Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Teologie
 

 

 

Cuprins Publicaţie
Nostra Aetate
Apologetica
Teologie
Exegetica
Viaţa Creştină
Istorie
Pastorala
Misiunea Azi
Site-uri Baptiste
Media

 

 


Pagina de Teologie

 

Manual de Teologie

 de John Leadley Dagg, D. D.

 

John L. Dagg

 

Doctrina care este conform evlaviei – 1 Timotei 6:3

Prefaţă

 

Acest volum este alcătuit pentru a fi folosit de către aceia care nu au timpul sau oportunitatea de a studia lucrările de teologie mai aprofundate. În pregătirea acesteia, scopul meu a fost acela de a prezenta sistemul de doctrină creştin cu concizie şi simplitate, şi de a demonstra, în fiecare punct, adevărul ei şi tendinţa sa de sfinţire a inimii. Aceia care au înclinaţia şi talentul pentru o cercetare mai aprofundată vor prefera discuţiile mult mai elaborate; dar dacă cei care sunt începători într-ale religiei vor fi ajutaţi în a determina ceea ce este adevărat, şi cum să se folosească corect aceasta, scopul final pentru care ceea ce am scris se va atinge.

 

Referitor la descrierea adevărului divin, îl putem descrie în diferite aspecte şi relaţii. Îl putem vedea ca provenind de la Dumnezeu, cu autoritate supremă; sau ca un sistem revelat de Isus Hristos, ale cărei părţi se armonizează frumos una cu alta, şi se adună în jurul doctrinei crucii, punctul central al sistemului; sau ca intrând în inima omului prin intermediul Duhului Sfânt, transformând-o după chipul lui Dumnezeu. Ultima perspectivă am elaborat-o pentru a acorda proeminenţa în aceste pagini. Principiul moral şi religios din om are nevoie de o influenţă potrivită pentru dezvoltarea şi perfecţionare lui, tocmai aceste influenţe le descoperă această carte în adevărurile prezentate aici. Adaptarea unei doctrine pentru a produce acest efect este privită ca dovadă a acestui adevăr şi a originii divine; prin urmare acesta deduce articolele de credinţă, spre o mare măsură, din exerciţiile interioare de pietate. Dar aceasta nu este singura metodă folosită pentru demonstrarea adevărului lor. Alte surse de cunoştinţe religioase au fost examinate şi în special Biblia în care adevărul lui Dumnezeu este făcut de cunoscut într-un mod direct. Pentru această carte sfântă, fiind cel mai înalt standard, ultimul apel este întotdeauna făcut; şi armonia deciziilor sale, cu deducerile din experienţa noastră interioară, este observată cu atenţie pentru confirmarea credinţei noastre. În timp ce sistemul a fost văzut ca emanând din Dumnezeu, şi ca fiind unul ce operează asupra omului, s-a acordat atenţie directă în mod exclusiv originii sale, sau a terminării sale. Convergenţa tuturor liniilor sale din cadrul gloriosului centru, crucea lui Hristos, nu a fost trecut cu vederea. Cititorul va descoperi în aceste pagini, sper eu, dovada că doctrina crucii este doctrina potrivită cu evlavia.

 

Nu a fost intenţia proiectului meu de a-l călăuzi pe cercetătorul umil într-o religie ţepoasă a unei teologii polemice. Pentru a evita tot ceea ce a fost subiectul controversei, a fost pur şi simplu imposibil, căci fiecare parte a adevărului divin a fost atacat. Însă a fost parte a planului meu acela de a ne continua cursul nostru de investigaţie, afectat fiind de cât mai puţine posibile conflicte ale controversaţilor religioşi, şi de a nu cunoaşte nici o controversă, ci prin necredinţa propriilor noastre inimi. Întrebările care sunt în modul cel mai sigur nedumerirea sinceră a cercetătorilor au fost examinate; şi dacă acestea nu au fost în întregime elucidate, şi răspunse în întregime, sper ca ei să fi fost atât de dispuşi încât să-şi pună mintea la odihnă, răspunzând în mod paşnic la adevărul clar revelat, şi să aştepte cu răbdare lumina eternităţii care să risipească toată întunecimea care mai rămâne.

 

În religie, oamenii par să fie legaţi de ceea ce este dificil şi obscur; probabil că acolo ei îşi găsesc scăparea din lumina tulburătoare a adevărului clar revelat. Chiar şi cei ce sunt începători, lăsând subiectele care sunt simple, plonjează în investigaţii adânci şi raţionamente neînţelese, pe care teologul îndemânatic crede că ar fi mai înţelept dacă s-ar evita. De aici apare o necesitate de a reaminti în mod frecvent cercetătorului că există subiecte care se extind dincolo de limitele viziunii sale; şi că în trudirea de a le explora mai adânc decât este acesta călăuzit prin revelaţie, el se află în pericolul de a înţelege greşit ipoteza şi de a ajunge la deducţii de raţionament eronat faţă de adevărul lui Dumnezeu. Ipoteza poate fi pe drept admisă pentru eliminarea obiecţiilor, dacă se ţine cont că este vorba doar de ipoteză; şi raţionamentul neînţeles trebuie permis, atunci când este nevoie de acesta pentru a putea intra în labirintul său, în scopul descurcării acelora care s-au pierdut în el; dar, pentru dovada directă a tuturor articolelor de credinţă, această carte se bazează pe declaraţiile exprimate ale cuvântului lui Dumnezeu, sau pe deduceri asemănătoare cu cele ce sunt adaptate de minţile simple şi practice.

 

Şi oricine ar dori să vadă o istorie a opiniilor religioase, pe acestea nu le va găsi în această carte. Religia este o treabă dintre fiecare om şi Dumnezeul său; şi fiecare om ar trebui să caute să cunoască adevărul pentru sine, fie că este vorba de opiniile altora în ceea ce priveşte acest lucru. A fost scopul meu de a călăuzi mintea cititorului direct spre sursele de cunoaştere religioasă, şi de a-l incita să investigheze pentru sine, fără a lua în considerare autoritatea umană. El poate învăţa, din ajutorul pe care i-l ofer, care sunt părerile mele, însă voi prezenta aici şi avertizarea, odată pentru totdeauna, de a nu adopta nici o opinie pe care o dezvolt eu, mai departe de ceea ce este aşa de bine susţinut de cuvântul lui Dumnezeu. Dacă i-aşi fi dorit să-şi pună credinţa în autoritatea umană, ar fi trebuit să aduc dovada citatelor de la scriitori celebrii pentru a-mi sprijini opiniile mele, însă nu am ales să fac astfel. Este dorinţa mea ca cititorul să vadă, în doctrina prezentată aici, în ceea ce priveşte autoritatea umană, nimic mai mult decât simpla opinie a unui vierme supus greşelilor; însă atâta timp cât aceasta este susţinută de cuvântul lui Dumnezeu, acesta ar trebui să-l primească ca adevărul lui Dumnezeu.

 

Acest volum nu conţine nimic referitor la lucrurile exterioare religiei. Forma de evlavie este importantă ca de altfel şi puterea sa, şi doctrina din evlavie este o parte componentă a sistemului creştin, ceea ce nu am putut include în lucrarea de faţă.

 

Dacă această umilă încercare de a fi un beneficiu pentru alţii va fi fără de succes, aceasta nu a fost însă nefolositoare mie însumi. În prospectul apropiat al eternităţii, am găsit de bine să examinez din nou fundamentul pe care stă credinţa mea. Dacă examinarea acestor pagini oferă cât mai multă plăcere şi beneficiu cititorului, la fel cum pregătirea lor a fost pentru scriitor, putem găsi un motiv de a ne bucura împreună în lumea viitoare, pentru ca prietenii creştini să beneficieze de acest serviciu spre cauza Răscumpărătorului.

 

CAPITOLUL I

 

OBLIGAŢIA

 

Studiul adevărului religios trebuie întreprins şi efectuat dintr-un sens al datoriei, şi cu o direcţie de îmbunătăţire a inimii. Atunci când este învăţat, acesta nu ar trebui pus pe raft, ca un obiect de speculaţie, ci ar trebui să fie depozitat în adâncul inimii, unde ar trebui să se simtă puterea sa sfinţitoare. A studia teologia, pentru scopul satisfacerii curiozităţii, sau pentru pregătirea pentru o profesie, este un abuz şi o profanare a ceea ce ar trebui privit ca prea sfânt. A învăţa lucruri referitoare la Dumnezeu, doar de dragul amuzamentului, sau a avantajului secular, sau spre a satisface simpla dragoste de cunoaştere, înseamnă a-L trata pe Cel Prea Înalt cu sfidare.

 

Interesele noastre externe sunt implicate în subiectul religiei şi ar trebui să o studiem luând în considerare aceste interese. Un fermier ar trebui să studieze agricultura luând în considerare creşterea recoltei sale; dar dacă, în schimbul acesteia el se oboseşte în a descoperi cum plantele îşi propagă asemănarea lor şi despre cum feluritele soluri au produs iniţial, peste terenurile sale vor fi revărsate buruieni şi spini iar hambarele sale vor fi goale. La fel de neprofitabil va fi acel studiu al doctrinei religioase care este doar cu simplul scopul de speculaţie. Este ca şi când hrana necesară susţinerii trupului, în loc ca ea să fie mâncată şi digerată, ar fi pusă într-o asemenea ordine doar ca să satisfacă privirea. În acest caz, trupul va pierii cu siguranţă de foame; şi cu egală certitudine va înfometa sufletul dacă acesta nu este hrănit cu adevărul divin.

 

Când doctrina religioasă este privită doar ca obiect de speculaţie, mintea nu este satisfăcută cu adevărul simplu aşa cum este acesta în Isus, ci rătăceşte după întrebări nefolositoare şi se încurcă în dificultăţi, din care nu se mai poate scoate singur. De aici se naşte şi scepticismul în mulţi. Adevărul, care ar trebui să sfinţească şi să mântuiască sufletul, ei îl resping voit, deoarece acesta nu le va satisface toată curiozitatea lor şi să rezolve toate perplexităţile lor. Ei acţionează aşa cum ar trebui să facă un administrator, care ar trebui să respingă întreaga ştiinţă a agriculturii şi să refuze să cultive terenurile sale deoarece există multe taine în creşterea plantelor, pe care nu şi le poate explica.

 

Dacă pornim în cercetarea noastră a adevărului religios dintr-un sens al datoriei şi cu scopul de a face cea mai bună folosinţă posibilă din aceasta, putem spera la succes. Domnul ne va binecuvânta eforturile, căci El a promis „Dacă va face cineva voia Lui, va cunoaşte despre această doctrină”1. Pe măsură ce avansăm, vom descoperi că aceasta este necesară pentru orice scop practic; iar sensul datoriei, sub care purcedem, nu ne va duce dincolo de acest punct.

 

Sensul obligaţiei religioase care ne îndeamnă să căutăm cunoştinţa adevărului, deşi este trecută cu vederea de o mare parte a omenirii, aparţine constituţiei naturii umane. Omul a fost original proiectat pentru religie, la fel cum ochiul a fost făcut pentru scopul vederii. Ar fi avantajos să luăm bine în considerare acest fapt, la începutul cercetărilor noastre. Vom simţi mai apoi că înaintăm conform celor mai bune impuneri ale naturii umane.

 

Părţile variate ale lumi în care locuim sunt în mod admirabil adaptate reciproc. Multe dintre aceste adaptări se prezintă pe sine pentru observarea noastră neglijentă; şi dacă le căutăm cu sârguinţă, acestea se multiplică în văzul nostru. Sămânţa cade pe pământ din tulpina părinte, ca un bob de nisip; însă spre deosebire de nisip, aceasta conţine în dimensiunile sale minuscule o minunată provizie pentru producerea unei viitoare plante. Provizia, totuşi, s-ar dovedi a fi nefolositoare dacă aceasta nu găsea un sol adaptat pentru a oferi hrană tânărului germen. Umezeala este de asemenea necesară: şi vaporii, care se ridică dintr-o mare depărtată, sunt purtaţi spre acel loc de vânt, şi, condensaţi în atmosferă, se coboară în ploaia fertilizatoare. Însă toate aceste adaptări sunt insuficiente dacă nu se oferă căldură, şi, pentru a completa procesul, soarele de la o distanţă de 95 de milioane de mile depărtare, îşi trimite razele sale însufleţitoare. Astfel de complicaţii de aranjamente abundă în toate lucrările naturii.

 

Scopurile ce le realizează aceste adaptări sunt perfect de evidente. În plante şi animale, acestea oferă viaţa individului şi continuitatea speciilor. Plantele sunt adaptate pentru a deveni hrană pentru animale; şi plantele şi animalele oferă beneficii importante omului. Dar omul, de asemenea, are şi el adaptările sale, şi din această consideraţie, locul său potrivit în marele sistem al universului poate fi dedus.

 

Ca şi alte animale, omul este constituit în aşa fel încât acesta are nevoie de provizie pentru continuitatea vieţii sale şi a rasei. Dacă nu existau în constituţia sa indicaţii mai înalte, el ar fi putut mânca sau bea ca şi alte animale; indulgenţa înclinaţiilor şi a poftelor sale de mâncare naturale ar putea fi sfârşitul cel mai înalt al fiinţei sale. Dar, ca fiinţele umane să se brutalizeze între ele la un aşa nivel, aceasta este o degradare manifestată a naturilor lor. Ele posedă înzestrări, care, aşa cum simte fiecare, li se potrivesc pentru scopuri mult mai nobile.

 

Puterile intelectuale înalte din om au nevoie de un exerciţiu adecvat. Cunoştinţa lui nu este limitată de obiectele apropiate, şi nici de acele relaţii şi proprietăţi de lucruri ce sunt percepute de simţuri; raţiunea sa indică spre relaţii îndepărtate şi urmează lanţul cauzei şi efectului prin lungi succesiuni. Din momentul prezent el priveşte prin istoria trecutului şi leagă evenimentele în ordinea lor potrivită de dependenţă. Prin cunoştinţa lui despre trecut el este capabil să anticipeze şi să se pregătească pentru viitor. În cauzele existente acum, el poate descoperi efectele care vor fi dezvoltate ulterior. Astfel de înzestrări sunt în acord cu opinia că el este o fiinţă nemuritoare, şi că viaţa prezentă tranzitorie este pregătitoare pentru o alta care nu va pieri niciodată; însă ei, prin nici un fel posibil, nu sunt de acord cu presupunerea că el moare ca un animal. Nimeni nu îşi imaginează că boul, sau asinul, este preocupat cu întrebarea dacă pe el îl aşteaptă o nemurire, pentru care ar trebui să se pregătească; dar ideea unei stări viitoare a avut un loc în mintea umană în toate erele şi în sub toate formele de religie. Albina şi furnica strâng pentru iarna care se apropie; şi iarna, pentru care ele se pregătesc după instinctele lor, vine peste ele. Dacă viaţa viitoare, pe care oamenii au căutat-o în mod aşa de general, pe care minţile lor sunt aşa de pregătite să o aştepte, şi pentru care mulţi s-au străduit să se pregătească, cu grijă continuă, nu ar trebui să se realizeze niciodată, caz ce va încălca toată analogia şi ar fi în dezacord cu armonia naturii universale.

 

Mintea umană este corespunzătoare pentru progresul continuu din cunoaştere şi, prin urmare, pentru o stare de nemurire. Această adaptare include o nesăţioasă dorinţă de cunoaştere şi o abilitatea de a o câştiga. Puiul micuţ, cu puţine ore după ce a părăsit coaja de ou în care îşi începea plăpânda sa existenţă, este capabil să-şi selecteze hrana, să se aventureze în căutarea ei şi să se întoarcă sub aripa mamei sale pentru protecţie. Omul este născut în lume, cel mai neajutorat dintre animale. Săptămâni incomode trec înainte ca dezvoltarea puterii intelectului său să înceapă să apară. Progresul este lent, şi multe luni de progres gradat trec înainte ca el să devină egal în abilitatea de a se auto-apăra, faţă de multe alte creaturi care au trăit câteva ore. Aceste animale, totuşi, se opresc la un punct despre care se poate spune că nu trec niciodată. Păsările din prezent îşi construiesc cuiburile la fel cum o făceau şi acum 5000 de ani în urmă; şi aranjamentele sociale admirabile descoperite între albine şi furnici nu au trecut prin nici un fel de progrese. Dar în nici un punct, în nici o linie, nu este mărginit progresul minţii umane. Deşi acum suntem familiari cu marele îmbunătăţiri care s-au făcut în domeniul artelor şi al ştiinţelor, noi le contemplăm cu admiraţie şi uimire; simţim că o carieră nemărginită este deschisă înaintea intelectului omului, invitându-l spre acele eforturi pe care el se simte îndemnat să le facă. Dar în ceea ce priveşte fiecare individ al rasei, vastele câmpuri de cunoştinţă se deschid înaintea lui în zadar, puterea lui de a le explora există în zadar, şi dorinţa de a le cerceta arde în zadar în pieptul său, în viaţa prezentă, care zboară ca suveica unui ţesător, aceasta este singura oportunitate acordată, dacă toate speranţele şi aspiraţiile sale nu vor fi îngropate pentru totdeauna în mormânt.

 

Aptitudinile morale cu care este înzestrat omul îl adaptează spre o stare de supunere faţă de guvernământul moral. Minţile noastre sunt în aşa fel constituite încât noi suntem capabili de a percepe o calitate morală din acţiuni şi să le aprobăm sau să le dezaprobăm. O conştiinţă care a făcut ceea ce este drept ne permite să avem una dintre cele mai mari plăceri; iar chinul remuşcării pentru faptele rele este la fel de intolerabil ca orice suferinţă faţă de care este susceptibil inima omului. Conştiinţa noastră exercită o guvernare morală în interiorul nostru şi ne recompensează sau ne pedepseşte pentru acţiunile făcute conform caracterului lor moral. O mare parte a fericirii noastre depinde de aprobarea acelora cu care ne asociem noi. De aici, descoperim guvernarea morală atât în afară cât şi în interior; şi la fiecare punct din relaţiile noastre cu fiinţele inteligente, îi simţim restricţiile sale. Unde sunt marginile acestei guvernări morale? Trebuie ca aceasta să fie atât de extinsă pe cât sunt relaţiile noastre cu fiinţele morale şi atât de trainică pe cât este existenţa noastră.

 

Că oamenii sunt nemuritori şi sub o guvernare morală, prin care starea lor viitoare va fi făcută ori mizerabilă ori fericită, după comportamentul lor din viaţa prezentă, sunt adevăruri fundamentale ale religiei. Omul este un animal religios, pentru că o convingere a nemuririi sale şi o aşteptare a hotărârii judecătoreşti viitoare îşi găsesc aşa de repede loc în mintea sa. Nimeni nu îşi imaginează că astfel de gânduri nu au fost vreodată distrate pentru un moment, de oricare dintre nenumăratele animale brutale care au umblat pe pământ. Însă în rasa umană, astfel de gânduri au fost predominante în toate naţiunile şi erele; s-au amestecat cu cugetările celor învăţaţi şi ale celor neînvăţaţi, cei înţelepţi şi cei neînţelepţi; şi s-au amestecat complet cu istoria omenirii.

 

Consideraţiile care au fost prezentate stabilesc revendicarea adevărului religios pentru cel mai înalt respect şi cea mai profundă cercetare a noastră. Cel care neglijează pretenţiile sale acţionează contrar propriei sale naturi şi se degradează pe sine până la nivelul fiarei care piere. Că oamenii se degradează pe sine este un fapt pe care perspectivele corecte ale adevărului religios nu le poate trece cu vederea: „Boul îşi ştie stăpânul, şi asinul patul stăpânului său; dar Israel nu ştie, poporul meu nu îl ia în considerare”2. Aceasta este o slavă şi o excelenţă specifică revelaţiei creştine, ca aceasta să fie adaptată acestei condiţii decăzute a omenirii, şi că aceasta are puterea de a efectua o restaurare. Ea este medicament pentru cel bolnav, precum şi hrană pentru cei sănătoşi. Un apetit sănătos cere hrană, şi atunci când este primită hrana, ea administrează alimentaţia de care este nevoie; astfel că între stomacul sănătos şi mâncarea hrănitoare adaptarea este reciprocă. Însă în timpul bolii stomacul nu e dispus faţă de mâncare, şi respinge medicamentul de care este nevoie pentru a respinge remediul: totuşi rămâne adaptarea medicamentului pentru condiţia omului bolnav. La fel este şi cu evanghelia lui Hristos. Deşi este respinsă de oameni, ea este „vrednică de toată acceptarea”, deoarece ea este un remediu, adaptat precis pentru starea noastră decăzută. Mii şi mii de oameni au experimentat puterea sa restauratoare şi se unesc în a-i recomanda eficacitatea sa pentru mulţimile care nu doresc să o încerce.

 

În contemplarea asupra adevărurilor religiei, le-am putea observa în aspecte variate. Le putem considera ca provenind de la Dumnezeu, ca fiind demonstrate de abundenta dovadă, ca armonizându-se una cu alta, şi ca unele care conduc spre slava lui Dumnezeu. Este interesant şi instructiv să le vedem în contactul imediat cu inima umană, şi, asemenea, Duhului Sfânt, meditând asupra haosului original, aducând ordine din confuzie, insuflând lumină şi viaţă acolo unde întunericul şi moartea au domnit anterior. În exercitarea aceste noi-create puteri, apare divinitatea adevărului creştin; şi demonstrarea acestuia este cu  mult mai satisfăcătoare, deoarece este practic şi nivelat cu capacitatea tuturor.

 

În calitate de fiinţe religioase, să căutăm să înţelegem adevărurile religiei. În calitate de fiinţe nemuritoare, să ne luptăm să ne obişnuim cu doctrina de care depinde fericirea noastră veşnică. Şi să fim atenţi să nu cumva să o primim cu răceală în înţelegerea noastră, ci ca puterea sa reînnoitoare să opereze întotdeauna în inimile noastre

____________________

 

1 Ioan 7:17

2 Isaia 1:3

CAPITOLUL II

 

ANEXĂ

Originea şi Autoritatea Bibliei

 I. ORIGINEA

 

Noi suntem fiinţe raţionale şi tot atât de natural este pentru noi şi dorinţa de cunoaştere. În copilăria timpurie, în timp ce fiecare obiect vine în atenţia noastră, ne întrebăm, cine l-a făcut; şi pe măsură ce avansăm în ani, aceeaşi curiozitate indiscretă ne însoţeşte, şi ne instigă la a cerceta sursele de cunoştinţă care ni se deschid înaintea noastră. Animalele pot privi cu indiferenţă la lucrările lui Dumnezeu şi să calce în picioare producţiile ingeniozităţii umane, fără a mai cerceta originea lor; însă omul raţional nu poate acţiona astfel fără a viola principiile primordiale ale naturii lor. Printre obiectele care au ocupat un spaţiu mare din cadrul gândirii umane, şi care revendică consideraţia noastră, BIBLIA iese în evidenţă. Antichitatea sa, veneraţia în care a fost ţinută ea şi continuă să fie astfel ţinută de către o mare parte a omenirii, şi influenţa pe care a manifestat-o aceasta a exercitat asupra comportamentului şi a fericirii lor, sunt suficiente, dacă nu chiar trezesc emoţii mai înalte, cel puţin să atragă curiozitatea noastră, şi să agite o dorinţă de a cunoaşte originea şi caracterul ei adevărat.

 

Noi suntem fiinţe morale. Biblia vine la noi ca regulă de conduită. Revendicarea care este ridicată pentru aceasta este, că ea are cele mai înalte standarde morale, care nu admite nici un apel aparte de deciziile sale. Suntem, prin urmare, sub cele mai puternice de a examina fundamentul acestei revendicări.

 

Suntem, dacă Biblia e adevărată, fiinţe nemuritoare. Filozofii păgâni au presupus că omul poate fi nemuritor, iar cei necredincioşi au pretins că cred aceasta; dar, dacă excludem Biblia, nu avem nici un mijloc de cunoaştere sigură despre acest punct. Cu toate acestea ea este ceva de ordinul importanţei celei mai mari. Dacă suntem nemuritori, avem interese dincolo de mormântul care transcende în mod infinit toate interesele noastre din viaţa prezentă. Ce prostie, deci, este aceasta, să respingem singura sursă de informaţie despre acest subiect de moment! Pe lângă toate acestea dacă avem astfel de interese într-o lume viitoare, nu avem nici un mijloc de cunoaştere cum să le asigurăm, decât din Biblie. Să aruncăm de la noi această carte, şi să ne încredem în presupunerile deşarte, pe întrebările în care suntem implicaţi cu toţi? Aceasta ar fi o nebunie şi o prostie.

 

Să ne interesăm deci de unde a venit Biblia? Vine din cer, sau de la oameni? Dacă este de la oameni, este ea lucrarea unor oameni buni, sau a unor oameni răi?

 

Dacă oamenii rai au fost autorii Bibliei, atunci ei ar fi făcut-o după asemănarea lor. Dacă a fost făcută să le fie lor pe plac, i-ar fi încântat şi pe alţi oameni de caracter asemănător. Însă aceasta nu este o carte în care oamenii răi să se delecteze. Preceptele sale sunt prea sfinte, doctrinele sale prea curate, condamnările sale împotriva oricărui fel de fărădelege sunt prea teribile. Ea nu este deloc scrisă pentru gustul unor astfel de oameni. Există oameni care apreciază Biblia, unii care meditează asupra paginilor ei cu încântare, care fac recurs la ea în toate nedumeririle şi durerile lor, care caută sfatul ei pentru a-i călăuzi şi instrucţiunile sale pentru a-i face înţelepţi, care stimează cuvintele sale mai mult decât aurul, şi se hrănesc din ele ca şi când ar fi cea mai dulce hrană a lor. Dar cine sunt aceşti oameni? Ei sunt cei care detestă toată înşelătoria şi falsitatea, şi pe care această carte i-a transformat, din oameni ai nelegiuirii şi ai viciilor în oameni ai sfinţeniei şi purităţii. Este imposibil, deci, ca Bible să fi fost lucrarea oamenilor răi.

 

Mai rămâne că Biblia este ori din cer ori de la oameni buni. Un pârâu curat nu poate ieşi dintr-o fântână murdară. Dacă aceasta este de la oameni buni, ei nu ne-ar înşela în mod voit. Să privim, deci, la relatarea dată de ei despre originea ei: „Toată Scriptura este dată prin inspiraţie de la Dumnezeu.”1 „Lucrurile pe care vi le scriu sunt porunci din partea Domnului.”2 „Şi avem cuvântul proorociei făcut şi mai tare; la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre. Fiindcă mai întâi de toate, să ştiţi că nici o proorocie din Scriptură nu se tâlcuieşte singură. Căci nici o proorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt.”3

 

Se poate obiecta, probabil, în ceea ce priveşte folosirea acestor citate, că noi permitem ca Biblia să vorbească pentru sine, însă aceasta nu este o procedură unică. Dacă un străin trecea prin vecinătatea noastră, şi dacă noi am fi dorit să aflăm de unde a venit aceste, nu ar fi ceva natural să propunem cercetarea acestui om. Dacă puteam observa din partea lui note de onestitate şi de simplicitate de caracter, şi dacă, după observarea noastră foarte atentă, ar fi apărut că el nu are nici un scop rău de realizat, şi nici un interes de promovat pentru a ne înşela, ar trebui să ne bazăm pe informaţia pe care o derivăm de la el. Ca acest străin este şi Biblia; şi de ce să nu ne bazăm pe mărturia ei referitoare la sine? Ba mai mult, ea nu este un străin. Deşi revendică originea cerească, aceasta a stat de mult timp pe pământ, a trecut printre noi, fiind o companie familiară. Am fost obişnuiţi să-i auzim cuvintele şi le cunoaştem că au fost încercate cu fiecare suspiciune şi cu fiecare cercetare atentă, şi nici o falsitate nu s-a detectat. Ba mai mult, ea a fost printre noi ca un învăţător al adevărului şi a sincerităţii; şi adevărul şi sinceritatea au fost din belşug la fel cum şi învăţăturile sale au fost ţinute în seamă. Bătrânii înşelători s-au zbârcit din sinceritatea ei şi au tremurat la ameninţările sale; tinerii au fost învăţaţi de ea să scoată afară toată minciuna şi ipocrizia. Oare poate fi Biblia un înşelător şi un impostor? Imposibil! Ea trebuie să fie ceea ce revendică a fi, o carte din cer – Cartea lui Dumnezeu.

 

Adevărul că Biblia este de la Dumnezeu nu este mărturisit de oamenii inspiraţi care au scris-o, ci este stabilit de multe alte dovezi decisive, pe unele dintre ele le vom lua în considerare după cum urmează.

 

Originea divină a Bibliei este dovedită de CARACTERUL REVELAŢIEI pe care îl conţine aceasta.

 

Caracterul lui Dumnezeu, aşa cum este acesta prezentat în Biblie, nu poate fi de origine umană. Ştim ce fel de dumnezei fac oamenii; căci ei i-au multiplicat fără număr. Ei sculptează zeităţi din blocuri de lemn şi stancă şi li se închină lor cu adorare stupidă; dar aceasta nu este cea mai înjositoare şi mai dezgustătoare idolatrie de care sunt ei vinovaţi. Imaginaţiile lor deşarte modelează dumnezei mult mai josnici decât aceştia. Bucăţile de lemn sau din piatră pot lua forma păsărilor, a fiarelor cu patru picioare şi a târâtoarelor; însă zeităţile care îşi derivă originea din imaginaţiile oamenilor care au pasiuni şi predilecţii care sunt animalice, şi chiar mai mult decât animalice. Astfel sunt obiectele la care se închină ei cu o devoţiune aşa de harnică şi de costisitoare. Să viziteze fiecare om templele păgânilor, să le observe ceremoniile lor dezgustătoare şi să studieze caracterul dumnezeilor lor; apoi să spună dacă aceşti dumnezei şi Dumnezeul Bibliei sunt de origine comună.

 

Unii oameni care fac obiecţii pot pretinde că zeităţile la care ne-am referit sunt cele ale triburilor necivilizate. Şi ce? Au fost zeii naţiunilor cele mai civilizate mai buni decât aceştia? Care au fost divinităţile la care se închinau grecii şi romanii antici, chiar şi filozofii şi înţelepţii lor, a căror talente şi genii au fost admirate în fiecare eră? Jupiter, Optimus Maximus al lor, cel mai bun şi cel mai mare, a fost un monstru al crimei; şi Venus, Bacchus, Mercur, Marte şi restul zeităţilor, au fost tovarăşii lui potriviţi. Ei erau protectori şi exemple de nărav. Infidelul Rousseau a descris corect caracterul lor. „Aruncă-ţi ochii asupra tuturor naţiunilor lumii şi asupra tuturor istoriilor naţiunilor. În mijlocul a atâtor superstiţii inumane şi absurde, în mijlocul acelei diversităţi prodigioase de maniere şi caractere, vei descoperi pretutindeni aceleaşi principii şi distincţii de morală de bine şi rău. Păgânismul lumii antice a produs, într-adevăr, zei dezgustători, care pe pământ ar fi fost evitaţi sau pedepsiţi ca monştri, care ofereau ca imagine a fericirii supreme doar crime de a fi comise şi pasiuni de a fi îmbuibate. Dar viciul, înarmat cu această autoritate sacră, a coborât în zadar din reşedinţa eternă; acesta a găsit, în inima omului, un instinct moral de a-l respinge. Stăpânirea lui Xenocrates a fost admirată de cei care au sărbătorit desfrâurile lui Jupiter – casta Lucreţia îl adora pe infidelul Venus – cel mai îndrăzneţ roman sacrificat Fricii. El a invocat zeul care l-a detronat pe tatăl lui, şi a murit fără nici un murmur din propria sa mână. Cele mai contemplative divinităţi au fost slujite de către cei mai mari oameni. Vocea sfântă a Naturii, mai puternică decât cea a zeilor, s-a făcut auzită pe sine, respectată şi ascultată pe pământ, şi se părea că izgoneşte, de parcă ar fi fost spre detenţia cerului, vina şi vinovăţia.”4

 

Mergi acum la Panteon, şi studiază caracterul şi faptele nenumăratelor zeităţi a Romei. După ce infidelitatea a recunoscut că ei sunt monştrii, mai vicioşi decât oamenii, emanând o influenţă coruptibilă în societatea umană, invit-o să studieze caracterul lui Iehova, Dumnezeul Bibliei, un Duh, a cărui formă nu poate fi reprezentată; o Fiinţă a cărei ochi nu poate privi nelegiuirea, care este glorioasă în sfinţenie, de temut în laude, care face minuni, şi care cere să i se aducă închinare în frumuseţea sfinţeniei. Las-o să stea cu Moise în despicătura stâncii, şi să-L audă pe Dumnezeu proclamându-şi numele Său: „DOMNUL, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat.”5 Cu siguranţă că ea [Roma, n. tr.] îşi va pleca cu reverenţă capul, şi va mărturisi, aceasta este vocea lui Dumnezeu.

 

Descrierea vieţii şi a caracterului lui Hristos oferit în evanghelii nu este o ficţiune inventată de om. Introducerea Creştinismului, existenţa sa în lume, persecuţiile pe care le-a întâlnit, răspândirea sa în ciuda opoziţiei, şi influenţa pe care a exercitat-o asupra naţiunilor şi a guvernelor, sunt cu toate aşa de îmbinate cu istoria ultimilor 1800 de ani încât toată istoria s-ar îndoi dacă toate acestea ar fi fabule. Evidenţa că au existat oameni ca Alexandru şi Iulius Cezar, nu este aşa de abundentă şi de indiscutabilă  ca acel Isus Hristos care a apărut în locul şi timpul specificat în evanghelii. Descrierile vieţii sale, a suferinţelor şi a morţii, prezentate de Matei, Marcu, Luca şi Ioan, ajung la noi cu toate notele istoriei autentice. Nu se poate detecta nici un semn de fraudă în naraţiunile acestea. Simplicitatea admirabilă a scriitorilor, ingeniozitatea lor în relatarea greşelilor şi a slăbiciunilor propriilor lor caractere, vioiciunea lor în descrierea virtuţilor Stăpânului lor, şi înregistrarea lucrărilor Lui formidabile, precum şi maniera nepasionată în care ei au descris tratamentul crud pe care l-a primit El din partea criminalilor şi a prigonitorilor Lui; toate acest consideraţii pun adevărul naraţiunilor lor dincolo de orice îndoială. Adăugaţi la toate acestea şi faptul că ei aveau suficiente mijloace de a cunoaşte adevărul faptelor pe care ei le-au înregistrat; că ei au atestat sinceritatea credinţei lor în ei prin a îndura torturi şi moarte, şi că cei care au primit mărturia lor, şi care ne-au transmis-o nouă, îşi mărturisesc credinţa lor în aceasta printr-o răbdare asemănătoare. Nu există alte fapte din istoria lumii care să aibă o evidenţă aşa de puternică. Însă dacă această evidenţă poate fi respinsă, mai rămâne încă o dificultate de neînvins. Este imposibil să justifici existenţa evangheliilor bazat pe orice altă presupunere, că ele sunt ceea ce declară deschis că sunt, descrieri adevărate ale unui caracter real. Autorii erau incapabili de a exprima o astfel de ficţiune. Chiar şi oamenii de genul lui Virgil şi Homer au fost incapabili de un astfel de efort. Ei puteau descrie astfel de caractere ca cele ale lui Eneas şi Ulises, însă nu şi caracterul lui Isus Hristos. În plus, învăţătura lumii era gătită împotriva Creştinismului; şi neînvăţatului şi umilului pescar din Galileea i s-a dat sarcina de înregistrare a vieţii şi a lucrărilor lui Isus din Nazaret. Ca aceşti oameni să fi transmis erelor ce au urmat o ficţiune ca aceasta, este ceva incredibil – imposibil. Un alt citat din Rousseau va arăta influenţa copleşitoare a acestor consideraţii în mintea unui infidel: „Voi continua să vă mărturisesc, că demnitatea Scripturii mă frapează cu admiraţie, în timp ce puritatea evangheliei îşi are influenţa ei asupra inimii mele. Verificarea cuvintelor filozofilor noştri, cu toată pompa lor de dicţie – cât de meschin – cât de dispreţuitori sunt ei, comparaţi cu Scriptura! Este oare posibil, ca o carte ce este aşa de simplă şi de sublimă să fie doar lucrarea omului? Este oare posibil ca personajul sacru a cărui istorie o conţine aceasta să fie chiar un simplu om? Descoperim oare că şi-a asumat aerul unui entuziast sau al unui sectant ambiţios? Ce dulceaţă, ce puritate în maniera sa! Ce graţiozitate în prezentarea sa! Ce sublimitate în maximele sale! Ce înţelepciune profundă în discursurile sale! Ce prezenţă a minţii! Ce mai subtilitate şi ce mai adevăr în replicile sale! Cât de măreţ a ordonat asupra pasiunilor sale! Unde este omul, unde este filozoful, care are putea să trăiască şi să moară astfel, fără de slăbiciune şi ostentaţie? Să presupunem oare că Istoria Evanghelică este doar o ficţiune? Într-adevăr, prietene, aceasta nu poartă însemnele ficţiunii. Din potrivă, istoria lui Socrate, de care nimeni nu-şi permite să se îndoiască, nu este aşa de bine atestată ca cea a  lui Isus Hristos. Autorii evrei erau incapabili de stil şi erau străini de moralitatea conţinută în evanghelii; semne al cărui adevăr sunt aşa de extraordinare şi invincibile încât inventatorul ar avea un caracter mult mai surprinzător decât al eroului.”6

 

Dacă evangheliile oferă o relatare adevărată despre Isus Hristos, atunci El a fost un învăţător din cer; şi atât doctrina pe care a prezentat-o El cât şi Scripturile, la care a făcut apel adese ori ca fiind de natură autoritară divină, sunt de la Dumnezeu.

 

Metoda de mântuire descoperită în Biblie nu este un mecanism uman. Predicarea lui Hristos cel crucificat era pentru evrei o piatră de poticnire, şi pentru greci o nebunie, însă mântuirea prin Cruce este marea particularitate a evangheliei. Dacă Creştinismul era o fabulă isteţ deghizată atunci o doctrină aşa de ofensatoare pentru omenire nu ar fi devenit aşa de proeminentă în schemă. Până în această zi, oameni cu un intelect lăudabil şi cu inimă coruptă resping doctrina mântuirii prin ascultarea şi suferinţele altuia. Pentru cel smerit şi pocăit, oprimat cu un simţul al păcatului, care caută de la marginile disperări vreo metodă divină de scăpare de mânia viitoare, această doctrină este de mai multe ori bine venită; însă cei smeriţi şi umili nu sunt oamenii care să înşele lumea cu un sistem născocit de religie.

 

BINECUVÂNTĂRILE pe care Biblia le acordă omenirii îşi au originea în Binefacerea infinită.

 

Compară condiţia acelor naţiuni în care domneşte Păgânismul cu cea a naţiunilor în care există cele mai corupte forme de Creştinism, şi vei descoperi că cea din urmă este preferabilă. Instituie o altă comparaţie dintre acestea şi zonele în care predomină un Creştinism mai pur, şi în care Biblia, în loc să fie retrasă de la oamenii de rând, este deschisă spre citirea tuturor, şi vei distinge un stat mult mai bun de societate umană, acolo unde Volumul Sacru este cel mai bine cunoscut. Compară, din nou, în aceste cele mai favorizate ţări, familiile în care Biblia are cea mai mică atenţie, cu acelea în care doctrinele sale sunt respectate şi ascultate şi vei deveni sensibil în ceea ce priveşte influenţa divină care o invadează pe ultima. Dar chiar în astfel de familii ca acestea, membrii individuali diferă uneori destul de mult unul de altul. Deşi se pot închina cu toţii la acelaşi altar, şi să citească aceeaşi Biblie, unii au doar cuvântul adevărului pe buzele lor, în timp ce unii îl preţuiesc ca pe o comoară în inimile lor şi îl descoperă a fi mai dulce pentru gustul lor decât mierea şi fagurul de miere. Ce ridicare de caracter, de ce fericire pură şi neîntunecată se bucură aceştia din urmă! Luaţi, în fine, un individ din cea mai favorizată clasă şi comparaţi momentele diferite ale vieţii lui – acelea în care Biblia este cel mai puţin observata, în acelea în care el se ospătează cu adevărurile şi promisiunile ei, şi experimentează o bucurie de nedescris şi plină de slavă, în timp ce acesta primeşte cuvântul divin în inima sa; astfel vei acea o părere completă despre influenţa binecuvântată pe care o poate acorda Biblia. Ştim că soarele este o sură de lumină şi căldură, pentru că totul este întunecat şi rece atunci când razele sale sunt absente; şi lumina şi căldura se află într-o proporţie crescândă pe măsură ce ne apropiem mai mult de el. În mod precis că la fel este şi cu Biblia. De la Păgânism, rece şi întunecat, unde Biblia este necunoscută, spre sfântul din cele mai încântătoare devoţiuni ale sale, atunci când el are cea mai dulce predegustare a cerului în care se pot bucura muritorii de pe pământ; lumina adevărului care umple înţelegerea, şi căldura dragostei care străluceşte în inimă, aduc o proporţie exactă faţă de proximitatea Bibliei. Dacă soarele, care luminează lumea materială, este lucrarea unui Creator binefăcător, cu atât mai mult putem atribui aceleiaşi bunăvoinţe autoritatea Bibliei, sursa iluminării spirituale.

 

Prin compararea Bibliei cu soarele, aceasta poate fi o ocazie potrivită de a remarca faptul că ambele din aceste lumini au întunecimile lor – Biblia obscurităţile sale, şi soarele petele lui. Deistul se poate lega de una şi ateistul de alta, însă cicălelile lor sunt la fel de absurde pe cât de nefolositoare. Pentru că sunt pete în soare ar trebui oare să concludem că Dumnezeu nu l-a făcut, sau că acesta nu este o binecuvântare pentru omenire? În afară de aceasta, o astfel de concluzie nu ar fi mult mai iraţională decât aceea de a nega că Dumnezeu este autorul Bibliei, sau că Biblia este o binecuvântare lumii, doar pentru că sunt obscurităţi în paginile sale. Să presupunem că dacă se admite faptul că petele din soare cât şi obscurităţile din Biblie sunt imperfecte, atunci este oare Dumnezeu autorul a ceva în care nici o perfecţiune să nu existe? Dacă orice lucru material şi orice lucru uman ar fi marcat cu imperfecţiune, oare nu se poate glorifica Dumnezeu pe sine de lucrurile materiale şi umane? Noul Ierusalim nu are nevoie de un soare material de a-l lumina, deoarece slava lui Dumnezeu şi a Mielului este lumina sa; însă Dumnezeu a pus soarele pe cer pentru a lumina această lume de materie; şi soarele de pe firmament, cu toate că are petele sale, declară slava Stăpânului său. Aşa că Dumnezeu poate face o revelaţie despre Sine spre curatele inteligenţe ale cerului într-un limbaj lipsit de imperfecţiune umană; însă atunci când El le vorbeşte muritorilor de pe pământ, El foloseşte limbajul muritorilor; şi oricare ar fi imperfecţiunea mediului, această revelaţie a lui Dumnezeu expune slava Sa în cea mai strălucitoare lumină în care ochii umani o pot privi.

 

Pot fi socotite petele din soare şi obscurităţile din Biblie ca imperfecţiuni? Lumina soarelui este curată şi din abundenţă; şi dacă aceasta era insuficientă, deficienţa poate fi oferită atât prin lărgirea soarelui cât şi prin scoaterea petelor. Prin urmare, ar fi la fel de raţional de a ne plânge că soarele nu este mai larg precum şi că sunt pete pe discul său. În aceeaşi manieră, lumina cuvântului lui Dumnezeu este pură şi suficientă pentru a face pe oameni înţelepţi pentru mântuire; şi noi ne-am putea plânge că Biblia nu este mai largă precum şi că aceasta conţine obscurităţi. De altfel, obscurităţile Bibliei pot avea o folosinţă benefică. Dacă, aşa cum presupun unii astronauţi, petele solare sunt corpul soarelui, văzut prin despărţiturile atmosferei sale luminoase, acestea de abia pot fi considerate drept imperfecţiuni; cu atât mai mult pot fi privite în acest fel, dacă acestea sunt şuvoaie de gaz care apar în atmosfera soarelui, care se difuză pe sine pentru a deveni combustibil pentru lampa zilei. Potrivit ultimei ipoteze, petele sunt pe departe de a deveni imperfecţiuni pe cât sunt norii care întunecă uneori cerul nostru, dar care sunt bogate surse pentru fertilitatea pământului şi a grânarele pâinii noastre. Deci, unele din obscurităţile Bibliei sunt lucrurile adânci ale lui Dumnezeu văzute prin lumina revelaţiei – taina impenetrabilă a naturii divine care apare prin lumina cu care El s-a acoperit pe Sine. Alte taine sunt, în procesul timpului, disipate şi, la fel ca norii care izbucnesc, toarnă o binecuvântare. A fost un mister „ca neamurile să fie co-moştenitori şi părtaşi ai promisiunii lui Hristos prin evanghelie”; însă la vremea potrivită această taină a fost explicată, şi norul ce apărea a turnat cea mai bogată binecuvântare peste toate neamurile. Dispensaţia Vechiului Testament era întunecată, având din abundenţă umbre ale lucrurilor bune ce aveau să vină; însă din moment ce Soarele Neprihănirii a strălucit, locurile întunecate au fost iluminate şi sunt pline de învăţătură. Profeţiile au fost rostite într-un limbaj obscur, însă împlinirea lor le-a interpretat. Unele obscurităţi au dat ocazii celor necredincioşi de a schimba Biblia cu contradicţiile, însă o examinare atentă a cuvântului inspirat a slujit nu numai la respingerea schimbării prin reconcilierea discrepanţelor aparente, ci a mai şi adăugat o dovadă nouă că Scripturile au fost scrise de oameni neprefăcuţi şi sinceri, fără nici o complotare; şi există o armonie perfectă în afirmaţiile lor, chiar şi când acestea aparent sunt în dezacord. Oamenii cu intelect superior pot descoperi un exerciţiu plăcut şi profitabile al puterilor lor în investigarea acelor părţi ale Bibliei care sunt mai puţin clare, în timp ce adevărurile sale cele mai simple sunt adaptate oamenilor cu cea mai mică capacitate şi sunt suficiente pentru necesităţile lor. Aici sunt ape în care „un miel se poate bălăci”, şi în care „un elefant poate înota”. Mai există şi o altă folosinţă a obscurităţilor Bibliei. Atunci când Dumnezeu a dat o lege omenirii, El nu a dat una care să fi fost imposibil de a fi violată, cu una pe care oamenii, în calitate de agenţi liberi, să o poată încălca, şi prin aceasta să aducă ruină propriilor lor suflete. Deci, atunci când El a dat o revelaţie omenirii, El nu a dat una care nu putea fi cicălită, ci una pe care oamenii o putea cicăli, şi prin a face aceasta să atragă mânie asupra lor înşişi. Obscurităţile Bibliei slujesc pentru această folosinţă; căci însăşi Biblia declară că ea conţine „unele lucruri greu de înţeles, pe care cei ce sunt neînvăţaţi şi instabili se luptă spre propria lor distrugere”. Fie ca aceia care au ales mai degrabă să cicălească obscurităţile Bibliei, apoi să umble în lumina să, să citească această declaraţie şi să se teamă şi să tremure.

 

Revelaţiile conţinute în Biblie au atestarea MIRACOLELOR. Aceasta este o impunere simplă de bun simţ, ca Dumnezeul Atotputernic, care a creat şi guvernează lumea, să direcţioneze mişcările sale aşa cum doreşte El. El a aşezat legile Naturii şi El le poate suspenda oricând doreşte, şi să întoarcă cursul lucrurilor din canalul lor obişnuit. Este la fel de clar că nimeni în afară de Autorul Naturii nu poate efectua astfel de schimbări. Prin urmare, rezultă că miracolele, dacă sunt elaborate spre atestarea unei revelaţii care pretinde că este din Cer, pun asupra acesteia sigiliul Omnipotenţei. Persoanele care au văzut astfel de minuni făcute, s-au chibzuit bine când au spus: „Ştim că Tu eşti un învăţător venit de la Dumnezeu, căci nici un om nu poate face minunile pe care le faci Tu, decât dacă este Dumnezeu cu el”.

 

Deşi miracolele au fost oferite, pentru cei care le-au văzut cu proprii lor ochi, ca o evidenţă mai impresionantă decât pentru noi care le vedem prin lumina istoriei, cu toate acestea argumentul găsit în ele este perfect de conclusiv chiar şi în timpul prezent. Că Moise şi profeţii, Hristos şi apostolii au făcut lucrări într-adevăr miraculoase, este la fel de atestat ca oricare alt fapt antic. Caracterul lucrărilor atribuite lor, numărul lor, circumstanţele în care ele sunt făcute, absenţa oricărui lucru care să indice frauda sau escrocheria, suferinţele prin care martorii au demonstrat sinceritatea lor, crezul pe care l-a obţinut mărturia lor în mod rapid şi extensiv, în ciuda amarei persecuţii, cât şi absenţa mărturiei opuse, toate aceste consideraţii constrâng crezul că miracolele au fost înfăptuite, şi dacă au fost făcute, revelaţia pe care o atestă acestea trebuie să fie de la Dumnezeu. Evidenţa, deşi este mai puţin impresionantă, nu este mai puţin decisivă decât ar fi fost dacă noi personal am fi mărturisit miracolele.

 

Noi nu suntem îndatoraţi în întregime în ceea ce priveşte evidenţa miracolelor, în lumina istoriei. Aceasta nu are nevoie de dovadă istorică pentru a satisface minţile noastre că piramidele din Egipt au fost construite prin muncă şi îndemânare umană. Suntem de asemenea satisfăcuţi de aceasta, ca şi când le-am fi văzut ridicându-se sub mâinile muncitorilor. Ştim că ele sunt lucrarea omului pentru că se aseamănă, în felul lor, cu alte lucrări ale omului. Însă cel care se holbează la aceste structuri uimitoare, s-ar putea să-şi întoarcă ochii spre marele glob din spatele lor şi să se simtă în acelaşi fel asiguraţi că aceasta nu este lucrarea omului. Astfel, în contemplarea unui sistem de mitologie sau filozofie păgână, putem fi convinşi că aceasta este de origine umană deoarece poartă însemnele iscusinţei omului; însă în contemplarea Bibliei, şi a religiei pe care ea a introdus-o în lume, putem fi la fel de asiguraţi că şi originea acestora este super-umană. Un sistem aşa de destituit de toate, care se poate recomanda minţii carnale, revendicând a fi atestat „cu semne şi minuni, şi cu miracole diverse”, nu poate obţine, în absenţa unor astfel de minuni, conform cursului normal al lucrurilor, o propagare în astfel de circumstanţe, şi trebuie ca acesta să fi fost în sine miraculos. Nu are nici o importanţă pentru argumentul prezent, dacă miracolul a fost înfăptuit înaintea ochilor aceluia care a primit doctrina, sau în mintea sa, pentru a-l înclina pe cel ce a primit-o. În oricare caz, a existat un miracol, o interpunere a Puterii Divine, şi o astfel de interpunere a demonstrat că doctrina era de la Dumnezeu.

 

PROFEŢIILE pe care le conţine Biblia trebuie să fi purces din preştiinţa infailibilă. Aceasta este dovedită de împlinirea lor exactă.

 

Daniel a profeţit că Nebucadneţar, capul mândru al imperiului Babilonian, care pe atunci era în slava şi puterea sa, că acest imperiu va face loc la altele trei care aveau să se ridice după el7. Această succesiune de imperii, cel Babilonian, Medo-Persan, Grec, şi cel Roman, este descris mai detaliat după aceea în profeţiile lui Daniel, împreună cu o serie de evenimente care se extind până în prezent8. Cu mai mult de un secol înaintea timpului lui Daniel, profetul Isaia a prezis9 luarea Babilonului de către Persia, care era, la momentul prezicerii, o naţiune plăpândă şi obscură. El a prezis numele exact al liderului persan, şi maniera intrării sale în oraş, prin porţile care, prin ordinul special al Providenţei, erau lăsate deschise cu nepăsare de către babilonieni în cadrul festivităţilor lor de beţie. Alţi profeţi au prezis distrugerea şi devastarea finală a Babilonului10, şi a lui Ninive11, răsturnarea anticului Tir de către Nebucadneţar12, şi după aceea a izolatului Tir de către Alexandru13, şi declinul şi starea prezentă a Egiptului14, odinioară cea mai mandră dintre naţiuni. Toate aceste preziceri au fost făcute atunci când evenimentele prezise erau aşa de improbabile, încât ele nu puteau fi prezise de vreo perspicacitate umană; cu toate acestea istoria, cât şi rapoartele călătorilor, atestă împlinirea lor exactă. Multe alte exemple de profeţie împlinită pot fi citate cu entuziasm.

 

Profeţiile referitoare la evrei sunt remarcabile şi facem referire la acestea cu mai multă satisfacţie, pentru că cititorul are probabil, la o anumită extindere, cunoştinţe personale despre faptele prezise. Acestei oameni sunt răspândiţi prin naţiunea noastră şi prin majoritatea naţiunilor pământului. Sinagogile lor, în care ei se întâlnesc să se închine Dumnezeului părinţilor lor, sunt găsite în toate oraşele noastre principale. Scripturile Vechiului Testament sunt citite regulat în cadrul întâlnirilor lor de închinare publică, şi sunt privite cu veneraţie religioasă, ca cărţi sacre ale lor, primite de la Dumnezeu de către profeţii lor antici, oferite mai apoi lor de către strămoşii lor. Această carte descrie minuţios15, în limba prezicerii, suferinţele prin care ei au trecut, conservarea lor minunată ca popor distinct, în ciuda acelor suferinţe, cât şi condiţia lor dispersată printre toate naţiunile. Alte triburi antice, când au fost împrăştiate, au fost pierdute în masa generală a omenirii, însă aceşti oameni, după secole de risipire şi persecuţie, rămâne încă distinct şi stau drept mărturie pentru lume despre minunata împlinire a prezicerilor referitoare la ei, rostite de profeţii lor antici.

 

Scrierile sacre ale evreilor conţin nu doar preziceri ale dispersării, ale suferinţelor şi a conservării minunate a lor ca şi popor, ci mai oferă şi explicaţia acelor evenimente extraordinare. Cartea descrie un legământ dintre această naţiune şi Dumnezeul la care se închină ei, şi înregistrările ei arată că ei au violat în mod repetat acest legământ, suferind în consecinţă pedeapsa ameninţată. Întreaga istorie a naţiunii ilustrează afacerile lui Dumnezeu cu ei, în conformitate cu stipulaţiile legământului. Odinioară, ca pedeapsă pentru necredincioşia lor, ei erau duşi din ţara lor în captivitate pentru 70 de ani, însă ei au fost menţinuţi şi aduşi înapoi. Declaraţiile profetice ale volumului lor sacru explică faptul că dispersarea şi suferinţele lor prezente sunt, în aceeaşi manieră, o consecinţă a crimelor lor, iar conservarea lor ca popor este în prospectul unei alte restaurări. Prin urmare, condiţia lor se aseamănă cu aceea a unui criminal ţintuit pe cruce, cu acuzaţiile sale scrise deasupra capului său, o pedeapsă potrivită pentru naţiunea care a crucificat pe Domnul slavei. Ei ţin în mâinile lor cartea care specifică crimele lor şi prezice suferinţele lor, iar ei oferă, în persoanele lor, spectacolul împlinirii acestor preziceri. Ei nu numai că revendică faptul că această carte a lor este divină, ci ei înşişi sunt dovada divinităţii sale.

 

Evreii pot fi făcuţi martori şi pentru Noul Testament, pe care ei îl resping, dar şi pentru Creştinism, pe care ei îl urăsc. Ce fel de crimă atât de mare a generat dispersarea şi suferinţele lor prin lunga perioadă a 18 secole? Noul Testament dă doar acel răspuns satisfăcător la această interogare, răspunzând într-o perfectă conformitate cu propriile lor Scripturi. Ei au respins şi au crucificat pe Regele lor, de mult aşteptatul lor Mesia, pe care l-au prezis profeţii lor. S-a prezis că el avea să apară înainte ca tribul lui Iuda să se stingă, sau să înceteze să mai menţină o guvernare distinctă a sa16; înainte ca al doilea templu să fie distrus17; şi în 490 de ani de la decretul lui Cirus de construire a Ierusalimului18. În acest timp a apărut Isus Hristos, revendicând că este Mesia al lor, oferind cele mai abundente dovezi că El a venit de la Dumnezeu; totuşi, aşa cum au şi prezis profeţii lor, ei L-au respins19; şi s-au unit cu conducătorii neamurilor pentru a-L distruge20. Propriile lor Scripturi, şi mărturisita lor ură faţă de Isus Hristos, alcătuiesc în totalitate crima pentru care suferă ei, şi acestea se unesc cu faptul cunoscut a suferinţelor lor de a demonstra calitatea de Mesia a lui Isus şi originea divină a Creştinismului.

 

Noul Testament conţine preziceri variate21 care au fost în exactitate împlinite în ceea ce priveşte distrugerea Ierusalimului, calamităţile evreilor, dispensarea şi conservarea lor ca popor, precum şi referitoare la persecuţiile Creştinismului, răspândirea sa prin lume cât şi Apostazia Papală22. În plus, aceasta conţine prezicerile, deşi nu sunt încă împlinite, ale convertirii neamurilor, a restaurării evreilor şi a stării milenare a Bisericii. Când se vor împlini acestea, evidenţa profetică care se acumulează acum în mod constant se va completa.

 

În concluzionarea acestei scurte investigaţii în ceea ce priveşte originea Bibliei, putem admira şi adora providenţa minunată a lui Dumnezeu, care a făcut din duşmanii Săi drept conservatori şi martori ai revelaţiei Sale. Evreii, care au ucis pe profeţi şi au crucificat pe însăşi Fiul lui Dumnezeu, au păstrat şi au transmis Scripturile Vechiului Testament, şi mărturisesc acum lumii despre originea ei divină şi despre adevărul profeţiilor sale. Biserica Romano-Catolică, marele Antihrist, sau omul păcatului, îmbătaţi de sângele sfinţilor, ne-au transmis Scripturile Noului Testament, şi ne oferă acum, în aceeaşi dublă-manieră, mărturia sa faţă de această parte a Volumului Sacru. Chiar şi batjocoritorul necredincios este făcut un martor inconştient. În paginile sale, sunt prezise batjocurile şi inima lui coruptă, din care, mai degrabă decât din sobra judecată, purced aceste derâderi, este înfăţişat cu o acurateţe şi îndemânare care vădeşte Autorul divin, Cercetătorul inimilor. Cuvântul care „este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii”, trebuie să fie „cuvântul lui Dumnezeu”. Chiar şi limba şovăitoare a necredinciosului, ca şi în cazul lui Rousseau, este uneori constrânsă să-şi rostească mărturia tare; şi alteori, atunci când vine pericolul sau ameninţă moartea, alarma şi teroarea lui divulgă adevărul, că stânca lui nu este ca stânca noastră, el însuşi fiind judecătorul. Nefericitul necredincios! Există oare un Dumnezeu? Ai tu un suflet nemuritor? Până ce poţi, cu soliditate neclătinată, răspunde cu un Nu la aceste două interogări, nu alunga de la tine Biblia, Cartea lui Dumnezeu, Lumina nemuririi.

 

II. AUTORITATEA

 

DEŞI Biblia a fost scrisă de oameni inspiraţi, ei trebuie priviţi doar ca instrumente alese, potrivite şi folosite de Dumnezeu, pentru producerea acestei lucrări. Dumnezeu Însuşi este autorul Bibliei. Când îi citim paginile sale sacre, ar trebui să realizăm că Dumnezeu ne vorbeşte, şi atunci când dăm voie ca ea să stea neglijată undeva, ar trebui să ne reamintim că noi de fapt refuzăm să ascultăm de Dumnezeu, atunci când El ne propune să ne instruiască în domeniul subiectelor momentului infinit.

 

Biblia conţine mărturia lui Dumnezeu şi este prin urmare o Regulă a Credinţei. Declaraţiile unui om cinstit ar trebui să fie crezute, cu mult mai mult acelea care sunt făcute de Dumnezeul adevărului; „dacă primim mărturia oamenilor, mărturia lui Dumnezeu este mai mare”. A respinge mărturia lui Dumnezeu înseamnă a-L face pe El un mincinos. A numi pe un oarecare om un mincinos înseamnă a oferi o insultă de cel mai grosolan caracter. Această insultă noi o oferim marelui Dumnezeu atunci când refuzăm să primim mărturia Lui, dată nouă în sfântul Său Cuvânt.

 

Biblia conţine preceptele lui Dumnezeu şi este prin urmare o Regulă a Datoriei. Noi suntem legaţi să ascultăm poruncile părinţilor şi ale conducătorilor civili, însă Dumnezeu are o revendicare mai mare asupra supunerii noastre. El este Tatăl nostru din ceruri, şi Legiuitorul Suprem al universului. Împotriva acestei mari autorităţi noi ne revoltăm atunci când refuzăm să ascultăm preceptele Bibliei.

 

Biblia conţine promisiunile lui Dumnezeu şi este prin urmare o Regulă a Speranţei. Aceasta determină nu numai ceea ce să credem şi să facem, ci şi ceea ce trebuie să aşteptăm. Ea prezintă, ca fundament al speranţei noastre, promisiunea şi jurământul lui Dumnezeu, două lucruri imuabile, în care este imposibil pentru Dumnezeu ca El să mintă. Noi privim la El în calitate de răsplătitor al acelora care Îl caută cu sinceritate, şi toată confidenţa noastră referitoare la natura şi extinderea acestei răsplăţi, cât şi certitudinea primirii acesteia de către noi, este descoperită în cuvântul sigur al profeţiei, Biblia.

 

Fie că este în calitate de regulă de credinţă, de datorie sau de speranţă, autoritatea Bibliei este supremă. Ne putem baza pe mărturia oamenilor, însă ei ne înşeală uneori. Ne putem regulariza comportamentul prin ordinul acelora care sunt deasupra noastră, sau prin dictatele propriei noastre conştiinţe, dar conducători pot porunci ceva greşit şi conştiinţa nu este infailibilă. Am putea nutri speranţe fondate pe promisiuni umane, sau pe tendinţele naturale ale lucrurilor, dar promisiunile umane sunt adesea iluzorii şi promisiunile Naturii sunt muguri care, deşi sunt frumoşi şi înmiresmaţi, sunt adeseori distruse înainte ca ele să producă roadă. Dumnezeu nu înşeală niciodată. „Iarba se vestejeşte şi floarea ei piere, dar cuvântul Domnului rămâne în veci.” Atunci când Biblia vorbeşte, orice altceva poate fi tăcut, şi deciziile sale nu lasă loc pentru îndoială şi nu admite nici un apel.

 

Autoritatea Bibliei este independentă. Aceasta nu s-a conferit asupra ei de către oamenii inspiraţi care au scris-o şi nici nu şi-o derivă de la persoanele care nea-au transmis-o nouă. Cea mai pură biserică nu o poate investi cu autoritate, cu atât mai puţin Biserica coruptă a Romei. Scriitorii inspiraţi au atribuit autoritatea celor scrise lui Dumnezeu şi acolo trebuie să stea. Cei care au transcris manuscrisele, care au fost agenţii Providenţei în păstrarea şi transmiterea către noi a Volumului Sacru, şi tipografiile şi legătoriile de cărţi prin ca căror muncă acest volum este aşa de răspândit, nu i-au conferit acesteia nici o autoritate şi a primit din partea Bisericii din Roma tot atât cât a primit de la ele. Ea posedă autoritate simplu pentru că ea este cuvântul lui Dumnezeu.

 

Autoritatea Bibliei este urgentă. Adresa ei este direct de la Dumnezeu şi direcţionată minţii şi inimii fiecărui cititor individual. Noi nu avem alt mijlocitor decât Hristos, şi nici un alt traducător infailibil decât Duhul Sfânt. Putem deriva asistenţa de la oameni în a înţelege Biblia, dar ei nu au nici un drept de a o înţelege pentru noi. Noi ar trebui să ne folosim propriile noastre minţi în cadrul studiului Cuvântului lui Dumnezeu şi să nu permitem nici unui traducător să intervină între Dumnezeu şi conştiinţa noastră. Ar trebui să spunem, fiecare pentru sine, „Vorbeşte, Doamne, căci robul tău ascultă”.

 

Ce dar preţios este Biblia! Cine nu o va preţui? Cine nu o va pune la inima sa? Ne aflăm pe istmul îngust al vieţii, între două oceane, nemărginitul trecut şi nemărginitul viitor. Înregistrările eternităţii trecute sunt dincolo de realizările noastre, însă Cel Bătrân de Zile le-a deschis şi ne-a descoperit în Biblie dacă este necesar sau nu să le cunoaştem. Prezentul care dispare este important pentru noi deoarece pe acesta depinde toată veşnicia noastră, însă cine ne va instrui despre cum să folosim aşa cum trebuie grabnica trecere dintre momente? Singurul Dumnezeu înţelept a binevoit să ne vorbească în Biblie şi să ne înveţe cum să ne îndreptăm paşii în calea scurtă a vieţii, aşa încât să ne garanteze viaţa veşnică. Lumea viitoare se află înaintea noastră. Pentru mine însumi, îmi dau seama că stau pe malul oceanului nemărginit, cu doar un inch de nisip care se destramă. Alături de mine aud ţipetele celui necredincios ce moare, a cărui privire este acoperită de un întuneric impenetrabil. Şi el a ajuns la margine şi ar refuza cu plăcere să purceadă, dar nu poate. Perplex, îngrozit, tremurând, el plonjează şi se îneacă, şi nu ştie încotro. Cât de preţios este în astfel de momente de încercare Cartea lui Dumnezeu! Cât de voioasă este această lumină din cer! Înaintea ei văd umbrele retrăgându-se Biblia îşi ridică torţa – ba mai mult, nu o torţă plăpândă, aşa cum raţiunea poate ridica, pentru a străluci în întuneric  şi de a-l face vizibil; Biblia îşi coboară lumina soarelui de la prânz pe vastul prospect dinaintea mea, şi îmi permite, în linişte şi bucurie, să mă arunc în eternitate cu asigurarea deplină a credinţei. Muritori, care vă grăbiţi spre retribuţiile veşniciei, fiţi înţelepţi; primiţi revelaţia din cer prezentată vouă în Biblie; acordaţi mare atenţie instrucţiunilor sale, reverenţă autorităţii sale, în calitate de cuvânt al Judecăţii finale înaintea căreia va trebui să te înfăţişezi.

____________________

 

1 2 Timotei 3:16

2 1 Corinteni 14:37

3 2 Petru 1:19, 20, 21

4 Brown's Philosophy of the Human Mind [Filozofia lui Brown despre la mintea umană], vol. 3, p. 138

5 Exod 34:6, 7

6 Fuller's Works [Lucrările lui Fuller], vol. 2, p. 69

7 Daniel 2:39, 45

8 Daniel 7:12

9 Isaia 21:9; 45:1, 3

10 Ieremia 51

11 Naum 1, 3

12 Ezechiel 26:7, 11

13 Idem, 27:32

14 Idem, 29

15 Levitic 26; Deuteronom 27:30

16 Geneza 49:10

17 Hagai 2:7, 9

18 Daniel 9:24, 27

19 Isaia 53:3

20 Psalmul 2:1, 2

21 Matei 24; Marcu 13; Luca 21

22 2 Tesaloniceni 2:3-12; 1 Ioan 2:18; 1 Timotei 4:1-3

 

 

 

Pericolul Relativismului

 

de Marian Ghita

 

Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece (Matei 24:35)

 

Biserica lui Cristos se confruntă cu multe concepții ale acestei lumi, care au menirea fie să deturneze gândirea credincioșilor ei de la adevărul divin al Cuvântului lui Dumnezeu, fie încearcă să distrugă „credința care a fost dată sfinților odată pentru totdeauna” (Iuda 3). Atunci când Domnul Isus Cristos a rostit pilda celor două case care se construiesc, una pe stâncă și cealaltă pe nisip (vezi Matei 7:24-27), El nu a vorbit doar ipotetic; El a făcut, de fapt, o profeție cu privire la toate atacurile și loviturile care au venit și vor mai veni din partea celui rău asupra urmașilor lui Cristos, de-a lungul istoriei, pentru a le distruge viața și credința. Unul dintre aceste atacuri, care este la modă în vremurile actuale, este Relativismul.

  

1. Ce este Relativismul

Relativismul este poziția filozofică care afirmă că toate punctele de vedere sunt la fel de valabile, și că tot adevărul este relativ pentru individ. Acest lucru înseamnă că toate pozițiile morale, toate sistemele religioase, toate formele de artă, toate mișcările politice, etc., sunt adevăruri care sunt relative pentru individ. Sub umbrela relativismului, se regăsesc o gamă largă de perspective.

Din păcate, filozofia relativismului este omniprezentă în cultura noastră de astăzi. Odată cu respingerea lui Dumnezeu și a creștinismului în special, adevărul absolut este abandonat. Societatea noastră pluralistă dorește să evite ideea că există într-adevăr „corect” și „greșit”. Acest lucru este demonstrat în deteriorarea sistemului nostru juridic, care are din ce în ce mai multe probleme în pedepsirea infractorilor, în mass-media noastră de divertisment, care continuă să împingă pe oameni în imoralitate și indecență, în școlile noastre în care se predă evoluția și „toleranța socială”, etc. În plus, ciuma relativismului moral încurajează pe toată lumea să accepte homosexualitatea, pornografia, curvia, precum și o serie de alte „păcate”, care au fost odată considerate greșite, dar acum sunt acceptate și chiar promovate în societate. Acest lucru se extinde din ce în ce mai mult încât, dacă vorbești împotriva relativismului moral și împotriva filozofiei „merge orice”, ești etichetat ca bigot intolerant. Desigur, acest lucru este o mare ipocrizie pentru că cei care pretind că toate punctele de vedere sunt adevărate, îi resping pe cei care pretind absoluturi în moralitate. Se pare că pentru cei care propovăduiesc relativismul moral, toate punctele de vedere sunt adevărate, cu excepția opiniilor celor care promovează absoluturile morale, un Dumnezeu absolut, sau binele absolut și răul absolut.

 

Unele expresii tipice care dezvăluie presupoziția de bază a relativismului sunt comentariile de genul: „Acesta este adevărul tău, nu și al meu”; „Este adevărat pentru tine, dar nu și pentru mine; și „Nu există adevăruri absolute”. Desigur, aceste declarații sunt lipsite de logică. Relativismul invadează societatea noastră, economia noastră, școlile noastre, și casele noastre. Societatea nu poate înflori și nici supraviețui într-un mediu în care toată lumea face ce este drept în ochii lui, în cazul în care situația determină adevărul moral, și în cazul în care minciuna și înșelăciunea sunt acceptate, atâta timp cât nu ești prins. Fără o bază comună a adevărului și fără absoluturi, cultura și societatea noastră vor deveni slabe și fragmentate.

 

Apar mai multe întrebări. Dacă toate punctele de vedere morale sunt la fel de valabile, atunci noi avem dreptul să pedepsim pe cineva? Putem spune vreodată că ceva este greșit? Pentru a spune că ceva este greșit, trebuie să avem mai întâi un standard prin care noi trebuie să stabilim ce este bine și ce este rău, în scopul de a face o judecată. Dacă standardul de bine și rău se bazează pe relativism, atunci aceasta nu este deloc un standard. În relativism, standardele de bine și rău sunt derivate din normele sociale. Dacă societatea se schimbă, normele se vor schimba și ele și astfel se vor schimba și lucrurile pe care le considerăm a fi corecte sau greșite. Dacă ce este „corect” se schimbă în „greșit”, atunci cum va putea cineva să fie judecat după dreptate pentru ceva ce a făcut rău, dacă ceea ce este greșit ar putea deveni corect în viitor?

 

Există oare absoluturi sau totul este relativ? Da, există absoluturi. Există, de asemenea, și lucruri relative. Dar dacă totul ar fi relativ, atunci ar fi absolut adevărat că totul este relativ și aceasta este exclus. Deci, a spune că totul este relativ, nu poate fi adevărat. De asemenea, în cazul în care totul ar fi absolut adevărat, atunci noi nu am putea să avem preferințe personale sau lucruri care se schimbă. Adevărurile relative sunt lucrurile care depind de fiecare persoană.

 

Ceea ce este absolut este întotdeauna adevărat. Ceea ce este relativ nu este în mod necesar întotdeauna adevărat. De exemplu, este întotdeauna adevărat că numărul șapte este mai mare decât numărul cinci. Este întotdeauna adevărat că ceva anume nu se poate aduce pe sine în existență. Pe de altă parte, o persoană poate crede că albastrul este o culoare mai bună decât verdele, în timp ce o altă persoană poate să nu fie de acord cu acest lucru. În acest caz, ceea ce este valabil pentru o persoană nu este valabil și pentru altă persoană. Prin urmare, pot fi adevăruri care sunt relative și care se pot schimba. Persoana care crede că albastrul este o culoare mai bună decât verdele își poate schimba gândirea lui mai târziu. Deci, există absoluturi, și există lucruri relative.

 

Relativismul cognitiv afirmă că tot adevărul este relativ. Aceasta înseamnă că nici un sistem de adevăr nu este mai valabil decât altul, și că nu există un standard obiectiv al adevărului care să poată fi invocat în a stabili ce este adevărat și ce nu este adevărat. Aceasta conduce la negarea faptului că ar exista un Dumnezeu al adevărului absolut.

 

Este drept că relativismul cognitiv nu neagă că există diferențe de perspectivă în diferite culturi. De fapt, aceasta le afirmă. Problema cu relativismul cognitiv este că nu există nici o metodă de a cunoaște ceva anume, că nu există nici un sistem care este în mod inerent superior altuia. Desigur, acest lucru ajunge să fie un non-sens deoarece susține că propriul său adevăr relativ este adevăr absolut și el este folosit pentru a stabili că relativismul cognitiv este adevărat.

 

De ce totuși relativismul cognitiv a câștigat o susținere atât de masivă în societatea modernă? Sunt mai mulți factori care contribuie la acceptarea sa.

 

În primul rând, succesul științei a promovat tot mai mult ideea că adevăratele răspunsuri se găsesc în știință. Mulți oameni cred că, orice „om de știință” se bazează pe fapte și, deci, afirmațiile sale sunt demne de acceptat. Când știința nu poate răspunde la o anumită problemă, ea pur și simplu afirmă că adevărul va fi cunoscut mai târziu. Cu aceasta, oamenii arată că au încredere în știință.

În al doilea rând, odată cu acceptarea largă a teoriei evoluției, Dumnezeu este înlăturat tot mai mult din imagine. Fără Dumnezeu ca Cel care determină ceea ce este adevărat și ce nu este adevărat, nu ne rămâne să facem și să credem altceva decât „ceea ce este drept în ochii noștri”.

 

În al treilea rând, ne confruntăm cu mai multe și diverse culturi în lume. Aceasta ne conduce la ideea că există mai mult decât un mod de a face ceva, mai mult decât un mod de a face ca o cultură să funcționeze, mai mult decât un mod de a stabili ceea ce este adevărat sau corect. Acest lucru nu este neapărat greșit, dar contribuie la o negare a absoluturilor.

 

În al patrulea rând, din ce în ce mai mult, filmele, mediul academic, precum și literatura se mișcă din ce în ce mai clar de la absoluturi înspre relativism. Aceste mijloace mass-media contribuie la modelarea culturii noastre.

 

În al cincilea rând, există o creștere a ponderii filozofiilor relativiste, în special ale celor din New Age, care învață că nu există nici un adevăr absolut și că fiecare persoană își poate crea propria sa realitate. Deși această mișcare este parte a „problemei” relativiste, ea este bine impregnată în societate.

 

În al șasele rând, filozofii din trecut, cum ar fi Kant, Marx, și Neitsche, au influențat gândirea multor oameni cu principiile lor relativiste și cu atacurile lor asupra adevărurilor absolute.

 

Problema relativismului cognitiv este faptul că neagă posibilitatea adevărului absolut. În plus, relativismul cognitiv este ușor de demontat prin următorul exemplu de logică absolută: „Ceva anume nu poate fi adus în existență prin acel ceva”.

 

Această afirmație este absolut logică și întotdeauna adevărată. Să ne uităm la această afirmație. Pentru ca ceva anume să se aducă pe sine în existență, acel ceva trebuie să efectueze o acțiune. Dar pentru ca ceva anume să efectueze o acțiune, acel ceva trebuie mai întâi să existe. În cazul în care acel ceva a existat mai întâi, atunci acel ceva nu se poate aduce pe el însuși în existență, pentru că este deja existent. De asemenea, în cazul în care ceva nu există, atunci nu este posibil ca acel ceva să se aducă în existență, deoarece nu este acolo pentru a face ceva în vederea aducerii sale în existență.

 

Acesta este un adevăr absolut și este cognoscibil. Deoarece acest lucru este absolut adevărat, atunci relativismul cognitiv, care afirmă că tot adevărul este relativ, este fals.

 

Relativismul etic este poziția care afirmă că nu există absoluturi morale, nici lucruri corecte și greșite din punct de vedere moral, adică că nu există „bine și rău” în plan moral. Binele și răul, din perspectiva relativismului etic, se bazează pe normele sociale. Este vorba aici despre „etica situațională”, care este o categorie de relativism etic. În orice caz, relativismul etic presupune că morala noastră a evoluat, că ea s-a schimbat în timp și că principiile morale nu sunt absolute.

 

Un avantaj al relativismului etic este acela că este deschis pentru o mare varietate de culturi și practici. De asemenea, permite oamenilor să se adapteze din punct de vedere etic în funcție de cultură, de cunoaștere și de schimbările tehnologice din societate. Aceasta este o bună și validă formă de relativism.

 

Dezavantajul relativismului etic este că adevărul, binele și răul și justiția sunt toate relative. Doar pentru că un grup de oameni cred că ceva este drept nu este normal. Sclavia este un bun exemplu în acest sens. Acum două sute de ani în America, sclavia a fost acceptată ca normală și morală. Acum nu mai este.

 

Relativismul, de asemenea, nu permite existența unui set absolut de etici. În mod logic, dacă nu există etică absolută, atunci nu poate fi nici Dătător divin al eticii absolute. O etică absolută presupune un Dătător al acestei etici absolute, care nu poate fi altul decât Dumnezeu. Acest lucru se opune relativismului etic. Prin urmare, relativismul etic nu va sprijini ideea unui Dumnezeu absolut, și ar exclude sisteme religioase bazate pe absoluturi morale; aceasta ar însemna și excluderea eticii absolute. În acest sens, relativismul ar fi inconsistent, deoarece aceasta ar nega credințele în valori absolute.

 

Mai mult decât atât, dacă eticile se pot schimba în timp, apare problema auto-contradicției în cadrul perspectivei relativiste. Acum 200 de ani sclavia a fost, din punct de vedere social acceptabilă și corectă. Acum nu este. A fost o schimbare în etica socială din America cu privire la acest aspect. Problema este că, dacă sclavia devine din nou acceptabilă în următorii 200 de ani, cine ar mai putea spune că sclavia este bună sau rea? Am avea atunci un set contradictoriu de bine și rău cu privire la aceeași problemă. În acest caz nu cumva adevărul se contrazice pe el însuși? (Acest lucru pune în discutie natura adevărului.)

 

În relativismul etic, ce este corect și ce este greșit nu sunt absoluturi și ele trebuie să fie determinate în societate printr-o combinație de observare, logică, preferințe și modele sociale, experiență, emoții, și „reguli” care par să aducă cele mai multe beneficii. Desigur, se subînțelege că o societate implicată într-un conflict moral constant nu ar putea să supraviețuiască foarte mult timp. Moralitatea este liantul care ține o societate nedivizată. Trebuie să existe un consens cu privire la bine și rău pentru ca societatea să funcționeze bine. Relativismul etic distruge acest liant.

 

Se pare că este universal acceptat printre culturile din lume că este greșit să ucizi, să furi și să minți. Noi vedem că, atunci când indivizii practică aceste etici contraproductive, ei ajung în închisoare și/sau sunt pedepsiți. Deoarece eticile sunt conceptuale în natura lor și există unele etici care par să transceadă toate culturile (să fie valabile pentru toate societățile), ajungem la concluzia că există un Dumnezeu transcendent care este autorul acestei etici.

 

Nu credem că cele mai bune modele de etică descoperite, prin care societățile funcționează (onestitatea, fidelitatea, adevărul, a nu fura, a nu ucide, etc.) sunt produsul structurii noastre biologice sau produsul încercării și erorii. Ca și creștini, noi le vedem ca o reflectare a caracterului lui Dumnezeu Însuși. Ele sunt o descoperire a regulilor pe care Dumnezeu le-a stabilit și prin care oamenii interacționează cel mai bine cu ceilalți oameni, pentru că El știe cum i-a proiectat pe oameni. Cele 10 porunci sunt un exemplu perfect de absoluturi morale și nu au ajuns încă să fie îmbunătățite. Aceste principi morale sunt transcendente; aceasta înseamnă că ele nu depind de normele sociale și sunt întotdeauna adevărate.

 

Desigur ca și creștini, ca unii care cred în autoritatea și inspirația Bibliei, considerăm absoluturile morale ca fiind reale, deoarece acestea vin de la Dumnezeu și nu pentru că ele își au reședința într-un univers material sau sunt determinate de capriciile oamenilor.

Eticile sunt importante în societate, în familie, și în toate interacțiunile umane. Oamenii se așteaptă ca eu să fiu corect, onest, logic, și sincer. Pot oare să fiu în acest fel dacă eu cred că toate eticile sunt relative?

 

Relativismul moral este o filozofie care afirmă că nu există nici o lege morală absolută care să se aplice la toți oamenii, pentru toate timpurile și în toate locurile. În locul unei legi morale obiective, se promovează o morală în funcție de situație și de persoane.

Rezumând filosofia morală relativă, Friedrich Nietzsche a scris: „Tu ai calea ta, eu am calea mea. În ceea ce privește calea cea dreaptă, ea nu există”.

 

În timpurile moderne, adoptarea relativismului moral a fost strâns legată de teoria evoluției. Argumentul este că, așa cum umanitatea a evoluat de la organisme mai simple la organisme biologice mai mari și mai complexe, la fel, spun propovăduitorii relativismului moral, s-a întâmplat și în zona moralei și eticii. Prin urmare, tot ceea ce poate fi constatat în prezent (și pentru totdeauna), este că nu există nici o certitudine absolută sau fixată în zona moralității.

 

Urmând acest argument, ajungem la concluzia logică care provoacă consternare, chiar și pentru cei care adoptă relativismul moral. Paul Kurtz, rezumă această concluzie în acest fel: „Dacă omul este un produs al evoluției, o specie printre altele, într-un univers fără scop, atunci opțiunea omului nu este alta decât de a trăi pentru sine”.

 

Un exemplu al acestei filozofii în acțiune poate fi văzut în criza economică din anii 2007-2008 care a avut loc în sectorul financiar-bancar american. Cei care au predat moralitatea relativă, în cursurile lor de filosofie și de etică a afacerilor, au ajuns să vadă consecințele acelor învățături pe Wall Street și în alte companii corporative, care, asumându-și riscuri nepotrivite, nereprezentând adevărul în mod corespunzător, căutând doar câștigul monetar, etc, au condus la un rezultat devastator în plan financiar, pentru cei care au adoptat moralitatea relativă.

 

Ciudat a fost faptul că mulți care au crezut în moralitatea relativă la acea vreme, au fost indignați și absolut siguri că cei care s-au angajat în practici comerciale înșelătoare ar trebui să fie pedepsiți pentru comportamentul lor lipsit de moralitate și de etică. Acest tip de reacție vorbește foarte puternic despre un adevăr important: adepții relativismului moral au o perspectivă destul de slabă asupra relativismului moral, atunci când îi afectează negativ. Atunci când adepții relativismului moral se văd mințiți, sau victime ale publicității false, sau a unei infracțiuni generate de asemenea relativism moral, ei devin instantaneu absolutiști morali. Reacția unei persoane la ceea ce acesta consideră un tratament etic nedrept trădează întotdeauna adevăratele sentimente cu privire la legile morale obiective, respectiv relative, atunci când lucrurile nu merg bine pentru el.

 

Problema pentru adepții relativismului moral (care sunt, de cele mai multe ori, umaniști seculari, care resping pe Dumnezeu) este că nu au un răspuns corect la dubla întrebare: „Este ceva greșit cu o anumită acțiune și, dacă da, de ce?” Când apelezi la capriciile relative ale preferințelor personale ale oamenilor nu vei avea deloc răspunsuri satisfăcătoare. Un răspuns corect la întrebare impune ca o persoană să aibă: (1) un standard neschimbat la care el să apeleze, și (2) o autoritate absolută prin care obligația morală corectă să fie apărată. Fără acestea, morala și etica devin pur și simplu preferințe bazate pe emoții. Violul, de exemplu, nu ar putea fi niciodată considerat greșit de un adept al relativismului moral; cea mai puternică afirmație care poate fi făcută de un asemenea om, cu privire la viol, este „Mie nu-mi place violul”.

 

Singurele opțiuni disponibile pentru umanismul secular, în care ar mai putea fi invocate un standard și o autoritate sunt: universul material, cultura, și individul.

 

Dar, universul natural nu poate fi luat ca bază pentru moralitate, deoarece nimeni nu a putut explica cum ar produce materia adevăruri morale corespunzătoare din care să derive comportamentul moral. Cultura, de asemenea, nu ajută deoarece există multe culturi în întreaga lume, toate cu diferite standarde și practici morale; nu există nici o modalitate de a stabili care cultură este „corectă”. Cultura doar afișează ceea ce „este” în ceea ce privește moralitatea. În cazul în care fiecare individ este folosit ca un standard (o autoritate) pentru morală, problema devine una de a impune preferințele personale asupra altora și ne întrebăm atunci care opinie morală este corectă?

 

Văzând această dilemă, unii relativiști morali încearcă să spună că știința poate fi folosită pentru a dicta etica, dar chiar și oamenii de știință seculari recunosc că știința este o disciplină descriptivă (explicativă) și nu una prescriptivă (obligatorie). În plus, metodele sale empirice sunt neputincioase de a răspunde la astfel de întrebări morale, cum ar fi de ex., dacă a fi nazist înseamnă să fii rău sau nu, sau dacă crima este greșită din punct de vedere moral, sau de ce violul este demn de condamnat din punct de vedere moral? Einstein rezumă poziția corectă în această chestiune, atunci când a spus: „Ai dreptate în a discuta despre fundamentele morale ale științei, dar nu te poți întoarce să vorbești despre bazele științifice ale moralității”.

 

În cele din urmă, relativistul moral nu are nici un răspuns satisfăcător în încercarea sa de a răspunde la întrebarea dacă există ceva greșit la ceva anume, și de ce, în afara opiniei sale. Nu există un standard la care să apeleze pentru o asemenea evaluare și nici o autoritate care să recunoască și să respecte această evaluare.

 

2. De ce relativismul este periculos pentru urmașii lui Cristos

Relativismul, ca mod de abordare a adevărului, a eticii și a moralității, este, prin natura sa, total opus creștinismului. Relativismul nu are ce căuta în gândirea și viața creștină. Vom prezenta doar trei motive în acest sens.

 

a. Relativismul nu este corect - Noi nu discutăm aici despre lucrurile care sunt în mod normal și legitim relative în viață. Sunt lucruri care sunt legate de dorințele personale, la un anumit moment al vieții și într-un anume context legitim; sunt lucruri legate de opțiuni, în care avem dreptul de a ne exercita libertatea în cadrul stabilit de Dumnezeu. Noi discutăm aici despre abordarea adevărului, a eticii și a moralității, de fapt despre absoluturile care definesc gândirea și trăirea urmașilor lui Cristos.

 

În această privință, un urmaș al Domnului Isus Cristos este conectat la absoluturile veșnice care decurg din ființa și lucrarea Dumnezeului cel adevărat și veșnic. Altminteri, el nu ar putea să se considere un urmaș al lui Cristos. Domnul nostru, Isus Cristos a afirmat despre urmașii Lui că „ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume” (Ioan 17:14,16). Când se spune că urmașii lui Cristos nu sunt din lumea aceasta (desigur în ceea ce privește identitatea lor spirituală) se are în vedere existența a două lumi: lumea materială și temporară (în care toți oamenii există, inclusiv creștinii în existența lor fizică), în care totul este limitat și trecător (deci și relativ); și lumea spirituală și veșnică, despre care se afirmă că este lumea lui Dumnezeu, este veșnică și din care derivă esența realității (deci absoluturile existenței). Urmașii lui Cristos sunt din lumea lui Dumnezeu, din lumea veșnică și absolută. Un creștin care îmbrățișează relativismul este o contradicție în termeni. Creștinul, prin natura lui, este conectat la absoluturile lui Dumnezeu.

Creștinul crede într-un Dumnezeu real, veșnic și infinit în natura Sa (vezi Exod 3:14). Scriptura spune că în Dumnezeu „nu este nici schimbare, nici umbră de mutare” (Iacov 1:17). Dumnezeul creștinilor nu este un dumnezeu relativ.

 

Cuvintele lui Dumnezeu sunt adevărate și veșnice (vezi Psalm 119). De asemenea, promisiunile Sale sunt adevărate și se împlinesc, pentru că Dumnezeu, care le-a rostit, este un Dumnezeu credincios.

 

Principiile de viață, pe care Dumnezeu le-a dat poporului Său, sunt de neschimbat (vezi cele 10 porunci ale Legii - Exod 20; Deut. 5). În același timp, cuvintele lui Cristos, pe care un creștin este chemat să le împlinească sunt veșnice; ele nu se schimbă, chiar dacă cerul și pământul vor trece (Matei 7:24-27; 24:35). De aceea, un creștin rezistă împotriva tuturor atacurilor care vin asupra lui în viață; bazându-se pe cuvintele lui Cristos, el va rezista ca și casa zidită pe stâncă.

 

Mântuirea pe care o avem în Cristos este desăvârșită și veșnică (Evrei 5:9; 10:14). Mântuitorul nostru, cât și mântuirea Lui sunt o stâncă de neclintit (Isaia 43:11-13; Evrei 1:1-2:4). De aceea, noi ne putem baza cu toată ființa pe această mântuire.

 

Sfinții Domnului (cei mântuiți prin harul lui Dumnezeu, prin credința în Cristos) sunt aleși din veșnicie (Efes. 1:4-6). Mântuirea lor nu este deloc relativă.

 

Binecuvântările, pe care creștinii le au în Cristos, sunt de esență spirituală și sunt asigurate pentru veșnicie (vezi Efes. 1:3-14; 1 Pet. 1:3-9; Rom. 8:30-39).

 

Toate acestea ne vorbesc despre faptul că, cei care sunt în Cristos, sunt oamenii absoluturilor lui Dumnezeu. Ei nu sunt, în natura lor, în înzestrarea lor și în viața lor oameni ai relativismului acestei lumi. Creștinii sunt ancorați pe deplin, din momentul în care ei sunt în Cristos, în absoluturile veșnice ale lui Dumnezeu. Este demn de luat în considerare faptul că, până și nădejdea noastră pentru veșnicie, este zugrăvită ca „o ancoră a sufletului....care pătrunde dincolo de perdeaua dinăuntrul Templului, unde Isus a intrat pentru noi ca înainte-mergător” (Evr. 6:19-20; vezi întregul text Evrei 6:13-20). Este vorba aici despre o contectare a creștinului, pe toate planurile vieții sale, de Dumnezeul cel veșnic și de lumea lui veșnică.

 

Deci, dacă un creștin îmbrățișează relativismul în viața sa spirituală, el se va dezice de toate aceste realități absolute care vin de la Dumnezeu prin Cristos. El de fapt arată că nu este deloc creștin. Pericolul pentru cel care îmbrățișează relativismul în relația sa cu Dumnezeu, constă tocmai în negarea, pentru el, a ceea ce este de fapt esența creștinismului.

 

b. Relativismul nu este funcțional - S-a arătat în prima parte ce s-ar întâmpla dacă valorile după care cineva își călăuzește viața ar fi valori relative. Un asemenea om se distruge pe sine însuși și tot ceea ce el posedă. Din nou, cuvintele Domnului Isus Cristos sunt relevante în acest sens. Când cineva își va zidi casa vieții sale pe altceva decât pe cuvintele lui Cristos, el va constata (mai devreme sau mai târziu) că și-a zidit casa pe nisip (Mat. 7:26-27; vezi și Evrei 12:25-29). Cristos de fapt ne îndeamnă să ne zidim viața nu pe ceea ce este trecător (înțelepciune și tradiție omenească - vezi Colos. 2:8-15), ci doar pe Cristos și pe cuvântul Lui, pentru că doar în El avem totul deplin.

 

Ce s-ar întâmpla dacă în trăirea noastră pământească, nu ne-am baza pe legile lui Dumnezeu (deci pe absoluturile lui Dumnezeu) și ne-am baza pe principiile și legile făcute de oameni (deci pe principiile relative ale oamenilor)? Observă fiecare domeniu al vieții de zi cu zi. Căsătoria este reglementată de Dumnezeu (vezi Gen. 1-2). Când oamenii acceptă alte principii pentru viața lor de căsnicie, atunci căsnicia lor nu va funcționa. Ea se va distruge (observă tot ceea ce se întâmplă în lume în această privință).

 

Ce s-ar întâmpla dacă cele 10 porunci ar fi abandonate în trăirea și în afacerile noastre umane? Nici nu este nevoie să vorbim prea mult în această privință, pentru că spectacolul pe care noi îl avem în fața noastră (de ex. prin mijloacele mass-media) este grăitor. Priviți la corupția care există în țara noastră și în lume. Priviți la viața economică, socială, morală din jurul nostru. Am ajuns chiar să ne îngrozim de spectacolul pe care îl avem în fața ochilor noștri (vezi că vremurile devin grele tocmai din cauza oamenilor care nu trăiesc conform cuvântului lui Dumnezeu - 2 Timotei 3).

 

Dar ce se va întâmpla, dacă în problema mântuirii din păcat și a obținerii vieții veșnice, ne vom baza pe relativismul oamenilor? Avem, prin religiile acestei lumi enorm de multe soluții pentru mântuirea sufletului și pentru obținerea vieții veșnice. Ce obținem prin toate acestea? Nu numai că oamenii nu obțin nimic, dar ei se încarcă cu un dublu păcat înaintea lui Dumnezeu. Ieremia spune: „Mirați-vă de așa ceva, ceruri, înfiorați-vă de spaimă și groază, zice Domnul. Căci poporul Meu a săvârșit un îndoit păcat: M-au părăsit pe Mine, izvorul apelor vii și și-au săpat puțuri, puțuri crăpate, care nu țin apă” (Ierem. 2:12-13). Atunci când nu iei seama la ceea ce a spus Domnul Isus Cristos, singurul Mântuitor dat de Dumnezeu oamenilor (Fap. 4:12), că „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine” (Ioan 14:6), și mergi după orice alt mântuitor pământesc și parcurgi oricare cale a mântuirii promovată de fel de fel de cristoși mincinoși (doar trăim într-o lume relativă și tolerantă; deci să nu subestimăm bogăția de mântuitori și multitudinea de căi de mântuire, promovate în această lume), atunci să nu ne mirăm că la judecata lui Dumnezeu El ne va respinge și ne va arunca în iazul de foc veșnic, pentru că am săvârșit un îndoit păcat (respingerea adevăratului Mântuitor și Domn și creerea multor soluții de mântuire, care de fapt sunt goale de mântuire).

 

Așadar, pericolul relativismului în trăire și în construirea destinului nostru veșnic este acela că relativismul nu funcționează deloc; ba mai mult, ne distruge sufletul nostru veșnic (Mat. 16:25-26).

 

c. Relativismul nu este deloc o binecuvântare - Există ideea omenească, proastă de altfel, că tot ceea ce este absolut ne înrobește, când noi ne dorim să fim liberi. De ce Dumnezeu să ne dicteze ce este bine și ce este rău, când noi, oamenii, simțim impulsul de a fi liberi? De ce trebuie să umblăm cu Dumnezeu și să-i dăm Lui socoteală de tot ceea ce suntem și facem, când mireasma libertății este atât de dulce? Nu este oare mai bine să trăim după dorințele noastre să facem noi ceea ce vrem, când vrem și cum vrem? Nu este oare mai benefic să ascultăm de Dumnezeu doar atunci când ne convine și doar atunci când avem asigurarea că vom câștiga ceva? Relativismul cognitiv, etic și moral sunt mai bune, mai potrivite, mai folositoare nouă (zicem noi) decât absoluturile lui Dumnezeu.

 

Aceste gânduri și idei i-au venit cu siguranță omului, atunci când Satan (prin șarpe) a ispitit-o pe Eva (Geneza 3:1-6). Domnul Dumnezeu i-a spus omului să nu mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului, pentru că în ziua în care va mânca din el va muri negreșit (Gen. 2:16-17). Dar, la spusele lui Satan, Eva „a văzut că pomul era bun de mâncat și plăcut de privit și că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea” (Gen. 3:6). Astfel ea a luat „din rodul lui (a pomului cunoștinței binelui și răului) și a mâncat; a dat și bărbatului ei, care era lângă ea, și bărbatul a mâncat și el” (Gen. 3:6). Satan a convins-o pe Eva că adevărul lui Dumnezeu nu este de fapt adevăr ci minciună, că Satan are adevărul lui și acesta trebuie crezut; că omul nu va muri, chiar dacă Dumnezeu a spus că omul va muri, dacă mănâncă din pomul oprit; că omul va deveni ca Dumnezeu dacă va mânca din acest pom oprit. Eva și Adam au ascultat de argumentele lui Satan și au mâncat amândoi din pom.

 

Care a fost consecința acceptării „adevărurilor mincinoase ale lui Satan”? Libertatea spirituală? Într-un fel, da. Însă această „libertate” satanică a fost una înrobitoare (ei au devenit robi ai lui Satan și păcatului). Au obținut ei binecuvântare de la Satan? Spunem, de asemenea, că într-un fel, da. Au văzut ce bun este pomul cunoștinței binelui și răului (Gen. 3:6). Însă cu ce costuri? Ei au ajuns sub blestemul lui Dumnezeu, au ajuns să fie izgoniți din binecuvântarea Edenului și au experimentat moartea, cu perspectiva morții veșnice (Gen. 3:7-24). Întreaga istorie a căderii omului, de la Geneza la Apocalipsa, cu nenorocirile, durerile, chinurile, dezastrele și minciunile unei vieți „binecuvântate” din partea lui Satan, stă mărturie a ce a însemnat umblarea în relativismul promovat de Satan. Omul, de fapt, a pierdut binecuvântarea lui Dumnezeu și a câștigat blestemul Lui. Aceasta este consecința relativismului - dezastul și moartea veșnică. Pericolul relativismului este că acest sistem de gândire și trăire îți dă falsul sentiment că obții ceva bun, când în realitate aduce nenorocirea peste tine (Ierem. 2:12-13).

 

3. Concluzii

Când vorbim despre viața binecuvântată în adevăratul ei sens, noi, creștinii, avem în vedere o singură viață binecuvântată - viața care se fundamentează pe absoluturile lui Dumnezeu, pe Cristos, Domnul, Fiul lui Dumnezeu. Doar Domnul Isus Cristos poate aduce omului adevărata libertate și binecuvântare spirituală. El a spus: „Dacă rămâneți în cuvântul Meu, sunteți în adevăr ucenicii Mei; veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face slobozi” (Ioan 8:31-32). El s-a referit aici nu la un adevăr relativ ci la adevărul (este un singur adevăr - adevărul Lui) lui Dumnezeu, adevărul absolut. Doar cuvântul lui Cristos este sursa binecuvântării reale și veșnice. Și acest lucru se datorează faptului că cuvântul Lui este cuvântul absolut al lui Dumnezeu (Mat. 24:35). Cuvântul Lui nu este unul relativ. Cuvântul lui Cristos ne oferă singura bază absolut sigură pentru viața noastră pământească, cât și pentru viața noastră veșnică (Matei 7:24-27; Colos. 2:6-15). AMIN.

 

 

Viorel ArdeleanSuveranitatea lui Dumnezeu


de Ardelean Viorel

(Continuare din numărul anterior)

 

 

Influenţa negativă a Umanismului în teologie.

Ca definiție Umanismul în sensul larg al cuvântului este o mișcare care pune în centru omul și afirmarea liberă a personalității sale. Atunci când vorbim de Umanism[1] avem în vedere două aspecte , cel filozofic și cel care implică o mișcare spirituală în timpul Renașterii. Termenul vine din latină ”humanitas” care înseamnă omenie ,umanitate. In poziția filozofică omul este considerat valoarea supremă și este un scop în sine. Moralitatea și adevărul sunt legate de om și realizarea lor se face prin devotamentul uman. El se axează pe capacitatea de autodeterminare și respinge credința, și revelația Divină. Mișcarea spirituală a apărut în Italia în secolul XIV și s-a întins în celelalte țări până în secolul XVII. Se face o reîntoarcere la valorile antichități greco-romane. Umanismul penetrază și sistemul religios. Idee în sine o găsim devreme în istorie la Cicero, iar în timpul Renașterii se remarcă Franceso Petrarca, Giovanni Boccaccio, iar literații italieni traduc operele clasice grecești. Alte nume de răsunet sunt Pico della Mirandola care este filozof, Pietro Bembo și Angelo Poliziano. Se înfințează academii filozofice, dar ș arta este pătrunsă de acest curent. Pirro Ligorio pictează ”Alegoria Ștințelor” Biserica Catolică acceptă aceste influențe. Umanismul respinge în mod categoric apelul la credință și supranaturalul pentru soluționarea problemelor. In zona literaturii se remarcă Erasmus de Roterdam și Georges Bernanos care se revendică la umanism. El a avut și părți pozitive în sensul că a ajutat Reforma protestantă care s-a orientat spre o traducere mai fidelă a textelor biblice. Umanismul influențează viața secolului XVI în mod hotărâtor, se studiază scrierile lui Arhimede Copernic. Și viața politică este influențată, ei apelează la popor ca să participe la viața politică, educația copiilor pentru ai face mai umani. In literatură se pune valoare pe teme ca natură, virtute, glorie, iubire.

„Umanismul este o mişcare socială şi culturală apărută în apusul Europei care luptă împotriva feudalismului şi a învăţăturii scolastice, mişcare ce pune accentul pe încrederea în om, valoarea lui, capacităţii şi personalităţii sale. Se pune accentul în special pe o cultură laică”.[2] Umanismul avut mulţi adepţi chiar şi printre evanghelici. El pleacă de la premiza denaturată că omul este bun, opinie care penetrează şi creştinismul. Ideea bunătăţii omului este una din tezele de căpetenie ale umanismului. În mişcarea evanghelică progresistă, dacă sondajele de opinie sunt corecte, majoritatea oamenilor susţin că omul este „în esenţă bun”[3]. Această premisă este în totală contradicţie cu Scriptura. ( Rom.3:10-12). Ceea ce în cazul lui Dumnezeu este dreptate, în cazul omului este păcat. Esenţa ispitei din Geneza (3:5), a fost: “Veţi fi ca Dumnezeu.” Sârguinţa de a-l copia pe Dumnezeu, constituie natura viciului nostru. Prin aventură noastră sentimentală noi turnăm dispreţul asupra demnităţii gloriei lui Dumnezeu.[4] Păcatul mândriei este comun atât lui Satan cât şi omului. Diavolul a cunoscut deznodământul răzvrătiri sale, atrăgându-l şi înşelându-l pe om, dar Dumnezeu prin Har a oferit o cale de salvare.

„Umanismul secular modern este acela care renunţă la valorile morale stipulate în Biblie”.[5] Problema a fost că nu are ceva viabil pentru al substitui, deşi se străduieşte cu disperare să umple golul care s-a creat. Considerând faptul căci comportamentul uman este bun, că omul să poată face o normă de viaţă, umanismul stipulează câteva concepte de viaţă: omul nu este depravat prin natura sa, viaţa de aici e de preferat vieţii de dincolo, omul este o fiinţă capabilă să ducă o viaţă decentă cu ajutorul raţiunii, condiţia primară a omului este libertatea.[6] Dar preţul libertăţii omului a fost separarea de Dumnezeu şi deşi lumea coboară pe o spirală descendentă pentru mulţi oameni acest lucru nu a contat. Se adoptă acest punct de vedere, pentru că este o poziţie comodă şi care satisface orgoliul.

Uriaşul abis dintre religiile biblice şi cele păgâne este determinat de prezenţa unui Dumnezeu auto-revelat, care spre deosebire de alţi zei, vorbeşte şi acţionează în mod inteligibil. Religia iudeo-creştină se închină unui Dumnezeu care are acţiune, plănuieşte, creează, judeca, descoperă, şi răscumpără. El este Dumnezeul lui Avraam, Isac şi Iacov.[7] Inconştienţa spirituală este aceea care ne face să nu vedem revelaţia răscumpărătoare. Scriptura nu aduce nici un elogiu pentru progresul istoric, ci mai curând el indică pseudo - paradisurile omeneşti ca fiind autentice turnuri Babel care întunecă Cuvântul lui Dumnezeu.[8] Finalul va fi în escaton la judecata lui Dumnezeu. Se face confuzie deliberată între universul fizic delimitat, şi nemărginirea infinită a cerului spiritual ca locaş al lui Dumnezeu. Omul nu are un preţ nemăsurat, în ciuda accentului pus pe contrariu. Valoare omului rezidă în faptul că el a fost creat, păstrat şi răscumpărat în mod divin. Dumnezei voieşte ca el să existe până ce zidirea îşi va fi terminat cursul intenţionat.[9]

O părere ciudată a umanismului cu privire la mediu este acea că pădurile şi râurile au drepturi, idee ce se apropie de panteism. Dar afirmaţia este mult exagerată. Stăpânirea naturii căzute nu este un motiv pentru nimicire, chiar dacă Dumnezeu a dat pământul în stăpânire omului, noi trebuie să ne limităm doar la mandatul pe care ni l-a încredinţat Dumnezeu. Împlinirea omului nu se poate realiza independent de Creator. Omul poate manipula natura, dar nu poate exercita un control final asupra ei. Aşa zisele legi ale logicii şi matematicii nu sunt adevăruri autonome, cărora Dumnezeu trebuie să li se conformeze. Legile naturii coexistă cu hotărârea şi ţelul lui Dumnezeu revelat. În sfârşit credinţa noastră nu se realizează în natura interplanetară ci în Creator.[10]

Prin cădere sufletul uman a devenit iresponsabil, dar au rămas reminiscenţe ale chipului lui Dumnezeu în om. Numai şocul înfruntării divin, poate înlătura această extraordinară denaturare a sufletului uman. Filozofii clasici ai lumii păgâne, au acceptat parţial existenţa supranaturalului. În creştinism se insistă pe relaţia personală, care presupune adorarea lui Dumnezeu ca şi Creator. Prin Dumnezeu noi înţelegem ceea ce este vrednic de închinare. El este Fiinţa Supremă care merită o angajare totală. O angajare faţă de ceva care este mai prejos de suprem înseamnă idolatrie.[11] Nu contează dacă idolatria este mascată sau pe faţă, în final ea este dovedită. Semnele satanice vor avea câteva caracteristici clare. Ele vor confirma nu adevărul ci eroarea, nu vor realiza un bine spiritual ci un rău moral şi nu vor impulsiona un natură şi o comportare conformă cu voinţa lui Dumnezeu. Nu vor susţine împlinirea obiectivului lui Dumnezeu.[12] Nu este nici o problemă dacă ne recunoaştem slăbiciunile omeneşti. „Pascal spune că o cunoaştere a lui Dumnezeu fără acele slăbiciuni omeneşti provoacă trufie, iar cunoaşterea slăbiciunilor omeneşti, fără a-l cunoaşte pe Dumnezeu ne duce la disperare”.[13] Viaţa în Cristos este o frumoasă împletire între divin şi uman, o poziţie de echilibru care conferă omului stabilitate.

În timp gândirea occidentală a făcut neclar accentul pus pe Dumnezeul transcendent. Mistici medievali puneau deja în obscuritate supranaturalul, ei abandonau descoperirea mediată în mod obiectiv şi aspirau să-L atragă pe Dumnezeu înăuntrul fiecărui om. Dar nu este o relaţie corectă din punctul de vedere al Bibliei. În acest cadru se iveşte un semen nou, un „antropoid auto-iluminat” care nu este sensibil faţă de transcendent.[14] Angajarea faţă de Dumnezeu, din punct de vedere emoţional este absentă. „Omul din Misouri” satirizat mult timp şi comparat cu Toma necredinciosul provincial, a aflat acum o dublură aproape comună şi sofisticată în semenul contemporan. Criza spirituală actuală este atât de răspândită, încât apare noaptea nihilismului, care este o nouă perioadă întunecată, și e posibil să înghită cu mare rapiditate întreaga omenire civilizată, mai cu seamă Occidentul”. De fapt în zona Occidentului perioada mileniul trei se preconizează ca o epocă post-creştină. Înfruntarea dintre revelaţia lui Dumnezeu şi puterile demonice îmbracă în timpul nostru cele mai rafinate forme. Dumnezeul revelaţiei iudeo-creştine a anulat zeităţile păgâne din trecutul îndepărtat, şi îl face încă răspunzător pe omul secular modern pentru prezentarea teistă a vieţii omeneşti. Dumnezeul Se revelează şi vorbeşte. Pe de altă parte limbajul secularizat al tehnologiei audio-vizualului influenţează şi determină modul de a gândii şi de a se comporta a omului.[15]. Năzuinţă omului de a uzurpa domnia lui Dumnezeu a dus făptura umană în poziţia de a se instaura ca şi rege. Între supunere şi revoltă apare o paletă întinsă de poziţii intermediare, pentru a se contura în final starea sa faţă de Dumnezeu.[16] Nu se poate privii absolut în alb- negru, dar zonele gri pot exista doar în acceptul neputinţei noastre, nicidecum în cel al neascultării. Primejdia încrederii în puterile noastre este atât de perfidă, încât Dumnezeu ne va lovi dacă trebuie, pentru a ne desprinde convingere noastră de sine. Chiar şi printre creştini, întrebarea cine lucrează de fapt, eu sau Duhul lui Dumnezeu, rămâne o întrebare pe care trebuie să şi-o pună fiecare. Este un semn al veacului în care trăim că noi predicatorii suntem experţi mai curând în umor decât în lacrimi ( Filip. 3:18).[17] Ca să nu mai vorbim de alte genuri de predicare, cum ar fi evanghelia prosperităţii,

Henry nu este de acord cu Spinoza care susţine că noi putem avea siguranţă numai dacă Dumnezeu este totul şi noi suntem o fracţiune modală a vieţii. El stipulează calificativul conştiinţei dar nu şi pe cel al voinţei. Naturalişti actuali cugetă la un univers care se generează singur, fără a fi frământaţi de noţiunea de omnipotenţă divină.[18] Cu toate că Mas-media pretinde că transmite adevărul şi faptele aşa cum sunt, ea rareori se războieşte serios şi în profunzime cu principiile fundamentale ale moralităţii. Biblia insistă ca Da al vostru să fie Da şi Nu să fie Nu (Matei.5:37). În relaţia tuturor nesiguranţelor şi neadevărurilor pe care omul le are cu Cel Rău, poruncile inviolabile ale lui Dumnezeu ne demonstrează că de câte ori noi credem că putem nimici aceste porunci fără urmări, de fapt ne distrug ele pe noi.[19] Faptul că ne putem autodistruge nu mai este contestat de nimeni. Cei care deţin tehnologia nu pot garanta pe viitor în ce scop va fi utilizată. Omul nu poate să discernă ce e bun, iar comunismul sovietic, chinez, sau alte dictaturi, ori democraţii originale, care scot din ecuaţia spirituală pe Dumnezeu, sunt de fapt o înşelătorie umanistă. Dacă omul creat pentru Dumnezeu vrea să fie despărţit de El, totuşi se va hazarda totuşi să-şi investească viaţa cu sens şi cu încredinţare, în slujirea unor zei contrafăcuţi. Pentru a se desprinde de sărăcia zdrobitoare a unei vieţi fără Dumnezeu el apelează la idolatrizare. Truda frenetică de a-şi angaja existenţa cu o semnificaţie precisă în ceva concret este o răspuns indirect şi idolatru, la scopul revelat al lui Dumnezeu pentru omenire adică închinarea.[20] Dar golul rămas prin respingerea lui Dumnezeu nu poate fi umplut cu nimic, iar această zbatere zadarnică indică de fapt o ne-împlinire a omului.

Secularismul îl prezintă pe om ca fiind dotat cu un sentiment biruitor al capacităţilor particulare. Umanismul ateu argumentează că omul are autonomie de a influenţa un viitor deschis care promite cel puţin un temei onest preocupărilor umane.[21] Dar acest lucru este o iluzie, pentru că privind realizările omului de până acum asistăm la o spirală descendentă. Necredinciosul apreciază viaţa după standardele fireşti, pe când credinciosul priveşte evenimentele vieţii prin prisma credinţei. Henry este de acord că există urme ale păcatului nu numai în conştiinţa umană ci şi în natură.(Gen.3:17). Omul se confrunta cu o criză de identitate, tocmai pentru faptul că nu îşi cunoaşte originea sau o respinge.[22] Henry afirmă corect când spune că rezultatul respingerii lui Dumnezeu este respingerea supranaturalului şi afirmarea omnicompetenţei umane[23]. Aşezând omul pe primul plan, ca centru al universului, umanismul nu aduce nici un serviciu real omului.

Pătrunzând şi în teologie cu acceptul unor gânditori liberali atei, umanismul a creat o mare confuzie. El afirmă că omul este în esenţă bun, când Biblia spune exact contrariul. Păcatul mândriei îl determină pe om de a-l imita pe Dumnezeu. Preţul libertăţii este despărţirea de Dumnezeu. Acest lucru duce inevitabil la idolatrie, în final la moarte spirituală. Raţiunea şi logica sunt elementele de care omul ţine seamă. Occidentul mileniului trei este perceput ca şi o epocă post creştină, omul se consideră liber, când de fapt este stăpânit de forţe demonice. Tehnologia este doar un mijloc de atingere a scopului, omul decide direcţia spre bun sau rău, alegând de obicei răul. Antropoidul luminat este un fals care de fapt nu există, iar umanismul a creat propriul set de valori bazate pe om. Se creează cu bună ştiinţă confuzie, iar universurile paralele sunt admise doar în lumea materială. Se renunţă foarte uşor la relaţie dintre om şi Creator. Natura este marcată de păcatul şi abuzul omului. Cu toate strădaniile sale omul nu a reuşi să creeze viaţa, mai mult în multe cazuri nu o poate întreţine. Henry pune un diagnostic corect umanismului, influenţa sa fiind în mod categoric negativă. Conceptul de omnipotenţă s-a mutat în gândirea umanistă de pe Dumnezeu pe om. Din nefericire aceste influenţe au pătruns şi în creştinism.

CONCLUZIE

Umanismul a influențat în mod negativ societatea și a penetrat biserica Catolică prin ideile sale, iar biserica pentru a ține pasul cu vremea acceptă o parte din aceste idei. Accentul în Umanism cade pe om care este o sumă a valorilor din Univers și care poate să rezolve problemele omenirii. Umanismul a fost o abordare filozofică despre lume și viață, dar și o mișcare care a luptat împotriva feudalismului. El susține faptul că omul este bun, lucru contrazis de Scriptură. Ideile umaniste au răsunet și în mediul evanghelic. Păcatul în sine este același ca și a lui Adam. ”ca Dumnezeu”. Dar dacă l-a scos pe Dumnezeu din inimă, Umanismul nu a avut ce pune în loc, s-a folosit de tot feluri de surogate ca omul este ”bun”, dar spirala morală a fost și este în continuare descendentă, iar acest fapt nu a contat. Este o poziție comodă care satisface orgoliul uman. Există o diferență netă între zeitățile popoarelor păgâne inventate, sau și mai grav idoli în spatele cărora se ascund forțe demonice și un Dumnezeu care se descopere, creează, judecă, acționează, și răscumpără. Există o rea voință și inconștiență care neagă această revelație și încearcă un fel de pseudo – paradisuri pământești care duc la moarte. De asemenea nu se admite decât existența Universului material care poate fi parțial cercetat. Dar omul are adevărata valoare fiindcă este creat de Dumnezeu. Când Dumnezeu a dat omului în stăpânire pământul, nu l-a dat spre nimicire. Omul nu are dreptul de a depăși mandatul încredințat. Ideea că natura are drepturi se apropie de panteism. Omul poate abuza de drepturile sale dar nu în ideea unui control total. Credința noastră nu se bazează pe creația naturii ci pe Dumnezeu. Prin cădere omul s-a desprins de Creator dar au rămas urme ale Chipului lui Dumnezeu în om (Imago Dey). Doar o confruntare cu Divinul înlătură această denaturare a sufletului omenesc. Se presupune refacerea relației eu – Tu, și o închinare în fața lui Dumnezeu. Orice sau oricine ocupă în inimă locul destinat lui Dumnezeu înseamnă idolatrie. Ea este mascată, sau nu, dar în esență este și lucrarea satanică care e dată în vileag. Refacerea relației omului cu Dumnezeu este o frumoasă împletire între divin și uman. În momentul în care gândirea. Dumnezeu se confruntă cu forțele demonice și astăzi sub diferite forme. Nu există alb – negru, ci foarte multe zone de gri dar cu aceeași semnificație. Chiar și creștinismul este confruntat cu o diluare a Evangheliei în care Cristos nu mai este centrul predicării. Henry îl contrazice pe Spinoza care nu trece de la conștiință la un act al voinței. Pe de altă parte cei care studiază natura ” în care toate se fac singure” neagă Omnipotența lui Dumnezeu. Mas–media, caută senzaționalul dar nu atacă principiile de bază ale moralității deși pretinde că transmite adevărul. Nu poți distruge principiile de guvernare și moralitate revelată de Dumnezeu, iar dacă se încearcă, se distruge omul. Omul fără Revelația lui Dumnezeu, nu poate să discearnă între bine și rău, iar acest lucru l-au dovedit din plin regimurile comuniste totalitare, sau democrații, care sunt tot o formă deghizată de umanism, sau chiar și mai rău. Omul este sărac și nenplinit fără Dumnezeu, și apelează la idolii secolului XX care sunt în mintea umană, iar zbaterea și neastâmpărul demonstrează in plin această sărăcie spirituală. Secularismul îl vede pe om ca biruitor, care poate în mod pozitiv influența viitorul. Realitatea demonstrează că acest lucru este o iluzie, iar Biblia susține contrariul. Pe de altă parte omul se confruntă mereu cu o criză de identitate, deși se crede omnipotent. În acest sens Umanismul creează o mare confuzie care afectează și Teologia Liberală. Păcatul mândrie este acela care îl face pe om să imite pe Dumnezeu, iar prețul plătit pentru această poziție este pierderea veșniciei. Tehnologia este doar un mijloc prin care omul vrea să își atingă scopul și să hotărască el ”omul” ce est bine și rău. Natura este marcată de abuzurile făcute de om. Universuri paralele nu există decât incluse în Universul material, se respinge spiritualul, și nu se acceptă o relație cu Divinitatea. Henry pune un diagnostic corect în sensul că Umanismul a influențat în mod negativ gândirea umană. Conceptul de Omnipotență a fost ”mutat” de la Persoana lui Dumnezeu pe om, dar cu efecte dezastruoase. Din păcate și creștinismul a fos influențat de gândirea umanistă, iar astăzi asistăm parcă tot mai mult pe un creștinism mult diluat și centrat pe orice altceva altceva în afară de Cristos. Galatians 1:8 Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema! Amin.

BIBLIOGRAFIE :
Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei R.S.R. 1975
Sproul R. C. Doctrinele Harului Esenţa Teologiei Reformate,
John Piper, Supremaţia lui Dumnezeu în Predicare, Editura “ Cartea Creştină” Oradea.. 1999.
Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol. 5.
Colin Brown, Filozofia şi Credinţa Creştină, Editura “Cartea Creştină” Oradea 2000.
Geisler Norman, Apologetică Creştină, Societatea Misionară Română, Weheaton Illinoid S.U.A. 1993
Iaroslav Pelikan, Isus de-a lungul secolelor, Locul lui în istoria culturii, , Editura „Humanitas” Bucureşti 2000
Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 2
Millard Erickson, Teologie Creştină, vol 2

Note de subsol:
[1] http://ro.wikipedia.org/wiki/Umanism
[2] Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei R.S.R. 1975 pag 993
[3] Sproul R. C. Doctrinele Harului Esenţa Teologiei Reformate, pag 135
[4] John Piper, Supremaţia lui Dumnezeu în Predicare, Editura “ Cartea Creştină” Oradea.. 1999. pag 28.
[5] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol. 5. pag 348.
[6] Colin Brown, Filozofia şi Credinţa Creştină, Editura “Cartea Creştină” Oradea 2000. pag 232.
[7] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 2 pag 75.
[8] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol. 1 pag 22.
[9] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol. 5. pag 367-368
[10] ibd. pag 368.
[11] Geisler Norman, Apologetică Creştină, Societatea Misionară Română, Weheaton Illinoid S.U.A. 1993 pag 273
[12] Geisler Norman, Apologetică Creştină, pag 309
[13] Iaroslav Pelikan, Isus de-a lungul secolelor, Locul lui în istoria culturii, , Editura „Humanitas” Bucureşti 2000
pag 89
[14] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 2 pag 80- 81.
[15] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol. 1 pag 17- 18
[16] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol.5. pag 363.
[17] Piper John, Supremaţia lui Dumnezeu în Predicare, pag 36- 54.
[18] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 5. pag 353
[19] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol. 1 pag 19
[20] ibd. pag 169.
[21] ibd. pag 159.
[22] Millard Erickson, Teologie Creştină, vol 2 pag 9-10
[23] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol. 5 pag 363

 

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi


 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2014 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate