Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Teologie
 

 

 

Cuprins Publicaţie
Nostra Aetate
Apologetica
Teologie
Reforma Spirituala
Istorie
Pastorala
Misiunea Azi
Site-uri Baptiste
Media

 

 


Pagina de Teologie

 

Partea abstractă a teologiei sistematice

 de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.

 

(CONTINUARE)

 

Capitolul 31

Chemarea externă şi eficientă.

 

Lucrarea de ispăşire a lui Cristos nu a fost suficientă pentru mântuirea omului.

 

Acea lucrare era doar sub îngrijirea lui Dumnezeu, şi a înlăturat doar toate obstacolele din calea iertării păcătosului de către Dumnezeu.

 

Dar păcătosul este de asemenea în duşmănie cu Dumnezeu, şi trebuie să fie adus să accepte mântuirea, şi trebuie să înveţe să-l iubească şi să-l slujească pe Dumnezeu.

 

Primul pas aici este să se facă de cunoscut omului Evanghelia, care conţine veştile bune ale acestei mântuiri, sub care influenţe el să fie condus spre acceptarea ei.

 

De aceea, este poruncit ca Evanghelia să fie proclamată la orice făptură, deoarece în ea este lucrarea lui Cristos ca mijloc de răscumpărare pentru fiecare.

 

Aceasta este chemarea exterioară a Evangheliei.

 

Totuşi, această proclamare nu are succes datorită răutăţii încăpăţânate a omului, deşi, în sine, ea are în sine toate elementele care ar trebui să asigure acceptarea ei.

 

Cunoscând că acesta este adevărul, Dumnezeu, nu doar din toată omenirea în general, ci chiar celor aleşi pe care are scopul să îi mântuiască în Cristos, le dă aceste influenţe ale Duhului care îi vor conduce spre acceptarea de către ei a chemării. Aceasta este numită Chemarea Eficientă.

 

1. Evanghelia este poruncită a fi predicată tuturor. Aceasta este dovedit

 

(1.) Prin astfel de pasaje care arată că privilegiile exterioare ale Cuvântului lui Dumnezeu nu mai sunt restrânse mai departe la Israel, ci sunt de extins de asemenea către Neamuri. Aceasta a fost prevestit în profeţie.

 

Geneza 18:18; 26:4; Psalmul 2:8; Isaia 42:1-4; 49:6, 7, 8; 55:5; 60:3; 65:1-12; Ieremia 16:19; Maleahi 1:11.

 

Ea este de asemenea învăţată în Noul Testament în felurite feluri.

 

Matei 8:11-13; 12:18-21; 21:33-41; 22:1; 28:19; Marcu 12:1-9; Luca 4:20-27; 14:16-24; 20:9-16; Ioan 3:16; 4:20, 21, 39.

 

(2.) Prin istoria extinderii acestei Evanghelii către Neamuri de către Apostoli şi contemporanii lor, care au predicat-o astfel, încât să arată că Neamurile nu au fost primele de a deveni Iudei pentru a fi făcuţi părtaşi la această Evanghelie.

 

Fapte capitolul 10. Petru a trimis după Corneliu.

 

Fapte 11:1-18. Raportul lui Petru despre acea vizită.

 

Fapte 11:19-30. Evanghelia trimisă către Fenicia, Cipru şi Antioh.

 

Fapte capitolul 13. Muncitorii lui Pavel şi însoţitorii săi.

 

Fapte capitolul 15. Conferinţa de la Ierusalim.

 

Romani 1:13-16, şi în general toată epistola şi celelalte epistole ale lui Pavel către biserici, în special Galateni.

 

Clasele de pasaje de mai sus slujesc doar pentru a arăta cum predicarea universală a Evangheliei a fost imprimată asupra creştinilor primari, şi în consecinţă că ei au fost conduşi să ofere înţeles deplin către alte expresii nelimitate.

 

(3.) Prin astfel de pasaje care poruncesc ca Evanghelia să fie vestită tuturor. Marcu 16:15; Fapte 2:21; Romani 10:13.

 

(4.) Prin cele care arată libertatea cu care Evanghelia a fost oferită tuturor ca indivizi. Fapte 2:39; 11:14; 16:31; 2 Corinteni 5:19-21; 1 Timotei 1:15; Tit 2:11; Apocalipsa 22:17.

 

(5.) Restricţiile care i-au separat pe evrei de neamuri fiind înlăturate, ofertele universale ale mântuirii făcute anterior către evrei, pot fi acum aplicate tuturor oamenilor în general. Isaia 1:18; 55:1-7; Ezechiel 18:21, 32; 33:11.

 

(6.) Limbajul lui Cristos către cei cărora s-a adresat poate fi astfel aplicat. Matei 11:28; Ioan 7:37.

 

Clasele de pasaje de mai sus arată că această chemare a Evangheliei este făcută fără discriminare către toţi oamenii. Nici o diferenţă de naţiune, sau clasă, sau condiţie; nici o întrebare referitoare la alegere, sau ne-alegere, nici cu privire la scopul de a o face eficientă, intră în această chemare. Ea este făcută tuturor. Nimic nu este cunoscut celor cărora li se proclamă Evanghelia, care poate face oferta sa mai sinceră faţă de unul decât faţă de altul. Orice diferenţe ar putea face oamenii din sentimente personale, sau simpatie naţională, sau ataşament local, nu sunt ne poruncite de aceasta, ci sunt adesea incompatibile cu ea.

 

2. Această ofertă a Evangheliei în sine nu are succes.

 

(1.) Mărturia tuturor celor care au predicat-o a fost că, fără influenţa specială a harului de la Dumnezeu, predicarea a fost în zadar. Rugăciunile făcute constant către Dumnezeu pentru un astfel de ajutor furnizează dovada universală a unor astfel de convingeri.

 

(2.) Aceeaşi mărturie este la universal oferită de cei care au primit Evanghelia. Fiecare atribuie mântuirea lui unor influenţe speciale ale lui Dumnezeu.

 

(3.) Aceasta este de asemenea învăţătura Scripturilor care declară acest fapt. Efeseni 2:8, este doar un exemplu al învăţături universale, care va apărea mai deplin în altă parte.

 

3. Acest eşec nu este datorită vre-unei deficienţe în Evanghelie.

 

(1.) Nimeni nu se poate îndoi de plinătatea planului de izbăvire conţinut.

 

(2.) Nimeni nu poate chestiona faptele referitoare la păcatul personal şi la nevoia de Cristos, care sunt făcute de cunoscut.

 

(3.) Nimeni nu poate nega libertatea cu care aceasta este oferită.

 

(4.) Nimeni nu poate nega că el este unul căruia îi este oferită.

 

(5.) Toate persoanele admit că Dumnezeu o va da oricăruia care părăseşte păcatul şi se străduieşte să ducă o viaţă nouă încrezându-se în el pentru ajutor.

 

(6.) Fiecare este convins că se poate întoarce de la toate faptele de păcat şi trăiesc viaţa contrară, cea de sfinţenie şi ascultare, dacă vrea.

 

(7.) Este universal recunoscut că Dumnezeu este vrednic de crezut în fiecare afirmaţie pe care o face.

Datorită celor de mai sus şi a faptelor înrudite, Domnul nostru spune: Ioan 12:48. „Pe cine Mă nesocoteşte şi nu primeşte cuvintele Mele, are cine-l osândi: Cuvântul, pe care l-am vestit Eu, acela îl va osândi în ziua de apoi.”

 

4. Scriptura ne învaţă de ce acest cuvânt este respins. Nu este datorită lipsei de dovezi, nici din cauza îndoielii intelectuale, ci întotdeauna datorită a ceva păcătos, fie în inimă fie în voinţă.

 

Unele dintre motivele pe care Scripturile le oferă sunt prezentate în Citate Biblice de Hill, p. 99, după cum urmează:

 

(1.) Mândria, care poate fi naţională, Matei 3:9; Ioan 8:33; Fapte 13:45; 17:5; 22:21, 22; intelectuală, Matei 11:25; Ioan 9:39-41; Romani 1: 21, 22; 1 Corinteni 1:19-21; sau socială, Ioan 7:48.

 

(2.) Auto-neprihănirea. Marcu 2:16; Luca 7:39; 18:10-14; Romani 10:3.

 

(3.) Iubirea de laudă. Ioan 5:44; 12:43.

 

(4.) Iubirea faţă de lume. 2 Timotei 4:10; Iacov 4:4; 1 Ioan 2:15.

 

(5.) Iubirea de bani. Marcu 10:17-24; Luca 16:13, 14; 1 Timotei 6:9, 10.

 

(6.) Îngrijorările lumii. Matei 13:7-22; Luca 10:40.

 

(7.) Frica de oameni. Ioan 7:13; 9:22; 12:42.

 

(8.) Interes lumesc faţă de sine. Marcu 5:16, 17; Ioan 11:48.

 

(9.) Lipsa de dorinţă de a se despărţi de prieteni nepocăiţi. Luca 9:59-62.

 

(10.) Lipsa de dorinţă de a crede ceea ce ei nu pot înţelege. Ioan 3:9; 6:52-60; Fapte 17:32; 1 Corinteni 2:14.

 

(11.) Lipsa de dorinţă de a avea păcatele expuse. Ioan 3:19-20.

 

(12.) Lipsa de dorinţă de a se supune autorităţii lui Dumnezeu. Luca 19:14; 20:9-18.

 

(13.) Prejudecată faţă de mesager. Matei 12:24; 13:57; Ioan 1:46; 6:42; 7:52; 9:29.

 

(14.) Orbie spirituală. Matei 13:15; 1 Corinteni 2:14.

 

(15.) Necredincioşie faţă de lumina pe care o aveau. Ioan 12:36.

 

(16.) Aşteptarea unui anotimp prielnic. Fapte 24:25.

 

(17.) Scuze frivole. Luca 14:18.

 

(18.) Lipsa de convingeri profunde. Matei 13:5; 22:5.

 

(19.) Lipsa de seriozitate. Luca 13:24.

 

(20.) Neglijare Bibliei. Luca 24:25; Ioan 5:39; 7:27; Fapte 17:11-12.

 

(21.) Neglijarea întâlnirilor religioase. Ioan 20:24.

 

(22.) Orbie faţă de oportunităţi speciale. Luca 19:44.

 

(23.) Dorinţă de semne speciale. Matei 12:38, 39; 16:1-4; Ioan 6:30; 1 Corinteni 1:22.

 

(24.) Consideraţie pentru tradiţii umane. Matei 15:9; Marcu 2:23-28.

 

(25.) Insincerity. Matt. 15:7-8; 21:25-31; Acts 24:26.

 

(26.) Un spirit controversat. Matei 22:15-40.

 

(27.) Un spirit de murmur. Matei 25:24.

 

(28.) Fără dorinţă pentru Dumnezeu. Ioan 5:42; Romani 1:28.

 

(29.) Ură faţă de Dumnezeu şi Cristos. Ioan 15:22-25.

 

(30.) Ura faţă de adevăr. Fapte 7:51-54; 2 Tesaloniceni 2:10-12; 2 Timotei 4:3.

 

(31.) Puterea diavolului. Matei 13:4-19; Ioan 8:44; 2 Corinteni 4:3, 4.

 

5. Oferta Evangheliei sus menţionată este denumită Chemarea Exterioară.

 

Aceasta este făcută omului prin simţuri, şi constă într-o declaraţie a naturii mântuirii şi o ofertă a ei cu condiţiile de credinţă şi pocăinţă. Aceasta este întărită de afirmaţii referitoare la condiţia păcătoasă a omului şi nevoia lui de un Mântuitor; prin porunca lui Dumnezeu de a se pocăi şi a crede: şi prin îndemnuri şi ameninţări, ca stimulente pentru a accepta mântuirea prin ele. Se spune despre aceasta în Scripturi, ca o chemare, în pasaje care nu au nici o referinţă faţă de devenirea sa eficientă, şi în unele se contrastează aceasta cu chemarea eficientă a altora. Proverbe 1:24; Isaia 65:12; Matei 9:13.

 

6. Dar, în contrast cu această folosire, este una mai obişnuită, prin care cei chemaţi în Scripturi sunt cei care sunt de fapt aduşi spre primirea adevărului şi participarea în mântuire.

 

(1.) În acele pasaje care vorbesc către membrii bisericii despre chemarea lor ca fiind ceva diferit de o simplă chemare exterioară. Romani 8:30; 9:11-24; 1 Corinteni 1:9-26; Galateni 1:6-15; 1 Tesaloniceni 2:12; 5:24; 2 Tesaloniceni 2:14; Efeseni 1:18; 4:1-4, 5; 2 Timotei 1:9; Evrei 3:1; 1 Petru 2:9; 5:10; 2 Petru 1:3-10.

 

(2.) Se vorbeşte despre credincioşi ca fiind cei chemaţi. Romani 1:6; 8:28; 1 Corinteni 1:24; Evrei 9:15; Apocalipsa 17:14.

 

7. Chemarea eficientă a acestora este datorită scopului şi actului lui Dumnezeu. Matei 11:25; Romani 8:29, 30; Romani 9:15, 16; 1 Corinteni 1:26-31.

 

8. Agentul prin care se realizează aceasta este Duhul Sfânt prin a cărui influenţe cei mântuiţi sunt conduşi spre exercitarea pocăinţei şi a credinţei. Ioan 6:44, 46; 1 Tesaloniceni 1:5, 6.

 

9. O astfel de influenţă este necesară pentru a birui condiţia morală a omului „orb” şi „mort în păcate şi fărădelegi.” 1 Corinteni 2:14; 2 Corinteni 4:4; Efeseni 2:1, 5.

 

10. În legătură cu această doctrină a Chemării Eficiente a unora, a apărut o întrebare despre sinceritatea lui Dumnezeu în a face chemarea exterioară către cei care nu o acceptă. Se spune că faptul care este făcut de el, cunoscând că oamenii nu vor accepta mântuirea fără harul său eficient, şi totuşi fără a avea ca scop sa dea acel har, argumentează nesinceritate în ofertă.

 

La aceasta se pot da următoarele răspunsuri:

 

(1.) Dacă este adevărat că el face chemarea exterioară, şi nu dă tuturor, ci doar unora, harul eficient, chiar caracterul lui Dumnezeu este o asigurare a sincerităţii sale. Atunci, întrebarea reală aici este despre aceste două fapte. Dacă ele sunt învăţate în Scripturi, este necuviincios şi hulitor să ne îndoim de sinceritatea lui Dumnezeu.

 

(2.) Această întrebare nu ar fi apărut niciodată, dacă Dumnezeu ar fi făcut doar oferta generală şi i-ar fi lăsat pe oameni să piară în respingerea ei. Dar, dacă este aşa, harul său adiţional către unii, în nici un caz nu susţine nesinceritatea lui în harul parţial arătat astfel către alţii.

 

(3.) Chiar natura ofertei Evangheliei, aşa cum a fost afirmat mai înainte, arată sinceritatea lui Dumnezeu. Ea este una care are toate stimulentele care şi-ar putea imagina cineva pentru acceptarea acesteia, şi acea acceptare depinde simplu de bunăvoinţa fiecărui om faţă de ea.

 

(4.) Pentru ca nimeni să nu se îndoiască de sinceritatea lui Dumnezeu, el ne asigură de acest fapt în cuvântul lui. Pavel îl descrie în 1 Timotei 2:4, ca unul „care vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi.” Dumnezeu însuşi spune, Ezechiel 33:10, 11: „Spune dar, fiul omului, casei lui Israel: "Voi cu drept cuvânt ziceţi: "Fărădelegile şi păcatele noastre sunt asupra noastră, şi din pricina lor tânjim; cum am putea să trăim?" Spune-le: "Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui şi să trăiască. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreţi să muriţi voi, casa lui Israel?”

 

Comparaţi aceasta cu Evrei 6:13-18: „Dumnezeu, când a dat lui Avraam făgăduinţa, fiindcă nu putea să Se jure pe unul mai mare decât El, s-a jurat pe Sine însuşi, şi a zis: "Cu adevărat te voi binecuvânta, şi îţi voi înmulţi foarte mult sămânţa." Şi astfel, fiindcă a aşteptat cu răbdare, a dobândit făgăduinţa. Oamenii, ce-i drept, obişnuiesc să jure pe cineva mai mare; jurământul este o chezăşie, care pune capăt orişicărei neînţelegeri dintre ei. De aceea şi Dumnezeu, fiindcă voia să dovedească cu mai multă tărie moştenitorilor făgăduinţei nestrămutarea hotărârii Lui, a venit cu un jurământ; pentru ca, prin două lucruri care nu se pot schimba, şi în care este cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă, să găsim o puternică îmbărbătare noi, a căror scăpare a fost să apucăm nădejdea care ne era pusă înainte.”

 

11. A fost făcută o încercare de teologii Luterani, şi a fost adoptată de alţii, de a armoniza sinceritatea Chemării Exterioare a lui Dumnezeu cu mântuirea doar a unora, prin a presupune că Dumnezeu dă în mod egal tuturor Duhul său, care face mântuirea eficientă în unii, dar că aceia care resping Evanghelia se împotrivesc Duhului dat lor, şi astfel refuză, în timp ce alţii se predau faţă de ea, şi sunt astfel mântuiţi. De aceea, ei spun că este astfel adevărat că toţi au Duhul în mod egal, şi totuşi că mântuirea celor mântuiţi se poate spune că este prin harul lui Dumnezeu.

 

Obiecţia naturală faţă de această explicaţie este, nu doar că mântuirea oamenilor este atribuită harului, ci numai harului singur, spre excluderea oricărui merit şi lucrare. Vezi Romani 3:27 la 4:25; 9:11 şi Galateni 2:16. Dar dacă unii nu rezistă şi alţii rezistă, oricât de mare har există, există cu siguranţă ceva merit în cei care nu rezistă prin care ei se pot lăuda faţă de ceilalţi care rezistă. Observaţi în special Romani 4:16: „De aceea moştenitori sunt cei ce se fac prin credinţă, pentru ca să fie prin har, şi pentru ca făgăduinţa să fie chezăşuită pentru toată sămânţa lui Avraam: nu numai pentru sămânţa aceea care este sub Lege, ci şi pentru sămânţa aceea care are credinţa lui Avraam, tatăl nostru al tuturor.”

 

O altă obiecţie este că mântuirea celor mântuiţi este în mod clar în Cuvântul lui Dumnezeu pe baza Alegerii unora: „În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda slavei harului Său, pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui.” Efeseni 1:4, 5, 6.

 

 

 

Privind la urâciunea pustiirii prin ochii Domnului (2b)

de Marian Ghita

 

„...când veți vedea urâciunea pustiirii ...așezată în Locul sfânt...” (Matei 24:15)

 

5.    Părăsirea mărturiei vieții duhovnicești

Viața prin Domnul Isus Cristos este o viață trăită sub călăuzirea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că, cel care și-a pus încrederea în Domnul Isus Cristos, este născut din nou prin cuvântul evangheliei, prin lucrarea Duhului Sfânt (Ioan 3:3-21; Efes. 1:13-14) și Cristos, prin Duhul Sfânt, locuiește în el (Gal. 2:20; Rom. 8:5-17). El are viață din Dumnezeu și aduce roade duhovnicești în trăirea lui (Ioan 15:1-11; Gal. 5:22-23; Evr. 8:10). El va căuta să trăiască sub călăuzirea Duhului Sfânt (Gal. 5:16-17; Rom. 8:5), va avea grijă să nu întristeze pe Duhul Sfânt (Efes. 4:30), să nu Îl stingă (1 Tes. 5:19) și se va preocupa să fie plin de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu (Efes. 5:18). Întreaga lui viață și slujire vor fi manifestate prin harul lui Dumnezeu (1 Cor. 15:10), prin credința în Domnul Isus Cristos (Rom. 1:17; 2 Pet. 1:2-11). El nu va putea trăi prin eforturile și meritele sale personale (Rom. 7:14-25). El va urmări „lucrurile Duhului” (Rom. 8:6), adică sfințirea și desăvârșirea caracterului său în Cristos (Evr. 12:14; 2 Pet. 3:18; 2 Cor. 3:18; Matei 5:6,48). Așadar, viața unui asemenea om este o viață „în Cristos” (Rom. 6); ea se desfășoară sub stindardul, „Cristos în voi, nădejdea slavei” (Colos. 1:27).

 

Martin Lloyd Jones spunea despre aceste adevăruri spirituale: „Dar aceste lucruri sunt lucruri elementare, de abecedar. Noi trebuie să le știm și să ni le însușim de la începutul vieții cu Cristos, dacă suntem într-adevăr creștini”. Ei bine, care este totuși realitatea cu mulți dintre membrii bisericilor creștine? Aceștia trăiesc ca unii dintre membrii bisericii din Sardes (Apoc. 3:1-6). Ei se laudă că le merge numele că trăiesc, dar sunt morți în plan spiritual (Apoc. 3:1); faptele lor nu sunt desăvârșite înaintea lui Dumnezeu (Apoc. 3:2); ei și-au mânjit hainele albe, pe care le-au primit de la Domnul lor, prin har (Apoc. 3:4; 19:8; Mat. 22:11-13). Așadar, faptele acestor creștini sunt respingătoare înaintea Domnului. Se vorbește despre fapte aparent bune, dar în realitate sunt moarte (Evr. 9:14); ele nu sunt desăvârșite (vezi Mat. 5:48), ci sunt murdare (Apoc. 3:4).

 

Despre ce fapte este vorba aici? Foarte mulți așa-ziși „creștini” ajung să considere că viața creștină este o sumă de fapte bune, dar izvorul lor este natura lor veche. Ele nu sunt roadele înnoirii lor prin Cristos (2 Cor. 5:17), nu sunt roade ale Duhului Sfânt (Gal. 5:22-23). Asemenea oameni au o viață bună, demnă de apreciat înaintea oamenilor, dar faptele lor bune sunt de fapt fapte moarte. Cum se ajunge la o asemenea stare?

 

Sunt unii care nu mai trăiesc prin Cristos, prin harul Lui (Gal. 2:20), ci trăiesc prin Lege, în sensul că ei vor să fie socotiți neprihăniți înaintea lui Dumnezeu prin faptele Legii (Gal. 5:4; vezi întreaga epistolă către Galateni). Sunt alții care, fiind vrăjmași ai crucii lui Cristos, ei înșiși sunt dominați de „pântecele” lor și „se gândesc la lucrurile de pe pământ” (sunt materialiști) (Filip. 3:18). Ei au primit eliberarea de întinăciunile lumii, prin cunoașterea lui Cristos, dar „se încurcă iarăși și sunt biruiți de ele” (2 Pet. 2:20-22). Prin aceasta ei dovedesc că lucrarea înnoitoare a nașterii din nou, făcută de Duhul Sfânt, nu este reală în ei (Tit 3:5; 1 Ioan 3:9). Faptele lor bune sunt făcute de aceștia pentru gloria lor personală și nu în părtășie cu Domnul Isus Cristos – nu după voia lui Dumnezeu (Matei 7:21-27). Viața lor spirituală nu este o viață în care trăiește și lucrează Cristos, Domnul (Gal. 2:20), prin Duhul Sfânt (Ioan 3:3-8); nu este o viață trăită prin harul lui Dumnezeu (1 Cor. 15:10), prin credința în Domnul Isus Cristos (Rom. 1:17). Ei ajung să pervertească harul lui Dumnezeu, acceptând să trăiască în păcat (2 Pet. 2; Iuda 4; Rom. 6). Desigur, ei încearcă să facă fapte bune, dar nu le săvârșesc după voia lui Dumnezeu (Rom. 7:14-25). Faptele lor bune nu sunt faptele credinței, cele care le sunt date prin har de Dumnezeu Însuși (Efes. 2:8-10; Rom. 1:5). Iată de ce, ei par să fie în ordine în privința trăirii lor (oamenii îi vor lăuda – „îți merge numele că trăiești, dar ești mort” – Apoc. 3:1), par să realizeze lucruri mărețe, poate, dar aceste fapte sunt fapte moarte (Efes. 2:1-3), nu faptele vii, ale Domnului (Mat. 7:21-27; Gal. 5:22-23).

 

Acest mod de viață este un mod de viață fals, și care este rezultatul lucrării duhului lui Anticrist (1 Ioan 4:2-3). Duhul lui Anticrist lucrează cu multă abilitate. Faptele vieții, sub călăuzirea acestui duh, par bune, asemănătoare cu cele realizate de creștinii adevărați, dar izvorul lor este unul necurat. Se va ajunge, prin ele, la o trăire aparent demnă de apreciat, dar care duce în final la respingerea a tot ceea ce este creștinism adevărat și în final la urâciunea pustiirii așezată în Locul Sfânt (Mat. 24:15). Domnul Isus le spune ucenicilor Săi: „Voi sunteți sarea pământului...Voi sunteți lumina lumii...” (Mat. 5:13-16). Sarea și lumina sunt elemente esențiale pentru supraviețuirea lumii în care trăim. Fără sare, lumea se strică până la putrefacție și nimicire totală. Fără lumină, lumea nu poate funcționa normal – ea va pieri. Ceea ce menține această lume în existență este doar prezența și mărturia creștinilor veritabili. „Dar” – continuă Domnul să spună – „dacă sarea își pierde gustul, prin ce își va căpăta iarăși puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic, decât să fie lepădată afară și să fie călcată în picioare de oameni” (v. 13). În privința luminii, Domnul ne spune că lumina nu își are rostul sub obroc; ea poate lumina doar dacă este în sfeșnic, la vedere – doar atunci va fi o binecuvântare în casă. Lumina trebuie văzută de toți oamenii și să-și răspândească lumina în jur (v. 14-16). Creștinii adevărați, sunt o prezență binefăcătoare în lume. Ce te faci, atunci când ei nu sărează și nu luminează în lume? În acest caz, creștinismul lor nu are nici o valoare. Valoarea lor este dată de viața lor în Cristos, de faptele lui Cristos, Domnul, manifestate prin trăirea lor. Nimic altceva din ei înșiși nu reprezintă viață și binecuvântare pentru lumea în care trăiesc.    

 

Viața spirituală a degenerat la mulți așa-ziși „creștini”. Se vorbește despre trăire în Cristos, dar cristosul care determină viața acestora este un alt cristos (2 Cor. 11:2-4). Se vorbește despre viață duhovnicească, dar duhul care îi călăuzește pe aceștia nu este Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, ci un duh străin. Se vorbește despre fapte bune, dar ele nu sunt faptele bune date de Dumnezeu prin evanghelia harului lui Dumnezeu.

 

Porunca Domnului într-o asemenea situație este să veghem și să întărim ceea ce este veritabil (Apoc. 3:2-3). El poruncește o pocăință veritabilă. Altminteri, pedeapsa Lui va fi teribilă la revenirea Sa (Apoc. 3:3).

 

Noi trebuie să reținem ceea ce Domnul Isus a spus: „Ce este născut din carne este carne și ce este născut din Duh este duh” (Ioan 3:6). Nu poți trăi o viață creștină „în carne”, ci doar prin Duhul Sfânt al lui Dumnezeu (Rom. 8:5-9; Gal. 5:16-26). Când viața prin Duhul Sfânt nu mai este în credincios și în biserică, atunci moartea spirituală este singura alternativă. Urâciunea pustiirii se va așeza în Locul Sfânt. 

 

6.    Părăsirea mandatului dat de Cristos

După învierea Sa, atunci când Domnul nostru se pregătea să se înalțe la cer, El a fost interpelat de ucenicii Săi cu privire la mandatul pe care ei urma să-l aibă pe pământ: „Doamne, în vremea aceasta ai de gând să așezi din nou Împărăția lui Israel?” (Fap. 1:6). Ca răspuns, El le-a zis: „Nu este treaba voastră să știți vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa. Ci voi veți primi o putere, când se va pogorî Duhul Sfânt peste voi și-Mi veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria și până la marginile pământului” (Fap. 1:7-8). Ce a dorit Domnul Isus Cristos să le spună de fapt prin acestea ucenicilor și urmașilor Lui? (a) Împărăția lui Israel va fi, desigur, instaurată, conform promisiunilor Scripturii, dar aceasta nu va fi opera urmașilor Domnului – ea va fi lucrarea Domnului Însuși. (b) singura misiune a urmașilor Domnului pe pământ și în istorie urma să fie aceea de a-I fi martori în lume, de a vesti Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu (Mat. 28:18-20; Mc. 16:15-16; Lc. 24:47-49; Ioan 20:21-23; Fap. 1:8). Această lucrare va fi făcută prin autoritatea Domnului Isus Cristos Însuși (Mat. 28:18) și prin puterea Duhului Sfânt (Fap. 1:8). Ea nu va fi făcută prin demersurile și abilitățile urmașilor Domnului; El Însuși le-a spus chiar în mod foarte clar: „Iată, Eu vă trimit ca pe niște oi în mijlocul lupilor. Fiți dar înțelepți ca șerpii și fără răutate ca porumbeii” (Mat. 10:16). „Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, așa vă trimit și Eu pe voi” (Ioan 20:21).

Privind la biserica din Filadelfia (Apoc. 3:7-13), înțelegem ce anume apreciază Domnul în mod deosebit la o biserică. Doar biserica din Smirna și această biserică din Filadelfia au fost lăudate de Domnul, fără a li se reproșa ceva. Deși biserica din Filadelfia avea puțină putere (nu este vorba aici despre vreun reproș – v. 8), totuși, ea a păzit cuvântul lui Cristos și nu a tăgăduit Numele Lui (v. 8,10). Din pricina puținei sale puteri, Domnul Îi promite o poartă deschisă în vederea unei mărturii veritabile și biruință asupra celor din sinagoga Satanei (v. 8-9). Prin aceste menționări Domnul scoate în evidență unele dintre elementele care atrag simpatia și aprobarea Domnului Isus Cristos.

 

1.            Biserica aceasta nu avea putere (în ochii oamenilor) dar era credincioasă Domnului, păzind cuvântul Lui. Toată puterea de care are nevoie biserica în vederea mărturiei ei este la Domnul Isus, la Cel care este înălțat la cer (Mat. 28:18). Această putere este la dispoziția bisericii prin Duhul Sfânt (Fap. 1:8). În acest caz, biserica este permanent dependentă de Domnul și de voia Lui; fără El biserica n-ar fi putut face nimic (Ioan 15:5; Filip. 4:13). Prin această stare a bisericii, mărturia ei este o mărturie clară a gloriei lui Cristos în fața lumii. Lumea L-a respins pe Cristos și L-a crucificat; același lucru îl face și cu urmașii Lui. Și totuși, biserica predică Evangheluia lui Cristos în lume printr-o putere care nu este a ei, dar care vine din cer, de la Domnul care este viu și în glorie. Aceasta este mărturia plină de putere a bisericii, despre Cristos în lume. Și lumea trebuie să remarce acest lucru – doar așa oamenii Îl pot vedea pe Isus cel răstignit ca Domn și Mântuitor. În lumina acestui fapt, înțelegem mai bine de ce Domnul Isus condamnă biserica din Sardes; ei îi merge numele că trăiește, dar este de fapt moartă (Apoc. 3:1). Biserica din Sardes se lăuda cu numele ei, cu ceea ce în ochii oamenilor erau valori demne de apreciat (poate ea avea și putere în societate). Numai că Domnul Isus nu putea fi în acest fel remarcat de oamenii din lume; de aceea ea și-a pierdut mărturia dată ei de Domnul în lume. Domnul Isus promite ceva bisericii din Filadelfia – că va da în mâinile bisericii pe cei din sinagoga Satanei, pe cei care se considerau iudei și nu erau în realitate (vezi Rom. 2:28-29); că aceștia se vor proșterne la picioarele credincioșilor din biserică și astfel va fi evidentă în fața oamenilor puterea Domnului, prin lucrarea bisericii. Iată, deci, mandatul bisericii lui Cristos în lume: să-L vestească, în starea ei de slăbiciune, pe Cristos (pe Cel care nu este prezent fizic în biserică și, din această cauză, biserica pare a fi în lume ca o turmă mică, fără apărare – Lc. 12:32) dar care se manifestă prin Duhul Sfânt în toată puterea dumnezeiască, pe care o are în poziția Sa, la dreapta lui Dumnezeu. Acest lucru Îl vrea Domnul nostru de la o biserică care se consideră a fi mărturisitoare în lume.

2.            Biserica lui Cristos este chemată de a vesti Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu (Mat. 24:14) în lume, fără ca ea să facă vreun demers politic, social, economic, militar, omenesc, așa cum procedează orice împărăție de pe pământ, care se respectă. Omenește vorbind, mulți se întreabă: oare ce fel de împărăție promovează biserica lui Cristos, dacă ea doar vestește Evanghelia în lume și încă în slăbiciune (1 Cor. 2:1-5)? N-ar trebui oare să procedeze ca împărățiile acestei lumi? Și totuși, Domnul Isus Cristos a încredințat urmașilor Lui doar mandatul de a vesti această Evanghelie a lui Cristos prin Duhul Sfânt. Atât. Cum va apărea atunci Împărăția lui Dumnezeu, acea Împărăție care va nimici toate împărățiile acestei lumi (Daniel 2:44; vezi și Dan. 7; Mat. 16:18-19)? Împărăția lui Dumnezeu va fi așezată de Cristos Însuși, la revenirea Sa în glorie (Mat. 24:30-31; Apoc. 11:15-18). Nu demersurile pământești ale bisericii, în felul acestei lumi, va așeza Împărăția cerurilor pentru veșnicie, ci Cristos Domnul, la revenirea Sa. Biserica are un singur mandat – acela de a promova Împărăția lui Dumnezeu doar prin propovăduirea Evangheliei lui Cristos la orice făptură în toată lumea. Privind la acest mandat, s-ar părea că el este o „nebunie” (chiar și vestirea lui Cristos cel răstignit este o nebunie, o piatră de poticnire – 1 Cor. 1:23-24) în ochii oamenilor. Însă tocmai acest lucru scoate în evidență cu putere gloria lui Cristos cel viu și înălțat la ceruri. Acest lucru trebuie să-l înțeleagă biserica lui Cristos. Singurul mandat pentru biserică, primit de la Domnul nostru, este acela de a vesti evanghelia lui Cristos nu prin puterea și înțelepciunea noastră ci prin Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. În acest fel Domnul Își va așeza Împărăția Sa (Mat. 16:18-19; Fap. 1:6-8).

 

Acestea fiind zise, putem acum înțelege mai bine care este demersul duhului lui Anticrist în biserică, de-a lungul istoriei ei. Cel rău caută să deturneze biserica de la mandatul pe care îl are ea din partea lui Cristos. Cum? Domnul Isus apreciază slăbiciunea bisericii și credincioșia ei în vestirea Cuvântului lui Cristos, în ciuda acestei slăbiciuni. Diavolul însă ispitește pe credincioșii Domnului cu ideea că biserica totuși are nevoie de demersuri omenești și putere omenească în promovarea Împărăției mesianice. Așa că, atunci când Constantin cel Mare a apărut pe scena istoriei, ideea că biserica trebuie să aibă putere de a dicta în societate a început să fie îmbrățișată de mulți credincioși. Ideea, că membrii și slujitorii bisericii trebuie să fie oameni respectabili, cu autoritate în lume, bogați în plan material, a înlăturat din mentalitatea multora ideea că martorul lui Cristos trebuie să îmbrace haina umilinței și slăbiciunii unui rob, așa cum Cristos a făcut-o (Filip. 2:5-8; Apoc. 3:8).

 

De asemenea, dacă trebuie promovate interesele Împărăției lui Dumnezeu, cel mai bine ar fi să te implici în treburile societății, să câștigi autoritate și să procedezi ca orice împărăție lumească (ai nevoie de demersuri materiale, sociale, economice, politice, militare și ai nevoie de resurse în aceste direcții). Așa a ajuns biserica, de-a lungul istoriei, să fie o mare forță în plan omenesc și pământesc. Ea a ajuns astfel în pericolul de a nu mai depinde de Domnul Isus Cristos în lucrarea ei și de a nu-L mai aștepta să așeze El Împărăția lui Dumnezeu prin autoritatea și gloria pe care le va arăta la revenirea Sa. Pentru mulți membri ai bisericii creștine Împărăția lui Dumnezeu este aici și acum, nu în noile ceruri și noul pământ și nu în viitor.

 

Mai mult, mulți creștini și multe biserici consideră că propovăduirea Evangheliei lui Cristos în puterea Duhului Sfânt, așa cum este ea prezentată în Sfintele Scripturi, nu sunt suficiente pentru a asigura binecuvântarea mântuirii, din partea lui Dumnezeu, pentru oameni. Evanghelia predicată în lume, de multe ori este diluată (să nu supere pe oameni), pervertită sau incompletă (pentru a fi ușor acceptată de oameni). Evanghelia nu mai urmărește mântuirea veșnică a oamenilor, din robia păcatului și a morții. Ea însă este adaptată (în multe cazuri) la nevoile pe care oamenii le acceptă ca fiind nevoi.

 

Toate acestea sunt de fapt demersuri anticristice, sunt deturnarea de la mandatul pe care Domnul Isus Cristos l-a dat apostolilor și, prin ei, bisericii Sale. Dacă nu ne pocăim în această direcție și dacă nu ne întoarcem la mandatul simplu al vestirii evangheliei lui Cristos, în puterea Duhului Sfânt, atunci nu numai că biserica își va pierde puterea spirituală, dar ea va asista neputincioasă la așezarea urâciunii pustiirii în Locul Sfânt. Să veghem cu mare seriozitate la aceasta!

 

7.    Părăsirea adevăratelor binecuvântări – a acelor binecuvântări care sunt în Cristos

Sfânta Scriptură ne arată că adevăratele binecuvântări care vin de la Dumnezeu pentru noi sunt binecuvântările duhovnicești, care sunt în locurile cerești, în Cristos (Efes. 1). Ele ne sunt oferite prin harul lui Dumnezeu, prin credința în Cristos, pe temeiul neprihănirii pe care o avem în El (Rom. 3:21-26); nu există o altă cale. De asemenea, Scriptura ne arată că binecuvântarea lui Dumnezeu, în toate aspectele ei, ne este dată doar în Cristos (Gal. 3:16,29). Desigur, Dumnezeu, în bunătatea Lui, oferă binecuvântări pământești și celor necredincioși (Fapte 14:15-17), dar ele sunt doar invitația lui Dumnezeu pentru cei pierduți, pentru ca ei să-L cunoască pe adevăratul Dumnezeu și astfel ei să ajungă ca prin credința în Cristos să primească adevăratele binecuvântări – cele spirituale și veșnice, cele care sunt în Cristos. Acesta este adevărul biblic cu privire la binecuvântările lui Dumnezeu.

 

Biserica din Laodiceea (Apoc. 3:14-22) a ajuns și ea, ca și celelalte biserici ale lui Cristos, să se bucure de Cristos și de binecuvântările care sunt în El. Astfel, ea a ajuns să fie o mărturie a gloriei lui Cristos, în vremea și în locul în care era așezată. Însă această biserică a ajuns într-o stare total nepotrivită: faptele ei Îl făceau pe Domnul Isus să nu o mai suporte (v. 15-16) și Cristos Însuși a ajuns să fie dat afară din biserică (nu era înăuntrul ei – v. 20). Cum s-a ajuns aici? Sunt aici două menționări ale Domnului care revelează situația de nesuportat a bisericii Sale: (a) Prin faptele ei nu era „nici rece, nici în clocot” (v. 15); starea ei era de „căldicel” (v. 16). Aceasta este o imagine deosebit de sugestivă, dată de situația orașului Laodiceea. Orașul era situat în valea râului Lycus, lângă cetățile Colose și Hierapolis (Col. 4:13-16). Aproape de Hierapolis erau ape termale, deosebit de bune pentru vindecarea anumitor afecțiuni ale trupului. Existau conducte prin care aceste ape termale erau aduse în Laodiceea. Numai că, din cauza distanței și din cauza stării proaste a conductelor de transport, apa termală, în loc să ajungă fierbine la destinație, ajungea călduță. În această situație apa termală nu mai era de nici un folos pentru bolnavii care aveau nevoie de ea. În același timp, din munți era adusă apa rece de izvor, care ar fi trebuit să potolească setea celor din Laodiceea. Dar, din același considerent (conducte lungi și de proastă calitate), apa ajungea caldă și nu rece; astfel apa de izvor nu mai putea fi bună de băut. Exact în această stare spirituală era biserica din Laodiceea. Ea era chemată să fie, prin legăturile cu Cristos Domnul, o binecuvântare pentru cei din cetate. Starea spirituală proastă a credincioșilor făcea însă ca biserica să ofere o mărturie deformată despre Cristos și astfel ea să nu fie de nici un ajutor pentru cei nemântuiți. Ceea ce era „la vedere” înaintea oamenilor nu era gloria Domnului Isus Cristos în viața credincioșilor bisericii din Laodiceea ci starea deplorabilă a lor (ca și conductele necorespunzătoare din cetate). „Cristosul” oferit drept mărturie în cetate era unul care nu semăna deloc cu adevăratul Cristos, era un cristos deformat, pervertit. (b) Credincioșii bisericii din Laodiceea declarau: „suntem bogați, ne-am îmbogățit și nu ducem lipsă de nimic” (v. 17). În realitate însă ei erau într-o stare ticăloasă, de nenorocire, săraci, orbi și goi în plan spiritual (v. 17). Ei declarau despre ei înșiși această stare de bine, pentru că se bazau pe binecuvântările pe care ei le aveau în plan material și care erau vremelnice. Cetatea Laodiceea era o cetate prosperă din punct de vedere material; avea și școli renumite, chiar și o școală de medicină, celebră la acea vreme, care oferea vindecare pentru ochi. Credincioșii considerau că aceste binecuvântări materiale erau adevăratele binecuvântări și se lăudau cu ele. Cristos era pentru ei un mijloc prin care considerau că beneficiază de astfel de binecuvântări, fără ca binecuvântările adevărate (Cristos în ei – nădejdea slavei – Col. 1:27; binecuvântările duhovnicești în locurile cerești, în Cristos – Efes. 1:3) să se regăsească în viața și trăirea lor. Iată de ce, Cristos era pentru ei „o cantitate neglijabilă”, așa cum obișnuiesc cei din lume să declare cu privire la ceea ce este neimportant. Credincioșii din biserica din Laodiceea se declarau creștini, dar Cristos nu era în viața și în faptele lor, și binecuvântările pe care se bazau ei nu erau cele oferite de Cristos Însuși. De aceea starea bisericii era una jalnică în plan spiritual.

Cum s-a ajuns aici? Biserica s-a lăsat condusă la un moment dat de duhul lui Anticrist. Acest duh vrea să-L înlăture ce Cristos din viața credincioșilor și promovează binecuvântările acestui pământ, ale acestui veac. Sub călăuzirea acestui duh creștinii vor ajunge să trăiască pentru „aici și acum”, fără să mai fie nevoie de Cristos în ei. Mulți creștini au bogățiile acestei lumi, se bazează pe ele și trăiesc cu iluzia că sunt binecuvântați de Dumnezeu; în realitate însă ei sunt ticăloși, nenorociți, săraci, orbi și goi (v. 17). Ei nu au nimic ce oferi lumii, din partea lui Dumnezeu. Să ne ferească Dumnezeu de o asemenea stare!

 

În cazul în care depistăm în noi înșine o asemenea stare, singura soluție este pocăința și întoarcerea la Cristos. El trebuie să fie invitat ca Domn și Mântuitor în viața noastră, pentru că doar El ne oferă adevăratele binecuvântări (v. 18-20); doar El în noi reprezintă nădejdea gloriei (Colos. 1:27). El, Cristos, trebuie să rămână ca Domn și Mântuitor în viața noastră (vezi Colos. 2:6-10). Dacă noi nu luăm aminte la cuvântul Domnului nostru din Apoc. 3:18-20, atunci sunt toate șansele ca urâciunea pustiirii să fie așezată în Locul Sfânt (Mat. 24:15), în viețile noastre și singura soartă care ne așteaptă este nimicirea veșnică. Atenție, deci!

 

8.    Întronarea omului în locul care este de drept a lui Dumnezeu

Toate cele șapte elementele la care ne-am uitat până la acest moment au ceva în comun. Demersul anticristic este acela de a-L înlătura pe Dumnezeu din Locul Sfânt, din Templul Său, pentru ca omul să Îi ia locul. În acest fel, diavolul va ajunge să realizeze dezideratul pe care și l-a dorit de la început – el să ia locul lui Dumnezeu și să se declare pe sine drept „dumnezeu” (vezi 2 Tes. 2:3-4; Isa. 14:13-14; Ezech. 28:12-19). Semnul, sigiliul lucrării anticristice, este ceea ce ni se spune în Apoc. 13:18. Aici se vorbește despre „numărul fiarei”. Acest număr, se spune, „este un număr de om. Și numărul ei este: șase sute șaizeci și șase”.

 

Numărul 666 este un număr de om, o imagine a demersului omului fără Dumnezeu – omul (omul fărădelegii – 2 Tes. 2:3), prin ajutorul diavolului, va ajunge în final, să se înalțe „mai presus de tot ce se numește „Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare. Așa că se va așeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu” (2 Tes. 2:4). Acesta a fost de la început demersul omului decăzut în păcat, demers insuflat de Satana însuși: „...vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul” (Gen. 3:5). Acest demers satanic se va întrupa în finalul istoriei prin așezarea urâciunii pustiirii în Locul Sfânt (Mat. 24:15). Va fi astfel încununarea lucrării duhului satanic, a duhului lui Anticrist, care a operat în lumea umană decăzută, de-a lungul istoriei omenirii.

 

Este nevoie de înțelepciune de la Dumnezeu (Apoc. 13:18) pentru a socoti cu pricepere numărul fiarei. Se vehiculează în ultimul timp că însemnarea propriu-zisă a numărului 666 înseamnă lucrarea satanică. Și de aceea mulți se tem de acest  număr înscris undeva. Iată de ce, oamenii ajung să se sperie de carduri, de ce este înscris pe ele, etc. În realitate, conform a ceea ce ni se spune în acest pasaj (Apoc. 13:15-18, în special v. 18) acest număr trebuie interpretat cu înțelepciune pentru a înțelege adevărul din spatele lui. Acel adevăr este cel care trebuie înțeles și care trebuie luat în considerare, în lupta împotriva lucrării anticristice. Apocalipsa este plină de simboluri. Numărul șapte este în această carte (și în tradiția biblică) asociat cu Dumnezeu, cu lucrarea Lui desăvârșită, completă. De aceea, numărul șase (apropiat lui șapte) este asociat întotdeauna în tradiția biblică cu ceea ce este nedesăvârșit, cu lucrarea omenească. Iar numărul șase de trei ori (666) reprezintă simbolul lucrării nedesăvârșite în toată plenitudinea ei (o lucrare care nu aparține deloc lui Dumnezeu, ci este o lucrare care se vrea a aparține lui Dumnezeu, dar este de fapt o minciună dusă la apogeu – de aceea ea este o urâciune înaintea lui Dumnezeu). Așadar, demersul de a-L înlătura pe Dumnezeu (pentru a-L detrona din locul Lui) pentru ca falsul dumnezeu să Îi ia locul Celui Adevărat, este urâciunea care va aduce pustiire. Așa trebuie să înțelegem acest simbol arătat în Apoc. 13:18.

 

Să privim la o interpretare a lucrării lui Dumnezeu, care se regăsește chiar în limbajul creștin și care pare „nevinovată”, dar care, odată instalată în mentalitatea celui credincios, va conduce la pervertirea adevărului lui Dumnezeu în viața acelui om sau a acelei biserici.

Vorbim despre creația lui Dumnezeu (vezi Gen. 1:1-2:3 – nu discutăm despre texte biblice propriuzise, ci despre ceea ce se sugerează adesea din interpretarea lor). Dumnezeu a creat cerurile și pământul. Ultima creație a lui Dumnezeu a fost cea a omului (în a 6-a zi). Se spune adesea, și desigur nu fără temei, că omul, ca ultima creație a lui Dumnezeu, este cununa creației Lui (capodopera acestei creații). Acest adevăr este bine întărit prin Psalmul 8. Însă, atenție la cum folosim acest adevăr. În mintea unor teologi și creștini, Omul este așezat în centrul creației și astfel omul devine, fără să sesizăm,  obiect de închinare. Astfel, a apărut în istorie curentul umanist – omul este centrul întregii existențe. De aici și până la înlăturarea lui Dumnezeu din lumea creată de El nu este decât un singur pas. Uităm că adevărul biblic este cu totul altul. Istoria creației din Gen. 1:1-2:3 se încheie cu Dumnezeu care se odihnește în cea de a 7-a zi și care se bucură de ceea ce El a creat. Astfel ajungem să avem perspectiva corectă a creației omului – cea dată de scriptura însăși (vezi Apoc. 4:11 – „Vrednic ești Doamne și Dumnezeul nostru să primești slava, cinstea și puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile și prin voia Ta stau în ființă și au fost făcute!”). De ce Dumnezeu a creat cerurile și pământul și toată oștirea lor? De ce Dumnezeu l-a făcut pe om coroana creației Sale? Pentru ca Dumnezeu Însuși să primească toată gloria și închinarea din partea creației Sale, deci și din partea omului.

Vorbim, de asemenea, despre lucrarea de mântuire a omului, prin harul lui Dumnezeu, prin jertfa lui Cristos. Din nou, mulți teologi și creștini ajung să considere că omul a fost mântuit cu scopul de a îi fi lui bine, de a fi liber și binecuvântat de Dumnezeu. Din nou, omul este pus în centul lucrării mântuitoare. El, omul (spune această teorie), trebuie avut în vedere, restaurarea lui, pentru a deveni totul în lumea lui Dumnezeu. Consecința unei asemenea mentalități este pervertirea harului lui Dumnezeu și idolatrizarea omului (vezi 2 Pet. 2; Iuda 4). Care însă este perspectiva corectă a scripturii, cu privire la mântuirea omului din starea lui de păcat? Apostolul Pavel ne spune că Dumnezeu a lucrat mântuirea omului pentru „ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăție a harului Său, în bunătatea Lui față de noi în Cristos Isus” (Efes. 2:7; vezi și 3:9-11). Dumnezeu, prin mântuirea pe care a oferit-o omului, în baza harului Lui, a dorit să-Și etaleze gloria harului Lui, gloria Numelui Său pentru veșnicie. Când un om primește mântuirea prin credința în jertfa lui Cristos, el se bucură de o adevărată mântuire atunci când se întoarce de Satana la Dumnezeu (Fapte 26:18), atunci când se va supune în totalitate lui Dumnezeu și va ajunge să-I slujească Lui, devenind robul Domnului din dragoste pentru El (Lc. 1:69-75; Rom. 6; 2 Cor. 5:14-15; Col. 1:13-14). De sub puterea Satanei sub autoritatea deplină a Domnului Dumnezeu – iată lucrarea mântuirii lui Dumnezeu. Din Apoc. 5:9-13 înțelegem foarte clar că am fost mântuiți pentru gloria lui Dumnezeu și a Domnului și Mântuitorului nostru. Acest lucru înseamnă cel mai mare bine pentru cei mântuiți. Când Pavel încheie prezentarea planului de răscumpărare realizat de Dumnezeu în Cristos în epistola către Romani, El încheie această prezentare cu cuvintele: „Din El (Dumnezeu), prin El, și pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin” (Rom. 11:36). De ce noi am fost destinați mântuirii lui Dumnezeu? Pentru gloria lui Dumnezeu. Aceasta este adevărata închinare. De ce lucrează Dumnezeu prin Cristos în noi? Pentru ca El, Dumnezeu, să primească toată gloria pentru veșnicie. În acest fel, noi intrăm în binecuvântarea și bucuria Stăpânului nostru (Mat. 25:21,23).

 

Din cele menționate mai sus înțelegem că lucrarea anticristică se realizează prin pervertirea adevărurilor expuse. Diavolul îi ispitește pe credincioși cu ideea că, fiind creați de Dumnezeu și mântuiți de El, ei înșiși pot deveni dumnezei (Gen. 3:5). Deci, ei înșiși nu vor mai avea nevoie de Dumnezeu și se vor „cocoța” pe ei înșiși în locul Celui PreaÎnalt. Istoria bisericii este plină de astfel de demersuri satanice. În vremea în care trăim noi, observăm o invazie fără precedent de asemenea perversiuni. Care va fi modalitatea pe care o va folosi duhul anticristic de-a lungul istoriei, în vederea pervertirii adevărului lui Dumnezeu, în vederea întronării omului în locul care este de drept al lui Dumnezeu? Cele șapte „părăsiri” din ceea ce s-a arătat mai sus ne arată strategia diavolului:

 

- Părăsirea dragostei dintâi (vezi Apoc. 2:1-7) – Cristos Domnul nu mai este în centrul dragostei și a dedicării credincioșilor, ci ceea ce sunt și fac ei ca oameni;

- Părăsirea nădejdii vieții veșnice (vezi Apoc. 2:8-11) – Nădejdea vieții viitoare nu mai este o binecuvântare demnă de urmărit a credincioșilor, ci ceea ce este bine pentru ei aici și acum;

- Părăsirea învățăturii sănătoase a Cuvântului lui Dumnezeu (vezi Apoc. 2:12-17) – Cuvântul lui Cristos nu mai este normă și autoritate pentru biserică, ci cuvântul și tradiția umană;

- Părăsirea ordinii stabilite de Duhul lui Cristos în biserică (vezi Apoc. 2:18-29) – Nu Cristos, prin Duhul Sfânt, este Cel care conduce biserica Lui, ci personalitățile umane, prin abilitățile și statulul pe care îl au din partea oamenilor;

- Părăsirea mărturiei vieții duhovnicești (vezi Apoc. 3:1-6) – Nu viața în Cristos, prin Duhul Sfânt, este ceea ce dinamizează trăirea credincioșilor, ci demersurile umane și abilitățile umane (energia lor umană);

- Părăsirea mandatului dat de Cristos (vezi Apoc. 3:7-13) – Nu mandatul și obiectivele stabilite de Cristos pentru biserica Lui, ci obiectivele și scopurile umane devin mandatul bisericii; 

- Părăsirea adevăratelor binecuvântări – a celor care sunt în Cristos (vezi Apoc. 3:14-22) – Nu Cristos Domnul și binecuvântările pe care El le oferă bisericii Sale devin binecuvântările demne de apreciat și urmărit a credincioșilor, ci binecuvântările materiale și vremelnice.

- Așadar, nu ceea ce este dumnezeiesc, de la Dumnezeu în Domnul Isus Cristos și prin puterea Duhului Sfânt devine izvorul, resursa și scopul credincioșilor, ci ceea ce este de la oameni, prin resursele umane și pentru glorificarea omului – Dumnezeu este doar „slujitorul” omului în tot acest demers de la om, prin om și pentru om.

 

Unde se va ajunge astfel? La urâciunea pustiirii așezată în Locul Sfânt (Mat. 24:15). La nimicire totală, pentru că Dumnezeul nostru este „un foc mistuitor” (Evr. 12:29).

 

Concluzii

Urâciunea pustiirii așezată în Locul Sfânt (Mat. 24:15) va fi o realitate istorie concretă, arătată la un anumit moment al ei și printr-un personal istoric anume (2 Tes. 2:3-12). Dar, de-a lungul istoriei bisericii a fost și este la lucru duhul anticristic în diferite moduri, prin diferiți oameni și prin diferite manifestări. Această realitate a acestei lucrări satanice a fost și este prezentă permanent de-a lungul istoriei. Prezența grâului alături de neghină a fost și este permanentă în istorie, până la ziua judecății (Mat. 13:24-30, 36-43). Ce este de făcut? Să smulgem negina din rădăcină? „Nu”, a spus Domnul Isus Cristos (v. 29). Dar ce să facem? Să veghem ca să nu părăsim ceea ce este de la Dumnezeu în favoarea omului. Să veghem ca nu cumva firea pământească să biruie în noi ceea ce este duhovnicesc. Să veghem ca nimic de la om să nu domine gândirea și trăirea noastră, atunci când este vorba de lucrurile mântuirii și vieții veșnice. Să veghem ca, dacă, apar căderi în plan spiritual, să ne pocăim cu toată ființa noastră și să ne întoarcem la Domnul și Mântuitorul nostru. „Din El, prin El și pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin” (Rom. 11:36).

 

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi


 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2014 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate