Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Teologie
 

 

 

Arhiva
Contact
Colaboratori
Despre noi

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Hegeomai
Istorie
Pastorala
Studiu Biblic
Site-uri Baptiste
Articole
Media
Poşta Redacţiei

 

 


Pagina de Teologie

 

LITERATURA PROFETICĂ ŞI APOCALIPTICĂ

Dr. Benjamin Cocar

APOCALIPSA (continuare din numarul anterior)

Apocalipsa 17

 

I. Primul eveniment de judecată: Femeia de pe fiara stacojie, 17:1-5

II. Al doilea eveniment de judecată: Fiara în război cu femeia, 17:6-19

 

Capitolele 17 şi 18 sunt reamintiri puternice că Dumnezeu este în control şi că în final, la sfârşitul vremurilor, va învinge şi va judeca tot răul.

 

În capitolul 17, curva cea mare numită Babilon stă pe multe ape. Aceasta este explicat în 17:15. Dacă acestea sunt ape literale, înseamnă că domnia Romei se întinde pe teritorii vaste. Apele pot fi o metaforă a numărului vast de oameni. Ideea de aici este că influenţa ei de a face rău a fost precum beţia şi păcatul trupesc.

 

Ioan este dus în pustie şi vede o femeie îmbrăcată în stacojiu şi purpuriu şi are pietre preţioase şi aur pe ea. Pe fruntea ei era scris un nume: „Mister, Babilonul cel mare, mama tuturor curvelor şi scârbelor de pe pământ”. Ea stă pe o fiară stacojie care are şapte capete şi 10 coarne. Acestea identifică pe această fiară drept una din capitolul 13. Cele şapte capete din versetul 3 sun identificate în versetul 9 drept şapte munţi. Oraşul Romei a fost zidit pe şapte dealuri, şi la vremea scrierii Apocalipsei, Roma domnea naţiunile lumii, dar nu ştiu cât de multă geografie despre Roma ştia Ioan. Este adevărat că Dumnezeu putea să-i dea prin revelaţie, dar de ce să nu folosească un nume criptic? Folosirea Babilonului înseamnă rebeliunea şi opoziţia umană faţă de Dumnezeu, Geneza 11. Culoarea fiarei o identifică cu dragonul Satan. Fiara are şapte capete şi zece coarne. Acestea reprezintă şapte munţi, versetul 9 şi şapte regi, versetul 10. Ioan spune despre cei şapte regi, „Cinci sunt căzuţi, unul este şi altul nu a venit încă”. Cei cinci care au căzut pot să fie cei care sunt morţi sau că au murit prin morţi violente. „Cel ce este”, este al şaselea şi probabil se referă la împăratul Domiţian care domneşte când Ioan scrie. „Celălalt nu a venit încă” este modificat de fraza „şi când va veni”. Aceasta implică faptul că vremea celui de-al şaptelea este indefinită şi nesigură. Aceasta se referă la Anticristul final care va face război împotriva Mielului.

 

Greaca din versetul 11 spune astfel, „Şi fiara care a fost, şi nu este, şi este un al optulea, şi al şaptelea este, şi merge spre distrugere”. Cuvântul tradus al optulea este masculin şi pare să se refere la un om mai degrabă decât la o împărăţie care este feminin în greacă. Al optulea „era şi nu este” probabil se referă la spiritul lui Nero care întâmpină toate cerinţele Anticristului.

 

Versetul 14 este o anticipare a 19:11şu. când ei fac război împotriva Mielului.

 

Apocalipsa 18

 

Al treilea eveniment de judecată: Distrugerea Babilonului, 18:1-24

 

Ioan vede un alt înger care vine din ceruri şi anunţă căderea Babilonului. În versetele 4-8, Ioan aude vocea din cer care chema poporul său din oraş deoarece ava să cadă judecata. Versetele 9-19 vorbesc despre jalea ce va veni pentru negustorii de pe pământ datorită distrugerii Babilonului. În contrast versetul 20 oferă bucuria poporului lui Dumnezeu cu privire la distrugerea Babilonului. Alungarea pietrei de moară în mare de către marele înger este simbolic al neprevăzutului şi al repeziciunii judecăţii lui Dumnezeu asupra Babilonului.

 

Apocalipsa 19

 

I. Laudă lui Dumnezeu, 19:1-10

II. Al patrulea eveniment de judecată: Calul alb şi călăreţul său, 19:11-16

III. Al cincilea eveniment de judecată: Îngerul în Soare, 19:17-18

IV. Al şaselea eveniment de judecată: Bătălia de la Armaghedon, 19:19-21

 

Capitolul 19 începe cu lauda minunată a marii mulţimi. Aceştia sunt cei din 7:9-12. Marea bucurie şi laudă este răspunsul poporului lui Dumnezeu faţă de judecarea păcatului, faţă de domnia eternă a lui Dumnezeu şi pentru a celebra nunta mielului lui Dumnezeu. Cele trei grupe din capitolul 18 care plâng căderea Babilonului sunt contrastate cu cele trei grupe care-l laudă pe Dumnezeu. Mireasa este contrastată cu curva cea mare. Mireasa poartă în fin, curat şi alb, care semnifică neprihănirea sfinţilor.

 

În versetul 11, cerurile se deschid şi Hristos, Regele Regilor şi Domnul Domnilor călăreşte în fruntea armatei sale. Bătălia de la Armaghedon e pe cale să înceapă. Una din temele principale ale cărţii este a doua venire a lui Hristos. Aceasta este o descriere magnifică a lui Hristos care vine să stabilească împărăţia Sa. Coroana care o poartă este diadhmata (diademata), coroana de rege mai degrabă decât coroana de învingător (stepahanous).

 

Armatele lumii au venit să lupte cu fiara şi armatele sale. Când îl văd aceştia pe fiul omului în ceruri ei se unesc să se lupte cu el.

 

Teoriile din jurul celei de-a doua veniri a lui Hristos sunt prea numeroase pentru a fi menţionate. Unii au gândit că a doua sa venire era la Cinzecime. Alţii au gândit că venirea Sa a doua este la timpul când persoană este convertită. Alţii au gândit că este o imagine simbolică a victorie lui Hristos faţă de rău. Simbolurile simplu încearcă să descrie ceva care este aşa de mare încât întrece descrierea. Realitatea din spatele unui simbol este cu mult mai mare decât simbolul. În cazul celei de-a doua veniri a lui Hristos toate descrierile sunt inadecvate pentru a captura realitatea. Hristos vine în persoană. Nimeni nu poate prezice timpul exact al venirii sale, deşi mulţi de-a lungul secolelor au încercat.

 

Versetele 17-21 profeţesc că Hristos va distruge armatele cu sabia gurii lui. EI sunt ucişi prin cuvântul care nu au vrut să-l accepte.

 

Viziunea VII – Viziunea Mileniului, 20:4:22-5, Şapte evenimente: Dumnezeu împlineşte sulul

 

Apocalipsa 20

 

I. Aş şaptelea eveniment de judecată: Satan aruncat în abis, 20:1-3

II. Domnia lui Dumnezeu, Evenimentul 1: Cei 1.000 de ani de domnie cu Hristos, 20:4-10

III. Domnia lui Dumnezeu, Evenimentul 2: Marele Tron Alb de Judecată, 20:11-15

 

Primele trei versete ale capitolului 20 merg în a şasea viziune. În versetele 1-3, un înger vine din cer cu cheia gropii celei mai adânci. Cheia înseamnă că el are autoritatea de a deschide sau închide groapa. Lanţul din mâna sa înseamnă că are autoritatea de a lega. El îl prinde pe Diavolul (înseamnă acuzatorul) sau Satan (evreiescul de la adversar) şi îl leagă pentru o mie de ani, Psalmul 90:4; 2 Petru 3:8. Cuvântul grecesc tradus prin lanţ aici e acelaşi cuvânt folosit în Marcu 5:3; Fapte 12:7; 28:20 şi 2 Timotei 1:16. 2 Petru 2:4 şi Iuda 6 folosesc un cuvânt grecesc diferit pentru lanţ. Apocalipsa 12 înregistrează bătălia în cer când Mihail aruncă pe Diavol şi îngerii lui. Apocalipsa înregistrează trinitatea răului, dragonul, fiara şi profetul fals (a doua fiară). Apocalipsa 19 înregistrează că fiara şi profetul fals sunt aruncaţi în lacul de foc. Diavolul este lăsat pe pământ. Acum îngerul îl prinde pe Diavol, îl leagă şi îl aruncă în groapă, o închide şi o sigilează. EL este legat ca să nu poată înşela naţiunile.

 

Versetul 4 ne spune de trei grupe care vor fi înviate: cei care au fost decapitaţi pentru Hristos, cei înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu (6:9) şi cei care nu s-au închinat fiarei. Judecata este dată primului grup, Matei 19:28, Luca 22:29-30. Aceasta este prima înviere. Restul morţilor sunt cei răi. Ei rămân în Hades în timpul celor 1.000 de ani. La finalul celor 1.000 de ani are loc învierea celor răi. După prima înviere cei răscumpăraţi stau înaintea scaunului de judecată al lui Hristos. La finalul celor 1.000 de ani este învierea celor răi şi Judecata de la Marele Tron Alb.

 

Hristos domneşte 1.000 de ani în pace şi justiţie. La finalul acestor ani Satan este dezlegat pentru o scurtă vreme. Aceasta este pentru a arăta că Satan nu se schimbă şi natura umană nu se schimbă. O societate perfectă nu poate schimba inima omului. Doar Isus poate aduce. Satan este aruncat în lacul cu foc. Fiara şi profetul fals erau aruncaţi în el înaintea celor 1.000 de ani. Satan este aruncat după cei 1.000 de ani. Primul cer şi pământ trec.

 

Apoi Ioan vede Judecata de la Marele Tron Alb. Cei răi stau înaintea lui Dumnezeu. Cărţile sunt deschise şi judecata este făcută din ele. Marea carte, cartea vieţii, a înregistrat în ea numele celor răscumpăraţi.

 

Apocalipsa 21

 

I. Domnia lui Dumnezeu, Evenimentul 3: Cerul şi pământul cel nou, 21:1

II. Domnia lui Dumnezeu, Evenimentul 4: Noul Ierusalim, 21:2-8

III. Domnia lui Dumnezeu, Evenimentul 5: Noul Ierusalim măsurat, 21:9-21

IV. Domnia lui Dumnezeu, Evenimentul 6: Lumina Noului Ierusalim, 21:22-27

 

Ioan vede un cer nou şi un pământ nou. Ele sunt noi în timp şi fel. Este o lume fără separare de cei dragi. Pentru Ioan „nu mai era marea” însemna că el nu va mai fi separat de cei iubiţi precum era el în insula Patmos.

 

Ioan vede Noul Ierusalim, oraşul sfânt care vine de la Dumnezeu. Ierusalimul este numit oraşul sfânt în Matei 27:53, dar nu din nou până în Apocalipsa 11:2 şi nu din nou până în 22:2. Cuvântul tabernacol, versetul 3, înseamnă locul unde locuieşte Dumnezeu. Nu mai există lacrimi, nici moarte, nici suferinţă sau durere. Oraşul este măreţ cu 12 porţi, 12 îngeri la porţi şi numele celor 12 triburi pe porţi. Şi cele 12 temelii ale oraşului cu numele celor 12 apostoli pe ele.

 

Apocalipsa 22

 

I. Domnia lui Dumnezeu, Evenimentul 7: Viaţa Noului Ierusalim, 22:1-5

II. Epilog, 22:6-21

 

Viaţa Noului Ierusalim este furnizată de Dumnezeu. Râul vieţii şi pomul vieţi sunt aici. La început pomul vieţii era în grădină, Geneza 2:9-10. Omul a fost scos din grădină datorită păcatului său ca nu cumva să mănânce din pom şi să trăiască veşnic, Geneza 3:22. Acum, datorită lucrării Mielului pe cruce, accesul liber e permis la pomul vieţii.

 

Moartea intră aproape imediat în cartea Geneza. Apocalipsa se încheie cu viaţa veşnică.

 

În versetele 6-21, Ioan spune că revenirea lui Hristos va fi repede (1 Corinteni 15:52) cu viteza luminii. Isus oferă o mare invitaţie de a veni la el şi să fie mântuit, versetul 17. În versetul 20 Ioan îl cheamă pe Isus să vină în curând.

 

METODE DE INTERPRETARE A APOCALIPSEI

 

1. Preterist. Tot ceea ce descrie Apocalipsa a avut loc în primul secol.

 

2. Istoric. Cartea Apocalipsei descrie istoria Bisericii creştine.

 

3. Idealist/alegoric/simbolic. Nimic din carte nu trebuie luat literal. Răul se luptă cu binele, dar binele va câştiga.

 

4. Futurist. Majoritatea cărţii este o profeţie. Evenimentele sale principale sunt încă pe cale să vină.

 

Eu susţin părerea futuristă, însă admit capitolele doi şi trei să fie interpretate ca istoric, biserici locali din Asia Mică.

 

horizontal rule

Partea abstractă a teologiei sistematice

 de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.

 

(CONTINUARE)

 

CAPITOLUL 2James Petigru Boyce

FIINȚA LUI DUMNEZEU.

 

II. CREDINȚA APROAPE UNIVERSALĂ ÎN DUMNEZEU; SURSELE EI.

 

Credința în existența lui Dumnezeu a fost aproape universală la oameni. Același ideal de perfecțiune nu s-a găsit peste tot. Unii nu au mers mai departe de a fi mișcați de simțul supranaturalului și de a crede într-o putere la care sunt supuși și de care depind. Dar cel puțin atâta se găsește în formele cele mai de jos de închinare fetișe. Alții au multiplicat formele și numerele celor față de care simțeau dependența și au acceptat existența mai multor dumnezei. Între acești politeiști, urmele Unicului Dumnezeu nu au dispărut în totalitate, căci au raportat zeii la o sursă originară. Unii, urmărind prea îndeaproape analogia naturii umane, au considerat că Dumnezeu este sufletul animator al lumii. Concepția spirituală cea mai înaltă despre Dumnezeu s-a găsit doar la națiunile care au primit revelațiile Lui. Dar cele mai vechi înregistrări arată că în vechime, cunoștința oamenilor era mai simplă și mai pură.

 

Deci această credință a fost universală, anume că doar câțiva din milioanele rasei umane din toate veacurile au negat existența lui Dumnezeu. S-a pus întrebarea dacă aceștia au fost înșelați în convingerile lor actuale sau nu au fost sinceri în recunoașterea lor față de ateism; deoarece pare așa de imposibil pentru un om să nu creadă în Dumnezeu. Un număr mai mare a fost sceptic; uneori condus de dorințe născute din depravare și păcat, uneori greșit conduși de speculații filozofice și aparent doritori să cunoască adevărul.

 

Dar convingerea fermă a omenirii în general, că această credință nu poate fi evitată în condiția normală a omului, și că absența ei se datorează unei striviri sau ștergeri a capacităților lui morale, se vede nu doar în oroarea generală pe care o au oamenii față de ateiști, ci și în negarea dreptului unor astfel de oameni de a mărturisi în curțile de justiție.

 

1. Acest concurs de împrejurări universal al oamenilor trebuie atribuit în primul rând tradiției.

 

Credința în Dumnezeu a fost transmisă de la părinte la copil de-a lungul generațiilor trecute. Unii teologi nu vor să recunoască acest fapt sau să îl accepte ca pe o cauză a credinței universale în Dumnezeu. Unii au căutat această cauză în ideea de Dumnezeu înnăscut în minte. Alții s-au așezat pe alte argumente pentru existența lui Dumnezeu și au luat aprobarea universală a omenirii ca pe o dovadă că această idee nu este una nenaturală pentru ei, deoarece ei au fost de acord cu dovezile ei comune. Dar o recunoaștere a învățăturii tradiționale nu va slăbi argumentul. Și chiar dacă o face, este un fapt ce trebuie recunoscut.

 

În favoarea acestei surse ca fiind primară pentru această credință generală, se poate spune

 

(1.) Că aceasta este maniera naturală în care fiecare copil dintre noi învață despre Dumnezeu. Întrebările, convingerile părinților în legătură cu importanța acestei cunoașteri o fac să fie împărtășită la o perioadă timpurie, prin învățătura directă a faptului în sine, fără dovezi.

 

(2.) Informația obținută de călători și mai ales de misionarii creștini, ne învață că obiceiurile noastre sunt de acord cu cele ale națiunilor păgâne, așa cum sunt de acord cu creștinismul în general.

 

 (3.) Aceasta duce la faptul că în timp ce credința a variat în diferite locuri și vremuri, ea are aceeași formă de aproape toți dintr-o singură națiune, într-o singură perioadă.

 

 (4.) Uniformitatea cu care a continuat timp de mai multe generații la un popor este o altă dovadă a originii tradiționale.

 

 (5.) Existența ei generală într-o formă mai pură, cu cât ne apropiem de originea rasei, arată că credința în Dumnezeu a fost credința primară a omului și a fost transmisă din tată în fiu, până la vremea noastră și la noi.

 

 (6.) Când credința a fost coruptă, ea a continuat în forma ei coruptă până când o nouă forță mentală sau spirituală s-a ridicat ca să facă o schimbare și să dea o formă nouă credinței pentru o perioadă.

 

2. Credința dependentă astfel de această învățătură tradițională are o mare valoare ca și dovadă a adevărului doctrinei.

 

 (1.) Autoritatea ei generală arată că această doctrină se potrivește întregii omeniri. Este una care deși merită gândirea cea mai înțeleaptă, nu depinde de concepții filozofice sau rațiune logică sau abstractă pentru a fi acceptată. Cel mai ignorant om a putut-o obține. Este ca acea învățătură a Marelui Stăpân pe care oamenii comuni au auzit-o cu bucurie. A fost ceva în ea, sau legat de ea, care a făcut ca toți oamenii să creadă. Ce este aceasta se va arăta. Dar faptul că această învățătură simplă, din tată în fiu, de-a lungul veacurilor, a fost de ajuns pentru a o face să locuiască ca o influență puternică și în control în inimile omenirii, este o dovadă puternică nu doar a adevărului ei, ci și a faptului că a venit de la Dumnezeu, ale cărui daruri universale sunt din această natură simplă, potrivită tuturor.

 

 (2.) Că a fost transmisă de-a lungul vremurilor arată că a venit în contact cu cele mai bune gânduri ale înțelepților omenirii. Cei mai buni și cei mai înțelepți, în studierea ei, s-au apropiat în concepțiile lor nobile despre ea de ceea ce credem noi că am primit prin revelație de la Dumnezeu, permite un argument convingător, nu doar în favoarea acestei concepții nobile, ci și a Cuvântului Divin pe care îl revelează. Ce se poate spune este că după ce a fost supusă fiecărei varietăți de gândire și speculație filozofică, această credință tradițională s-a menținut ca adevărată și a depășit cu convingere orice obiecție adusă împotriva ei.

 

 (3.) Varietatea formelor în care a apărut arată o cunoaștere universală a unuia sau mai multe adevăruri care a făcut ca întreaga omenire să creadă în existența unei Divinități. Ne mai învață că prin cunoașterea nici unui alt adevăr adițional decât cel arătat de lumina naturii, unii au obținut idei mai corecte, aproximând, deși la grade diferite, adevărata cunoștință care se obține doar prin revelația Sfintei Scripturi.

 

 (4.) Aceste adevăruri foarte simple sunt văzute ca fiind o posesie comună a unui ideal păgân mai înalt și o revelație divină.

 

(5.) Este astfel manifestată existența acelei cunoștințe de Dumnezeu din toți oamenii, care împuternicește îndatorirea de închinare și respect și responsabilitate.

 

 (6.) Continuitatea acestei credințe între cei al căror interes de sine, datorită păcatului, i-ar fi condus în mod natural să o respingă, este o dovadă puternică a sincerității cu care s-a păstrat.

 

III. ESTE CUNOȘTINȚA DESPRE DUMNEZEU ÎNNĂSCUTĂ?

Cunoștința despre insuficiența tradiției de a dovedi adevărul vreunei doctrine ne face să căutăm un alt teren al acestei credințe universale a omenirii. Tradiția a fost arătată ca fiind sursa primară a acestei credințe. Dar este primară din punct de vedere al timpului doar, nu ca și cauză reală a acceptării generale a doctrinei. Credința în Dumnezeu nu se ridică din diferitele argumente care o sprijină. Toți oamenii ajung la convingere cu privire la acest subiect înainte să audă vreo discuție pe această temă. Pentru masa oamenilor, argumentele au fost necunoscute. Aceste argumente confirmă, dar trebuie să căutăm o altă cauză pentru această credință continuă generală a omului.

 

Adevăratul motiv este că mintea umană este astfel constituită ca în mod natural să accepte ca adevărată ideea despre Dumnezeu și se odihnește pe un fapt ce nu trebuie pus la îndoială.

 

1. Acest lucru este exprimat în general de declarația că ideea de Dumnezeu este înnăscută. Dar expresia pare a fi nefericită.

 

(1.) Nu sunt adevăruri înnăscute în acceptarea ordinară a cuvântului înnăscut. Mintea nu posedă idei independente de sugestii sau contemplare interioară. Nici un adevăr nu devine adevăr pentru minte până când nu este perceput ca un adevăr.

 

 (2.) Dacă ideea de Dumnezeu era înnăscută în minte, așa cum este înțeles acest cuvânt în mod comun, acea idee ar fi la fel de perfectă în toți oamenii. Dar evident sunt grade diferite de perfecțiune. Acestea trebuie deci să se ridice din măsuri diferite de cultivare și gândire și circumstanțe prin care elementele ce compun ideea în perfecțiunea ei sunt sugerate.

 

 (3.) Astfel, ideea de Dumnezeu posedată de majoritatea oamenilor din țările creștine este rezultatul învățăturilor Scripturii sau cel puțin ale studiilor filozofice ale gânditorilor și este una din cele mai înalte concepții despre Dumnezeu, când caracterul înnăscut al unei astfel de idei este impus ca rațiune pentru credința în Dumnezeu, suntem în mod natural întâmpinați de recunoașterea multora, dacă nu a tuturor, că nu au o astfel de idee înnăscută.

 

 (4.) Orice idee despre Dumnezeu pe care o avem nu este o idee despre El, ci despre relațiile existente dintre Elși om sau univers, sau relația Lui cu anumite fapte pe care le percepem în legătură cu acestea.

 

2. O exprimare mai bună este deci că credința în Dumnezeu se bazează pe perceperea intuitivă a minții cu privire la anumite adevăruri, care implică în mod necesar existența lui Dumnezeu și a veridicității pe care o obține convingerea absolută.

 

S-a spus deja că omul obține concepții intuitive. El nu este limitat la o singură metodă de obținere a cunoștințelor. El ajunge la adevăr prin senzații. Este învățat prin experiență, crede mărturiile. Este conștient de sine. Dar este și foarte constituit cu privire la anumite adevăruri, încât sensul lor este evident pentru orice concepție inteligentă. Nici o rațiune despre ele nu le poate face mai convingătoare. Nici un studiu al lor, cu excepția naturii lucrurilor afirmate, nu conferă o convingere mai adâncă despre adevărul lor. Nici o experiență personală, nici mărturia altora nu le face mai demne de crezare. În fiecare minte individuală, conform cu înțelegerea ei despre lucrurile despre care vorbim, se ridică o convingere personală despre adevărul lor indubitabil. Aceasta se dorește a se spune când se afirmă că aceste idei sunt înnăscute în om.

 

Tot ce este necesar înainte de o astfel de concepție intuitivă este o cunoaștere a sensului adevărului care este perceput intuitiv. Luați, de exemplu, axioma matematică citată anterior ”întregul este mai mare decât părțile”. Înainte ca acest adevăr să fie perceput, este necesar să se știe ce înseamnă întreg, parte și mai mare. Imediat ce se cunosc acești termeni, adevărul afirmației apare imediat. Pe această bază, termenul de Dumnezeu sau expresia ”ideea adevărată despre Dumnezeu” nu poate fi parte a unei concepții intuitive. Nu putem să îl cunoaștem pe ”Dumnezeu”. Putem ști anumite lucruri despre Dumnezeu. Dar nu avem adevărata idee despre Dumnezeu. Avem doar o parte din ea. Deci declarația noastră s-a limitat la afirmația că ”așa este constituția minții umane încât acceptă ca adevărată în mod natural ideea obținută despre Dumnezeu.

 

Aceste concepte intuitive sunt inițial unice. Sir William Hamilton face simplicitatea o caracteristică a adevărului intuitiv. În opoziție cu această afirmație citată de el, Dr. Charles Hodge susține că ”toate propozițiile primei Cărți a lui Euclid erau la fel de simple la prima vedere așa cum erau axiomele pentru Newton și același lucru este adevărat în natura noastră morală și religioasă. Cu cât această natură este mai purificată și înălțată, cu atât mai limpede este viziunea ei și mai largă gama intuițiilor. * * * Dacă o propoziție poate fi capabilă de rezoluția în factori mai simpli, poate încă fi văzută de către un intelect puternic ca și adevărată, dovedită de ea însăși. Ceea ce se vede imediat, fără intervenția dovezii, a fi adevărat conform cu modul comun de exprimare, se spune că este văzut intuitiv. (Teol. Sis. Vol. 1, p. 193). Ambii scriitori par a avea dreptate și în același timp a nu avea dreptate. Hamilton re dreptate când afirmă că simplicitatea este o caracteristică a adevărului intuitiv, dar este incorect în menținerea, ca și consecință, a ideii că nici un adevăr complex nu poate fi perceput intuitiv. Deoarece mintea, în perceperea separată a corectitudinii a două adevăruri intuitive, le poate combina în acelașii timp, într-o singură concepție, dacă sunt omogene, așa cum noi unim diferitele calități dintr-un obiect, ca o masă sau scaun și le exprimăm cu un singur termen. Dar mintea percepe acestea separat înainte de a le conecta. Nu le unește într-atât încât să își piardă caracterul separat și să nu le mai recunoască astfel. ”Cu cât este mai clară viziunea” și ”cu cât este mai largă gama intuițiilor” ca să folosim limbajul figurat al lui Hodge, cu atât mai distinct separate și mai clar plurale apar aceste intuiții.

 

3. Căutând deci, conceptele intuitive care intră în ideea de Dumnezeu, nu trebuie să fim surprinși că sunt simple și că două sau mai multe se pot uni în dovada existenței Lui. În ceea ce se cunoaște până acum despre Dumnezeu, existența Lui este cunoscută intuitiv, indiferent cât de multe intuiții sunt implicate; deoarece mintea le-a perceput separat inițial, dar le combină și ca rezultat, crede că Dumnezeu există.

 

Dar sensul a ceea ce este afirmat aici, în relație cu o singură intuiție este mult mai puțin decât în relație cu două, trei sau toate.

 

Vom afla despre aceste concepții intuitive că doar cele mai simple sunt universal acceptate. Inteligența mai mare, cultivarea și gândirea duc la cunoașterea celorlalte de către unii. Dacă erau afirmate acestea pentru ca toți să le înțeleagă, ar fi deplin acceptate de toți. Sunt limitate în ceea ce privește primirea lor, nu pentru că nu sunt adevărate, sau pentru că natura unui om le acceptă, iar a altuia le respinge, ci pentru că ori nu au fost sugerate intelectului, ori, dacă au fost sugerate, sensul lor nu a fost înțeles. Cu cât cunoaștem mai multe din acestea și cu cât mai înaltă este natura gândurilor transmise de ele, cu atât mai mare și pur va fi pentru noi sensul ființei lui Dumnezeu.

 

4. Unele mai manifeste dintre acestea pot fi luate ca exemple ale naturii lor și ale manierei în care ajung oamenii, prin ele, la cunoașterea existenței lui Dumnezeu.

 

 (1.) Ceea ce este dependent trebuie să își aibă sprijinul final în ceva pur independent.

 

 (2.) Existența derivată trebuie să își aibă originea ultimă în ceea ce este auto existent

 

(3.) Orice efect trebuie să aibă o cauză, fie în interior fie în afara lui.

 

Adevărul afirmațiilor de mai sus trebuie admis imediat ce sensul lor este perceput. Dar dacă prima este adevărată, este o ființă de care depind oamenii și față de care au obligații și îndatorirea de supunere, de care trebuie să se teamă și a cărui protecție trebuie să o caute. Aceasta este ideea cea mai generală despre Dumnezeu. Dacă a doua este adevărată, ființa de care depind oamenii este cea prin care există; sau sunt două ființe, una este sursa vieții, cealaltă cauza păstrării și sprijinului ei. Una din ele este independentă și cealaltă auto existentă. Faptul că cei necultivați nu percep că aceste două sunt una, nu este o surpriză. Posibilitatea acestui lucru a permis existența politeismului. Dar când sunt unite, ideea de Dumnezeu a fost despre o ființă independentă, auto existentă, ceea ce este o idee complexă și se bazează conștient pe nu un ci două concepții intuitive, deși ele sunt unite acum. În același mod, a treia este acceptată imediat ce este înțeleasă. Este necesar de știut ce vrea să se spună prin termenii cauză și efect. Aceasta se obține prin observație și experiență. Ideea de cauză și efect se găsește și la copiii foarte mici, care nu pot fi convinși că ceva se întâmplă fără o cauză. Nu este greu de învățat ce înseamnă cauză internă sau externă. Poate fi ilustrat de diferența dintre un ceas ce își mișcă acele datorită mecanismului propriu și aceleași ace mutate de o persoană; sau diferența dintre un cal care se mișcă singur și căruța care se mișcă numai pentru că o trage el. Sensul termenilor acestei sugestii intuitive nu este greu de înțeles, deci existența lui Dumnezeu, bazat pe acesta, a fost acceptată general. Pentru mintea comună s-a recomandat ca o învățătură cum că Dumnezeu este creatorul lumii și responsabil de existența tuturor lucrurilor create. Oamenii nu au asociat întotdeauna lucrurile văzute cu Dumnezeu. În unele forme de credință, au împărțit universul între mai mulți dumnezei. În altele au spus că a fost creat de un dumnezeu inferior Marelui Suprem, pe care îl recunoșteau. Dar în aceste moduri variate, au arătat o acceptare universală a ideii de cauzalitate și de concepție intuitivă care se ridică la înțelegerea ei. Singura obiecție este cea a Hume și Kant, care au crezut că cunoașterea cauzei trebuie limitată de experiența noastră. Dar aceasta este o obiecție față de cantitatea dovezilor cu privire la efectele cauzei, care este măsurată cu adevărat de experiență, dar cunoașterea naturii universale a legii vine nu din experiență, ci din concepțiile intuitive bazate pe cunoașterea sensului ei.

 

 

5. Alte concepții intuitive pot fi adăugate, care nu sunt așa de simple, dar care sunt crezute de cei ce le înțeleg. De exemplu, cei care intră în ideea de Dumnezeu ca ființă perfectă.

 

(1.) Distingerea binelui de rău trebuie să aibă un standard absolut, personal, conștient, neschimbat și fără limitarea timpului și spațiului. Dar acesta este Dumnezeu.

 

(2.) Perfecțiunea morală nu este un ideal, ci trebuie să aibă o întrupare reală; altfel nu ar exista imperfecțiune și mai ales nu ar fi grade de imperfecțiune, deoarece gradele implică existența obiectului de care se apropie imperfecțiunea, sau de care se depărtează și acesta nu poate fi decât perfecțiunea absolută. Dar perfecțiunea absolută este Dumnezeu.

 

horizontal rule

Pericolul abandonarii sfintirii

(Evr. 10:22; 12:14)

 

de Marian Ghita

 

Pare improbabil ca cineva care a primit cunoştinţa adevărului să păcătuiască cu voia. Din moment ce un astfel de om a primit iertare de păcate, prin credinţa în jertfa Domnului Isus Cristos, se presupune că el a ajuns să regrete păcatele sale, să şi le mărturisească şi să se întoarcă de la ele la Dumnezeu (1 Ioan 1:9; Col. 1:13-14). Este adevărat că cel credincios, în această viaţă, nu scapă deplin de păcate. Vor fi în viaţa lui momente de neveghere şi slăbiciune, când va ajunge să comită păcate. Dar, dacă se va pocăi de ele, se va bucura de mijlocirea Domnului Isus care este la dreapta lui Dumnezeu ca şi Mijlocitor al nostru (1 Ioan 2:1-2). Dar, în acele momente, nu este vorba din partea lui despre o intenţie deliberată de a păcătui. El nu poate ajunge în situaţia descrisă în 1 Ioan 3:6-10, adică să păcătuască pentru că doreşte acest lucru, sau să persevereze în păcatul lui. De aceea, nu credem că pasajul din Evr. 10:26-31 se referă la situaţii ca cele menţionate în pasaje de genul celor din 1 Ioan 1:8-2:2. Totuşi, pericolul păcătuirii cu voia este unul foarte real şi foarte prezent în vieţile celor credincioşi. Din moment ce Evrei 10:26-31 se adresează credincioşilor, înţelegem că trebuie să ne gândim foarte serios la o asemenea posibilitate. 

 

Aşa cum am văzut în mesajul anterior (4. Pericolul păcătuirii cu voia), păcătuirea cu voia afectează, după caz, credinţa, nădejdea şi dragostea noastră – adică cele 3 domenii ale trăirii noastre ca oameni mântuiţi (1 Cor. 13:13; 1 Tes. 1:3; vezi Evr. 10:22-25). Vom privi acum la ce pericole am putea să fim expuşi, când este vorba despre păcătuirea cu voia. Ne vom referi mai întâi la credinţa noastră (vezi v. 22).

 

1. Păcătuirea cu voia în relaţie cu credinţa noastră

Păcătuirea cu voia devine un delict în faţa judecăţii divine atunci când cineva a primit „cunoştinţa adevărului” (v. 26). Un asemenea om ştie bine ce face.

 

Versetul 22 ne arată în ce mod trebuie să ne apropiem de Dumnezeu. Suntem îndemnaţi  „să ne apropiem (de Dumnezeu) cu o inimă curată, cu credinţă deplină (în original sensul este: „cu o inimă potrivită, în deplina asigurare a credinţei” ), cu inimile stropite şi curăţate de un cuget rău şi cu trupul spălat cu o apă curată” (v. 22).  Aici ne este prezentată curăţirea de care avem parte, prin credinţa în jertfa Domnului Isus Cristos, în limbajul ritualurilor de curăţire ale Vechiului Testament (credincioşii iudei, către care este adresată epistola, ştiau foarte bine la ce se referă acest îndemn). Sunt trei elemente care trebuie să caracterizeze apropierea noastră de Dumnezeu.

 

-              Atitudinea cu care ne apropiem – în deplina asigurare a credinţei noastre (o credinţă din toată inima, nu o credinţă formală);

 

-              Starea în care trebuie să ne apropiem – cu inima curată (prin lucrarea transformatoare a Duhului Sfânt, în baza jertfei lui Cristos – vezi Tit 3:5; Ezech. 36:26-27); este vorba aici despre o curăţire a inimii de orice păcat (deci de o curăţire lăuntrică şi nu doar formală, despre o transformare a inimii – Ezech. 36:25-27, în lumina lui Ier. 17:9-10) şi despre o curăţire de un cuget rău (de o conştiinţă rea – adică o curăţire lăuntrică de sentimentul vinovăţiei; aceasta înseamnă că sângele Domnului Isus a adus o curăţire deplină în inimă şi nu există nimic în conştiinţa noastră care să ne învinovăţească înaintea lui Dumnezeu – vezi 1 Ioan 3:19-22; 4:18; este vorba şi despre o curăţire de motivaţiile necurate pe care le-am putea avea în apropierea noastră de Dumnezeu – vezi Lc. 8:15, în lumina întregului pasaj din Lc. 8:11-15);

 

-              Modul în care trebuie noi să trăim (modul în care trebuie să manifestăm curăţirea noastră) – curaţi cu trupul nostru; aceasta înseamnă că noi am acceptat prin credinţă (ca răspuns la Evanghelie) ca Duhul Sfânt să locuiască în noi (trupurile noastre au devenit temple ale Duhului Sfânt şi de aceea am acceptat să trăim pentru gloria lui Dumnezeu – 1 Cor. 6:19-20). Pentru realizarea acestui obiectiv noi înţelegem să ne dăruim pe noi înşine cu trupurile noastre lui Dumnezeu, făcând din mădularele noastre unelte ale neprihănirii (Rom. 6:11-14; 12:1-2). Vorbim aici despre procesul sfinţirii, pe care noi trebuie să-l urmărim de-a lungul întregii noastre vieţi (Evr. 12:14).

 

Păcătuirea cu voia se manifestă atunci când ne apropiem de Dumnezeu într-o stare de necurăţie din cauza necredinţei noastre. Ce înseamnă în mod concret acest lucru? Noi trebuie, mai întâi, să înţelegem bine mecanismul unui asemenea mod de a păcătui. Sunt două elemente care trebuie bine înţelese în păcătuirea cu voia.

 

(1) Pe de o parte, noi nu trebuie să pierdem niciodată din vedere faptul că există în fiecare dintre noi o puternică tendinţă de a ne întoarce înapoi la viaţa de păcat (din partea firii noastre păcătoase – Gal. 5:17). Puterea naturii noastre păcătoase nu trebuie neglijată. Când ni se spune (în Evr. 6:7-8) că, în pofida unei preocupări foarte susţinute pentru ca pământul să rodească „o iarbă folositoare celor pentru care este lucrat”, el totuşi poate ajunge să aducă „spini şi mărăcini”, Cuvântul lui Dumnezeu vrea să ne atragă atenţia că spinii şi mărăcinii reprezintă vegetaţia naturală pe care o produce pământul. Plantele folositoare pe care le cultivăm pe pământ sunt de fapt plante nenaturale pentru pământ; de aceea, pentru cultivarea lor trebuie o investire foarte serioasă şi susţinută, din afara a ceea ce este natural pentru pământ. Domnul Isus a spus despre Sine (la fel şi Ioan Botezătorul) că El a venit din cer, nu de pe pământ (Ioan 3:12-13,31-32). Natura noastră spirituală a apărut în cei mântuiţi prin lucrarea Cuvântului lui Dumnezeu, prin lucrarea Duhului Sfânt în noi; aceasta nu este o realizare omenească şi pământească în noi, ea vine din cer de la Dumnezeu (Ioan 3:1-21; Tit 3:4-7; 1 Pet. 1:23-25). Dacă cineva nu se supune în totalitate lucrării Duhului Sfânt prin Cuvântul Evangheliei, pentru a investi El în noi, atunci spinii şi mărăcinii acestei lumi vor sufoca plantele folositoare din inima noastră (vezi Lc. 8:11-15). Pentru spini şi mărăcini nu este nevoie de o investire din partea omului în vederea dezvoltării lor. Pământul va produce asemenea plante în mod natural. Puterea naturii este o putere foarte mare, mult mai mare decât puterea voinţei noastre umane. Numai o putere mai mare poate anihila puterea naturală. Numai Duhul Sfânt, prin lucrarea Lui în viaţa celui credincios (vezi Evr. 6:1-8), poate contracara efectele naturii păcătoase ale omului; doar atunci când Duhul Sfânt are autoritate deplină în viaţa lui, natura păcătoasă (legea păcatului şi a morţii) nu îşi poate face lucrarea (Rom. 7:14-8:11). Dar, atunci când noi trăim prin noi înşine (prin puterea noastră) şi nu prin Duhul Sfânt, pericolul căderii noastre în păcat devine unul iminent. Noi nu avem voie să lăsăm niciodată garda jos (1 Cor. 10:12; Efes. 6:13; 2 Pet. 2:20-22).

 

(2) Pe de altă parte, o incompletă pocăinţă şi o insuficientă credinţă în soluţia lui Dumnezeu de mântuire (în Domnul Isus Cristos) devin devastatoare pentru viaţa noastră spirituală. Când cineva spune că se pocăieşte, dar păstrează în inima lui o dragoste ascunsă faţă de păcat (în general sau faţă de un anume păcat), sau când cineva spune că doreşte iertare şi curăţire de păcat din partea lui Dumnezeu dar nu ar vrea ca Domnul Isus prin Duhul Sfânt să domnească în viaţa lui pe deplin, atunci pericolele păcătuirii cu voia sunt inevitabile pentru un asemenea om. El de fapt este vinovat de un imens păcat, fără ca să fie poate conştient de aceasta – păcatul nesupunerii faţă de Domnul (vezi Mat. 12:43-45; Lc. 19:27). Umblarea în lumina lui Cristos (a Evangheliei) are, în mod normal, ca rezultat demascarea oricărei strări de păcat, mărturisirea acestora şi primirea prin credinţă a curăţirii depline de orice păcat (1 Ioan 1:5-2:2; Ioan 3:17-21). A nu aduce la lumină un anume păcat înseamnă de fapt a refuza să te pocăieşti de acel păcat. Consecinţe pot deveni, în acest caz, ireparabile în viaţa cuiva.

 

Noi ar trebui să ne răspundem în modul cel mai serios la întrebări ca acestea: Regret eu în adâncul inimii mele păcatele pe care le-am comis? M-am pocăit eu cu adevărat de ele? Este această pocăinţă de păcate atitudinea reală a inimii mele? Urăsc eu orice păcat pe care îl cunosc în urma cercetării pe care mi-a făcut-o şi mi-o face Duhul Sfânt, prin Cuvântul lui Dumnezeu? În forul meu intim (adică în lăuntrul inimii mele) poate vedea Dumnezeu vreo dorinţă după vreun anumit păcat, sau nu? Dacă totuşi există o asemenea dorinţă în inima mea, acolo unde numai Dumnezeu şi conştiinţa mea luminată de Duhul Sfânt pot pătrunde, iar această dorinţă nu este mărturisită (adică dacă acel păcat lăuntric nu este scos la iveală în vederea mărturisirii, condamnării şi lepădării totale, pentru ca astfel sângele lui Cristos să mă cureţe de el pe deplin), atunci, mai devreme sau mai târziu, se va întâmpla aşa cum spune ap. Petru în 2 Pet. 2:20-22 – mă voi încurca din nou şi voi fi iarăşi biruit de un asemenea păcat şi starea mea de pe urmă se va face mai rea decât cea dintâi. Pentru că am refuzat să mărturisesc o asemenea dorinţă lăuntrică după păcat, în vederea primirii curăţirii prin sângele lui Cristos, acel păcat va deveni faptă săvârşită şi astfel voi ajunge să păcătuiesc cu voia. În acest fel eu voi fi vinovat că am schimbat în desfrânare harul lui Dumnezeu (Iuda 4). Toate acestea vor arăta că inima mea nu a fost pe deplin reînnoită de Evanghelie – ea se va demonstra a fi necurată, cu intenţii necurate (vezi Lc. 8:15).

 

Vorbind despre mecanismul păcătuirii cu voia, să mai privim la două situaţii din Sfânta Scriptură pentru o mai bună edificare a noastră.

 

a) Prima situaţie este din Vechiul Testament. Vom căuta să înţelegem mai bine ce înseamnă, din perspectiva lui Dumnezeu, o pocăinţă completă (o restaurare deplină); în acest fel, vom înţelege pericolul unei pocăinţe incomplete (şi a unei credinţe insuficiente în soluţia lui Dumnezeu pentru mântuire). Această situaţie se află în cartea Exodul cap. 32-34. Aici ni se arată felul în care Moise a condus poporul spre o reînnoire a relaţiei cu Dumnezeu, relaţie care a fost ruptă din cauza închinării sale la viţelul de aur, făcut de ei la un moment dat. Mijlocirea lui Moise a fost decisivă în restaurarea relaţiei cu Dumnezeu. El a mijlocit în baza legământului pe care Dumnezeu l-a încheiat cu patriarhii – un legământ al harului, nu al Legii (vezi Geneza 12,15,17; vezi Geneza şi după moartea lui Avraam). Aceasta este o ilustrare a relaţiei pe care noi o avem cu Dumnezeu prin noul legământ în Domnul Isus Cristos (vezi Evr. 8-10). Descoperim 3 etape ale restaurării relaţiei dintre Dumnezeu şi Israel – toate aceste 3 etape au condus la o restabilire a acestei relaţii rupte. Nu au fost suficiente primele două etape, a trebuit să fie neapărat şi a 3-a. După prima etapă, în urma mijlocirii lui Moise, Dumnezeu a promis că nu va nimici pe Israel (Ex. 32:7-14; vezi v. 14). Am putea spune că Moise a obţinut ceva extraordinar de la Domnul – viaţa pentru popor. Foarte mulţi se apropie de Dumnezeu şi Îi cer îndurare, pentru ca ei să fie salvaţi – să aibă viaţa veşnică, să nu fie nimiciţi de mânia Lui. Dar acest lucru nu este suficient pentru restaurarea unei relaţii rupte cu Dumnezeu. Moise a condus poporul spre o conştientizare profundă şi dureroasă a păcatului lor (dar foarte necesară) şi a cerut poporului să se pocăiască (vezi Ex. 32:15-29). A urmat a 2-a etapă. Prin mijlocirea lui Moise, Dumnezeu a promis că va duce poporul în ţara promisă şi în binecuvântarea ei (32:30-33:11), dar El, Dumnezeu, nu va merge cu poporul, în mijlocul lui. Dacă este să traducem pentru noi această promisiune a lui Dumnezeu (în cadrul noului legământ), probabil mulţi s-ar bucura foarte mult de o asemenea binecuvântare. Nu trăiesc mulţi „creştini” plini de bucuria unei asemenea binecuvântări din partea Domnului? Există impresia la mulţi că o asemenea binecuvântare (chiar dacă Dumnezeu nu este în mod personal şi permanent cu ei) este una deplină. Dar, poporul Israel şi desigur Moise însuşi, nu au fost deloc satisfăcuţi cu aşa ceva (observă: „Când a auzit poporul aceste triste cuvinte, toţi s-au întristat...” – Ex. 33:4-6). Imaginea cortului lui Moise în afara taberei lui Israel (Ex. 33:7-11), acolo unde se întâlnea el cu Dumnezeu, era o imagine jalnică pentru poporul care nu se putea bucura de o părtăşie reală şi deplină cu Dumnezeu. Este interesant de văzut de ce o asemenea binecuvântare era incompletă pentru popor. Dumnezeu explică poporului: „Voi sunteţi un popor încăpăţânat; numai o clipă dacă M-aş sui în mijlocul tău, te-aş prăpădi” (Ex. 33:5). Apar două elemente aici: Pe de o parte, poporul era încăpăţânat. În starea lui păcătoasă, prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul poporului ar fi însemnat nimicirea poporului. Pe de altă parte, oare ce binecuvântare mai era aceea fără prezenţa nemijlocită a lui Dumnezeu în mijlocul poporului? De aceea, urmează etapa a 3-a. Moise mijloceşte înaintea lui Dumnezeu şi-i spune că dacă El Însuşi nu merge cu poporul, atunci nu are nici un rost ca să meargă mai departe (Ex. 33:15). Moise, cere să vadă slava lui Dumnezeu (de fapt caracterul lui Dumnezeu în acţiune – vezi 33:18; 34:5-7). Când Dumnezeu a promis că va merge El Însuşi cu poporul în binecuvântarea promisă, abia atunci, conflictul dintre Dumnezeu şi popor s-a stins cu adevărat. Abia când Dumnezeu a decis să locuiască în mijlocul poporului (vezi Ex. 34), Israel s-a putut bucura de binecuvântarea reală din partea lui Dumnezeu. Dacă privim cartea Exodul, descoperim (prin finalul ei – Ex. 40:34-38), că mântuirea lui Dumnezeu pentru poporul Său (Exodul este cartea mântuirii, a răscumpărării lui Israel) înseamnă de fapt „Dumnezeu Însuşi în mijlocul poporului Său, în baza harului Său, pentru a lucra binecuvântarea promisă de El”. Prin Domnul Isus Cristos, Dumnezeu Însuşi (prin Duhul Sfânt) vine să locuiască şi să acţioneze ca Dumnezeu în inima şi prin viaţa celor răscumpăraţi (Ioan 14:23; vezi tot contextul din Ioan 14-16; Gal. 2:20). Fără o asemenea locuire şi domnie a lui Dumnezeu în Cristos, în viaţa celor credincioşi, nu poate fi deloc eliberare de păcat, nici un fel de mântuire şi nici binecuvântarea vieţii veşnice (Ioan 17:3). Lipsa prezenţei şi domniei lui Dumnezeu în viaţa celor credincioşi, în baza harului Său, înseamnă de fapt premize sigure pentru păcătuirea cu voia.

 

b) A 2-a situaţie este din Noul Testament. Vom privi la pilda nunţii fiului de împărat din Matei 22:1-14, în special la omul care nu era îmbrăcat în haina de nuntă (v. 11). În esenţă, pilda ne vorbeşte despre intrarea în împărăţia cerurilor (la nunta cerească – Apoc. 19:6-9) a tuturor celor chemaţi şi aleşi, intrare care se face numai prin harul lui Dumnezeu. În pildă, a existat mai întâi o invitaţie a împăratului, o invitaţie de care puteau beneficia toţi cei care acceptau să vină la nuntă. Cei invitaţi nu trebuia să plătească nimic pentru a intra în graţiile împăratului, ei doar trebuiau să accepte să lase totul deoparte şi să vină să se bucure de nuntă. Ei doar trebuiau să accepte oferta împăratului. Mulţi oameni (buni şi răi – v. 10) au fost aduşi în palatul împăratului. Constatăm însă că oferta împăratului, care trebuia acceptată de fiecare nuntaş, nu a fost doar invitaţia de a veni la nuntă. Oferta împăratului includea şi haina de nuntă (v. 11-12), pe care fiecare dintre cei ce intrau la nuntă trebuiau să o aibă. „Prietenul” din v. 11-13, desigur, nu a intrat în sala nunţii fără haine; dar el a intrat cu hainele lui, nu cu haina dată de împărat. De aceea, el a fost imediat dat afară.

 

Aplicaţia este foarte clară. Cel care vrea să beneficieze de binecuvântarea mântuirii lui Dumnezeu trebuie să accepte mai întâi să se curăţească prin sângele Domnului Isus Cristos, prin credinţa în El (Efes. 2:8-9; Col. 1:13-14). El trebuie să se pocăiască de toate faptele sale păcătoase şi doar astfel, curat, poate să se apropie de Dumnezeu (Evr. 10:19-22). Dar acest lucru înseamnă şi primirea (tot prin credinţă) a unei alte oferte – haina neprihănirii Domnului Isus cu care să te îmbraci (Efes. 4:17-24; Col. 3:8-14; Filip. 3:7-9). Pasajele menţionate ne vorbesc despre o dezbrăcare de omul cel vechi, de faptele păcătoase în care am trăit fără Cristos şi despre o îmbrăcare în omul cel nou, în neprihănirea lui Cristos, în faptele bune pregătite de Dumnezeu ca să umblăm în ele (Efes. 2:10). În prezenţa lui Dumnezeu nu putem apărea decât îmbrăcaţi în haina primită de la El prin har (în neprihănirea lui Cristos – Apoc. 19:7-9).

 

Oare ce a fost în mintea omului din pilda Domnului Isus (Mat. 22:1-14)? Pe de o parte, un asemenea om (beneficiar al harului lui Dumnezeu) a considerat cu siguranţă că este suficient să intre doar în sala de nuntă. Nu a fost şi el chemat la nuntă (Mat. 22:14)? Dar el nu a primit întreaga ofertă a harului lui Dumnezeu – haina de nuntă (el nu s-a dezbrăcat de haina lui de cerşetor pentru a se putea îmbrăca cu cea nouă, dată de împărat). Sunt credincioşi în biserică care consideră că este suficient pentru ei să primească iertare de păcatele lor pentru a intra în împărăţia cerurilor. În 2 Petru 2:20 ni se spune că asemenea oameni „au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru, Isus Cristos”. Dar, înţelegem că ei au scăpat de păcatele lor doar temporar, pentru că ajung să se încurce iarăşi în ele şi să fie biruiţi din nou de ele. Ei nu au primit prin credinţă o eliberare completă de păcatele lor. Pe de altă parte, un asemenea om (Mat. 22:1-14) a considerat probabil că haina sa propie, pe care o avea, nu era aşa de rea ca a celorlalţi; ea era suficient de bună (considera el) pentru a fi un accesoriu potrivit pentru nuntă. Sunt unii dintre membrii bisericii lui Cristos care consideră că faptele lor, în care au trăit fără Cristos, nu sunt chiar aşa de rele ca ale altor păcătoşi. De ce s-ar pocăi de ele? Ei au o moralitate bună, chiar dacă este a lumii fără Cristos. De aceea, nici aceştia nu se bucură pe deplin de curăţirea pe care Cristos a săvârşit-o prin moartea Sa pe cruce. Dar mai este şi o altă explicaţie posibilă. Poate că omul nostru din pilda Domnului avea o haină pregătită de el însuşi pentru asemenea ocazii. Se presupune deci că el s-a dezbrăcat de haina lui de om de pe stradă şi s-a îmbrăcat cu o haină care era a lui şi care a considerat-o potrivită pentru nuntă. Poate era o capodoperă de haină, cine ştie? Dar o asemenea haină era lucrată de el însuşi – nu era haina de nuntă a palatului regal. Împăratul se aştepta ca să-i vadă pe cei din sala de nuntă îmbrăcaţi în hainele marcate cu emblema palatului, nu în alte haine. Când apostolul Pavel a afirmat că lucrurile pe care le avea le-a socotit ca o pierdere (Filip. 3:4-11), el a făcut această afirmaţie în contextul primirii neprihănirii lui Cristos – o neprihănire care este cu adevărat de la Dumnezeu şi mântuitoare. Neprihănirea proprie a lui Pavel nu-i permitea să stea în prezenţa gloriei sfinţeniei lui Dumnezeu (deşi în plan omenesc ea avea o deosebită valoare). Pentru a se bucura de neprihănirea lui Cristos (singura care îi asigura o acoperire satisfăcătoare în prezenţa lui Dumnezeu), Pavel trebuia să se dezbrace (să se lepede) de propria lui neprihănire. Iată ce ar fi trebuit să facă omul din pilda Domnului (Mat. 22:1-14).

 

Orice credincios, dacă vrea să se bucure de binecuvântarea prezenţei lui Dumnezeu în viaţa lui, trebuie să se apropie de El, într-o deplină credinţă, curăţit pe deplin de orice păcat şi necurăţie, prin harul lui Dumnezeu. Dar, o curăţire deplină presupune dezbrăcarea de orice faptă păcătoasă a lumii şi de orice faptă moartă (prin curăţirea în sângele lui Cristos – 1 Ioan 1:9; Dumnezeu nu poate suporta nici un păcat şi nici o faptă bună a neprihănirii noastre, pentru că toate acestea ne fac incapabili de a sta în prezenţa unui Dumnezeu sfânt şi de a-L sluji cum se cuvine – vezi Isa. 64:6; Evr. 9:14), şi îmbrăcarea cu faptele neprihănite ale lui Cristos (cu neprihănirea Lui – Filip. 3:9; Efes. 2:10). Păcatul cu voia este fapta care respinge acest deplin har al lui Dumnezeu în persoana şi lucrarea lui Cristos. Invitaţia din v. 22 a textului nostru din Evrei 10 presupune faptul că Dumnezeu, în Domnul Isus Cristos, a îndeplinit toată lucrarea de curăţire care să ne permită să stăm şi să umblăm în prezenţa Lui (un Dumnezeu sfânt – vezi şi versetele de dinainte, adică v. 19-21). Dumnezeu în Cristos a realizat întreaga noastră mântuire; trebuie doar să o primim prin credinţă (să ne dezbrăcăm de păcătoşenia noastră, de neprihănirea noastră proprie şi să ne îmbrăcăm cu neprihănirea Domnului Isus Cristos, cu El Însuşi). Printr-o deplină încredere în Cristos, noi putem beneficia în mod deplin de o curăţire şi mântuire depline. Când cineva nu îşi însuşeşte prin credinţă în jertfa lui Cristos curăţirea de orice păcat şi neprihănirea Lui, cu care să se îmbrace, precum omul fără haina de nuntă din pilda Domnului nostru (Mat. 22:1-14), atunci acel om păcătuieşte cu voia.

 

Care este consecinţa unei asemenea păcătuiri? Pasajul din Evrei 10:26-31 este foarte clar – acel om va cădea în mâinile unui Dumnezeu mânios; va fi acuzat de lucruri de o gravitate înspăimântătoare (el de fapt va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va pângări sângele legământului, cu care a fost sfinţit şi va batjocori pe Duhul harului – v. 29) şi va avea parte de o pedeapsă groaznică (va fi pedepsit de Dumnezeu însuşi – v. 30-31). În termenii pildei Domnului, cel găsit fără haina de nuntă a fost legat fără drept de apel şi a fost aruncat afară, acolo unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor (Mat. 22:13 – acesta este iadul pur şi simplu). Observaţi că nu există nici o înţelegere şi nici o milă din partea lui Dumnezeu faţă de asemenea oameni.

 

Când vorbim despre păcatul cu voia noi trebuie să stabilim foarte clar, din perspectiva Cuvântului lui Dumnezeu, coordonatele trăirii în sfinţenie. A ieşi din cadrul acestor coordonate noi ne vom expune automat păcătuirii cu voia. Şi vina în acest sens ne aparţine în întregime. Când un copil refuză să asculte de părinţii lui care îi spun să nu iasă deloc afară pe balcon, şi va ajunge astfel, prin neascultarea lui, să iasă pe balcon, ca apoi să se uite pe fereastră să se aplece deasupra bordurii balconului, el va ajunge să cadă aproape sigur de acolo. Noi am putea spune că el nu a avut suficientă îndemânare să se sprijine corect şi bine de balustrada balconului şi, copil fiind, a fost normal să cadă. De aceea, am putea spune că el nu este chiar aşa de vinovat de căderea lui. Un asemenea copil nu este însă vinovat doar pentru faptul că a căzut, din cauza slăbiciunii şi neîndemânării lui; el este foarte vinovat din cauza neascultării deliberate de părinţii lui, de încălcarea poruncii dată lui de ei; el le-a sfidat cu bună ştiinţă porunca, a ieşit pe balcon afară din cameră, şi astfel vulnerabilitatea lui a ieşit la iveală – a ajuns să cadă. Noi, care cunoaştem adevărul mântuirii, dacă vom ieşi din sfera harului lui Dumnezeu şi a autorităţii Sale cu bună ştiinţă vom fi automat expuşi pericolului căderii şi de aceea vom fi vinovaţi de păcătuire cu voia. În afara cadrului mântuirii noastre (locuirea şi domnia lui Dumnezeu prin har în vieţile noastre – 1 Cor. 6:19-20; Ioan 3:14-21; Col. 1:13-14; Tit 2:11-14; Evr. 6:1-8), noi vom ajunge oricând şi oricum expuşi păcătuirii cu voia (vezi Mat. 12:43-45).  

 

Iubiţii mei fraţi, cercetaţi-vă vieţile! Dacă toleraţi păcate ascunse, sau lucruri ale lumii în adâncul fiinţei voastre, şi, în loc să le aduceţi la lumină pentru ca Domnul nostru să le judece şi să vă curăţească de ele, veţi ajunge să intraţi (să vă încurcaţi de fapt) în logica acestor dorinţe necurate, veţi ajunge să justificaţi acele păcate şi, mai devreme sau mai târziu, veţi fi robiţi de ele. Veţi fi atunci vinovaţi de păcătuire cu voia înaintea Domnului (vezi din nou 2 Pet. 2:20-22). Dacă, de asemenea, vă veţi croi o haină a neprihănirii personale şi veţi trăi în „faptele bune” ale acestei lumi, considerând că ele sunt suficient de bune înaintea Domnului, aveţi grijă că în acest fel voi veţi refuza în mod deliberat să vă îmbrăcaţi cu haina neprihănirii lui Cristos. Numai această neprihănire vă va permite să staţi în ziua judecăţii înaintea lui Dumnezeu, fără ca să fiţi nimiciţi de gloria sfinţeniei Sale (vezi Filip. 3:4-11; Mat. 7:21-23; Efes. 2:8-10).

 

2.  Soluţia lui Dumnezeu împotriva păcătuirii cu voia

Să privim la pasajul schiţat din Evrei 10:19-22. „..., fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul Preasfânt,..., şi, ... un Mare Preot..., să ne apropiem...”. Apropierea noastră de Dumnezeul cel Sfânt (de Locul Preasfânt) este posibilă datorită a ceea ce avem în Cristos, Domnul nostru. Noi, în Cristos: (1) Avem o intrare slobodă în Locul Presfânt prin sângele Lui, pe calea cea nouă şi vie (trupul Lui – Evr. 10:19-20). Sângele Lui ne poate curăţi de orice păcat (vezi Evr. 9:14; Efes. 1:7; 1 Ioan 1:9). Această curăţire este total diferită de felul de curăţire de care au beneficiat cei din vechiul legământ, în sensul că este pe deplin superioară celei vechi, ea fiind desăvârşită (vezi Evr. 9:13, în contextul mai larg din Evr. 9:1-10:18). Aceasta este o curăţire de orice păcat, de orice faptă bună a neprihănirii umane şi, de asemenea, o curăţire nu doar exterioară ci o curăţire la nivel lăuntric, la nivelul inimii noastre. (2) Avem şi un Mare Preot pus peste casa lui Dumnezeu (Evr. 10:21). Acest Mare Preot este net superior celui din vechiul legământ (vezi Evr. 5-8). El ne poate ajuta la vreme de nevoie pentru că este vrednic de încredere (Evr. 2:17-18; 4:15-16). El este Mijlocitorul nostru de la dreapta lui Dumnezeu, pentru că El este jerfa de ispăşire pentru păcatele noastre (1 Ioan 2:1-2). Observă, de asemenea, că intrarea noastră în Locul Preasfânt prin sângele lui Cristos este una liberă şi permanentă. Cristos Domnul a intrat „odată pentru totdeauna în Locul Preasfânt” (Evr. 9:12). De asemenea, Cristos – Marele nostru Preot, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu, nu doar în locul de închinare pământesc (vezi Evr. 10:12).

 

Aşadar, soluţia pentru a nu păcătui cu voia este să rămânem cu toată inima  ancoraţi în credinţa pe care am primit-o prin Evanghelie. Această ancorare trebuie să se arate prin apropierea noastră de Dumnezeu aşa cum ni se arată în Evr. 10:22. Curajul de a ne apropia de Dumnezeul Preasfânt trebuie să vină din deplina noastră curăţire de păcat pe care o avem prin jertfa lui Cristos şi prin mijlocirea Lui ca Mare Preot al mântuirii noastre. Credinţa noastră deplină în Cristos ne dă un asemenea curaj. Din moment ce am intrat prin Cristos în prezenţa lui Dumnezeu, noi avem harul şi binecuvântarea să rămânem pentru totdeauna în prezenţa Lui. Cum ar trebui în mod concret să ascultăm de îndemnul din Evrei 10:19-22?

 

Apropierea noastră de Dumnezeu, pe calea pe care ne-a deschis-o Cristos prin jertfa Sa de pe cruce, adică intrarea noastră în libertate în Locul Preasfânt, ne pune pe fiecare dintre noi în legătură cu conceptul sfinţirii. Noi trebuie să urmărim sfinţirea vieţii, „fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evr. 12:14). Sfinţirea este procesul prin care, cei care au acceptat să creadă în Domnul Isus Cristos şi astfel au fost socotiţi neprihăniţi prin credinţă (Rom. 3:21-26; Gal. 2:16), au fost puşi deoparte de Dumnezeu pentru mântuire (Tit 2:14) şi pentru a deveni asemenea Domnului Isus Cristos, desăvârşiţi ca El (2 Cor. 3:18; Efes. 4:11-16; Col. 1:28). Din momentul convertirii lor, credincioşii au fost declaraţi de Dumnezeu sfinţi din cauza lui Cristos (1 Cor. 1:2; Filip. 1:1), adică puşi deoparte pentru Dumnezeu, pentru faptele bune pe care El le-a pregătit mai dinainte ca ei să umble în ele (Efes. 2:8-10; Tit 2:14; 3:4-7; Lc. 1:72-75; Rom. 6:22). Ni se spune că prin jertfa lui Cristos (Evr. 10:19-21), toţi cei ce sunt sfinţiţi (adică toţi sfinţii Domnului) au fost (deja) făcuţi desăvârşiţi pentru totdeauna (Evr. 10:14; Filip. 3:15). Sfinţirea deci este procesul (proces care durează toată viaţa) prin care Dumnezeu îi face pe cei credincioşi să devină ceea ce Dumnezeu a declarat despre ei de la început, atunci când ei au crezut în Cristos – sfinţii (cei chemaţi de Dumnezeu), prin procesul sfinţirii vor deveni sfinţi, desăvârşiţi ca şi Cristos (Efes. 5:25-27). Iată de ce sfinţii trebuie să urmărească sfinţirea vieţii lor până la capăt (Evr. 12:14; Mat. 5:48; Filip. 3:10-16). Pentru aceasta, noi trebuie să ştim de la început că suntem deja sfinţi în Cristos (1 Cor. 1:2) şi, dacă Dumnezeu ne consideră sfinţi, atunci noi trebuie să urmărim sfinţirea vieţii noastre. Acest lucru trebuie îndeplinit prin umblarea noastră în faptele bune pe care El le-a pregătit dinainte pentru noi (Efes. 2:8-10; Tit 2:14; Lc. 1:72-75).

 

Dar ce legătură are urmărirea sfinţirii cu lupta împotriva păcătuirii cu voia? Când urmărim sfinţirea vieţii, atunci păcătuirea cu voia nu-şi mai are locul în trăirea noastră. Îndemnurile din pasajul nostru (Evr. 10:19-31) ne arată foarte clar că ascultarea de îndemnurile de aici ne vor pune în imposibilitatea de a mai păcătui cu voia.

 

Să privim din nou la situaţia din Ex. 32-34. Atâta timp cât poporul s-ar fi mulţumit doar cu binecuvântările primelor două etape ale restaurării lor spirituale (vezi 32:14 şi 33:1-3), ei ar fi fost predispuşi în continuare la păcătuire împotriva Domnului (vezi 33:3,5). Restaurarea lor incompletă nu ar fi rezolvat problema lor spirituală – deplina restaurare a relaţiei lor cu Dumnezeu. În cadrul noului legământ, dacă rămânem doar la binecuvântarea că Domnul nu ne va nimici ci ne va duce în cer datorită îndurării Sale, chiar dacă noi (cum cred unii) vom mai păcătui (vezi Rom. 6:1-2), ne va expune pericolelor întoarcerii la păcatele anterioare (vezi 2 Pet. 2:20-22). Apostolul Pavel ne avertizează foarte serios cu privire la primirea incompletă a binecuvântărilor harului lui Dumnezeu în 1 Cor. 10:1-13. El arată foarte clar că toţi beneficiarii ieşirii din robia Egiptului (toţi cei din poporul Israel care aveau peste 20 ani la momentul ieşirii, cu excepţia lui Iosua şi Caleb) au murit în pustie pentru că au păcătuit împotriva Domnului. Avertizările de a nu păcătui ca şi cei din vechime (vezi v. 7-10) sunt adresate creştinilor, tocmai pentru a-i conştientiza că pericolul păcătuirii cu voia este unul foarte real şi pentru ei (v. 11-12). Observă însă cum se încheie partea din Exod 32-34. După ce Dumnezeu i-a promis lui Moise că va merge cu poporul în mijlocul lor, deci după etapa finală a restaurării relaţiei rupte, Moise vede gloria lui Dumnezeu, primeşte tablele legământului (deci legământul rupt a fost restaurat), şi se întoarce la popor cu o dovadă incontestabilă că a văzut faţa Domnului – faţa lui Moise strălucea, deşi el nu îşi dădea seama. Acest lucru ne arată că efectul şederii în prezenţa Domnului a fost întipărirea gloriei lui Dumnezeu pe faţa lui Moise. De ce era vital important pentru poporul Israel ca Dumnezeu Însuşi (nu doar un înger al Lui) să locuiască în mijlocul poporului şi să meargă împreună cu el? Pentru că doar Dumnezeu în mijlocul poporului ar fi însemnat întipărirea caracterului lui Dumnezeu asupra poporului Său, adică binecuvântarea reală a sfinţirii poporului (a eliberării complete de păcatul despre care a fost atenţionat în Ex. 33:3,5). Este adevărat că prin legământul Legii, acest lucru nu s-a întâmplat. Doar legământul nou (prin harul lui Cristos) urma să realizeze o reală sfinţire în poporul lui Dumnezeu (vezi diferenţa dintre slujba aducătoare de moarte a Legii şi slujba Duhului Sfânt, cea dătătoare de viaţă veşnică – 2 Cor. 3).

 

Ce înţelegem din slujba Duhului Sfânt în cel credincios? Prin jertfa Domnului Isus Cristos noi avem o mântuire desăvârşită şi veşnică (Evr. 5:9; 10:14). Această curăţire de păcate devine experienţă reală în noi înşine prin lucrarea Duhului Sfânt care locuieşte în noi. O asemenea curăţire este una completă şi profundă (este vorba despre „spălarea naşterii din nou” şi „înnoire”, sau transformare radicală a fiinţelor noastre – Tit 3:5). Observă acum cum este prezentată slujba (lucrarea) Duhului Sfânt în cei care cred în Domnul Isus Cristos – 2 Cor. 3:17-18: „unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia (nu ne vorbeşte Evr. 10: 19 despre o intrare slobodă în Locul Preasfânt?). Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului (ca şi Moise în Ex. 34), şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului”. Dar această lucrare a Duhului Sfânt este de fapt lucrarea sfinţirii în noi, în cei care credem în Cristos (vezi şi Rom. 6:22). Aşadar, îndemnul de a ne apropia cu o inimă curată (Evr. 10:22) are în vedere tocmai urmărirea sfinţirii noastre. Aşa cum strălucirea feţei lui Moise era dovada clară pentru Israel că relaţia sa cu Dumnezeu a fost pe deplin restaurată (fără de care nu avea rost să continue călătoria spre ţara promisă – Ex. 33:15-19), aşa şi pentru noi, cei care suntem în Cristos, transformarea noastră continuă asemenea Domnului Isus Cristos prin Duhul Domnului este dovada că mântuirea lui Dumnezeu este o realitate incontestabilă în noi. Acest proces al sfinţirii (vezi şi Rom. 6) este pentru noi adevărata premiză că nu vom ajunge să păcătuim cu voia. Curăţirea de care avem astfel parte este o curăţire radicală de păcate, chiar şi de dorinţele păcătoase, oricare ar fi ele. Din moment ce sfinţirea are ca rezultat transformarea noastră zilnică asemenea Domnului Isus Cristos, noi vom deveni ca El, în gândire, în vorbire şi în purtare, deci şi în cele mai adânci intenţii ale noastre. Iată, deci, cum ar trebui să privim noi îndemnul din Evr. 10:22.

 

Să privim, de asemenea, şi la pasajul din 1 Ioan 1:5-2:2. Foarte mulţi cunosc 1 Ioan 1:8-9: „Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri şi adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire”. Şi foarte mulţi interpretează acest pasaj ca unul asigurator al iertării din partea Domnului, oridecâte ori ei au păcătuit sau vor păcătui (Rom. 6:1). Aşadar, putem păcătui mult şi bine, că avem posibilitatea apoi să ne mărturisim păcatele şi, dacă facem aşa, Domnul ne va ierta acele păcate. Posibilitatea păcătuirii cu voia devine una foarte reală, dar nu va fi nici o problemă pentru că Domnul ne asigură iertare de toate păcatele mărturisite înaintea Lui. Desigur, există adevăr în această concepţie. Întrebarea la care ar trebui să răspundem este însă următoarea: ce fel de mântuire (deci şi eliberare de păcate) este aceea, dacă viaţa unui credincios se va caracteriza doar prin păcătuire şi obţinere a iertării de păcatele comise (vezi cum defineşte Zaharia mântuirea prin îndurarea lui Dumnezeu, prin Cristos – Lc. 1:72-75; aici, perspectiva mântuirii din partea Domnului este cu totul alta decât perspectiva amintită mai sus)? Adevărul este că doar cei care privesc cu superficialitate pasajul din 1 Ioan 1:8-9 vor ajunge la o astfel de înţelegere a mântuirii din partea lui Dumnezeu (doar iertare de păcate, fără eliberare de ele). Noi trebuie să privim acest pasaj în contextul lui mai larg (vezi 1 Ioan 1:5-2:2). Ni se spune că „Vestea (vestea bună a Evangheliei), pe care am auzit-o de la El (Cristos) şi pe care v-o propovăduim, este că Dumnezeu e lumină şi în El nu este întuneric. Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim şi nu trăim adevărul. Dar dacă umblăm în lumină, după cum El Însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Cristos, Fiul Lui, ne curăţă de orice păcat...”. Ce înţelegem de aici? Pasajul din v. 8-9 este legat în mod organic de pasajul citat din v. 5-7. Curăţirea de orice păcat este pusă în legătură cu umblarea noastră în lumina prezenţei lui Dumnezeu. Vestea bună a Evangheliei este că prin Cristos noi avem harul de a umbla în lumina prezenţei lui Dumnezeu. Noi am scăpat de umblarea în întunericul păcatului şi putem umbla prin harul lui Dumnezeu în această lumină a lui Dumnezeu. Deci, în această bază, noi suntem îndemnaţi (ca şi în Evr. 10:19-25) să umblăm în lumină, şi nu în întuneric. Ce se întâmplă, atunci când umblăm în lumină? Noi descoperim orice păcat, orice urmă de dorinţă după păcat din inimile noastre şi ajungem să ne scârbim de toate acestea (fie că este păcat mare sau mic – nu vom mai suporta în viaţa noastră vreun păcat). În acest fel, vom aduce la lumină orice păcat şi orice dorinţă păcătoasă, orice necurăţie, pe care Dumnezeu Însuşi nu le poate suporta (vezi Isaia 6:1-7; Ioan 3:16-21), vom mărturisi toate acestea, şi ne vom pocăi de ele pentru a primi curăţire prin sângele lui Cristos. Când facem acest lucru noi ne vom bucura nu doar de iertare de păcate ci şi de curăţirea de orice nelegiuire (aceasta presupune şi extirparea cauzelor păcatelor respective), şi în acelaşi timp de continuarea de a umbla în lumina lui Dumnezeu. O asemenea umblare continuă în lumină înseamnă de fapt procesul sfinţirii permanente, până la capătul vieţii. De fapt, aceasta duce la deplina noastră curăţire, la desăvârşirea noastră în asemănarea cu Domnul Isus Cristos (2 Cor. 3:18; Filip. 3:10-16; Efes. 5:25-27; Evr. 13:20-21). Obiectivul oricărui credincios trebuie să fie obiectivul pe care Dumnezeu l-a stabilit în mântuirea noastră (Tit 2:14; Efes. 2:8-22). Iată, din nou, sensul pasajului din Evr. 10:19-31. Iată, deci, ce înseamnă „să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină,...” de Dumnezeu, în Locul Preasfânt. Cel care doreşte să umble în lumină va respinge în mod categoric păcătuirea cu voia.

 

Când vorbim despre păcatul cu voia noi trebuie să-l analizăm din perspectiva acestui obiectiv al sfinţirii vieţilor noastre. Un credincios care se mulţumeşte doar cu iertarea pe care o primeşte prin jertfa lui Cristos, bucurându-se că astfel va ajunge în cer, dar fără să fie preocupat de urmărirea sfinţirii vieţii sale, trăieşte de fapt într-o eroare fatală. În Evr. 12:14 se spune foarte clar că cei care nu urmăresc pacea cu toţi şi sfinţirea, nu vor vedea pe Domnul (nimeni dintre aceştia). Dar (după cum spun unii), mântuirea nu este doar prin har? Ea este şi prin faptele noastre? Ea presupune străduinţa noastră de a urmări sfinţirea? Aceasta este Evanghelia lui Dumnezeu? Răspunsul Cuvântului lui Dumnezeu este foarte clar în această privinţă. Da, mântuirea este doar prin harul lui Dumnezeu, nu prin faptele noastre (Efes. 2:8-9). Da, mântuirea înseamnă intrarea într-o trăire sfântă prin puterea harului lui Dumnezeu (Efes. 2:8-10; Tit 2:11-14). Da, mântuirea nu înseamnă că ea este obţinută prin faptele noastre bune; ea înseamnă că a fost realizată prin harul lui Dumnezeu, prin jertfa lui Cristos şi are ca roade sfinţirea care duce la viaţa veşnică, faptele bune date (prin har) de Dumnezeu nouă (Rom. 6:22-23; Efes. 2:8-10; Lc. 1:72-75). Da, mântuirea prin Cristos înseamnă primirea unui mod de viaţă prin care, în puterea harului lui Dumnezeu, mă pot strădui să duc sfinţirea până la capăt (Filip. 2:12-13; 2 Pet. 1:2-11). Da, străduinţa de a urmări sfinţirea vieţii până la capăt, şi străduinţa de a face faptele bune date mie de Dumnezeu, înseamnă mântuire prin har pentru că asemenea demersuri sunt de fapt manifestarea duhului meu în libertatea pe care o am de fiu al lui Dumnezeu, prin Cristos care locuieşte în mine prin Duhul Sfânt (Rom. 8; Gal. 2:20; 5). Da, toate acestea sunt prin har; numai prin har (1 Cor. 15:10). De aceea, păcatul în cel credincios este doar o manifestare accidentală şi temporară – el se va pocăi din toată inima şi va primi nu doar iertare ci şi curăţire de păcat (1 Ioan 1:8-2:2). Păcatul cu voia nu are nici o logică în viaţa celui mântuit.

 

Există totuşi posibilitatea ca un credincios să ajungă să păcătuiască cu voia. Dar, dacă a ajuns în această stare şi este cercetat de Duhul lui Dumnezeu cu privire la starea lui, atunci el trebuie să se întoarcă la Dumnezeu imediat (Evr. 3:7-8), cu toată inima şi să condamne cu toată fiinţa lui o asemenea stare pentru ca Domnul să-l izbăvească de orice păcat şi să accepte cu încredere în Domnul disciplinarea Lui, oricare ar fi ea (Evr. 12:4-11). Posibil, ca el să primească iertare şi curăţire (Rom. 10:13; vezi şi Fap. 8:18-24). Dar este posibil ca să fi fost prins aşa de rău în păcat încât să ajungă la împietrirea inimii sale şi robia în păcat să-l facă incapabil de o pocăinţă veritabilă (2 Pet. 2:20-22; Evr. 3:7-19; 6:4-8). Doar intervenţia drastică şi radicală a lui Dumnezeu în viaţa unui asemenea om l-ar mai putea salva (1 Tim. 1:18-20; 1 Cor. 5:5). Cert este că nu avem voie să ne jucăm cu păcatul. Nu avem voie să dezvoltăm filozofii omeneşti cu privire la trăirea în prezenţa lui Dumnezeu. Nu avem voie să intrăm într-o logică omenească a păcătuirii şi a umblării cu Dumnezeu. Lasă-te călăuzit de Duhul lui Dumnezeu şi de Cuvântul Său, dacă vrei să nu greşeşti (Ps. 119:9-11; Fap. 20:32; Rom. 8:5-9)! Condamnă cu toată puterea ta orice păcat şi urmăreşte cu toată fiinţa ta sfinţirea vieţii (Rom. 6; Evr. 12:14)! Ia seama ca nu cumva să cazi, gândind că ai putea sta în picioare oricum, oricând şi oriunde, doar pentru că tu crezi aceasta şi fără o echipare corespunzătoare în plan spiritual (1 Cor. 10:12; Efes. 6:10-20)!            

 

Aşadar, prin credinţa în Domnul Isus Cristos, noi am intrat într-o viaţă de permanentă luptă împotriva vieţii de păcat (noi nu avem voie să o neglijăm deloc – vezi Gal. 5:16-26), dar prin El noi avem asigurată o victorie deplină. Viaţa creştină este o viaţă de permanentă luptă a credinţei, de pemanentă străduinţă (Efes. 6:10-20; 1 Tim. 6:12-16; 2 Tim. 4:7-8; 2 Pet. 1:2-11) pentru că pericolul căderii, a întoarcerii înapoi, este unul permanent şi foarte puternic (vezi 2 Pet. 2:20-22). Ancorarea în harul lui Dumnezeu prin credinţă ne asigură însă permanent o protecţie desăvârşită în faţa atacurilor celui rău, puterea de a ne strădui să luptăm şi să creştem spiritual până la capăt şi, de asemenea, puterea de a nu păcătui cu voia (vezi Filip. 2:12-13; 2 Pet. 1:2-7; Efes. 6:10-13).    AMIN.

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi


 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate