fel de
sfinţii altor biserici, ei au şi o organizare externă ce îi aduce într-o
relaţie mai specială unii cu alţii, ei constituind o singură biserică.
Cei ce cred în Hristos, ar putea fi priviţi ca formând o singură familie.
Dumnezeu este Tatăl lor, iar restul fraţii lor; însă relaţia este una
spirituală. Cei ce cred în Hristos, formează o naţiune, o naţiune sfântă,
peste care Hristos este rege. Ei îi ascultă legile şi încearcă să câştige
pentru cauza sa, însă ei nu se luptă cu arme pământeşti; iar legământul
uniunii lor, unii cu alţii şi cu regele lor, este spiritual. Membrii
bisericii locale ar putea fi cunoscuţi prin însemnările legate de numele lor
în cartea bisericii; însă biserica primilor născuţi a fost scrisă în Rai,
neexistând pe pământ vreo însemnare care să dovedească apartenenţa lor. Ar
putea fi cunoscuţi prin rodul sfinţeniei lor, însă acesta este rodul Duhului
ce zace şi conduce fiecare membru, prin imersiunea prin care sunt formaţi
într-un singur corp.
În secţiunea precedentă, a fost dovedit faptul că armonia bisericii
universale este spirituală. Armonia poate exista în corpurile pământeşti şi
fără organizare. Un prundiş este una, chiar dacă părţile sale nu sunt
organice; însă în corpurile vii, părţile sunt unite organic, iar organismul
este necesar pentru supravieţuirea lor. Biserica este numită corpul lui
Hristos, iar membrii interacţionează unii cu alţii la fel ca părţile
corpului omenesc; însă organismul este spiritual. Calificarea fiecărui
membru de a ocupa locul potrivit şi de a-şi îndeplini datoriile, este
atribuită de Duhul Sfânt, ce divide fiecare om separat, după bunul plac; şi
acţionează în şi prin toţi. Hristos este capul corpului său, iar fiecare
membru este organic ataşat capului: "cel ce este unit cu Domnul, este din
acelaşi spirit;", astfel organizarea fiind spirituală.
Scriitorii teologi au menţinut existenţa a ceea ce ei numesc Biserica
Catolică Vizibilă, ce e formată din toţi cei ce practică adevărata religie.
Ei o privesc pe aceasta ca fiind diferită faţă de corp sau de adevăraţii
sfinţi, ce sunt desemnaţi Bisericii Invizibile. Am ignorat decenţa acestei
desemnări, pe motiv că adevărata religie este vizibilă prin rezultatele
sale. Însă întrebarea legată de decenţa numelor folosite pentru aceste
corpuri, este cu totul diferită faţă de întrebarea legată de existenţa cu
adevărat a acestora. Am menţinut existenţa a ceea ce scriitorii teologi au
numit Biserica Invizibilă, ce constă în toţi cei ce sunt uniţi spiritual cu
Hristos. Există alt corp ce-i conţine pe toţi cei ce practică adevărata
religie?
Posibilitatea unirii tuturor celor ce practică adevărata religie este un
concept spiritual, ce îi desemnează printr-un nume colectiv, nu poate fi
disputată. În acest fel concepem şi vorbim despre regatul legumelor, regatul
animalelor şi aşa mai departe. Dacă ar fi fost posibil ca toţi cei ce
practică adevărata religie să fie uniţi într-un singur concept spiritual,
doctrina prin care o biserică catolică vizibilă există, ar fi o absurditate;
însă asta nimeni n-o poate susţine. Existenţa unui astfel de corp, în
concepţia noastră spirituală este una, iar existenţa lui cu adevărat este
alta. Toţi cei ce practică adevărata religie, nu formează un singur corp
doar prin simplă alăturare, la fel ca un număr de oameni puşi împreună
pentru a forma o adunare; ci ei sunt împrăştiaţi aiurea peste tot pe faţa
pământului. Simplu fapt că practică aceeaşi religie este suficient pentru
a-i clasifica; dar pentru a-i alătura unui singur corp, câteva forme de
organizare sunt necesare. Formează ei un corp organizat?
Sfintele Scripturi nu conţin dovezi cum că adepţii lui Hristos, după
împrăştierea bisericii din Ierusalim, ar fi acţionat împreună ca o societate
externă organizată. Înaintea împrăştierii lor, au fost toţi o singură inimă
şi un singur suflet, fiind ca unul prin alăturare ca o adunare congregată,
unindu-se într-un singur corp pentru slăvirea publică exterioară; în
asemenea biserică acţionând prin alegerea unor deaconi. După împrăştierea
lor, au continuat să fie o singură inimă şi un singur suflet; şi au
continuat să acţioneze sub influenţa unui singur Duh spre un sfârşit comun.
Unirea lor spirituală şi organizarea lor spirituală au continuat; însă
unirea lor externă şi organizarea lor externă au încetat să mai existe. Nu
mai formau o adunare şi nu au acţionat niciodată ca o societate. Ei au
format, separat, biserici locale ce au acţionat independent prin
organizările lor distincte, însă nu s-au unit formal niciodată pentru a se
sfătui sau a acţiona ca un singur corp.
Singurul fapt din istoria sacră ce favorizează opinia conform căreia
bisericile au acţionat printr-un consiliu, este însemnat în al 15-lea
capitol al Actelor. Biserica din Antioch a trimis mesageri bisericii din
Ierusalim, pentru a se consulta privind punctele de vedere ale datoriei.
După sfătuire, biserica din Ierusalim, împreună cu apostolii şi cu bătrânii,
a emis un decret conform căruia, discipolii lui Hristos erau obligaţi să-l
cunoască. Nu există nici o indicaţia conform căreia delegaţii au plecat de
la celelalte biserici, ce erau acum numeroase, şi să se răspândească prin
diferite ţări. Toată biserica s-a întrunit la consiliu; nu tot corpul celor
de pretutindeni ce practicau adevărata religie, ci doar biserica din
Ierusalim. Către această biserică au fost trimişi mesageri din Antioch şi au
adresat întrebarea. Când decizia a fost luată, nu a fost anunţată ca o
decizie a bisericii universale adunată la consiliul general de către
delegaţii ei, ci ca o decizie a bisericii din Ierusalim, împreună cu
apostolii şi înţelepţii. Decizia acestei biserici ar fi putut fi respectată,
ca fiind cea mai veche şi bine informată dintre toate bisericile, în special
în acest caz, în care perturbatorii bisericii din Antioch au pretins
autoritatea să se folosească de aceasta, biserica mamă. Însă decretul
corpului adunat a fost înaintat, însoţit de o autoritate deasupra tuturor
bisericilor sau consiliului bisericilor: "A părut bine pentru Duhul Sfânt şi
pentru noi."(67) Inspiraţii apostoli au fost prezenţi la acest sfat, iar
decizia lor a fost înaintată prin autoritate divină: "Orice legământ de pe
pământ, va fi legat şi în Rai."(68) Niciun consiliu ecleziastic nu poate
pretinde pe drept acest sinod de la Ierusalim ca anterior acţiunilor sale,
doar dacă nu ar putea deasemenea pretinde că acţionează din inspiraţie, şi
să trimită mai departe decretele sale cu autoritatea Sfântului Duh.
Nicio organizare ecleziastică din timpurile moderne nu poate, printr-un semn
de bună-cuviinţă, să pretindă a fi Biserica Catolică Vizibilă. Nici una din
ele nu-i are pe toţi cei ce practică adevărata religie. Unele dintre ele ar
putea pretinde că sunt Biserica; însă majoritatea au pretenţii mai modeste,
pretinzând că sunt doar ramuri ale bisericii. Fiecare ramură, totuşi, are
propria sa organizare; toate ramurile nu se unesc într-o singură organizare.
Existenţa unei combinări a tuturor organizaţiilor ecleziastice separate
într-un singur corp şi acţionarea acestui corp ca o organizaţie întreagă, nu
ar fi avut nicio autoritate din partea Sfintelor Scripturi; însă nici o
combinaţie de acest fel există cu adevărat. Statul lumii Creştine falsifică
doctrina.
Episcopul Romei şi adepţii săi, pretind că sunt biserica Catolică sau
universală. Ei sunt uniţi prin organizaţie externă; organizaţia însăşi
arătând capul, ofiţerii subordonaţi şi membrii corpului. Acestea menţin
câteva din poziţiile lor, oricare ar fi moralul sau calificările lor
spirituale. Organizarea este una puternică, după cum demonstrează istoria
acţiunilor sale; iar această istorie, pătată de sânge, demonstrează în egală
măsură faptul că corpul nu este stimulat spiritul păcii şi al dragostei.
Această organizare externă a avut nevoie de un cap extern, iar episcopul
oraşului imperial, a devenit recunoscutul vicar al lui Isus Hristos. Şezând
în templul lui Dumnezeu şi arătând că el este Dumnezeu, pretinde conducerea
ce îi aparţine doar Domnului Isus Hristos. Această însuşire a puterii este
sprijinită de doctrina bisericii Catolice vizibile. Distrugând fundaţia, nu
mai rămâne nimic să sprijine superstructura. Avem, aşadar, motive bine
întemeiate să privim cu suspiciune doctrina şi să examinăm cu atenţie
cererile ei legate de credinţa noastră.
Este bine de sesizat cât de natural s-a ridicat uzurparea papală din
doctrina sa. Presupunând că Hristos a instituit o biserică universală cu o
organizare externă, declaraţiile şi promisiunile ce respectă biserica sa
spirituală, ar fi în mod normal aplicate acestui corp extern. Ar părea
incredibil că trebuie să-şi părăsească trupul degenerării şi corupţiei, după
ce a promis să fie cu el până la sfârşitul lumii, iar porţile iadului nu vor
triumfa asupra sa; şi după ce l-a format şi declarat pilonul şi platforma
adevărului. Dacă organizarea externă leagă biserica universală de biserica
de pe timpul apostolilor, va fi dificil, facă nu imposibil, să înlăture
pretenţiile romanilor. Putem susţine că au pierdut doctrina şi spiritul
apostolilor; însă dacă biserica este un corp al unei organizări externe,
continuitatea organizaţiei trebuie să determine adevărata biserică. Dacă
eşuează să păstreze adevărul, iar spiritul timpurilor primitive au distrus
biserica, atunci aceste ultime calităţi sunt caracteristicile distinctive
ale adevăratei biserici, decât ale organizării externe. Aici, atunci, este
marea controversă dintre Hristos şi Anticrist. Isus Hristos nu are două
biserici universale. El nu este capul a două corpuri, soţul a două soţii.
Adevărata sa biserică este un corp spiritual organizat, iar spiritualitatea
i s-a alăturat lui, singurul cap. Corpul ce pretinde că este biserica de pe
platforma organizaţiei externe, este un substitut, iar capul său este un
substitut pentru Hristos. Ei iau prima dată locul adevăratei biserici şi
adevăratului cap al acesteia, iar apoi se opun şi persecută. Cei ce văd şi
compătimesc relele pe care uzurparea papală le-a făcut, ar trebui să înveţe
secretul puterii sale. Substitutul organizării ecleziastice pentru religia
spirituală, a făcut tot răul. Lăsaţi efectele fatale să ne înveţe să ne
păzim împotriva cauzei ce le-a produs.
Doctrina bisericii catolice vizibile, este favorită prin folosirea
epitetului vizibilă. Lucrurile sunt predicate de biserica adevărată, ce nu
poate avea un corp invizibil. Saul a persecutat biserica, iar acest lucru nu
l-ar fi putut face dacă biserica ar fi fost invizibilă. Admitem în
totalitate biserica vizibilă, dar distingem între vizibilitate şi
organizare. Herod i-a persecutat pe copiii din Bethlehem, dar asta nu
înseamnă că acei copii au format o societate organizată. Furia persecutării
lui Saul a fost îndreptată împotriva sfinţiilor şi nu împotriva organizaţiei
lor ecleziastice. Chiar dacă desfinţau organizaţia lor externă, nu i-ar fi
domolit furia. Acest lucru l-ar fi reţinut, dacă ar fi blestemat numele lui
Isus şi ar fi renunţat la doctrina sa. Adevărul şi spiritul Creştinismului
sunt urâte în lume; iar fără organizare externă, ar fi fost suficient de
vizibile pentru a atrage opunerea şi furia persecutorilor.
Un argument pentru o biserică universală organizată extern, reiese din 1
Cor.xii.28: "Dumnezeu i-a plasat pe câţiva în biserică; prima dată pe
apostoli; a doua oară pe profeţi; a treia pe învăţători; iar apoi miracole,
apoi cadouri de vindecare, ajutor, guverne, diverse limbi." Existenţa
bisericii universale aici a însemnat, iar serviciile enumerate implică,
faptul că corpul căruia îi aparţin este organizat; însă organizarea nu este
externă. Biserica ce-i conţine pe toţi cei ce practică adevărata religie,
conţine membrii răi şi servicii rele, la fel şi pe cele bune. Până şi în
perioada timpurie, existau, printre cei ce practicau adevărata religie,
postoli falşi şi profeţi falşi; pastori ce devorau turmele; învăţători ce
predau erezii blestemate; şi guverne ce conduceau deasupra moştenirii lui
Dumnezeu, şi adorau să aibă rang înalt. Luând în considerare biserica ca
fiind o societate organizată extern, aceşti oameni erau funcţionari
adevăraţi în ea la fel de mult ca şi respingătorii slujitori. În biserica
romană, papa deţine locul suprem, oricare ar fi caracterul său moral.
Preoţii deţin jurămintele şi distribuie misterioasele lor beneficii, oricât
de necurate le-ar fi mâinile. Dacă o organizare similară ar fi existat pe
vremea apostolilor, apostolii falşi şi ceilalţi slujitori nelegiuiţi ar fi
fost cu adevărat membrii ai bisericii. Deci i-a "plasat" Dumnezeu pe aceştia
în biserică? I-a plasat acolo "pentru a-i perfecţiona pe sfinţi, pentru
munca slujbei, pentru a sfătui corpul lui Hristos"? Asemenea oameni nu au
fost slujitorii lui Dumnezeu, ci slujitorii Satanei, transformaţi în
slujitori ai dreptăţii; iar biserica ce-i expulzează de pe teritoriul ei,
trebuie să aibă acel teritoriu determinat, nu de o organizare externă, ci de
evlavie autentică. În acestă privinţă, tot contextul peisajului este de
acord. Calificările pentru serviciile enumerate sunt menţionate în primul
verset al capitolului, şi atribuie Duhul Sfânt, ce împarte, nu conform
votului bisericii, ci conform propriei sale voinţe. Membrii sunt aduşi în
corp prin unirea cu Duhul; iar simpatia ce pătrunde trupul este spirituală.
Nu este un protest legat de acest punct de vedere, cum că unele servicii
enumerate respectă bisericile locale, care sunt corpuri recunoscute ale
organizării externe. Omul ce munceşte pentru preoţia sau guvernul bisericii
locale, dacă e chemat în slujba lui Dumnezeu, este un membru al adevăratei
biserici universale şi este calificat pentru slujba sa de către Duhul care
străbate şi animă corpul; şi i se cere să muncească pentru binele tuturor.
Biserica locală căreia îi aparţine, dacă este organizată conform voinţei lui
Hristos, ar consta în sfinţi adevăraţi; iar el se străduieşte să nu-i lase
pe alţii în frăţia lor. Îi oficiază pe ei ca membrii ai corpului lui Hristos
şi nu se lasă folosit de către organizarea locală. Deci, Pavel i-a învăţat
pe batrânii din Ephesus să considere că muncesc pentru toată biserica
salvată: "Luaţi aminte voi şi toată turma, peste care Sfântul Duh va făcut
supraveghetori, să hrăniţi biserica lui Dumnezeu, pe care a format-o cu
sângele său."(69) Aşadar Petru i-a învăţat pe bătrâni: "Hrăniţi turma lui
Dumnezeu ce este printre voi... fără să staţi deasupra moştenirii lui
Dumnezeu."(70) Fiecare pastor ce are credinţă împărtăşeşte însărcinarea
pastorală universală dată de Petru: "Hrăniţi-mi oile, hrăniţi-mi mieii."
Prin munca asupra unei părţi a turmei, el munceşte pentru binele tuturor.
Cel ce în slujba sa oficială îşi limitează percepţia la organizarea locală
cu care are legătură, şi care durează doar temporar, îşi înjoseşte slujba;
astfel cedează în faţa spiritului Anticristului care substituie organizarea
externă pentru religia spirituală, şi un cap vizibil pentru unul invizibil.
Opinia a fost reţinută, mai mult ca o axiomă teologică, cum că botezul este
poarta către biserică. Nu este poarta către biserica universală spirituală;
deoarece oamenii intră prin ea prin vindecare, şi sunt, astfel, membrii ei
înainte să fie pregătiţi pentru botez. Nu este poarta către biserica locală;
deoarece, deşi este necesar pentru a fi membru, oamenii pot fi botezaţi şi
să nu rămână conectaţi cu nici o biserică locală. Însă cei ce susţin că
există o biserică catolică vizibilă, în mod normal acceptă faptul că aceasta
primeşte şi este formată din toţi cei botezaţi. Ei diferă unii de alţii,
prin respectarea importanţei şi limitelor bisericii, deoarece ei diferă în
ceea ce constă botezul. De vreme ce Baptiştii nu admit nicio validare a
botezului, decât cea prin scufundare prin practicarea credinţei, unii dintre
ei, ce menţin doctrina unei biserici catolic vizibile, fac această biserică
substanţial mai asemănătoare cu credinţa Baptistă. Această modificare
Baptistă a doctrinei a fost forma ei timpurie. Pe când scufundarea era
practica universală a bisericilor, iar botezul copiilor nu a izbutit;
înainte ca stropitul să fie substituit pentru botez, iar copiii pentru
credincioşi; ideea obţinută a fost că regatul este biserica catolică
vizibilă, iar oamenii sunt născuţi în ea prin apă. Prin această idee, au
fost create pedobotezul şi papistăşia.
Mult rău a fost făcut adevărului din cauza interpretării greşite ale
cuvintelor lui Hristos: "Dacă un om nu este renăscut din apă şi prin Duh, el
nu poate intra în împărăţia lui Dumnezeu."(71) Nu se zice nimic despre botez
în acest text şi nici un cuvânt în tot discursul, din care acest verset face
parte, astfel reiese faptul că botezul era menit să fie. Dar nu e necesar ca
ţelul nostru curent să intre în discuţia acestui subiect. Dacă acceptăm că
fraza "renăscut din apă" se referă la botez, este clar că doar acest lucru
nu deschide poarta spre împărăţie; deoarece este necesară şi condiţia ca
omul să fie renăscut prin Duh. Avem, astfel, limitele bisericii atât de
înguste, încât sunt incluşi doar cei ce au fost atât vindecaţi cât şi
botezaţi.
Persoanele care au fost atât vindecate cât şi botezate, formează partea
botezată a bisericii universale; însă nu constituie singuri o biserică. Nu
sunt biserica generică a domnului Courtney. Fiecare biserică locală poate să
aibă şi practicanţi falşi; astfel, bisericile locale nu sunt formate doar
din persoane vindecate. Ei nu sunt biserica catolică a teologilor. Acest
corp constă din toţi cei ce practică adevărata religie; astfel incluzându-i
atât pe falşii practicanţi cât şi pe adevăraţii Creştini. De altfel, aceste
persoane vindecate şi botezate, în opinia scriitorilor teologi, formează o
biserică vizibilă. Vindecarea lor este o calificare spirituală, nefiind
determinată de vreo ceremonie exterioară sau o organizaţie externă. Această
parte bozetată a adevăratei biserici spirituale este la fel de invizibilă,
în sensul tehnic al cuvântului, ca şi întregul corp numit biserica
invizibilă. Nici un om nu poate spune cu certitudine despre nimeni, deşi
botezat, că este născut prin Duh. Aceste persoane vindecate şi botezate nu
formează biserica universală din Sfintele Scripturi; iar biserica lui
Hristos, pe care a iubit-o şi pentru care s-a sacrificat, îi include pe
mulţi, printre care şi pe hoţul răstignit pe cruce, care nu a primit botezul
niciodată. Ei vor forma o parte din eclezia generală din oraşul sfânt; iar
Dumnezeu va fi slăvit în ei prin Isus Hristos, pe parcursul timpurilor, o
lume fără sfârşit. Această biserică universală nu este limitată la botez;
iar în nici un caz botezul nu este o parte din eclezia formată. Adevărata
biserică universală include, pe toţi cei ce sunt salvaţi de Hristos; iar
organizarea lor spirituală nu este dependentă de o ceremonie exterioară.
Umblarea prin credinţă
de Marian Ghita
„Astfel dar, după cum ați primit pe Cristos Isus, Domnul, așa să și
umblați în El, fiind înrădăcinați și zidiți în El, întăriți prin credință,
după învățăturile care v-au fost date și sporind în ea cu mulțumiri către
Dumnezeu” (Coloseni 2:6-7)
Termenul „umblare” este frecvent folosit în Biblie cu privire la trăirea
vieții pe pământ a credinciosului. Credința biblică se exprimă deci, în
trăirea credinciosului, prin manifestarea efectivă a credinței sale, în
toate circumstanțele vieții de fiecare zi. Oamenii credincioși sunt de fapt
oameni care umblă cu Dumnezeu prin credință – aceasta a fost trăsătura
dominantă a vieții lor (vezi, de ex., Enoh – Gen. 5:22-24).
Observați că apostolul Pavel ne spune (vezi Col. 2:6 – „Astfel dar, după cum
ați primit pe Cristos Isus, Domnul, așa să și umblați în El”) că nu este
suficient să fi crezut doar în Cristos la momentul convertirii noastre,
adică la momentul primirii Domnului Isus Cristos în viața personală (Ioan
1:12). Credința în Cristos trebuie să se manifeste și în umblarea noastră pe
pământ. Observați aceeași menționare și în Rom. 1:17, este adevărat, într-o
altă formă: „…în ea (Evanghelia lui Cristos – v. 16) este descoperită o
neprihănire pe care o dă Dumnezeu prin credință și care duce la credință,
după cum este scris: „Cel neprihănit va trăi prin credință””. Credința
evanghelică se manifestă în două moduri: (1) prin primirea neprihănirii pe
care o dă Dumnezeu și (2) prin trăirea (umblarea) vieții în credință
(Credința adevărată este cea care „duce” la credință – adică la o viață de
credință). Ne vom uita, în acest material, la trei aspecte ale umblării prin
credință, aspecte care au legătură între ele:
1. Umblarea în Cristos;
2. Faptele credinței;
3. Lucrarea credinței.
1. Umblarea în Cristos
„În Cristos” este o expresie cheie a umblării creștinului prin credință.
Creștinul nu este orice om care are orice credință autentică, indiferent de
obiectivul credinței sale. Obiectul credinței creștinului este unul singur –
Domnul Isus Cristos; el trăiește „în Cristos” (sau „prin Cristos”), nimic în
plus, nimic în minus (observă afirmația Domnului Isus: „Eu sunt Vița, voi
sunteți mlădițele. Cine rămâne în Mine și în cine rămân Eu aduce multă
roadă, căci, despărțiți de Mine, nu puteți face nimic” – Ioan 15:5; observă
de asemenea clarificarea făcută la începutul veacului apostolic, în adunarea
bisericii din Ierusalim, pentru toată biserica lui Cristos din toată istoria
ei: „Ci credem că noi, ca și ei, suntem mântuiți prin harul Domnului Isus” –
Fapte 15:11).
- Umblarea prin credință înseamnă trăirea vieții ca unii care suntem
înrădăcinați și zidiți în Domnul Isus Cristos (vezi Col. 2:9-15), nu bazați
pe filozofii și datini omenești, nu pe baza învățăturilor începătoare ale
lumii (Col. 2:8). Dacă L-am primit pe Cristos prin credință (vezi Fap.
16:31-32), noi trebuie să continuăm să și umblăm „în El” prin credință (Col.
2:6). Noi avem „totul deplin în El”, toate resursele noastre spirituale
(vezi Col. 2:10-15) și deci nu avem nevoie de altceva din afara lui Cristos
pentru trăirea vieții noastre sfinte. În mod concret, aceasta înseamnă să
trăim după învățăturile lui Cristos, date prin apostolii Lui (vezi Col. 2:8;
Fap. 2:42 – „învățătura apostolilor”). Trăirea în Cristos prin credință duce
automat la consolidarea noastră și la dezvoltarea vieții noastre („sporind
în ea cu mulțumiri către Dumnezeu” – Col. 2:8), care tinde înspre
maturizare, înspre asemănare noastră tot mai mare cu Cristos (Efes. 4:12-16)
și înspre rodire spirituală spre slava lui Dumnezeu (Ioan 15:1-11).
- Umblarea prin credință înseamnă, de asemenea, să umblăm călăuziți (sau
cârmuiți) de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, nu de firea pământească (Gal.
5:16-26). Trebuie să știm că noi „am fost răstigniți împreună cu Cristos” și
„Cristos trăiește în noi prin credință” – Gal. 2:20. De aceea, „noi nu mai
datorăm nimic firii pământești, ca să trăim după îndemnurile ei” (Rom. 8:12
– vezi contextul din Rom. 8). Scriptura este foarte clară în această
privință: „Și umblarea după lucrurile firii pământești este moarte, pe când
umblarea după lucrurile Duhului este viață și pace” (Rom. 8:6); și, „Dacă
n-are cineva Duhul lui Cristos nu este al Lui” (avem aici o altă expresie a
„Duhului Sfânt”, alături de „Duhul lui Dumnezeu”, sau de „Cristos în noi” –
toate aceste expresii se referă la aceeași Persoană din Sfânta Treime a
Duhului Sfânt) (Rom. 8:9); de asemenea, „Căci toți cei ce sunt călăuziți de
Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu” (Rom. 8:14).
- Umblarea prin credință mai înseamnă și umblarea după lucrurile crezute, nu
după lucrurile văzute (2 Cor. 5:7; Evr. 11:1). Obiectivele și scopurile
vieții noastre nu mai sunt cele pământești, ci „lucrurile de sus” (Col.
3:1-4). Este interesant să vedem că oamenii din lista oamenilor credinței
din Evrei 11 sunt toți oameni din epoca Vechiului Testament, care au trăit
înainte de Cristos. Și totuși, ei au trăit prin credința în Cel care urma să
vină și în binecuvântările pe care El urma să le aducă, toate legate de
viitor în raport cu viața lor. Observă și faptul că „Proorocii, care au
proorocit despre harul care vă era păstrat vouă, au făcut din mântuirea
aceasta (adică mântuirea sufletelor, care va fi dobândită ca sfârșit al
credinței în Cristos – vezi 1 Pet. 1:9) ținta cercetărilor și căutărilor lor
stăruitoare. Ei cercetau să vadă ce vreme și ce împrejurări avea în vedere
Duhul lui Cristos, care era în ei, când vestea mai dinainte patimile lui
Cristos și slava de care aveau să fie urmate. Lor le-a fost descoperit că nu
pentru ei înșiși, ci pentru voi spuneau ei aceste lucruri pe care vi le-au
vestit acum cei ce v-au propovăduit Evanghelia prin Duhul Sfânt trimis din
cer și în care chiar îngerii doresc să privească” (1 Pet. 1:10-12).
Afirmațiile de aici ne arată că profeții Vechiului Testament au trăit prin
credința în revelația Cuvântului lui Dumnezeu, nu prin vedere. În acest fel,
ei ne-au lăsat și nouă, celor din perioada noului legământ, o pildă a
modului de trăire plăcut înaintea lui Dumnezeu, adică trăirea prin credința
în revelația Cuvântului lui Cristos – oamenii credinței trăiesc prin
credință, nu prin vedere (2 Cor. 5:7). Este drept că noi credem în Cel care
a venit (în Cristos), care a murit deja pentru păcatele noastre și ne-a
asigurat mântuirea (deci noi nu mai suntem în situația profeților din
perioada Vechiului Testament). Dar, până la revenirea în glorie a
Mântuitorului nostru, și noi Îl iubim pe Isus Cristos fără să-L vedem și ne
bucurăm cu o bucurie negrăită și strălucită, pentru că vom dobândi (la
viitor), ca sfârșit al credinței noastre, mântuirea sufletelor noastre
(vorbim deci despre o trăire tot prin credință, nu prin vedere) (1 Pet.
1:8-9).
2. Faptele credinței
Suntem mântuiți doar prin credința în Cristos sau suntem mântuiți prin
credința în Cristos și prin faptele noastre bune? Această întrebare este
pusă de foarte mulți creștini și aceasta este una vitală pentru noi.
Adevărul Scripturii este acesta: Suntem mântuiți doar prin harul lui
Dumnezeu, prin credința în Cristos (Fapte 15:11; 16:31). Atunci, de ce Iacov
spune că credința fără fapte este moartă (Iac. 2:26; vezi și Iac. 2:14-26)?
Se contrazice Scriptura? Nu. Și Pavel și Iacov au dreptate și spun de fapt
același lucru. Numai că credința mântuitoare, care este darul lui Dumnezeu
(Efes. 2:8-9), generează în noi fapte ale credinței. Disputa biblică nu este
între credință și fapte ci între faptele credinței și faptele Legii.
Mântuirea nu se capătă prin fapte. În acest caz ne referim la acele fapte
care sunt faptele produse de noi, oamenii, când vrem să ascultăm de Lege
pentru a obține mântuirea de la Dumnezeu (vezi Rom. 9:30-33 - eșecul celor
care căutau neprihănirea prin faptele Legii). Când cineva crede în Domnul
Isus și este mântuit prin credința în El, acea credință dată lui de Dumnezeu
generează fapte ale credinței (citește din nou Efes. 2:8-10). Aceste fapte
sunt de fapt roade ale credinței mântuitoare. Credinciosul face fapte bune
prin harul lui Dumnezeu, prin puterea Duhului Sfânt, ca și rod al faptului
că el este mântuit (vezi Gal. 5:22-23). Pavel vorbește despre „ascultarea
credinței” (Rom. 1:5), o ascultare izvorâtă din credința mântuitoare. Aceste
fapte ale credinței (ascultarea credinței) nu pot fi deloc realizate de omul
nemântuit, oricât s-ar strădui el. În timp ce omul mântuit prin credința în
Cristos este un om nou în Cristos (2 Cor. 5:17) și el trăiește prin harul
lui Dumnezeu o viață nouă; el umblă în „faptele bune pe care le-a pregătit
Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele” (Gal. 2:20; Rom. 6:1-14; 8:1-17;
Efes. 2:10).
- În Evrei 11, noi avem o listă de oameni din perioada Vechiului Testament.
Toți aceștia au trăit prin credință. Doar prin credință ei au fost plăcuți
lui Dumnezeu (Evr. 11:6). Deși ei au fost sub incidența legământului Legii,
ei nu au fost mântuiți prin faptele Legii (Legea nu poate da nimănui
mântuirea) ci prin credința în Dumnezeu, în Cristosul care urma să vină la
„împlinirea vremii” (Gal. 4:4-5). Credința lor a fost evidentă prin faptele
care sunt consemnate aici. Faptele lor sunt fapte reale, însă ele nu sunt
fapte ale Legii ci fapte ale credinței. Un singur exemplu dat dintre acești
oameni ai credinței ne este de ajuns ca să înțelegem diferența dintre
faptele Legii și faptele credinței cât și legătura care există între
mântuirea dată de Dumnezeu și faptele credinței – vorbim despre Moise. Este
interesant să vedem că tocmai omul prin care Dumnezeu a dat Legea este cel
care ne arată că faptele Legii nu oferă mântuire; ea este oferită doar prin
credință și Moise a arătat, în vederea mântuirii sale, faptele credinței. În
Evrei 11:24-29 expresia „prin credință” apare de patru ori (v. 24,27,28,29)
cu privire la Moise. El a săvârșit faptele mari ale vieții sale prin
credință, nu prin Lege. Una dintre aceste fapte ne atrage în mod deosebit
atenția. În v. 26, în contextul renunțării sale la comorile Egiptului,
pentru a beneficia de comoara mai mare a ocării lui Cristos, ni se spune că
Moise a avut „ochii pironiți spre răsplătire”. Astfel se explică cum a avut
Moise tăria să facă o asemenea alegere dificilă. Să privim în acest context
la ultimul moment al vieții lui Moise, înainte de a muri (Deut. 34:1-5).
Dumnezeu i-a cerut lui Moise să urce pe muntele Nebo, pe vârful muntelui
Pisga, pentru a-i arăta toată țara Canaanului, țara promisă poporului
Israel. Apar trei aspecte ale privirii lui Moise asupra țării Canaanului.
(1) Moise a privit țara Canaanului ca la obiectivul care l-a urmărit toată
viața lui, Ca orice credincios adevărat, Moise a fost de-a dreptul motivat
și impulsionat, în întregul drum de 40 ani din Egipt spre Canaan, de dorința
și speranța de a ajunge în țara promisă, în locul binecuvântării lui
Dumnezeu. Nouă, celor credincioși în Cristos, cuvântul Evangheliei ne pune
în fața noastră nădejdea că vom ajunge în Împărăția veșnică a lui Cristos și
aceasta ne poate motiva să trăim o viață sfântă toată viața noastră (2 Pet.
3:13). Moise și-a dorit, a luptat cu toate greutățile călătoriei, motivat de
dorința de a ajunge în țara promisă. (2) Lui Moise Dumnezeu i-a spus însă să
privească doar țara, dar el nu va intra în ea. El păcătuise împotriva
Domnului (Num. 20:1-13) și acest lucru l-a costat intrarea în țara promisă.
Moise a trăit pe pielea lui adevărul că nici un om nu poate respecta
întreaga Lege a lui Dumnezeu și de aceea nimeni, nici el, nu se poate
califica să intre în țara promisă de Dumnezeu (Rom. 3:9-20). Așadar, prin
Lege, nimeni, nici Moise, oricât și-a dorit, nu poate intra în
binecuvântarea lui Dumnezeu. (3) Și totuși, Moise nu a privit ca un disperat
țara Canaanului. El nu a putut intra atunci în țara promisă de Dumnezeu lui
Israel. Dar el a privit prin credință la răsplătirea pe care Dumnezeu urma
să i-o dea lui, în baza harului, în Cristos. De ce în Evrei 11:26 se spune
că Moise „socotea ocara lui Cristos ca o mai mare bogăție decât comorile
Egiptului”, în situația în care nu se pomenește deloc în cărțile
Exod-Deuteronom, numele lui Cristos? Moise a privit cu ochii fizici țara
Canaanului, cea de dincolo de Iordan, dar el a privit cu ochii credinței
țara spirituală, cea veșnică, Împărăția cerurilor, cea dată de Domnul Isus
Cristos și în credință el a murit. El știa foarte bine că prin faptele Legii
nu putea obține Canaanul fizic, dar prin faptele credinței cu siguranță va
intra în Împărăția veșnică a lui Cristos. Iată de ce pe muntele schimbării
la față a Mântuitorului (Luca 9:29-31) apar lângă Domnul Isus Cristos Moise
și Ilie (ca reprezentanți ai Legii și ai profeților, de fapt ai Vechiului
Testament). Acolo, pe acel munte, s-a purtat o conversație între cele trei
persoane cu privire la sfârșitul vieții pământești a lui Cristos, care va
avea loc la Ierusalim. Moise, ca și Ilie și întregul Vechi Testament, au
propovăduit cu tărie că mântuirea oricărui om poate fi posibilă doar prin
jertfa ispășitoare a lui Cristos și poate să o capete oricine prin credința
în El. Moise privind de pe muntele Nebo țara Canaanului a privit cu credință
locul binecuvântării depline dat de Dumnezeu tuturor celor ce cred în El.
- Faptele credinței sunt manifestate în cel credincios ca și rod al
prezenței Duhului lui Cristos în ei. Ei au murit cu Cristos și au înviat la
o viață nouă prin credința în El (Rom. 6:1-14). În Cristos, noi am murit
față de păcat și am înviat cu El la o viață nouă. Pavel definește trăirea
lui creștină prin ceea ce spune în Gal. 2:20: „Am fost răstignit împreună cu
Cristos și trăiesc...Viața pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc în
credința în Fiul lui Dumnezeu...”. În Cristos, noi beneficiem de toată
plinătatea binecuvântărilor lui Dumnezeu și astfel noi putem trăi viața din
Dumnezeu (vezi Ioan 15:5; Filip. 4:13).
- Cum ar trebui să facem ca aceste fapte ale credinței să se manifeste în
noi? În Rom. 6 ni se arată că, în Cristos, noi: (1) Trebuie „să știm” ce
suntem în Cristos, prin revelația Cuvântului. Noi suntem pe deplin curățiți
de orice păcat și suntem îmbrăcați cu neprihănirea lui Cristos. (2) Noi
trebuie, de aceea, prin credință, să ne socotim morți față de păcat și vii
pentru Dumnezeu. A ne socoti astfel înseamnă că noi trebuie să ne evaluăm nu
prin ceea ce noi suntem în noi înșine ci prin unirea noastră cu Cristos. (3)
Noi trebuie, astfel, să ne dăruim pe noi înșine și mădularele noastre lui
Dumnezeu, ca și unelte ale neprihănirii, pentru că noi suntem de fapt, prin
credință, în Cristos. În acest fel noi trăim viața din Dumnezeu
împuterniciți de Cristos, prin Duhul Sfânt, pentru a împlini, în trupul
nostru pe pământ, voia lui Dumnezeu (Rom. 8:1-4).
3. Lucrarea credinței
Când vorbim despre lucrarea credinței ne referim la ceea ce lucrează
Dumnezeu în noi prin credință. Noi suntem chemați să umblăm în faptele bune
care sunt pregătite de Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele (Efes.
2:10). Dar în același timp, Dumnezeu este Cel care lucrează în noi prin
credință. O lucrare presupune realizarea unei opere. De aceea, Pavel afirmă:
„Noi suntem lucrarea Lui (în gr. „capodopera Lui”) (Efes. 2:10). Noi am fost
zidiți în Cristos Isus de Dumnezeu, tocmai pentru ca El să realizeze această
lucrare în noi. Iată de ce viața creștină presupune o relație duhovnicească
a noastră cu Dumnezeu, prin credință. Și iată de ce Pavel îi îndeamnă pe
credincioși să ducă mântuirea lor până la capăt, cu frică și cutremur, ca
unii care ar trebui să se străduiască cu toată ființa lor în vederea
mântuirii lor (Filip. 2:12), dar având în vedere că Dumnezeu este Acela care
lucrează în ei, dându-le, după plăcerea Lui, și voința și înfăptuirea
(Filip. 2:13). Așadar, în umblarea prin credință, există partea
credinciosului cât și partea lui Dumnezeu în realizarea mântuirii. Când
vorbim despre realizarea mântuirii în noi nu ar trebui să facem greșeala să
credem că Dumnezeu lucrează 50 % din mântuirea noastră, care va compensa
cele 50 % ale părții credinciosului în aceasta. Afirmația Cuvântului lui
Dumnezeu ne descoperă că mântuirea este 100 % lucrarea lui Dumnezeu în noi
și 100 % trăirea noastră prin credința noastră în Dumnezeu. Credința
mântuitoare este un factor prin care Dumnezeu lucrează în cei credincioși
formarea noastră pentru Împărăția cerurilor. Iată câteva lucrări pe care
Dumnezeu le face în ei prin credință:
- Păzirea credincioșilor pentru mântuirea care va fi descoperită (1Pet.
1:5).
- Aduce lumina perspectivei gloriei viitoare în inimile credincioșilor, prin
Duhul Sfânt (Efes. 1:13-14; Rom. 8:22-27) în focul încercărilor și astfel
bucuria în mijlocul acestui foc (1 Pet. 1:6-7,9).
- Împodobește pe credincioși pentru ziua arătării lui Isus Cristos în glorie
(1 Pet. 1:7; Efes. 5:25-27).
- Dezvoltă în viața credincioșilor capacitatea de a umbla prin credință,
fără să-L vadă în mod palpabil pe Domnul lor (2 Cor. 5:7). Ei Îl pot vedea
prin Duhul lui Dumnezeu și dragostea lor pentru El se dezvoltă, în ciuda
faptului că El nu este aproape de ei în mod fizic (1 Pet. 1:8).
- Perseverarea în credință până la capăt aduce în final mântuirea sufletelor
celor credincioși (este vorba aici despre mântuirea completă și plenară,
evidențiată prin ultimul act al acesteia, adică învierea lor în trup, atunci
când Domnul Isus se va arăta în glorie) (1 Pet. 1:9).
- Credința adevărată lucrează mântuirea credinciosului în toată plinătatea
ei (nu doar că-i asigură iertarea de păcate). Este vorba despre: (1)
asigurarea iertării păcatelor și primirea neprihănirii, (2) eliberarea de
sub puterea păcatului prin natura nouă duhovnicească, prin lucrarea Duhului
Sfânt în el (Tit 3:5-6), (3) sfințirea credinciosului, (4) desăvârșirea și
glorificarea lui prin învierea sa în trup, (5) intrarea în stăpânirea
moștenirii veșnice, care este păstrată în ceruri pentru acesta (vezi 1 Pet.
1:3-4). Mântuirea lui Dumnezeu este o lucrare completă și ea se va desăvârși
până la momentul revenirii lui Cristos în glorie (vezi Filip. 1:6).
- De fapt, credința în Evanghelia lui Cristos nu este doar dată
credinciosului de Dumnezeu prin harul Lui (vezi Efes. 2:8-9); ea generează
chiar o viață de credință (duce la credință) în cel credincios, ca el să
persevereze în ea până la capăt (vezi Rom. 1:17; Evr. 10:35-39). Când
apostolul Pavel ne îndeamnă să ducem „până la capăt mântuirea noastră, cu
frică și cutremur” (vezi Filip. 2:13-14), el are în vedere faptul că
mântuirea nu înseamnă doar un aspect (iertare de păcate), ci are în vedere
întreaga lucrare a harului lui Dumnezeu în noi, până la sfârșitul vieții
noastre și, de aceea, noi trebuie să perseverăm în credință până la sfârșit.
- A oferit abilitate, prin Duhul Sfânt, profeților din vechime, de a vedea
lucrarea mântuirii în Cristos, Domnul (1 Pet. 1:10-12). Aceeași abilitate
este rezervată și credincioșilor de astăzi prin Duhul Sfânt, de a crede
lucrurile care în prezent sunt nevăzute și doar nădăjduite (Evr. 11:1).
Concluzii
Privind în 2 Petru 1:1-11 vom descoperi întregul tablou a ceea ce înseamnă
umblarea prin credință. „Prin dreptatea Dumnezeului și Mântuitorului nostru
Isus Cristos” (v. 1) noi am căpătat o credință de mare preț. Această
credință mântuitoare este vie și puternică prin cunoașterea Celui care ne
este Mântuitor, Domnul Isus Cristos – Cristos, Domnul este de fapt obiectul
credinței noastre, sursa ei (v. 3-4). Ea, credința mântuitoare, ne asigură
curățirea și eliberarea de stricăciunea poftelor care este în lume și tot ce
privește viața și evlavia, pentru ca astfel să devenim părtași firii
dumnezeiești (v. 3-4). Mai mult, credința mântuitoare ne oferă motivația și
puterea duhovnicească de a umbla întreaga viață prin credință, făcându-ne
capabili de a uni cu credința noastră fapta, cu fapta cunoștința, și astfel
de a dezvolta în noi toate virtuțile creștine prin care devenim asemenea lui
Cristos (v. 5-7). Și astfel, credința mântuitoare ajunge în noi desăvârșită
prin aceea că ne oferă din belșug intrare în Împărăția veșnică a Domnului și
Mântuitorului nostru Isus Cristos (v. 8-11). Iată de ce credința în Cristos
este de un mare preț, mult mai scumpă decât aurul (1 Pet. 1:7; 2 Pet. 1:1).
Și iată cum viața în Cristos poate fi definită ca o viață marcată de
credința în El de la un capăt la celălalt, de „credință care duce la
credință” (Rom. 1:17). În acest fel, se împlinește Scriptura că „cel
neprihănit va trăi prin credință” (Rom. 1:17).
Păcat,
har şi jertfă în Vechiul şi Noul Testament (partea 3)
de Ardelean Viorel
4. SEMNIFICAŢIA CUVÂNTULUI JERTFĂ ŞI DEFINIREA LUI
Jertfa este ceva care se aduce ca un dar divinităţii, pentru a primi iertare
sau pentru a îmbuna şi mulţumii zeii. Unele popoare ajungeau să aducă chiar
şi sacrificii umane[24]. La poporul evreu în cadrul Legământului se aduceau
pentru iertarea păcatelor jertfe de animale curate şi fără cusur, sau daruri
de mâncare în cadrul unui ritual religios, acestea fiind reglementate prin
Legea dată de Moise, mai precis legi ritualice, ceremoniale igienă, sociale,
care reglementau relaţiile în societate. (Levetic cap 9-6). Se pot enumera
câteva tipuri d jertfă : Arderea de tot, Jertfa de ispăşire, Jertfa pentru
păcat, Jertfa pentru vină, Jertfa de pace [25]. Aceste jertfe se aduceau în
cadrul unor sărbători, dar şi în mod ocazional. Semnificaţia acestor jertfe
era de a plăti un preţ pentru păcatul comis şi de a se face ispăşirea, în
vederea refacerii relaţiei cu Dumnezeu. Cel care a făcut păcatul punea mâna
pe fruntea animalului, în mod simbolic se făcea transferul de păcat şi
preotul sacrifica animalul. De asemenea la sărbători poporul nu avea voie să
vină cu mâna goală înaintea Domnului. (Exod 23:15). Obligaţia de a aduce
jertfă era comună atât evreului de rând preotului cât şi împăratului.[26]
Popoarele păgâne au deformat şi de mult tiparele de închinare idolatră încât
au ajuns să se închine dracilor care se mascau în spatele diferitelor
zeităţi ( Exod 7: 8-13,1Corinteni 10:20). Un cuvânt foarte apropiat sinonim
cu acela de ispăşire este „ιταρος” care în greacă însemnă a suferii din
cauza unei greşeli şi a răscumpăra o suferinţă.[27]
a. TERMINOLOGIE.
În Vechiul Testament nu avem un cuvânt general pentru jertfă cu excepţia
cuvântului „qrb, qorbăn” limitat la scrierile levitice, redat ca şi „
corban” în Noul Testament. Scrierile se refereau la modul în care s aducea
jertfa „zebah” sau la ce anume este înjunghiat „ zabah”.[28] În perioada
tribală primele jertfe care au fost menţionate au fost daruri de mâncare şi
se numeau „ mihnă”, aduse de Cain şi Abel. Jertfa adusă de Noe cu prima
referire la altar a fost arderea de tot, tradusă şi prin „olă”, sau ceva
care se ridica în sus.[29] Alte cuvinte sunt „ asam”, care însemnă jertfă
pentru vină, sau „ hata’t” ce însemnă jertfă pentru păcat, în ambele cazuri
fiind vizat scopul lor. După modul în care erau consumate ele puteau fi „
olă” ce însemna arsă de tot, „ zebah” în care carnea era consumată numai de
preoţi şi închinători şi „hatta’t, asam”, care era consumată numai de
preoţi. Termenul de „corban” includea de asemenea toate tipurile de jertfă
ce nu aveau sânge, în care se includeau darurile de mâncare, sau primele
roade, sub denumirea de „sitbikkărâm”.[30]
În Noul Testament cuvintele sunt folosite în limba greacă : thysia, doron,
prosphore, şi alte cuvinte înrudite cu ele. „Thisia” era cuvântul folosit
pentru darul de mâncare, „ ”holokautoma, folosit pentru arderea de tot, şi
„thyminas” care înseamnă tămâie. Avem şi cuvântul „ spendo” ce înseamnă a fi
turnat ca jertfă de băutură.[31] Aceste cuvinte au fost adoptate de LXX
împreună cu alţi termeni. Epistola către Evrei conţine cea mai completă
tratare a jertfelor din Vechiul Testament.[32] Jertfele din 1 Petru sunt
înlocuitorul rânduielilor trupeşti şi apar frecvent în Romani, Filipeni,
Evrei şi Apocalipsa.[33] Există o serie de termeni pentru păcat care
însoţeau ritualul de jertfă pentru a arăta gradul lor, arătate anterior. În
Noul Testament Isus Hristos este prezentat ca şi Miel de Jertfă. (Evrei 9:
11-15).
b. PERIOADE, ORDINE CRONOLOGICĂ, SCOPUL JERTFELOR.
În perioada patriarhală prima jertfă este menţionată în Geneza 4: 3-4 adusă
de Cain şi Abel şi ne comunică ascultarea se care a dat dovadă Abel, aducând
o jertfă de sânge înaintea Domnului, cu o inimă curată. Îl găsim în Evrei
11: 4, în postura de erou al credinţei. Noe aduce o jertfă Domnului (Geneza
8:20) cu referinţă la altar şi Legământ. Nu avem referinţă la mese de
părtăşie.[34] În Geneza 22: 9-13 Avram este pus la încercare, i se cere
să-şi aducă fiul, pe Isac ca jertfă, zideşte un altar Domnului, şi este gata
să o facă, dar este oprit de îngerul Domnului şi aduce ca jertfă un berbec.
Isac este prototipul Jertfei Lui Hristos care urma să vină şi arată modul în
care Dumnezeu avea să rezolve păcatele omenirii prin jertfirea Fiului Său.
şi Iov aflat în perioada patriarhală aduce arderi de tot pentru fii lui,
după fiecare ospăţ şi ne comunică teama şi respectul pe care Iov îl avea
faţă de Dumnezeu ( Iov 1:5).
În perioada Exodului când încă poporul Israel nu era naţiune, Dumnezeu
comunică felul în care trebuiau să fie aduse jertfele (Cartea Levetic).
Moise şi Aron aduc jertfe şi arderi de tot (Levetic 9:22-24). Focul din cer
care mistuie arderile de tot ne comunică acordul lui Dumnezeu i faptul că
jertfele erau primite.
O altă perioadă neagră din istoria poporului evreu în Judecători, iar cele
mai importante jertfe erau acelea de paşte şi de aducere aminte a
Legământului. Se mai aduceau jertfe în perioada de în care se produceau
dezastre naturale sau în vreme de război (Judecători 20:26, 1Samuel7:9),
care reflectau pocăinţa poporului. De asemenea momentele de sfinţire sau
inaugurare erau marcate de aducerea de jertfe Domnului. (1 Samuel
11:15).[35]
O altă perioadă importantă este perioada monarhiei. Dar şi aducerea de
jertfă în mod necospunzător nu este primită de Domnul. Saul aduce jertfe de
mulţumire şi arderile de tot în locul prorocului Samuel (1 Samuel 13:9-13).
A fost o jertfă d neascultare care l-a costat împărăţia. David est mai lucid
când aduce jertfă pentru păcatului lui (1 Conici 21: 24-26). După
numărătoarea poporului şi urgiile abătute asupra poporului David cumpără
aria lui Ornan. El înţelege faptul că jertfa lui trebuie să îl coste. El a
adus arderi de tot şi jertfă de mulţumire. Prin focul din cer pogorât asupra
altarului David a înţeles că Dumnezeu l-a iertat. În timpul lui Solomon (1
Împăraţi 8:22-26), cu ocazia inaugurării Templului se aduc ca jertfă un mare
număr de animale. Mulţimea jertfelor aduse ( 22000 de boi, 12000 de oi, )
este un număr semnificativ prin care poporul aduce mulţumiri Domnului care
făcuse mult bine. Altfel stau lucrurile după ruperea Împărăţiei (931 B.C.),
păşind prin istorie când Ilie se confruntă cu împăratul Ahab, după o foamete
de trei ani. Proroci lui Bal se confruntă cu Ilie şi cu Dumnezeu (1 Regi 18:
25-40). Prin focul din cer Dumnezeu se descopere ca viu şi puternic. Istoria
curge mai departe şi Dumnezeu prin prorocul Isaia, comunică poporului faptul
că nu doreşte jertfe şi sărbători ci pocăinţă (Isaia 1:11). De asemenea tot
în Isaia 53, prorocul îl vede pe Romul Domnului care suferă de fapt pe Isus
Hristos, într-o viziune mult mai clară a episodului Crucii din Istoria
Răscumpărării. Cele două Împărăţii cad în robie (Regatul de Nord în 722
B.C., şi Regatul de Sud în 587), iar o parte din poporul care era în Babilon
se repatriază în 3 valuri după 70 de ani.
În perioada post exilică referiri la altar jertfă şi arderea de tot le găsim
în Ezra 3:3 şi erau jertfe de pocăinţă. La sfinţirea celui de al doilea
Templu poporul aduce jertfe de ispăşire pentru tot Israelul. (Ezra 6:17).
Conceptul de Jertfă apare şi în cărţile poetice şi de înţelepciune ( Psalmul
40:6), dar dincolo de jertfă este evidenţiată ideea de ascultare. Psalmul
50:14, ne învaţă loialitatea lui Dumnezeu prin jertfă. Prin Psalmul 106:
35-39, Dumnezeu ne spune că sacrificiile umane sunt o urâciune înaintea Lui
şi evreii spurcă ţara promisă prin închinarea la idoli străini. Ideea se
continuă în Proverbe 15:8, în care jertfa celor răi este o scârbă înaintea
Domnului. În Osea 6:6, un alt proroc al Domnului ni se spune faptul că
bunătatea şi cunoştinţa de Dumnezeu sunt mai de dorit decât jertfele şi
arderile de tot.
Note de subsol:
[24] Dicţionarul Explicativ al Limbii Române pag 479
[25] Călătorie prin Vechiul Testament de S. H Schultz pag 89-92
[26] Călătorie prin Vechiul Testament de S. H Schultz pag 193
[27] Dicţionarul Explicativ al Limbii Române pag 443
[28] Dicţionar Biblic pag 708
[29] Dicţionar Biblic pag 708
[30] Dicţionar Biblic pag 708
[31] Dicţionar Biblic pag 708
[32] Dicţionar Biblic pag 716
[33] Dicţionar Biblic pag 716
[34] Dicţionar Biblic pag 708
[35] Dicţionar Biblic pag 708
Foloseste formularul de mai sus
pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email.
Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si
abonarea este absolut Gratuita!
Pe pagina de
Teologie Sistematică
puteţi găsi o serie de
articole la subiectele doctrinare
despre:
HRISTOLOGIE
(doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
PNEUMATOLOGIE
(doctrina despre Duhul Sfânt şi
alte duhuri)
ANTROPOLOGIE
(doctrina despre om, aşa cum a
fost creat el)
HAMARTIOLOGIE
(doctrina despre păcat)
SOTERIOLOGIE
(doctrina despre mântuire)
BIBLIOLOGIE
(doctrina despre Biblie)
COSMOLOGIE
(doctrina despre creaţie şi istorie)
ECLESIOLOGIE
(doctrina despre trupul lui Hristos -
Biserica)
ESCATOLOGIE
(doctrina despre lucrurile viitoare -
sfârşitul)