Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Teologie
 

 

 

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Hegeomai
Istorie
Pastorala
Studiu Biblic
Site-uri Baptiste
Media

 

 


Pagina de Teologie

 

Împărţia Lui Dumnezeu vis sau realitate?

Dr. Benjamin Cocar

 

FERICE DE CEI SĂRACI ÎN DUH CĂCI A LOR ESTE ÎMPĂRĂŢIA CERURILOR

Matei 5:1-3

 

Cine sunt cei cu adevărat fericiţi? Cei care au ajuns la o anumită stare de a avea şi a fi cineva?

 

Fericirea este numită foarte des ca o himeră, sau ca o floare rară după care aleargă o omenire întreagă, iar atunci când cred că au pus mâna pe ea, aceasta dispare!

 

Toţi oamenii doresc să fie fericiţi dar foarte puţin ajung să fie fericiţi. De ce? Muţi nu o caută cu interes, alţii o caută în locuri greşite. 

Domnul Isus a văzut mulţimile şi în infinita Lui înţelepciune a înţeles că toţi doreau fericirea dar cei mai mulţi nu o aveau.

 

Fariseii şi cărturarii ofereau fericirea împlinirii Legii, dar Legea era aşa de împovărată cu multe zeci şi zeci de cerinţe încât cei mai mulţi nici nu se opinteau să mai caute această fericire. Domnul Isus a identificat multe din poverile grele ce fariseii le-au pus pe umerii populaţiei, poveri care ei nu le atingeau.

 

Ipocrizia îi făcea pe ei să se declare fericiţi iar pe cei ce nu aveau legea ca şi călăuză nefericiţi!

 

În contrast cu ceea ce ei numeau fericire, sau ce lumea noastră numeşte a fi ferice, Domnul Isus expune în predica Sa pe cei ce cu adevărat sunt fericiţi!

 

Prima categorie de oameni fericiţi sunt cei săraci în duh.

 

Cine sunt aceştia?

 

Sunt ei cu vreun merit? Sunt ei cei care au făcut ceva să fie săraci în duh?

 

Domnul Isus se uită la cei care erau în jurul Lui, destituiţii lumii care nu aveau nimic spiritual, dar nici nu o pretindeau!

 

Nu aveau nici o pretenţie că au ceva sau că pot ceva.

 

Aceştia strigau la El, ai milă de mine!

 

Pe aceştia-i fericeşte El! De ce?

 

Au vreun atuu în faţa Lui? Nu, tocmai că nu au şi de aceea El le oferă lor fericirea în dar, le-o dă El!

 

Săracii în duh nu sunt cei ce forţează umilinţa asupra lor şi asupra altora. Domnul Isus nu a fericit pe cei ce umblau cu capetele plecate spre a impresiona pe alţii cu smerenia lor, nu, El fericeşte pe cei ce nu au nimic, îşi văd sărăcia duhului lor şi aşteaptă ca altcineva să-i facă fericiţi!

Acestora El le dă Împărăţia! Împărăţia nu se câştigă, ci se primeşte

 

Bogaţii în duh, mândrii cei ce au cu ce să cumpere intrarea în împărăţiile lumii nu se califică. Cei care au contat pe neprihănirea lor nu au avut şanse să vadă sau să intre în împărăţia Lui Dumnezeu.

 

Sărac în duh este omul care nu are nimic care să fie de valorare înaintea Lui Dumnezeu!

 

Nu este o calitate, ci o calamitate! Nu am nimic, sunt o epavă, un eşec. Nu am avut nimic când am venit la El, sărac, orb şi gol am fost, dar El m-a făcut copilul Său bogat, m-a îmbrăcat în hainele neprihănirii şi mi-a vindecat ochii ca să văd lucrurile minunate ale Legii Sale.

 

De la preşedintele Reagan până acum cam toţi candidaţii la președinție au o întrebare pentru poporul American, "Sunteţi mai bine acum decât aţi fost cu patru sau opt ani înainte?" şi fără să aştepte răspunsul nostru ei ne spun că în nici un caz nu a fost bine şi ei o să ne aducă binele. O serie întreagă de candidaţi fac ronduri pe la televiziune promiţând o viaţă mai bună, o fericire unică în lume.

 

În contrast cu ei, Domnul Isus oferă Împărăţia, iar pentru a intra în împărăţie nu trebuie să fi calificat, nu trebuie să ai sau să fi, celor săraci în Duh El le dă împărăţia. Aceasta este esenţa evangheliei, de aceea este vestea aceasta bună, El ne dă împărăţia!

 

Dacă mândria, aroganţa, falsitatea ne opresc de a o primi, şi vrem să facem ceva sau să fim cineva pentru a merita împărăţia, nu o vom avea niciodată!

 

FERICE DE CEI CE PLÂNG!

Matei 5:4

 

Ferice dec ei ce plâng căci ei vor fi mângâiaţi!

 

Cine sunt oamenii fericiţi?

 

Cei ce au? Cei ce sunt cineva? 

1. Cei fericiţi de El

2. Cei ce primesc împărăţia în dar

3. Cei ce nu ar fi putut niciodată prin ei înşişi să ajungă fericiţi!

 

Aceştia plâng şi se tânguiesc! Aceşti oamenii au motive să plângă.

 

Unii cred că plânsul sau tânguirea este cauzată doar de păcat, alţii cred că Domnul Isus se referă la orice fel de tânguire.

 

De la început această fericire pare să fie un paradox: în lume fericiţii sunt cei ce râd, cei ce se bucură, nu cei ce plâng?

 

Plânsul e pentru copii şi pentru femei spune poetul român. Coşbuc spunea: copiii nu-nţeleg ce vor, a plânge-i cuminţia lor, dar lucru cel mai laş pe lume e un bărbat tânguitor! E o ruşine să plângi!

 

Un autor spunea că ar fi cu totul nepotrivit să trimit un card de condoleanţe la un mare bogătaş la care toate-i merg bine. Aceia nu sunt de compătimit. Ei sunt fericiţii iar noi săracii lumii sunt cei ce plângem... dar nu-i adevărat. Domnul Isus nu spune că cei ce au sunt fericiţi şi cei ce nu au nu sunt. El se uită peste poporul Israel şi mulţi plângeau şi se tânguiau.

 

Erau cei care aveau copiii bolnavi sau care-şi pierdeau copiii. Acestora Domnul Isus le spune că împărăţia Lui aduce mângâiere.

 

Erau părăsite de soţi, de soţii, erau leproşii, ciungii, orbii, şchiopii care se tânguiau fără să vadă vre-o rază de speranţă! El acestora le oferă împărăţia, împărăţia unde se răstoarnă valorile. Fericiţi nu sunt cei ce râd, ci cei ce plâng, nu pentru că plâng ci că plâng pentru că sunt în acea stare de jale când nimeni şi nimic nu-i poate mângâia, El aduce vestea bună a împărăţiei, există mângâiere, există alinare.

 

Câte nu sunt lucrurile care fac inima să doară, colo-n cer sus vor fi doar amintiri!!!!

 

Când plâng oamenii?

1. Când durerea trece o anumită limită, plângem

2. Când suntem frustraţi, si nu ni se face cum vrem, plângem

3. Când pierdem ceva ce ne-a fost drag, lucruri, fiinţe, locuri, relaţii

 

În toate cazurile ajungem la limita posibilităţilor noastre, tot ce mai ştim să facem este să plângem şi să ne tânguim.

 

Iacov când aude că Iosif este mâncat de un animal sălbatic; Iosif când moare Iacov, poporul în Egipt, poporul când moare Moise, poporul după Chivotul Lui Dumnezeu, David pentru păcatul lui, David după Absalom, David pentru că Legea Domnului era călcată (Psalmul 119:136); Ieremia pentru destinul lui Israel, Daniel pentru păcatul părinţilor şi al lor, Domnul Isus pentru Ierusalim, Pavel pentru neamul lui... apoi pentru starea unor pocăiţi 2 Cor 12:21; Filip 3:18).

 

Mângâiaţi pe poporul meu este mesajul Lui Dumnezeu, Isaia 40:1; venirea Domnului Isus, anunţarea împărăţiei aduce undelemnul bucuriei în locul plânsului.

 

Aici suntem mângâiaţi şi chiar în mijlocul celor mai amare lacrimi noi ştim că El ne mângâie, dar mângâierea finală este când El ne va şterge orice lacrimă din ochii noştri, Apoc 7:17

 

Râdem pentru ce ar trebui să plângem şi invers. E timpul să ne bucurăm că am intrat în împărăţie şi El ne mângâie...

 

Cum? Cum mângâie pe cineva mama-sa aşa vă mângâi Eu zice Domnul!

 

FERICE DE CE BLÂNZI

Matei 5:5

 

Cuvântul blând praus  este greu de definit. Poate însemna absenţa oricărei pretenţii, sens folosit de Petru în 1 Petru, 3:4, 14-15 dar mult mai mult arată spre a fi gentil, Matei 11:29, Iacov 3:13 împreună cu puterea de stăpânire, Grecii batjocoreau pe cei blânzi considerând blândeţea ca un viciu fără a-l deosebi de servitudine, sau slugărnicie.

 

Ps. 37:11 Cei blânzi moştenesc ţara

 

Proverbul românesc: mielul blând suge la două oi!

 

Proverbe 15:1 Un răspuns blând potoleşte mânia!

 

Deşi oamenii ştiu lucrurile acestea, blândeţea nu-i ceva care te ajută mult.

 

În grupul care-l asculta pe Domnul Isus nu erau prea mulţi blânzi... iar fariseii şi celelalte grupuri din acea vreme nu promovau deloc blândeţea. Domnul Isus ne spune că erau agresivi, se băgau în faţa la toţi, îşi făceau loc cu coatele ca ei să fie primii la orice. Dacă era o masă, ei la locurile dintâi, dacă erau adunare ei în faţă!

 

Domnul Isus se uită la cei timizi, fricoşi, care se dădeau la o parte când aceşti agresivi forţau înaintarea, ei se sfiau de agresivitatea acestora, mai mult ei îşi cereau iertare chiar dacă ei erau cei călcaţi în picioare!

 

Acestora El le promite împărăţia! El le dă împărăţia şi aceasta este adevărata fericire, El dă în dar împărăţia. Nu pentru că sunt blânzi, ci din pricină că nu au şansa să se arunce înainte...

 

Pe marginea scăldătorii Siloamului, a băii publice erau mulţi bolnavi. Printre ei erau unul de 38 de ani care încerca să intre în apă. 38 de ani i-au luat-o alţii înainte. La astfel de om se duce Domnul Isus şi-l întreabă ce vrea? El îşi recunoaşte starea, n-am pe nimeni ...blânzii nu au apărători, ei nu au pe nimeni de partea lor. Ei nu fac partide politice sau religioase.

 

Când alţii strigă, ei vorbesc încet, abia li se aude glasul, alţii domină, dau cu pumnul, ei se tem să ridice ochii în sus...

 

De-o parte se ruga un om care se prezenta în faţa Lui Dumnezeu cine este şi ce face el, ba chiar se compara cu un alt om care nu îndrăznea să ridice ochii, ci se bătea cu pumnul în piept şi cerea milă... la un astfel de om El îi dă împărăţia! 

De ce sunt aceşti timizi, fricoşi, plini de blândeţe, fericiţi? De cei ei? Cum pot ei moşteni pământul? Cum de nu-l moştenesc cei ce se luptă, cei ce se împing în faţă?

 

1. Fericirea lor atârnă de Altcineva, ei nu pot câştiga nimic, prin ei înşişi nu vor ajunge la nimic. Dacă ar fi după ei, la şcoală ar fi ultimii să fie aleşi la ceva. La slujbă alţii vor fi promovaţi, în căsătorie, ea îi va spune mereu, "eşti un bleg," toţi te calcă în picioare, fi bărbat! Lor însă le dă pământul Cel ce-l are, Cel ce are toată autoritatea în cer şi pe pământ!

 

2. Blândeţea lor nu este o calitate ci un handicap, dar tocmai acestora li se potriveşte să li se dea, ceilalţi nu au nevoie de ajutor, nu au nevoie ca cineva să le dea pământul, vor încerca ei să-l acapareze... nu ştiu că doar El este stăpân! În împărăţia Lui cel din urma va fi cel dintâi! Cel slab este tare, cel ce dă primeşte, cel ce moare trăieşte, cel ce pierde găseşte, cel sărac este bogat, cel slab este tare şi cel blând, cel timid moşteneşte pământul!

 

3. Blândeţea supremă a fost a Domnului Isus. El ne cheamă la El căci El este blând şi smerit! Puterea Absolută, autoritatea supremă, porunceşte duhurilor rele şi se supun, dă orin vântului şi mării să se oprească şi ele ascultă, dar El e blând! Putere sub control!

El domina puterea nu puterea îl domina pe El! Am puterea să mă dau jos de pe cruce. Am puterea să fac... dar nu a făcut-o.

 

3. După primirea împărăţiei, după ce El ne-a dat-o în dar, Duhul Sfânt va rodi în noi roada blândeţii, care nu mai este handicapul ci tăria noastră! Gal 5:23 ne arată că doar Duhul Sfânt poate să ne facă blânzi.

 

4. Blândeţea noastră trebuie să fie vizibilă! Dar aşa de vizibilă încât să o vadă toţi oamenii! Soţul şi soţia să cunoască blândeţea partenerului. Copiii să cunoască blândeţea părinţilor pocăiţi! Colegii de muncă, fraţii şi surorile să cunoască blândeţea noastră! Lumea întreagă să ştie că societatea Lui Dumnezeu, împărăţia invizibilă a Lui Dumnezeu este formată din oamenii care ştiu secretul: al nostru este pământul. Noi îl vom moşteni. Nu puterile care se bat să-şi împartă sferele de influență. Nu noi vom moşteni pământul. Batjocoriţi ca oameni slabi, pacifişti, asociali, şi chiar antisociali, retrograzi, fără drepturi, marginalizaţi, chiar excluşi de la multe... nouă ne dă în dar El moştenirea pământului!

 

5. Duhul blând şi liniştit este de mare preţ înaintea Lui Dumnezeu, 1 Petru 3:4. Sfintele femei ale trecutului s-au împodobit cu blândeţe, iar bărbaţii erau miloşi cu ele, 1 Petru 3:8.

 

6. Apologetica noastră trebuie să fie învăluită în blândeţe şi teamă, emoţie sfântă, 1 Petru 3:14-15

 

7. Înjugarea la jugul Lui ne face ca El, El este blând şi smerit, El ne dă Duhul Înţelepciunii Lui, iar înţelepciunea Lui este, blândă, Iacov 5:17.

 

În afară de Domnul Isus a fost un om care a despicat Marea Roşie în două, a scos apă din stâncă, a înfruntat cel mai puternic Faraon, dar Biblia îl descrie ca fiind cel mai blând om de pe faţă pământului! Cineva spunea că Sefora l-a făcut aşa... eu cred că întâlnirile cu Dumnezeu, slavă Lui Dumnezeu te copleşeşte aşa de mult încât nu mai ai nici o pretenţie, nici o putere... El e totul!

 

Când eram fără putere El ne-a dat împărăţia, apoi ne-a dat Duhul Sfânt care rodeşte în noi blândeţe, dacă nu este vizibilă? 

 

Kent Hughes de la Wheaton spunea că avem nevoie de Creştini blânzi, creştini cre să dovedească spiritul Lui Cristos.

 

Scena de o descrie Petru în 1 Petru 2:21-24 este plină de dramatism. Pe podium stau doi bărbaţi. Unul fără nici un drept, acuzat de toţi, bătut, fără nici o putere, iar în faţa lui demnitatea romană, consul Romei care înmagazina toată puterea. Arogant, mândru, judecă pe Cel ce nu are nici o vină!

 

Dacă tu erau avocatul Domnului Isus, dacă tu trebuia să-l aperi, i-ai fi spus să tacă? Nu i-ai fi spus să-i prezinte cazul cu lux de amănunte, să se apere! Să-şi folosească înţelepciunea şi de ce nu puterea divină! 

 

Dar El tace, o vorbă nu scoate. Cine era cel liber, cine era cel ce va moşteni nu doar pământul ci întregul univers!? Cel ce părea liber? Cel ce credea că are puterea? Sau Cel blând!

 

Fiţi ca Isus vă cânt eu, cari purtaţi Numele Său! 

 

horizontal rule

Partea abstractă a teologiei sistematice

 de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.

 

(CONTINUARE)

 

CAPITOLUL 9

CUNOAȘTEREA LUI DUMNEZEU

 

DUMNEZEU este o ființă inteligentă care posedă cunoștința.

 

Acest lucru se poate dovedi:

 

1. din spiritualitatea Sa; deoarece inteligența este un element esențial al existenței spirituale.

 

2. din perfecțiunea Sa; deoarece cine este perfect trebuie să posede inteligență ca una din elementele perfecțiunii sale.

 

3. din relațiile Sale cauzale cu alte ființe și lucruri.

 

(1.) Ca și cauză a puterii mentale și a acțiunii din alții, El însușii trebuie să posede o minte. Așa cum întreabă Scripturile: ”Cel ce a făcut urechea, poate să nu audă? Cel ce a făcut ochiul, poate să nu vadă?” Ps. 94:9; deci putem întreba, cel ce a făcut mintea și a dat puterea de gândire și cunoaștere poate să nu aibă inteligență?

 

 (2.) Efectele pe care le-a produs arată că sunt rezultatele acțiunii conștiente în împlinirea scopului creat de El. Cauzalitatea Sa nu este ca cea a forțelor mecanice sau chimice, care acționează cu o productivitate oarbă sau operare eficientă spre finalități necunoscute lor și non predeterminate. Acest lucru este posibil la cauzele secundare, deoarece sunt instrumentele unei alte cauze, ea însăși inteligentă și cu scop. Dar inteligența și scopul sunt necesar prezente în El, care este prima mare Cauză, primul care a mișcat și a modelat tot ce există. Toate dovezile modelelor din creație dovedesc deci, inteligența Celui ce poartă relația primei lor cauze.

 

 (3.) Se susține uneori din omniprezența Sa, dar numai omniprezența nu dovedește inteligență, dar determină întinderea cunoașterii Sale.

 

Cum știe Dumnezeu? Sau cum posedă El cunoaștere?

 

1. nu cum o obținem noi, folosind capacitățile potrivite pentru obținerea ei. Nu este în El nimic care să corespundă cu observația, comparația, generalizarea, deducția, procesele de rațiune, prin care noi trecem de la un pas la altul, sau contemplarea sau conjunctura supozițiilor sau a teoriilor prin care justificăm faptele.

 

2. Este chiar nepotrivit să vorbim despre cunoașterea Lui prin intuiție, așa cum se face des.

 

3. Tot ce putem spune este că cunoașterea Sa este esența sau natura Sa cunoscătoare. Nu este ceva obținut, ci ceva ce aparține naturii însăși și identic cu ea, la fel cum sunt dragostea, adevărul și dreptatea. Este ceva atât de inerent naturii Sale încât există exclusiv în afara oricăror mijloace de obținerea sau percepție, pe care le numim acțiune.

 

4. Cunoștința lui Dumnezeu, deci, nu este obținută, deci nu poate crește. Timpul nu adaugă la ea. Succesiunea evenimentelor nu o aduce înaintea lui Dumnezeu. Toate obiectele cunoștinței Sale sunt pentru El etern prezente și cunoscute.

 

Care sunt deci obiectele cunoașterii Sale?

 

1. El însușii, natura Lui sau esența; relațiile personale ce subzistă în acea esență; tot ceea ce acea natură este; și tot ce pare a fi în manifestările ei; tot ce includ scopurile lui Dumnezeu și tot ce are El ca scop, fie că este făcut sau permis.

 

2. Creația Lui în toată deplinătatea ei; în întinderea ei, fie că este marcată de magnitudine, fie că este mică sau variată. Întregul univers, cu lumile nenumărate se află mereu înaintea Lui, în timp ce nici măcar un atom de praf, nici existența cea mai microscopică și sensibilă nu este perceput deplin.

 

3. Nici materia inanimată, nici natura animală, ci toate ființele spirituale; El le cunoaște esențele care lor le rămân necunoscute și are o percepție perfectă despre intențiile și gândurile inimilor lor. ” Când Thales a fost întrebat dacă unele acțiuni ale oamenilor nu sunt cunoscute lui Dumnezeu, el a replicat 'nici măcar gândurile lor.'" [teologia lui Knapp] Un scriitor inspirat ne-a învățat că Dumnezeu ne cunoaște chiar mai bine decât ne cunoaștem noi. ”      Prin aceasta vom cunoaşte că Suntem din adevăr, şi ne vom linişti inimile înaintea Lui, ori în ce ne osândește inima noastră; căci Dumnezeu este mai mare decât inima noastră, şi cunoaşte toate lucrurile.” 1 Ioan 3:19, 20. Cunoașterea Lui nu este limitată la manifestările și operațiile ființelor spirituale, ci se extinde la esențele lor și include nu doar ceea ce sunt ei, ci și acele tendințe care indică ce pot fi.

4. El cunoaște trecutul, prezentul, viitorul tuturor lucrurilor, cunoscând viitorul cu aceeași siguranță și acuratețe cu care cunoaște prezentul și trecutul; deoarece acel viitor este deja prezent pentru El ca și când există cu creaturile și timpul ce îi aparțin și este la fel de distinct perceput așa cum va fi atunci.

 

Dar mai specific în legătură cu cunoașterea Sa despre evenimentele viitoare:

 

1. El cunoaște toate evenimentele sigure sau fixe. Siguranța că vor avea loc se bazează pe decretul Lui. El cunoaște deci toate lucrurile care vor avea loc.

 

2. El cunoaște toate evenimentele care ar putea avea loc. Acest fapt se bazează pe cunoașterea Lui infinită despre Sine și despre creaturile Sale, prin care, toate lucrurile sau evenimentele care ar putea avea loc vreodată în vreo circumstanță, îi sunt cunoscute.

 

În aceste două clase sunt incluse în mod necesar toate obiectele cunoașterii.

 

Knapp arată un al treilea fel de cunoaștere, anume cunoașterea evenimentelor contingente sau a celor care ar putea avea loc în anumite circumstanțe; de exemplu faptul că Dumnezeu prevede că dacă Iacov va trăi până la maturitate, va comite crima; deci determină să prevină acest lucru prin îndepărtarea lui din viață. Deci, este un alt fel de cunoaștere.

 

Dar să examinăm. Se admite că crima nu intră în categoria lucrurilor sigure sau decretate, fiindcă nu va avea loc. Dar este posibilă, și între aceasta și toate celelalte lucruri posibile nu se poate face nici o distincție. Toate lucrurile posibile sunt contingente până devin sigure prin decret. Orice lucru posibil este posibil în legătură cu circumstanțele în care poate avea loc. Deci nu este nici o distincție între lucrurile posibile și cele contingente și deci nu se adaugă o a treia clasă.

 

Tipul de cunoaștere despre care vorbește el ca și contingentă, declarată de Knapp că s-ar numi Scientia Media. Este doar o formă, în care Scientia Media este prezentată de cei care o mențin.

 

O altă formă de Scientia Media este susținută de unii. Anume, evenimentul viitor la care se referă este cunoscut lui Dumnezeu ca un eveniment care va avea loc, dar cunoașterea Lui despre acel fapt este obținută nu prin decretul Lui, ci prin pre știința Lui că în anumite circumstanțe un om va urma un drum sau altul.

 

Acest gen de Scientia Media ne învață:

 

(1.) evenimentul viitor ca fiind sigur.

 

(2.) Dumnezeu îl cunoaște astfel

 

(3.) Această cunoaștere nu apare din decret.

 

(4.) Din cunoașterea Lui despre natura omului, împreună cu cea despre circumstanțele care îl înconjoară, știe că va acționa într-un anumit mod.

 

Singura întrebare aici este la punctele 3 și 4, deoarece este în acord cu afirmația ortodoxă că 1 este sigur și 2 că Dumnezeu știe așa.

 

Dar 3 și 4 afirmă că această cunoaștere este rezultatul unei preștiințe a lui Dumnezeu despre cum va acționa omul în anumite circumstanțe. Este evident că această preștiință este necesar însoțită de o determinare care să îi permită să acționeze așa.

 

Se ridică întrebarea dacă aceasta este metoda universală a acțiunii lui Dumnezeu? Dacă este așa, atunci Dumnezeu a lăsat lumea singură, fără nici o influență. Toate s-au petrecut nu datorită voinței și acțiunii Lui, ci pentru că a lăsat niște legi generale, sub care a pus lumea, ca să aibă rezultatele fără vreo influență sau acțiune din partea Lui.

 

Dar este așa de neadevărat și ne-scriptural încât nu a fost susținut de nici un om creștin și doar scriitorii creștini au prezentat ideea de Scientia Media.

 

S-a negat că aceasta s-a spus și ei spun că în timp ce Dumnezeu lucrează și interferează cu lumea și își duce la îndeplinire scopurile în anumite materii, nu alege în alte evenimente să își exercite influența, ci se abține și lasă evenimentele să lucreze efectele; și cunoașterea Lui despre aceste evenimente se bazează pe faptul că vor avea loc dacă nu intervine.

 

Teoria prezentată aici, așa cum se va vedea, admite prezervarea continuă a tuturor lucrurilor, cu toate puterile lor. Aceasta poate rezulta din acțiunea providențială a lui Dumnezeu și implică concurența cu evenimentele din partea lui Dumnezeu prin care prezervă și exercită eficient puterile date de El.

 

Admițând aceasta, atunci punctele de vedere ale acestor partide, declarate sub orice formă în care pot, nu implică nici un fapt în plus, dincolo de distincția recunoscută de preoții ortodocși, între absolutul și permisivul din decretele lui Dumnezeu.

 

Dar în orice eveniment este un decret, o determinare, o intenție, un scop sau oricum ar numi-o oamenii – în limbajul larg, o voință – de a lăsa aceste lucruri să opereze astfel. Și pe baza acestei voințe sau decret se bazează cunoașterea Lui despre faptul că aceste lucruri vor avea loc; deoarece fără cunoașterea unui astfel de scop, cum poate ști că la un moment dat nu va alege să schimbe circumstanțele sau să prevină împlinirea evenimentului?

 

Se va vedea că în nici una din formele Scientia Media la care ne-am referit până acum nu este un dezacord serios față de adevăr. Obiecția este mai mult lipsa de acuratețe și noțiunea greșită că este implicată vreo idee nouă; sau mai degrabă marea obiecție a fost scopul care i-a condus pe oameni, o dorință de a face distincție între decretele condiționate în salvare. Conform acestor decrete:

 

 (1.) Dumnezeu oferă salvare fiecărui om.

 

(2.) dar nu decretă salvarea sau condamnarea.

 

(3.) decretă salvarea dacă acesta crede.

 

(4.) sau condamnarea dacă nu crede

 

(5.) Cunoașterea recunoscută la Dumnezeu despre un eveniment de la început apare din preștiință, deoarece în circumstanțele în care este pus un om, el va exercita sau credința.

 

Scientia Media este deci introdusă pentru a arăta cum poate fi un eveniment cunoscut ca ceva ce va avea loc și totuși ca ceva nefixat de un decret al lui Dumnezeu, și în consecință cunoscut pe alte baze decât decretul. Aceasta, am arătat că este o concepție greșită în formele deja examinate.

 

Dar un al treilea fel de Scientia Media nu este la fel de nevinovat ca cele două prezentate, deși absurditatea sa se vede clar. Este dat de Dr. J. Pye Smith, în primele rânduri de teologie creștină,p. 145, cum urmează:

 

”Dumnezeu vede înainte toate evenimentele viitoare, depinzând de voința agenților Săi voluntari, (anume, toate ființele posibile și toate acțiunile posibile ale tuturor ființelor posibile), într-o poziție a antecedentelor infinit variate; și în toate cazurile vor urma anumite consecințe. Divinitatea nu știe cu siguranță care, în numărul fără sfârșit al antecedentelor posibile pe care o creatură voluntară îl alege și îl practică; dar știe care va fi rezultatul în oricare variație posibilă a acestor antecedente. Când creatura face alegerea și își împlinește cursul de acțiune, Divinitatea poate spune că a știut dinainte întregul.”

 

Obiecțiile la aceasta sunt manifeste.

 

(1.) Îl face pe Dumnezeu, ale cărui scopuri le vedem manifestate în noi constant, un Dumnezeu fără scop. El nu are sfârșit, El poate doar să știe că în orice moment, în univers, un sfârșit din miriade poate fi cel obținut.

 

 (2.) este contrar puterii de a profeți evenimentele actuale care vor avea loc la un moment dat, pe care Dumnezeu a exercitat-o prin profeții Lui.

 

 (3.) Este opus independenței Lui, deoarece Îl face dependent de voința creaturilor Lui și nu acțiunile lor dependente de El.

 

 (4.) Se opune perfecțiunii Lui, deoarece acea perfecțiune interzice ideea de creștere sau adăugare din exterior; totuși conform cu vederile Lui, cunoașterea Lui crește continuu cu privire la ce fac creaturile Sale. Fiecare moment, care este unul din multe posibilități, devine un eveniment sigur.

 

 (5.) Deoarece nu poate fi nici un motiv pentru ca voința lui Dumnezeu să nu fie eficientă cel puțin cu privire la unele aspecte din om, această Scientia Media, care se bazează pe ideea că Dumnezeu nu trebuie să lucreze astfel asupra minții, chir pentru un scop, trebuie să fie greșit înțeleasă. Altfel, cum ar putea Dumnezeu oferi influența asupra creaturilor inteligente care sunt potrivite pentru a le fi afectată mintea, ca și cu darul lui Hristos, sau al Duhului. Chiar conștiința din interior nu trebuie să își exercite puterile, nici măcar să existe în om. Dacă se spune că acestea operează doar cu acordul liber al părții, se poate replica că acesta este cazul cu toate influențele ce apar în legătură cu decretele lui Dumnezeu. Se spune că acestea sunt doar influențe bune? La fel este și în legătură cu decretele Lui. Decretele eficiente ale lui Dumnezeu, prin care El schimbă voința creaturilor Lui, sub orice aspect, sunt toate conectate cu influențele spre bine. În toate celelalte aspecte, oamenii sunt lăsați să acționeze cum doresc. Dar acțiunea lor este cunoscută și cunoscută deoarece Dumnezeu a decretat să îi lase să acționeze așa.

 

 (6.) Dumnezeu nu ar trebui să exercite nici o influență asupra creaturilor inteligente înseamnă că ar trebui exclus din universul fizic.

 

Circumstanțele în care se presupune că acționează oamenii în Scientia Media sunt circumstanțe ce apar din lucrurile din jur și din interior. Iar Cel ce poate controla aceste circumstanțe nu trebuie exclus de la controlul acelor evenimente fizice care vor afecta voința unui agent liber, ceea ce El știe. Dacă este necesar pentru libertatea responsabilă a voinței ca omul să nu fie influențat deloc, Dumnezeu trebuie exclus din univers; toate ființele și lucrurile, cu excepția omului. Fiecare om trebuie să fie complet izolat de alții, așa de mult încât să presupună că el nu este dator să se supună și că nimeni nu îi cunoaște acțiunea. Aceste concluzii absurde pot fi extinse mai departe.

 

Pasajele din Scriptură care se presupune că sprijină Scientia Media, de fapt nu o fac. Acestea sunt Gen. 3:22; Ex. 4:8; I Sam. 23:5-14; Ieremia 38:17-20; Mat. 11:21, 23; Fapte, 27:22, 31.

 

ÎNȚELEPCIUNEA LUI DUMNEZEU.

Înțelepciunea este acea putere care ajută pe cineva să aplice practic cunoștințele și îndemânările pe care le posedă, să aleagă finalități înțelepte de acțiune, să obțină aceste finalități prin mijloace înțelepte. Este acea călăuzire a înțelegerii sub care voința determină cu înțelepciune plăcerea proprie și oferă puterea de a o obține.

 

Înțelepciunea la Dumnezeu este corectitudine infinită, acre alege mereu cel mai bun final și cele mai bune mijloace de a-l obține. Se vede în creație, și în providență dar se manifestă cel mai tare în răscumpărare.

 

horizontal rule

Pericolul păcătuirii cu voia

de Marian Ghita

 

(Evr. 10:26-31)

 

Acest pericol este poate cel mai serios dintre cele prezentate până acum. Există un crescendo a pericolelor din Evrei: de la pericolul nepăsării (2:1-4), la pericolul neintrării în odihna lui Dumnezeu (3:7-4:13), apoi la pericolul lipsei de maturitate (5:11-6:20), şi în cele din urmă la pericolul păcătuirii cu voia (10:26-31). Observăm o accentuare a gravităţii pericolelor cu care se pot confrunta creştinii în atitudinea lor faţă de mântuirea prin Cristos. Aceste pericole nu trebuie considerate neapărat etape obligatorii în procesul căderii cuiva, dar ca orice proces şi căderea din harul mântuirii (Gal. 5:4) este un proces care se derulează  treptat –putem deci identifica elemente ale acestor pericole într-un astfel de proces. Aceasta înseamnă că atunci când acceptăm să ne cercetăm cu seriozitate viaţa noastră de credinţă (2 Cor. 13:5) putem să fim restauraţi dacă, prin Duhul Sfânt, identificăm elementele căderii noastre şi dacă ne întoarcem prin pocăinţă cu toată inima la calea cea dreaptă a credinţei (Apoc. 3:17-20). Pe de altă parte, există întotdeauna pericolul ca să cădem oricând în oricare din capcanele menţionate în epistola către Evrei, dacă atitudinea noastră va permite ca să fim prinşi în laţurile acestora. Aceste pericole pot opera în viaţa noastră ca şi pericole distincte, separate unul de celălalt şi fiecare dintre ele ne poate fi fatal. De aceea trebuie să tratăm cu mare seriozitate fiecare avertizare în parte.

 

Aceasta nu înseamnă că noi trebuie să trăim permanent în stres şi cu teama în suflet, că am putea oricând să cădem în mod periculos. Viaţa creştină este o viaţă care trebuie să fie caracterizată întotdeauna de bucurie şi de încredere deplină în Domnul nostru şi în mântuirea pe care El ne-a oferit-o; o viaţă în care confruntările ei trebuie să fie întâmpinate cu curaj sfânt în Numele Domnului nostru care, locuind prin Duhul Sfânt în noi, „este mai mare decât cel ce este în lume” şi care a  a biruit deja lumea (Ioan 16:24,33; Filip. 4:4; Col. 2:9-15; 1 Ioan 4:4,17-18; Evr. 5:9; 10:14). Trebuie însă să cultivăm în viaţa noastră de credinţă, chiar de la începutul ei, atitudinea de teamă sfântă şi plină de evlavie în faţa unui Dumnezeu care este „un foc mistuitor” (Evr. 12:28-29) şi despre care ni se spune că „Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu!” (Evr. 10:31). Aici nu este vorba despre o teamă care să ne paralizeze trăirea noastră prin credinţă, bucuria şi curajul nostru în sfinţenie, ci este vorba despre o teamă sănătoasă în plan spiritual, care dezvoltă în noi închinarea plină de reverenţă (sau evlavie) faţă de Cel Preasfânt. 

Ultima avertizare din epistolă (Evr. 12:25-29 – Pericolul refuzului de a asculta de Cuvântul Domnului) ar putea fi considerată ca o avertizare concluzivă, în care sunt incluse toate avertizările din epistolă. Poate de aceea ea pare să aibă o gravitate cu totul specială.

 

Privind la avertizarea legată de păcătuirea cu voia (10:19-31) ne vom îndrepta atenţia spre (1) semnificaţia unui asemenea fel de a păcătui; spre (2) gravitatea acestei păcătuiri; şi spre (3) felul în care putem evita să păcătuim astfel.

               

1.       Ce înseamnă să păcătuieşti cu voia

În versetul 26 ni se arată că cei care ajung să păcătuiască cu voia sunt cei care „au primit cunoştinţa adevărului”. Adevărul este că orice păcat comis de om este un păcat comis ca urmare a deciziei lui de a păcătui. Orice om trebuie să accepte înaintea lui Dumnezeu responsabilitatea că este vinovat de păcat şi că nu a avut nici o scuză atunci când a păcătuit. O pocăinţă veritabilă trebuie să pornească de la această recunoaştere (vezi Ps. 51). Dar, există o mare diferenţă între un om care a păcătuit fără să fi ajuns la cunoştinţa adevărului complet al Evangheliei lui Cristos, prin iluminare din partea Duhului Sfânt a lui Dumnezeu (Evr. 6:4-6; vezi şi afirmaţia lui Pavel despre el înainte de convertire, „lucram din neştiinţă în necredinţă” – 1 Tim. 1:13); şi cu totul altceva este să ajungi să cunoşti deplin adevărul Evangheliei şi totuşi, în mod deliberat, să respingi acest adevăr divin pentru a păcătui. Una este să ajungi să comiţi un anumit păcat la un moment dat, dar apoi, prin cercetarea Duhului Sfânt să mărturiseşti cu deplin regret acea acţiune păcătoasă şi să te întorci la Dumnezeu prin pocăinţă (vezi cazul lui David – 2 Sam. 11-12; Ps. 51; 1 Ioan 1:8-2:2); şi cu totul altceva este ca, în urma cercetării Duhului Sfânt cu privire la păcatul tău (Ioan 16:8-11), să continui totuşi să perseverezi în păcatul tău (vezi 1 Ioan 3:8-9; vezi diferenţa între păcătuirea din 1 Ioan 1:8-2:2, unde este vorba despre verbul „a păcătui” la un timp grecesc care presupune o acţiune punctuală, bine definită în timp, şi păcătuirea din 1 Ioan 3:7-10, unde păcătuirea reprezintă o stare permanentă, un mod de a fi).  La această acţiune deliberată de a păcătui şi de a continua să păcătuieşti, în ciuda cunoaşterii adevărului lui Dumnezeu, se referă avertizarea noastră. Deci, textul din Evr. 10:26 ne prezintă două aspecte ale păcătuirii cu voia: (1) aceasta este o acţiune permanentă de păcătuire şi deliberată din partea unui asemenea om, care se declară „creştin” (fie nu se pocăieşte de păcatul lui, fie, el se pocăieşte de formă, dar rămâne în păcatul lui) şi (2) cel care este în această stare a ajuns să cunoască deplin şi corect, nu parţial sau deformat, adevărul Evangheliei, iar acest adevăr nu este lăsat să lucreze în inima lui pentru a-l transforma într-o creaţie nouă, într-un om sfânt.

 

a.                  Când vorbim despre adevărul Evangheliei, care poate curăţi şi transforma viaţa noastră, ar trebui să privim la Evr. 10:19-21 (desigur, contextul întregului cap. 10 ne poate ajuta foarte mult în înţelegerea acestui adevăr binecuvântat). Aici avem alăturate imaginile vechi-testamentale ale Templului (sau a cortului întâlnirii), ale Marelui Preot şi a jertfelor prin care cineva se apropia de Dumnezeu, deci ale celor trei elemente esenţiale în vederea apropierii omului de Dumnezeu. După ce ni se prezintă ( în Evrei) faptul că în perioada Vechiului Testament, toate cele trei elemente nu puteau asigura credinciosului o apropiere deplină de Dumnezeu şi nici mântuirea lui deplină, acum ni se arată că, în Cristos, toate acestea capătă deplina lor consistenţă. În Cristos, oricine care crede în El poate intra direct şi liber, şi pentru totdeauna, în Templul real, cel din cer (Evr. 9:24), în prezenţa lui Dumnezeu Însuşi, în Locul Preasfânt (10:19). În Cristos, oricine care crede în El poate intra în locul Preasfânt o dată pentru totdeauna, „pe calea cea nouă şi vie pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinăuntru, adică trupul Său” (10:20), „prin sângele lui Isus” (10:19), deci prin jertfa de ispăşire a Lui Însuşi (Ioan 1:29; Evr. 9:25-26; 10:10:5-10). Avem deci o intrare liberă, fără constrângerea meritelor sau a abilităţilor personale, doar prin harul lui Dumnezeu (Rom. 3:21-26) şi o intrare definitivă, pentru veşnicie (10:14; 5:9). În acelaşi timp, prin Cristos, noi avem o mijlocire reală, deplină şi veşnică la tronul harului lui Dumnezeu, pentru că El este Marele Preot al mântuirii noastre (10:21; 5:6-10; 10:12-14; 1 Ioan 2:1-2). Toate acestea noi le avem prin Cristos Domnul. Toate acestea reprezintă (desigur în manieră condensată) tot adevărul Evangheliei. Toate acestea sunt cunoscute prin iluminarea din partea Duhului Sfânt, de cel ce şi-a pus încrederea în Cristos. Din moment ce prin Cristos, cel credincios poate căpăta iertare reală şi deplină prin jertfa Lui de toate păcatele sale; din moment ce el poate căpăta un acces deplin în prezenţa Dumnezeului cel sfânt (10:19); şi din moment el poate trăi liber de păcatele Lui în sfinţenie şi pentru gloria Domnului; şi totuşi, el ar alege să ignore aceste adevăruri ale Evangheliei, pentru a trăi deliberat şi perseverent în păcat, atunci cel care se află într-o asemenea stare este un om care păcătuieşte cu voia.

b.                  Ca să ajungi să păcătuieşti cu voia, după ce ai primit „cunoştinţa adevărului” (v. 26), trebuie să ai o determinare serioasă. Aici nu este vorba despre neglijenţă trecătoare, sau despre necunoaştere cu privire la păcat, sau despre faptul că suntem încă slabi în confruntarea cu păcatul şi astfel ajungem să cădem, ci de acţiunea unei voinţe deliberate. Această voinţă deliberată trebuie să aibe în spate o puternică argumentare. Pentru ca cineva să păcătuiască cu voia, el are nevoie ca în timp să-şi construiască bine argumentele pentru liniştirea conştiinţei, care, desigur, l-ar mustra în cazul căderii în păcat. Scriptura ne vorbeşte despre oameni care „schimbă în desfrânare harul lui Dumnezeu şi tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân şi Domn, Isus Cristos.” (Iuda 4; vezi întreaga ep. a lui Iuda). Aceşti oameni, deşi cunosc calea mântuirii (deşi au primit „cunoştinţa adevărului” – Evr. 10:26), totuşi s-au întors la o trăire în păcat (2 Pet. 2:20-22; vezi 2 Pet. 2, în întregime). Cum poţi să ajungi să cunoşti bine adevărul Evangheliei şi totuşi să-ţi permiţi să trăieşti în păcat? Este nevoie de ceva foarte puternic care trebuie să aducă adormirea conştiinţei, dacă vrei să mergi în continuare pe calea păcătuirii deliberate. Astfel de oameni nu au ajuns de fapt niciodată să regrete profund păcatele lor pentru ca să le părăsească definitiv – ei iubesc realmente, în adâncul fiinţei lor, trăirea în păcat; de aceea ei vor ajunge să găsească o cale prin care să perpetueze trăirea în păcat în viaţa lor (dar într-un mod în care să împace cerinţa lui Dumnezeu cu privire la părăsirea păcatelor pentru a se bucura de iertarea de ele, cu dorinţa din adâncul inimii lor după păcat, sau cu alte cuvinte să „împace şi capra şi varza”). Calea aleasă de asemenea oameni este aceasta: (1) dezvoltarea sau adoptarea unei filosofii care să le justifice trăirea lor în păcat. Scriptura ne spune că sunt unii care adoptă o filosofie nebiblică cu privire la harul lui Dumnezeu – că putem păcătui mereu pentru că în acest fel harul se va înmulţi (Rom. 6:1; vezi şi îndemnurile din ep. către Tit; vezi în special Tit 2:11-14). „Dacă este har”, spun aceşti iubitori după păcat şi după ce au cunoscut adevărul lui Dumnezeu, „atunci Dumnezeu, care este plin de dragoste jertfitoare, ne va ierta orice păcat şi ne va îngădui în plăcerile noastre”. O asemenea mentalitate (sau filosofie „creştină”, dacă vreţi) este îmbrăţişată de mulţi aşa-zişi credincioşi. Asemenea oameni, spune apostolul Petru, „după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru, Isus Cristos, se încurcă iarăşi şi sunt biruiţi de ele şi starea lor de pe urmă se face mai rea decât cea dintâi” (2 Pet. 2:20). Petru continuă să spună (vezi v. 21) că asemenea oameni, deşi au cunoscut calea mântuirii, ajung „să se întoarcă de la porunca sfântă care le fusese dată”, şi mai apoi el spune că, în acest fel, s-a ajuns ca ei să procedeze conform zicalei: „Câinele s-a întors la ce vărsase” şi „scroafa spălată s-a întors să se tăvălească iarăşi în mocirlă” (v. 22). Întrebarea care se pune este aceasta: „Nu este Evanghelia plină de putere mântuitoare?” (Rom. 1:16-17). „De ce astfel de oameni ajung să se întoarcă la o trăire în păcat, în pofida „scăpării de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru, Isus Cristos” (v. 20)?” Răspunsul este evident: „scroafa a fost spălată (este drept), dar a rămas tot scroafă (porcului îi va plăcea întotdeauna să se tăvălească în mocirlă)” (v. 22). Acest lucru mă face să înţeleg că asemenea oameni au primit doar iertarea de păcatele lor, însă ei nu au primit în inima lor lucrarea transformatoare a Evangheliei lui Cristos care să-i facă făpturi (creaţii) noi (2 Cor. 5:17), adică lucrarea Duhului Sfânt de spălare şi înnoire (Tit 3:5). Oamenii care ajung să păcătuiască cu voia urmăresc doar o iertare a păcatelor lor, pentru ca astfel să poată crede că vor ajunge în cer, dar nu vor lăsa ca inima lor să fie schimbată prin Evanghelie. Ei iubesc în taină păcatul şi la vremea potrivită vor da curs naturii lor netransformate. Vorbind în termenii de mai înainte, folosiţi de Petru, scroafa nu a acceptat să fie transformată, prin Cristos, în porumbel (să zicem; porumbelul nu suportă deloc noroiul, chiar dacă s-ar putea să cadă accidental în el; este vorba despre diferenţa de natură dintre cea a porcului şi cea a porumbelului). Primirea iertării de păcatele noastre ar trebui să ducă neapărat la sfinţirea vieţilor noastre, adică la transformarea noastră asemenea Domnului nostru Isus Cristos (vezi Rom. 6; 2 Cor. 3:18). În pasajul nostru din Evrei 10:19-20 (coroborat cu 9:11-12) ni se spune că noi avem prin Cristos o intrare liberă în Locul Preasfânt, adică în prezenţa sfinţeniei lui Dumnezeu, loc în care a intrat Cristos cu sângele Său o dată pentru totdeauna. Cel care intră în prezenţa Dumnezeului Preasfânt, pe calea care ne-a deschis-o Cristos, va rămâne şi trebuie să rămână pentru totdeauna în starea de sfinţenie (Evr. 12:14). Prin Cristos, credinciosul a sfârşit-o pentru totdeauna cu păcatul, ca să trăiască permanent în prezenţa lui Dumnezeu, prin viaţa lui Cristos Cel viu. Aşadar, dacă păcătuim cu voia noi de fapt respingem implicaţiile jertfei lui Cristos pentru viaţa noastră. Consecinţele vor fi teribile în acest caz.

 

2.       Consecinţele păcătuirii cu voia

Consecinţele păcătuirii cu voia ne sunt prezentate în Evr. 10:26-31. Avertizarea este, în această privinţă, extrem de dură. Este poate cea mai drastică avertizare din epistolă.

 

Ni se spune că omul care păcătuieşte cu voia, în condiţiile prezentate în text, nu mai are nici o şansă de mântuire pentru că pentru el „nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci o aşteptare înfricoşată a judecăţii şi văpaia unui foc care va mistui pe cei răzvrătiţi” (v. 26-27). Este evident din această afirmaţie că nu este vorba doar despre o pedeapsă temporară. Este vorba aici despre pedeapsa veşnică a iadului.

 

De ce consecinţele păcătuirii cu voia sunt atât de drastice? În v. 29 ni se dau trei motive:

 

-              Un asemenea om ajunge astfel să calce „în picioare pe Fiul lui Dumnezeu”. Faptul că cineva păcătuieşte cu voia înseamnă că el, în mod deliberat, vrea să trăiască în păcat, şi astfel el arată că nu se socoteşte mort faţă de păcat şi viu pentru Dumnezeu în Cristos (Rom. 6:11). El nu este deloc interesat de moartea lui Cristos pentru păcatele sale şi deci o refuză. Acest lucru înseamnă de fapt călcarea în picioare a Fiului lui Dumnezeu.

 

-              Pe de altă parte, un asemenea om „va pângări sângele legământului, cu care a fost sfinţit” (v. 29). Când Domnul Isus Cristos a murit, El Şi-a vărsat sângele pentru iertarea păcatelor noastre şi acest sânge este sângele „legământului celui nou” (Mat. 26:28; Evr. 8). Noi am fost sfinţiţi (puşi deoparte pentru mântuire) prin acest sânge. Prin păcătuirea cu voia, deşi a „fost scăpat de întinăciunile lumeşti” (de păcate) (2 Pet. 2:20), omul respinge de fapt iertarea păcatelor sale; el refuză să le mărturisească şi ajunge să fie robit de ele (se complace în starea de păcat) (vezi şi 1 Ioan 1:8-10; Evr. 6:6). Textul din 2 Petru 2:20-22 ne vorbeşte despre posibilitatea ca cineva să ajungă să fie din nou robit de păcatele lui şi starea sa de pe urmă ajunge mai rea decât cea dintâi. Pângărirea (profanarea) sângelui legământului cu care cineva a fost sfinţit reprezintă un atentat direct la sfinţenia lui Dumnezeu.

 

-              Lucrurile nu se termină aici. Omul care a păcătuit cu voia „va batjocori pe Duhul harului” (v. 29). Domnul Isus Cristos i-a avertizat pe farisei că „Oricine va vorbi împotriva Fiului omului ( atunci când El a fost pe pământ în starea lui de fiinţă omenească) va fi iertat; dar oricine va vorbi (sau va păcătui) împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor” (Mat. 12:32). Păcatul împotriva Duhului Sfânt este de o gravitate fatală. Când vorbim despre „Duhul harului”, noi vorbim despre Duhul Sfânt Însuşi care aplică jertfa Domnului Isus Cristos în vederea mântuirii la cel ce crede în Fiul lui Dumnezeu (vezi Tit 3:4-5). Omul care a păcătuit cu voia respinge însă pentru el lucrarea harului lui Dumnezeu; astfel ajunge să batjocorească pe Duhul harului.

 

-              Pasajul din Evr. 10:26-31 se încheie cu afirmaţia: „Grozav lucru este cazi în mâinile Dumnezeului celui viu!” (v. 31). De ce este grozav? Pentru că Cel care L-a trimis pe Domnul Isus Cristos ca Mântuitor şi Cel care a conceput tot planul de mântuire din veşnicie este Cel care Îşi va revărsa mânia. Ce Mijlocitor va pleda atunci pentru un asemenea om? Nici unul. De aceea va fi cumplit pentru el. Vorbim aici despre posibilitatea perderii mântuirii? Da, se poate vorbi despre aşa ceva, dar trebuie precizat faptul că o asemenea pierdere este o acţiune deliberată din partea unui asemenea om. Putem vorbi mai degrabă despre respingerea mântuirii. Un om care crede din toată inima în Domnul Isus Cristos şi doreşte să fie mântuit de El, este asigurat de Domnul pentru mântuire, şi este de fapt pecetluit cu Duhul Sfânt în vederea mântuirii lui (Efes. 1:13-14; 4:30). El nu se va juca cu mântuirea lui. Care om normal îşi va bate joc de o mântuire (comoară) aşa de mare?

 

3.       Cum să evităm păcătuirea cu voia

Primul lucru care trebuie spus în privinţa aceasta este faptul că, în mod normal, un om care este în Cristos „este o făptură (creaţie) nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Cor. 5:17). Un om care este „o făptură nouă” va ajunge să aibă o mentalitate nouă în toate lucrurile (Rom. 12:2). El nu mai tratează păcatul aşa cum îl trata ca om pierdut în păcat şi nu Îl mai tratează pe Cristos aşa cum o făcea înainte (2 Cor. 5:16). Dacă aceste lucruri nu devin reale pentru un credincios atunci suntem îndreptăţiţi să ne îndoim de mântuirea unui asemenea credincios. Un om cu o mentalitate transformată în acest fel de Duhul Sfânt, atunci când este în faţa provocării de a „păcătui mereu, ca să se înmulţească harul” (Rom. 6:1), va reacţiona aşa cum cineva (repet: om normal şi sănătos la minte) va reacţiona atunci când a călcat pe un spin (sau un ac) – va sări violent în sus şi îşi va scoate imediat spinul (sau acul) din picior (vezi Rom. 6:2 – ideea de a păcătui, fie şi accidental, pentru credincios este o idee total respinsă de el). Dacă el ar reacţiona aşa cum spune Petru în 2 Petru 2:20-22, ca „un câine” sau ca „o scroafă”, care se întoarce la ce a vărsat (a vomitat), sau pentru a se tăvăli iarăşi în noroi, atunci, prin chiar asemenea atitudini (păcătuirea cu voia) acel „credincios” se va descalifica fără drept de apel – el de fapt nu este un credincios real. Un credincios se defineşte, printre altele, printr-o mentalitate nouă, duhovnicească (prin cuget luminat de Duhul Sfânt – Rom. 9:1). Aşadar, în primul rând, soluţia este inclusă în chiar procesul mântuirii – o nouă gândire (Rom. 8:5).

 

Pe baza aceasta, noi avem de la Dumnezeu trei porunci (vezi Evr. 10:22-25):

 

-              „Să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină (în original avem ideea unei apropieri a unei inimi adevărate în deplina asigurare a credinţei) ” (v. 22);

 

-               „Să ţinem fără şovăire la mărturisirea nădejdii noastre” (v. 23);

 

-               „Să veghem unii asupra altora...(v. 25 este legat de v. 24, fiind extensia v. 24; deci v. 24-25 conţine aceeaşi idee).

Este interesant de observat că fiecare dintre cele trei porunci este legată de cele trei aspecte ale vieţii creştine, sau de cele trei aspecte ale trăirii unui om mântuit: credinţa (v. 22), nădejdea (v. 23) şi dragostea (v. 24-25) (vezi 1 Cor. 13:13; 1 Tes. 1:3). Avertizarea păcătuirii cu voia trebuie să se aplice la întreaga viaţă a celui credincios.     

 

                Pentru că în această a patra avertizare (10:19-31) ne este prezentată lucrarea mântuirii în întreaga manifestare a ei în noi (credinţa, nădejdea şi dragostea), vom aborda şi noi acest pericol al păcătuirii cu voia în trei meditaţii distincte:

 

A.      Pericolul păcătuirii cu voia din perspectiva credinţei (vezi v. 22), sau, Pericolul ignorării sfinţirii vieţi, a nerămânerii voite în  dreptatea lui Dumnezeu;

B.      Pericolul păcătuirii cu voia din perspectiva nădejdii (vezi v. 23), sau, Pericolul şovăirii în mărturisirea nădejdii noastre;

 

C.      Pericolul păcătuirii cu voia din perspectiva dragostei (vezi v. 24-25), sau, Pericolul unor relaţii superficiale în Biserica lui Cristos.

 

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi


 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate