Arhiva Contact Despre noi Link-uri

 Teologie

 

 

 

 

 

 

Manual de Teologie

 de John Leadley Dagg, D. D.

 

John L. Dagg

Partea a doua - Tratat despre ordinea bisericească (continuare)

 

CAPITOLUL III

 

BISERICA UNIVERSALĂ

 

SECȚIUNEA VI. - Relația privind Regatul lui Hristos

Doctrina Scripturilor referitoare la regatul lui Hristos a fost investigată în Manualul de Teologie, pp. 221-229. Rezultatul investigaţiei, atât cât face referire la subiectul nostru, poate fi declarat pe scurt după cum urmează:

Regatul lui Hristos este autoritatea regală prin care el, ca mijlocitor, este împuternicit şi prin care el conduce peste toate lucrurile, pentru slava lui Dumnezeu şi binele bisericii sale. Particularităţile acestui regim divin sunt exercitate prin natura umană şi faptul că favorizează răzvrătiţii. O guvernare incompletă a început imediat după decăderea omului; însă o dezvoltare completă nu a avut loc decât atunci când omul Isus Hristos a fost încoronat cu slavă şi cinste, şi aşezat la dreapta Tatălui. Indivizii regimului său sunt împărţiţi în două clase: cei ascultători şi cei neascultători. Cei ascultători vor beneficia de toate binecuvântările regimului său, iar pe cei neascultători, el îi va da afară din regatul său definitiv, izgonindu-i în suferinţă eternă. Indivizii credincioşi ai regimului său sunt aceleaşi persoane care formează biserica universală, care reprezintă “întregul grup al celor care au fost salvaţi de Hristos”. Pentru binele acestei biserici, autoritatea sa regală este exercitată asupra tuturor lucrurilor.

La fel cum scriitorii teologi au susţinut existenţa unei biserici catolice vizibile, distinctă de spiritul universal al bisericii Scripturilor, aşa au fost şi unii dintre ei care au susţinut că există un regat vizibil al lui Hristos, o societate cu o organizare externă, în care oamenii intră prin botez. Însă regatul lui Hristos nu este o societate a oamenilor, adunaţi împreună de o organizaţie externă, asemeni unei familii, unei naţiuni sau a unei biserici locale. Acest punct de vedere nu este autorizat de Sfintele Scripturi.

Regatul lui Hristos este cu adevărat autoritatea regală prin care a fost împuternicit; iar fraza este folosită de metonomie, pentru a indica indivizii care fac parte din regimul său, în special pe cei ascultători cărora le sunt acordate binecuvântările domniei sale. Dar legătura ce-i aduce împreună, pe aceşti indivizi ascultători, la regele lor şi regimul său, este interioară. “Toţi cei ce cunosc adevărul, ascultaţi-mi vocea.”(83) Aceşti oameni formează o naţiune sfântă, o naţiune ce duce mai departe rodul regatului, ei nefiind o naţiune făcută de vreo organizaţie externă.

Isus a zis: “Regatul meu nu este de pe această lume.”(84) Noi nu trebuie să înţelegem ce implică această declaraţie, că regatul său nu a avut nimic deaface cu oamenii şi lucrurile din această lume. Cealaltă propoziţie citată, care a fost spusă în legătură cu declaraţia sa, “Toţi cei ce cunosc adevărul, ascultaţi-mi vocea.”, a pretins că oamenii ce primesc şi iubesc adevărul, sunt indivizi din autoritatea sa regească. Având putere absolută în Rai şi pe pământ, el conduce armata Raiului şi pe locuitorii pământului. Prin urmare, fiecare relaţie dintre oameni, şi toate datoriile provenite din ele, sunt sub autoritatea sa; iar organizaţiile externe ale acestor instituţii ar trebui să fie reglementate conform voinţei regelui suveran; regatul însuşi existând, independent de toate organizaţiile externe.

Unele pasaje ale Scripturii, se presupune că au fost favorabile opiniei cum că regatul lui Hristos este o societate bazată pe organizare externă, incluzând oamenii buni şi răi. Regatul Raiului este comparat cu o plasă aruncată în apă, care aduce peşte bun şi rău la mal;(85) cu un semănător, care a semănat seminţe ce au căzut atât în sol rău cât şi în sol bun;(86) cu un câmp, care conţine atât neghină cât şi grâu.(87) Aceste pilde sunt făcute să ilustreze adevăruri importante, conectate cu domnia lui Hristos. Evanghelia regatului trebuia predicată fiecărei creaturi, iar împuternicirea de a o predica a fost acompaniată de declaraţia: “Cel ce crede, şi este botezat, va fi salvat; iar cel ce nu crede va fi blestemat.”(88) Şi totuşi, diferiţi oameni ar putea fi afectaţi de cuvântul predicat şi oricât de dificial ar fi să-şi diferenţieze propriul caracter şi să separe răul de bine în viaţa curentă, separarea va fi făcută în ultima zi, nimeni nefiind lăsat să se bucure de binecuvântările regimului decât indivizii ascultători. Să presupunem o societate religioasă organizată, ce include oameni buni şi răi, aceştia fiind destinaţi plasei ce a prins peşte bun şi rău, sau câmpului ce conţine neghină şi grâu, ar însemna să suprasolicităm şi să aplicăm greşit predicile. Mântuitorul nu le explică astfel. Câmpul este lumea şi nu o organizaţie a societăţii din lume. Porunca a fost dată ca neghinei şi grâului să le fie permis să crească împreună până la recoltare, care reprezintă sfârşitul lumii. Atunci Regele va sta să judece lumea, şi nu o anumită societate din ea; iar el va separa binele de rău, căruia i-a permis să trăiască împreună în regatul său. Apoi va da afară din regatul său tot ceea ce supără; şi le va spune duşmanilor săi, în mijlocul cărora domneşte acum: “Pe cei ce sunt duşmanii mei şi care nu vor ca eu să domnesc peste ei, să-i aduceţi înaintea mea şi să-i ucideţi.”(89) Şi totuşi este voia Regelui ca oamenilor răi şi buni să li se permită să rămână împreună în lume; dar în loc să poruncească să le fie permis să crească împreună în asociere religioasă unii cu alţii, le porunceşte adepţilor următorul lucru: “Veniţi dintre ei şi separaţi-vă.”(90) Mai mult de atât, deşi neghina şi grâul cresc împreună pe câmp, neghinele sunt copiii păcătoşilor; iar sămânţa bună, copiii regatului. Regatul nu-i acceptă pe cei buni şi pe cei răi deopotrivă, după cum susţine relaţia cu el; însă societatea acceptă pe toţi membrii săi, neţinând cont de caracterul lor moral.

Familiile, naţiunile şi bisericile locale sunt societăţi ale organizării externe, şi sunt organizate pentru lumea de azi. La sfârşitul lumii, când organizaţiile pământului vor dispărea, el îi va alunga pe păcătoţi afară din regat, iar regatul va continua să existe, eliberat fiind de toţi indivizii răzvrătiţi, pentru totdeauna. Atunci cei drepţi, doar ei fiind copiii regatului, vor străluci ca soarele, în regatul Tatălui lor.

Scţiunea VII – Relaţia cu bisericile locale

Dacă doar adevăraţii credincioşi erau admişi în biserici, ar exista o înţelegere clară între caracterul membrilor din bisericile locale şi din biserica universală. Şi dacă toţi credincioşii şi-ar profesa credinţa imediat, conform legii lui Hristos, şi s-ar uni cu bisericile locale, agregarea membrilor din bisericile locale şi din biserica universală, atât timp cât există pe pământ, ar fi identice. Nimic altceva decât neascultarea legii lui Hristos, duce la distingerea dintre biserica universală şi marea masă a Creştinilor profesanţi, uniţi în diferitele biserici locale; în starea pură a Creştinismului, diferenţa poate fi ignorată. Când se vorbea despre biserica universală, pe timpul apostolilor, gândurile oamenilor erau, în mod natural, îndreptate spre mare masă a Creştinilor profesanţi; iar pentru singurul motiv al vorbirii şi scrisului, diferenţa dintre acest agregat al profesanţilor şi adevăratul trup al lui Hristos, nu era necesară. Aşadar când vorbim de câmpul de grâu, uităm că neghinele ar putea fi pe-ici pe-colo, încurcate cu grâul. Numele nu reprezintă această încurcare, dar este aplicat ca şi când nimic înafară de grâu nu ar fi în acel loc. În acelaşi mod, numele bisericii a fost folosit, în unele cazuri, pentru agregarea profesanţilor Creştini, deşi ca semnificaţie strictă, profesanţii falşi nu sunt incluşi.

Faptul că acelaşi nume: “eclezie”, este atribuit bisericilor locale şi deasemenea şi bisericii universale, poate induce în eroare prin faptul că membrii trebuie să fie strict de acelaşi fel; astfel, biserica universală trebuie să includă profesanţi falşi, la fel şi în cazul bisericilor locale. Aşadar numele de alamă denotă acelaşi amestec de metale, fie că este aplicat asupra unei mase mari sau mici. Cazurile, în schimb, nu sunt asemănătoare. Termenul alamă, sugerează un metal fără respect faţă de calitate şi este aplicat unei particule, la fel şi unei mase. Însă numele eclezie nu sugerează materialul din care este alcătuită o biserică şi nu este asociat unui singur membru. Semnifică mai mult cantitatea decât calitatea. Ar putea exista o eclezie a oamenilor păcătoşi la fel ca şi pentru cei credincioşi. Este aplicată unei biserici locale, deoarece membrii acesteia chiar se întrunesc; şi este aplicată şi în cazul bisericii universale, deoarece membrii acesteia se întrunesc în prezenţa şi pentru adorarea veşnică a lui Dumnezeu. Simplu fapt că acelaşi nume nu este folosit, neagă concluzia cum că membrii celor două cazuri sunt asemănători. În epistolele către bisericile locale, membrii sunt numiţi sfinţi şi credincioşi în Hristos. Acesta a fost caracterul lor conform profesiei şi ce ar trebui să fie conform legii lui Hristos. Practicanţii falşi care se întâmplă să fie printre ei, nu sunt la fel ca ei. Când au fost excluşi, ei nu au fost privaţi de drepturile ce le aveau. Prin urmare, bisericile au fost socotite ca fiind formate în întregime din Creştini adevăraţi.

Deşi persoanele neconvertite nu sunt membrii, conform legii lui Hristos, dar totuşi ei primesc acces în bisericile locale din pricina imperfecţiunii umane. Apartenenţa în biserica universală este determinată de Dumnezeu însuşi. Când Pavel i-a descris pe Evrei ca fiind sfinţi, conform “bisericii primului născut”, el i-a descris deasemenea conform “lui Dumnezeu, judecătorul tuturor”. Judecătorul perfect determină membrii marii eclezii; iar oamenii imperfecţi sunt admişi în bisericile locale. Prin urmare, un element corupt găseşte un debut în bisericile locale, iar din această cauză ei nu sunt strict identici cu biserica spirituală universală. Această lipsă de identicitate a existat, într-o oarecare măsură, chiar şi în cea mai pură vreme a Creştinismului; dar a devenit mai mult o manifestare atunci când corupţia s-a răspândit în biserici, relele din ele fiind acum greu simţite de iubitorii Zionului.
 

Note de subsol:
1. Eph. i. 22.
2. Eph. iii. 21.
3. Matt. xvi. 18.
4. Job xli. 28.
5. 1 Cor. xv. 9.
6. Gal. i. 13.
7. Phil. iii. 6.
8. Matt. xxv. 40.
9. Acts xxvi. 10, 11.
10. Eph. iii. 10.
11. Eph. iii. 21.
12. V. 3.
13. V. 5.
14. Rom. xv. 24.
15. Eph. iv. 4-6.
16. V. 13.
17. Eph. ii. 14, 16.
18. Eph. i. 22, 23.
19. V. 4.
20. V. 23.
21. Eph. v. 25-32.
22. V. 23.
23. 1 Cor. vii. 2.
24. Col. i. 24.
25. Heb. ii. 12.
26. Heb. xii. 22-24.
27. V. 10.
28. V. 13.
29. Gal. iv. 26.
30. Eph. ii. 19.
31. Eph. iii. 21.
32. Matt. xviii. 17.
33. Acts xi. 2.
34. Acts xxviii. 22.
35. Phil. iv. 3.
36. Rom. xvi. 1.
37. Phil. ii. 15.
38. Matt. v. 15.
39. Matt. v. 14.
40. Matt. v. 16.
41. Rom. x. 9.
42. Matt. x. 32.
43. Matt. vii. 21, 23.
44. Matt. vii. 20.
45. John xv. 14.
46. 2 Cor. xi. 14, 15.
47. 1 John ii. 19.
48. Acts viii. 21.
49. 1 Cor. v 4, 5.
50. John xv. 19.
51. Gal. v. 22.
52. 1 John iv. 7.
53. 1 John iii. 14.
54. 1 John iv. 21.
55. John xiii. 34.
56. 1 Thes. iv. 9.
57. Col. iii. 14.
58. Acts iv. 32.
59. 1 Thes. iv. 10.
60. 1 John v. 1.
61. Acts ii. 1.
62. Acts ii. 44.
63. Acts xx. 29, 30.
64. 1 John iv. 1.
65. 2 John 10.
66. Matt. xxiv. 12.
67. Acts xv. 28.
68. Matt. xviii. 18.
69. Acts xx. 28.
70. 1 Peter v. 1, 3.
71. John iii. 5.
72. John x. 16.
73. 1 Peter ii. 4, 5.
74. Eph. ii. 21.
75. Heb. ii. 13.
76. Eph. iii. 21.
77. Mark i. 1, 2.
78. Gal. iii. 8.
79. Eph. ii. 20.
80. Eph. i. 10.
81. Luke ix. 31.
82. Heb. xi. 39, 40.
83. John xviii. 37.
84. John xviii. 36.
85. Matt. xiii. 47-50.
86. Matt. xiii. 3-8.
87. Matt. xiii. 24-30.
88. Mark xvi. 16.
89. Luke xix. 27.
90. 2 Cor. vi. 17.

 

 


 

Învierea lui Cristos - Dovada adevărului Evangheliei

 

de Marian Ghita

„...prin (ea – Evanghelia) sunteți mântuiți, dacă o țineți așa după cum (v-a fost propovăduită), altfel, degeaba ați crezut” (1 Cor. 15:1-2)

CRISTOS A ÎNVIAT!

Vestea aceasta a adus ucenicilor lui Cristos renasterea tuturor speranțelor pe care Mântuitorul le-a asezat in inimile lor prin Evanghelie, mântuire din starea în care ajunseseră după crucificarea Lui. Acest lucru mă îndreptățește să precizez un lucru foarte important. Vestea învierii lui Cristos prilejuiește bucurie adevărată doar celor care sunt flămânzi și însetați după mântuirea din partea lui Dumnezeu, după dreptatea Sa, după lucrurile lui Dumnezeu. Această veste nu poate fi apreciată de cei care consideră că problemele lor spirituale pot fi încredințate slujitorilor speciali ai bisericii, pentru ca, prin slujbele bisericești pe care acești slujitori le îndeplinesc, să le fie rezolvate lor, credincioșilor laici, problema mântuirii și a intrării în împărăția lui Dumnezeu, în timp ce problemele și preocupările lor pământești nu au de-a face cu voia lui Dumnezeu. Însă, în problemele spirituale, este ca și în trăirea legată de pământ: nici o ființă omenească nu poate în locul altora pentru a se hrăni. Fiecare ființă umană trebuie să se hrănească pentru sine. Iar dacă cineva nu se poate hrăni de unul singur, acela într-adevăr trebuie hrănit de alții, dar hrana o asimilează personal cel ce nu poate să se hrănească singur. Eu nu pot mânca pentru ca altcineva să se sature cu hrana pe care eu o asimilez. Este de la sine înțeles acest lucru. Datoria slujitorilor bisericii este de a vesti tuturor credincioșilor Evanghelia în așa fel încât fiecare credincios să se poată hrăni cu adevărurile ei. De aceea, rugăciunea mea este ca toți cei ce intră în contact cu Cuvântul lui Dumnezeu și cu sărbătoarea învierii Domnului Isus Cristos să caute să mediteze el însuși la faptul acestei învieri și să înțeleagă personal relatările evangheliilor cu privire la acest fapt măreț. În acest fel, fiecare dintre aceștia vor ajunge să se bucure ei înșiși de Domnul care este viu și vor ajunge să beneficieze din plin de mântuirea abundentă și de viața veșnică pe care El le oferă tuturor celor care cred în El.

Învierea lui Cristos este faptul care oferă Evangheliei lui Dumnezeu (veștii bune a mântuirii, prin harul lui Dumnezeu, pentru oricine care își pune încrederea în Cristos cel înviat) o temelie absolut sigură. Pe această temelie, Evanghelia se dovedește a fi cuvântul lui Dumnezeu, demn de crezare și vrednic de a ne ancora în ea nădejdea mântuirii veșnice. Într-o vreme când totul se clatină în jurul nostru, adevărurile Evangheliei au o stabilitate și o valoare veșnică, datorită învierii dintre cei morți a Domnului Isus Cristos. Declarația lui Cristos, „Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” se demonstrează, datorită învierii Sale, o stâncă, un refugiu sigur, o sursă de pace deplină pentru toți cei care se bazează pe ea. Când privim la cele patru Evanghelii ale Noului Testament, noi suntem frapaţi să descoperim că Dumnezeu este foarte preocupat să ofere dovezi, garanții ale valabilităţii adevărului Evangheliei. Acest lucru ne poate face să spunem cu toată încrederea că ne putem baza în totul pe cuvântul Evangheliei, că merită să sacrificăm totul pentru a ne bucura de tot ce spune acesta. Învierea lui Isus Cristos este garanţia, peceta lui Dumnezeu pusă pe vestea cea bună a Evangheliei, care demonstrează credincioșia lui Dumnezeu și că „nici un cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere” (Luca 1:37).

Fiecare dintre evangheliile Noului Testament Îl prezintă pe Isus Cristos dintr-o perspectivă diferită. La fel, fiecare relatare a învierii Sale apare consemnată în evanghelia respectivă ca și o dovată că întregul mesaj al acelei evanghelii este demn de crezut, o temelie pentru adevărul mesajului acelei evanghelii. Se poate deci spune că toate relatările despre învierea lui Isus, ale celor patru evanghelii, conturează „faptul” învierii lui Cristos care devine temelia pentru adevărul întregii Evanghelii consemnat în tot cuvântul Scripturii.

1. Învierea lui Cristos este dovada incontestabilă a puterii Sale ca Împărat al Împărăției cerurilor și a neclintirii acestei împărății veșnice – Ev. după Matei

Evanghelia după Matei este vestea bună că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu, care a venit ca Împărat divin pentru a întemeia pentru veșnicie Împărăţia Cerurilor. Isus Cristos a lucrat în puterea lui Dumnezeu pentru a birui întreaga împărăţie a celui rău. Evanghelia ne arată cum Isus a vindecat orice boală, a eliberat demonizaţi, a înviat morţi, a răspuns nevoilor oamenilor aşa cum Dumnezeu poate răspunde, a învăţat Cuvântul lui Dumnezeu pe oameni şi le-a promis tuturor celor ce cred în El viaţa veşnică şi intrarea în împărăţia veşnică a lui Dumnezeu. El a venit să aducă binecuvântarea pe care Dumnezeu a promis-o lui Avraam şi, prin Avraam, tuturor oamenilor (Gen. 12:2-3; Gal. 3:16,29).


Dar Isus Cristos a fost contestat de mai marii poporului iudeu, de mai marii vremii, şi cu o mare înverşunare şi cu multă abilitate au reuşit să discrediteze persoana şi lucrarea lui Isus şi în final să-L omoare prin crucificare, în urma unui proces bine instrumentat împotriva Lui. În această situaţie întreaga Evanghelie a lui Isus Cristos, vestea bună că Dumnezeu în dragostea Lui Şi-a trimis Fiul pentru a răscumpăra din păcatele Sale pe poporul Lui, şi pentru a întemeia şi a ridica împărăţia Sa veşnică, părea a fi fără valoare. Vestea bună despre Cristos era una extraordinară, binecuvântată şi de dorit, dar părea acum fără nici un suport.

Iată însă că învierea Sa (Mat. 28) răstoarnă complet calculele duşmanilor lui Cristos. Deşi Isus a fost omorât prin crucificare, deşi El a fost pus în mormânt, deşi o piatră imensă acoperea intrarea mormântului, deşi autorităţile iudaice și cele romane l-au sigilat şi au trimis soldaţi să păzească intrarea în acesta, deşi autorităţile omeneşti şi-au arătat forţa de temut împotriva lui Isus şi a Evangheliei Sale, iată că Dumnezeu în toată puterea Sa intervine. Mormântul este deschis fără nici o problemă, Isus Cristos înviază din morţi în glorie, soldaţii romani încremenesc de groază, şi autorităţile iudaice şi cele romane ajung să riposteze într-un mod penibil. Toate acţiunile autorităţilor omeneşti au fost pur şi simplu spulberate. Isus Cristos S-a arătat viu ucenicilor Lui şi a adus bucurie imensă în inimile femeilor şi tuturor urmaşilor Lui. Toate acestea ne arată că Cristos are „toată puterea în cer și pe pământ” (Mat. 28:18) și că Evanghelia împărăţiei Sale are un fundament veşnic. Ne putem baza pe ea şi pe toate promisiunile ei. Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele lui Cristos vor rămâne pentru veşnicie (Mat. 24:35; vezi și Evr. 12:25-29).

Te bucuri oare de faptul că promisiunile din Evanghelia Împărăţiei lui Cristos sunt dovedite a fi adevărate şi valabile şi pentru tine? Îţi întemeiezi tu viaţa şi ţi-o croieşti pe temelia cuvintelor lui Cristos, care sunt „da” şi cărora trebuie să le spui „amin (aşa să fie pentru mine)” (Mat. 7:24-27; 2 Cor. 1:20; Rom. 15:8-13)? Bucură-te că Isus Cristos a înviat! Bucură-te că te poţi sprijini pe El şi pe cuvintele Sale și împlinește cu credincioșie voia Sa!

2. Învierea lui Cristos este dovada incontestabilă a eficacităţii slujirii Sale jertfitoare – Ev. după Marcu

Evanghelia după Marcu este vestea bună că Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, a venit ca să se dăruiască pe Sine Însuşi nouă ca jertfă pentru păcat, jertfă care asigură tuturor celor care cred în El iertare de păcat şi binecuvântările vieţii veşnice. Marcu ne spune că „Fiul omului nu a venit să I se slujească, ci El să slujească, şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi” (Mc. 10:45). Privind cu atenţie în mesajul lui Marcu înţelegem că Domnul Isus Cristos nu numai că ne-a vorbit din partea lui Dumnezeu, ci a venit să ne slujească în nevoile pe care le avem și să acţioneze în vederea binecuvântării noastre veșnice. El a acţionat în puterea lui Dumnezeu pentru a ne face cel mai mare bine, pentru a ne face tot binele de care noi aveam nevoie. El s-a arătat vindecătorul nostru, eliberatorul nostru, purtătorul păcatelor şi neputinţelor noastre, înlocuitorul nostru în condamnarea pe care noi o meritam din cauza păcatelor noastre, răscumpărătorul nostru.

Şi în Evanghelia după Marcu este evident că Isus Cristos a fost contestat şi respins de oameni, de poporul Lui şi de conducătorii poporului Său. Întreaga lucrare a celui rău s-a năpustit asupra Lui ca un uragan, prin emisarii lui, şi, în final, aceștia au reuşit să-L condamne la moarte prin crucificare, şi să-L pună în mormânt. În acest fel, Evanghelia lui Cristos, vestea bună a apropierii lui Dumnezeu de oameni în nevoile lor părea a se prăbuşi. Ce relevanţă mai putea avea ea? Ce putere de vindecare şi de mântuire mai putea avea Cristos cel mort şi în mormânt?

Iată însă că învierea lui Cristos (Mc. 16) tranşează totul în favoarea Lui şi a Evangheliei Sale. Învierea Sa oferă o garanţie veşnică din partea lui Dumnezeu că jertfa lui Cristos este pe deplin eficace pentru mântuirea şi binecuvântarea oricărui om care crede în El. Trebuie să spunem că învierea lui Cristos oferă o dublă garanţie, când este vorba despre jertfa lui Cristos. (1) Când duşmanii Săi au făcut totul pentru a-L omorî pe Domnul, ei nu au ştiut că din punctul de vedere a lui Dumnezeu El trebuia să moară pentru păcătoşi. Astfel, duşmanii au împlinit pe deplin voia lui Dumnezeu (Fap. 2:22-23; 4:27-28), şi au conlucrat pentru ca jertfa lui Cristos să fie realizată. Nu se putea jertfă fără cei care să aducă jertfa. Învierea lui Cristos certifică faptul că Dumnezeu a primit moartea Sa o jertfă pentru păcatele oamenilor (Rom. 4:25), pentru ca cei ce cred în El să poată fi socotiţi neprihăniţi. Învierea Domnului Isus Cristos arată că Dumnezeu Însuşi era în control în condamnarea şi moartea lui Cristos. Fără moartea şi condamnarea lui Cristos nu poate fi mântuire pentru nimeni; „fără vărsare de sânge, nu este iertare” (Evr. 9:22). (2) Învierea lui Cristos ne oferă şi o altă garanţie din partea lui Dumnezeu pentru Evanghelia Sa. Faptul că Cristos a înviat şi este viu, ne asigură nouă că Domnul se va implica în orice nevoie şi orice problemă pe care o vom avea pe acest pământ. El, Cristosul înviat, este totul pentru noi (1 Cor. 1:30) şi noi avem totul deplin în Cristos (Col. 2:9-10). Iată, câteva exemple. Când femeile au plecat spre mormânt să îngrijească de trupul lui Isus, ele se confruntau cu o problemă: piatra de la mormânt era prea grea pentru ele ca să o dea la o parte (Mc. 16:1-4). Dar, pentru că Isus a înviat, piatra fusese dată deoparte de un înger al Domnului. În felul acesta Domnul a răspuns nevoii lor înainte de a ajunge ele la mormânt. Faptul că Domnul este viu, aceasta ne garantează ajutorul nostru în situaţii pe care noi nu le putem rezolva. Domnul a dat ucenicilor Lui însărcinarea de a vesti Evanghelia în toată lumea. Aceasta este o însărcinare imposibilă pentru capacitatea noastră omenească. Iată însă că din cauza învierii Domnului puterea Duhului Sfânt şi lucrarea Sa în martorii Lui le va asigura tot ceea ce ei au nevoie (Mc. 16:15-20; Fap. 2).

Ai înţeles tu că Isus trebuia să moară ca jertfă pentru păcat pentru tine? Vezi tu în învierea Domnului dovada că jertfa Sa este pe deplin eficace şi pentru tine? Este Domnul Isus, Cel viu, ajutorul tău în nevoie? Nu ai vrea ca să te dedici Domnului în lucrarea Lui, bazându-te în totalitate pe El şi pe lucrarea Duhului Sfânt în tine? El care este viu, a asigurat resurse spirituale pentru tine, pentru viaţa şi slujirea ta. Bazează-te pe Cel care este viu şi care vrea să fie cu tine permanent (Mc. 16:19-20)!

3. Învierea lui Cristos este dovada incontestabilă a prezentei Sale cu noi pe calea vieții – Ev. după Luca


Evanghelia după Luca este vestea bună că Dumnezeu S-a apropiat de noi oamenii în persoana Fiului Său. Pentru aceasta, Fiul lui Dumnezeu a devenit om ca şi noi, a acceptat să ne însoţească pe drumul vieţii noastre pentru a fi alături de noi şi pentru a ne oferi mântuirea lui Dumnezeu şi binecuvântările Sale. El a devenit om ca şi noi pentru a ne ridica pe noi oamenii din starea noastră de păcat la înălţimea persoanei Sale şi pentru a ne duce pe noi în cer. Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut (Lc. 19:10). În persoana Domnului Isus, ucenicii Lui, L-au avut pe Dumnezeu cu ei în umblarea lor pământească. Expresia specifică acestei Evanghelii este „pe cale”. În Domnul Isus, Dumnezeu a venit pe pământ ca om, a umblat ca om între oameni alături de ai Săi, şi astfel le-a dat învăţătura Sa mergând pe cale cu ei, ca astfel să-i ducă de mână în cer.

Isus însă a fost suspectat că este un înşelător, tocmai din cauza umanităţii Sale. Nu a putut fi înţeles şi de aceea El a fost respins şi omorât pe cruce. A suferit ca orice om, murind ca orice om. Cum ar putea un asemenea Mântuitor să asigure mântuirea lui Dumnezeu pentru om? (observă că în Mat. 1:21-23 mântuirea este definită ca şi apropierea lui Dumnezeu de noi oamenii, şi însoţirea pe care El vrea să ne-o ofere pe cale). Din moment ce Cristos a murit şi aşezat în mormânt, dacă vestea bună era că Dumnezeu S-a apropiat de noi în persoana lui Cristos, cum se mai putea împlini promisiunea că Domnul este cu noi?

Învierea lui Cristos a rezolvat în chip desăvârşit această problemă (Lc. 24). Ucenicii Lui au plecat dezamăgiţi din Ierusalim. „Noi trăgeam nădejde că El este Acela care va izbăvi pe Israel…” îşi plângeau amarul urmaşii lui Cristos (Lc. 24:21). Surpriza a fost colosală când însuşi Isus, de data aceasta înviat din morţi, era cu ei pe drum pentru că le cunoştea frământările şi voia să le aline durerile. Mai mult, Isus poate să-i înveţe pe cale aşa cum proceda în timpul vieţii Sale; de data aceasta însă El nu poate fi împiedicat de nimeni pentru a le fi alături. Şi mai mult, Isus înviat în trup glorificat, poate fi cu ai Lui, chiar dacă ar trebui să treacă prin uşă, şi poate fi cu ei în toată realitatea prezenţei Lui (Lc. 24:36-43). Dar ceea ce întrece orice pricepere este faptul că Isus Cel viu reia întreaga Sa învăţătură pe care El le-a oferit-o în timpul vieţii Sale şi le-o expune din nou, dar de data aceasta din perspectiva învierii Sale. Acum ucenicii pot fi convinşi că Isus trebuia să sufere pentru păcat şi a 3-a zi să învieze; planul lui Dumnezeu de mântuire s-a îndeplinit aşa cum s-a hotărât în cer. Aştfel ucenicii pot înţelege mult mai bine că Evanghelia mântuirii are temelii veşnice; ei pot acum merge în toată lumea cu curaj la porunca Domnului pentru a o vesti în puterea Duhului Sfânt.

Eşti tu încurajat de învierea Domnului? Eşti convins că Isus Cristos, ca Mântuitor viu, poate să umble cu tine pe calea vieţii şi în lucrarea pe care Dumnezeu ţi-a încredinţat-o? Este trăirea ta o umblare prin credinţă cu Domnul Isus Cristos? Îi împărtăşeşti tu Lui toate nevoile şi problemele? Aştepţi de la El ca de la un prieten adevărat Cuvânt care să te îndrume pe cale? Isus Cristos este viu; fă din acest fapt un prilej de a-ţi întări legătura spirituală cu El ca Domn şi Mântuitor personal și cu care să umbli pe calea vieții prin credință!

4. Învierea lui Cristos este dovada incontestabilă a binecuvantarii vieţii veşnice – Ev. după Ioan

Evanghelia după Ioan este vestea bună că Dumnezeu s-a descoperit pe El Însuşi în toată slava Sa, nouă oamenilor, în persoana Fiului Său Isus Cristos (Ioan 1:14). El este Fiul lui Dumnezeu, Una cu Tatăl (Ioan 10:30). Când ucenicii Lui au privit la Isus Cristos, la Cel care era cu ei, au văzut pur şi simplu pe Dumnezeu (Ioan 1:18). Isus este oglindirea gloriei lui Dumnezeu, întipărirea fiinţei Lui (Evr. 1:3). El este Cuvântul lui Dumnezeu făcut trup, în care locuieşte trupeşte toată plinătatea dumnezeirii (Ioan 1:1-18; Col. 2:9-10; Apoc. 19:13). De aceea, ne putem apropia de Dumnezeu în Isus Cristos prin credinţă şi prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu orice om are viaţa veşnică (Ioan 20:31). Isus Cristos, ca şi Cuvânt al lui Dumnezeu, este foarte aproape de noi, aşa cum a fost apropiat de ucenicii Lui; prin El Dumnezeu S-a coborât aproape de noi, de gura noastră şi de inima noastră, aşa că este suficient ca să credem cuvântul lui Cristos şi astfel să avem părtăşie cu Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, şi astfel să avem mântuire în numele Lui (Rom. 10:6-13; 1 Ioan 1:1-4).

Aceste veşti din Evanghelia după Ioan sunt extraordinare, sunt glorioase şi care produc o reală şi veşnică bucurie. Pot fi ele adevărate? A fost suficient ca poporul iudeu şi liderii poporului iudeu să audă că Isus se face pe Sine Fiul lui Dumnezeu că această declaraţie a fost considerată de aceştia ca blasfemie şi nu L-au mai suportat (Ioan 5:17-18). De aceea, aceştia s-au mobilizat şi L-au omorât prin crucificare. Totul acum părea a fi devenit o iluzie; vestea bună despre apropierea lui Dumnezeu de oameni a devenit o poveste frumoasă, dar părea, din cauza morții Sale, neadevărată.

Iată, însă, că Isus a înviat dintre cei morţi; El a înviat şi S-a arătat tuturor apropiaţilor Lui (Ioan 20-21). Privind în aceste capitole descoperim pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, cum îi convinge pe aceştia de realitatea prezenţei Sale, de realitatea învierii şi a gloriei Sale. Maria Magdalina Îl poate recunoaşte doar prin adresarea către ea (Ioan 20:15-16); era ceva inconfundabil, specific, ceva foarte personal în Isus Cristos, aşa că ea nu se putea înşela. Toma, care nu putea să creadă în învierea lui Isus, iată că Domnul Însuși i-a apărut în toată realitatea învierii Sale. Domnul a putut să-i arate semnul rănilor Sale, produse prin crucificare, și astfel Toma ajunge pe deplin convins că Isus a înviat. Isus i s-a arătat viu, în toată realitatea unui trup glorios, fără însă să simtă vreo durere din cauza rănilor Sale. Toma a înţeles atunci că Isus este Domn şi Dumnezeu, şi de aceea I S-a închinat (Ioan 20:24-29). Ucenicii Săi, au putut să-L vadă făcând o minune aşa cum El a făcut şi înainte: i-a făcut să aibă parte de o pescuire minunată (Ioan 21:1-14) şi le-a oferit, în modul delicat şi plin de dragoste pe care ei îl cunoşteau așa de bine la Isus, hrană după o noapte de eşec în ale pescuirii. Isus se apropie cu dragoste şi foarte delicat de Petru şi îl reabilitează după lepădarea sa din noaptea prinderii Domnului. Apoi îi dă însărcinări lui Petru cu privire la lucrarea pe care el urma să o facă după plecarea Domnului de pe pământ, dar şi încurajări pentru vremurile dificile ce vor veni (Ioan 21:15-22). Mai mult, Isus Îl asigură pe Petru de însoţirea Lui în misiunea pe care Petru o va avea. Aceasta însemna că Petru se poate bizui permanent pe Domnul şi pe puterea Lui, pentru că acum El este viu, şi deşi nu va mai fi pe pământ, totuși El va fi pentru totdeauna cu ai Săi prin Duhul Sfânt (Ioan 10:27-30; cap. 14-17).

Înţelegi tu că Domnul Isus care este viu poate fi cu tine prin Cuvântul Său? Este suficient să auzi Cuvântul Evangheliei, să-L crezi din toată inima şi să-L mărturiseşti cu gura ta, pentru ca Dumnezeu Însuşi în Fiul Său şi prin Duhul Său cel Sfânt să fie cu tine pentru totdeauna. El Însuşi vrea şi poate să locuiască în inima ta (Ioan 14:23-29; 20:31; Rom. 10:6-13,17; 1 Ioan 1:1-4). Ia Cuvântul lui Dumnezeu, Cuvântul despre Cristos, citeşte-l, crede-l, aşază-l într-o inimă bună şi curată (Lc. 8:15), meditează la el, trăieşte-l, şi vei experimenta că Dumnezeu Însuşi va fi cu tine, şi va lucra în tine şi prin tine, din cauză că Domnul Isus Cristos este viu. Aceasta este valabil pentru oricine care crede în Cristos, pentru că El este viu pentru oricine crede în El.

Concluzii
Dacă Isus este viu, Evanghelia pe care o găseşti în Noul Testament poate să-ţi transforme viaţa şi să-ţi ofere binecuvântarea vieţii veşnice. Îl poţi cunoaşte pe Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, printr-o relaţie personală și vie cu El, în umblarea ta de fiecare zi şi astfel să experimentezi viaţa veşnică încă de aici de pe pământ (Ioan 17:3). Poţi deveni o reală şi deplină binecuvântare pentru alţii. Te-ai prăbuşit ca şi Toma la picioarele lui Cristos Cel Viu, proclamându-L „Domnul meu şi Dumnezeul meu” (Ioan 20:28)? Dumnezeu să te binecuvânteze! CRISTOS A ÎNVIAT ȘI ESTE VIU ÎN VECII VECILOR! AMIN.

         


 

Viorel ArdeleanDragostea - Eseu (partea 1)


de Ardelean Viorel


1 Corinteni 13:1-13


1). INTRODUCERE. În legătură cu această epistolă mulţi comentatori au afirmat faptul că biserica din Corint, cu greu se poate spune că a fost o biserică ”creştină” datorită frământărilor partidelor şi păcatelor prezente în biserică. Totuşi prin faptul că apostolul Pavel s-a ocupat de ea şi prin Duhul Sfânt a fost introdusă în Canon, este bine să avem o bună perspectivă asupra ei datorită faptului că multe din problemele de atunci se regăsesc şi în bisericile secolului XXI, şi îndemnurile, mustrările pe care le face Pavel, sunt aplicabile şi în zilele noastre. Dar mai există un lucru de semnalat asupra faptului că biserica din Corint era o biserică locală, ca şi alte biserici, şi nu trebuie confundată cu Biserica Adevărată care este Trupul lui Hristos. Aspecte generale[1]. Epistola către Corinteni ne arată foarte bine orânduirea din biserica Apostolică. Orașul Corint a fost distrus de către romani în anul 146 B.C. și reconstruit din nou de Iulia Cezar și repopulat cu oameni aduși din alte teritorii și anume cu romani liberi. Mai târziu au fost aduși cetățeni greci și coloniști evrei. Pe vremea lui Pavel în Corint erau cam 700 000 de cetățeni din care majoritatea erau sclavi. Orașul avea o poziție centrală bună iar portul Chencrea din partea de Est a orașului era o poartă pentru întreaga lume de atunci. Avantajul economic nu însemna și un aspect moral pozitiv pentru că orajul Corint era renumit pentru desfrâul său. Expresii ca și ”chefurile corintene sau bețiv din Corint” erau frecvent folosite. Autorul se recomandă încă din primele versete 1 Corinteni 1:1 ” Pavel, chemat să fie apostol al lui Isus Hristos, prin voia lui Dumnezeu, şi fratele Sosten”, iar acesta este acela care a încercat să-l apere pe Pavel înaintea sinagogii (Fapte 18:17). În această epistolă se descopere personalitatea apostolului Pavel prin o mărturie internă. Paternitatea cărţii[2] nu este discutată, ea fiind menţionată de Clement din Alexandria , Ignaţiu, Marcion şi Ireneu. Pavel scrie mai multe scrisori dar numai două au ajuns până la noi, în care avem doar răspunsurile lui Pavel către biserica din Corint. Se realizează ” imaginea în oglindă” ca şi cum am asista la o convorbire telefonică dintre două persoane auzind doar o parte din conversaţie şi deducând ce spune cealaltă persoană care vorbeşte. Ca şi sursă Pavel avea ” mi-a spus a Cloiei despre voi” (1Cor. 1 :11). În 1 Corinteni cap 12 avem metafora Trupului, iar în 1 Cor cap 13 Pavel ne vorbşte despre dragoste care rezolvă toate problemele. El restabileşte scara de valori în care dragostea este cea mai importantă 1 Corinteni 13:13 ”Acum, deci, rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea”. Se poate face o comparaţie paralelă cu roada Duhului Sfânt din Galateni 5:22-23. Destinatarul[3] este menţionat încă din primele versete (1 Cor. 1:1-2), iar biserica avea în conţinutul ei un număr însemnat de păgâni convertiţi. Biserica din Corint avea în componenţă bărbaţi şi femei, evrei şi dintre neamuri, sclavi şi oameni liberi. Se pare că Pavel a ajuns în Corint din Atena, în a doua călătorie misionară, şi şi-a câştigat existenţa prin muncă. S-a întâlnit cu Acvila şi Priscila din Pont, din Asia Mică, plecaţi din Roma în urma edictului dat de Cezarul Claudiu, familia la care Pavel a lucrat făcând corturi. Acvila şi soţia lui au fost primii convertiţi la creştinism, iar această relaţie frăţească a determinat şi viitorul Bisericii (Fapte 18:1-3). Titlul cărţii în originalul grec însemnă ”Pros Korinthious A" -„Către Corinteni A" (sau „întâia"),” dar Pavel este şi fondatorul biserici din Corint (1 Cor. 4:14-15). Contextul scrierii[4] cărţi Corinteni se găseşte în lumea păgână din vremea respectivă când Corintul era în plină dezvoltare economică dar şi un centru a lumii păgâne. Corintul avea influenţă materială, tranzacţii comerciale, garnizoane militare, lux şi bogăţie materială . În apropiere se găsea terenul destinat Jocurilor Olimpice ca boxul, cursele şi luptele care se practicau din patru în patru ani. Se venera zeiţa Afrodita care avea ca şi templu pe înălţimea Acropolis adorată ca zeiţă a iubirii şi a fertilităţii. O mie de preotese practicau prostituţia, iar Corintul era un oraş al păcatului. Bărbaţii homosexuali îşi lăsau să crească părul lung ca şi la femei (l Cor. 11:4:). Decadenţa morală era mai mare ca şi în oraşul Antiohia, iar în Corint exista o combinaţie de ”îneţelepciune” lumească şi imoralitate animalică. În Atena Pavel a întâlnit multă îngâmfare, apoi decadenţa morală din Corint. Grecia nu părea să fie un loc potrivit pentru vestirea Evangheliei, iar Pavel avea nevoie de încurajare în acest sens (Fapte 18:9-10). Pavel a avut două convertiri importante şi remarcabile. Unul a fost Iust iar al doilea a fost Crisp, fruntaşul Sinagogii care s-a convertit cu toată casa lui (Fapte 18:7-8). În biserica din Corint nu erau mulţi înţelepţi în felul lumii, puternici sau de neam ales, în contrast cu lumea păgână, dar care nu va moştenii Împărăţia lui Dumnezeu. Data scrieri[5] cărţi este anul 55-57 D.C, iar Tema Cărţi este Domnia lui Isus Hristos (1 Cor. 1:2, 3, 7-10). Schiţa şi Conţinutul.[6] Cartea 1 Corinteni abordează o gamă largă de probleme ca : salutări, condiţiile din Biserica din Corint, nevoia de curăţire, dezbinările din biserică, Isus Hristos ca şi Centru în predicare şi închinare, clarificare cu privire la Duhul Sfânt, o concepţie corectă despre Dumnezeu, calitatea de slujitor pe care trebuie să o aibă slujirea creştină, referiri la scandalurile din Biserică, necurăţia, procese între membrii bisericii efectuate de judecători din afara bisericii. Pavel mai abordează problema căsătoriilor, libertatea creştină, ţinuta femeii în adunare, darurile Duhului Sfânt, renunţarea la drepturi şi privilegii, exemplul fiind Pavel şi a poporului Israel, Cina Domnului, ordinea din biserică, despere Evanghelie, despre Învierea lui Isus Hristos, sfinţii din Vechiul Testament, întemeierea şi Împărăţia lui Hristos, despre colectă din biserică, dragostea, prorocia şi vorbirea în limbi iar în final îndemnuri şi binecuvântare. Am trecut peste ele în mod succint fără a mai da şi referinţele biblice. Cuvântul Cheie este Dragostea (1 Cor. 13:1-13), şi mai sunt câteva versete importante ca (1 Corinteni 3.3, 1 Corinteni 6.19-20, 1 Corinteni 10.31, 1 Corinteni 12.7, 1 Corinteni 15.3-4) iar ca şi personaje principale avem pe Pavel, Timotei, Apolo şi credincioşii din Corint. Comentariu[7] pe Cartea Corinteni. Pavel în mod categoric încearcă prin scrisori să rezolve conflictele ivite în biserică, iar prima scrisoare este răspunsul la o scrisoare anterioară a lui Pavel către corinteni (Cor. 1 Cor. 5:9). Această epistolă îl are pe Isus Hristos aşezat în loc central. Pavel afirmă că Dumnezeu este credincios în contrast cu unii dintre credincioşi, vorbeşte despre părtăşie (koinonia), iar cu privire la Hristos Isus este Fiul lui Dumnezeu în relaţie cu Tatăl, Isus este numele omenesc iar Hristos este Unsul şi Domnul nostru. Dezbinarea este provocată de credincioşi care uni erau a lui Pavel alţii a lui Chifa şi admiratori lui Apolo. Pavel prezintă calitatea de slujitor corectă pentru o slujire creştină, şi aşa cum s-a arătat mai sus abordează şi restul problemelor apărute în biserica din Corint. Legături[8]. Apostolul Pavel face numeroase legături cu istoria poporului evreu, care au rătăcit în pustie care în pofida faptului că au văzut minunile lui Dumnezeu, au căzut în imoralitate idolatrie. De asemenea ei au folosit în mod greşit libertatea şi au cârtit împotriva lui Dumnezeu, iar corintenii aveau prea multă încredere în ei înşişi şi nu se înfrânau de la păcate (1 Corinteni 9.24-27). Pavel îndeamnă biserica din Corint să observe păcatele poporului evreu şi să evite poftele şi imoralitatea sexuală. Aplicație practică. Problemele din biserica din Corint, se regăsesc şi în bisericile din zilele noastre care se luptă cu imoralitate, dezbinări, sau folosirea darurilor spirituale, lideri ambiţioşi, păcatul nepotismului bisericesc şi altele. Rezolvarea lor se găseşte în Hristos care este Dragoste. Acest atribut al dumnezeirii se află descris cel mai bine în 1 Cor cap 13. De asemenea o înţelegere corectă a Învierii lui Hristos din cap 15 ne face să înţelegem propria noastră înviere şi este mijlocul pentru ceea ce ne separă i ne înfrânge. Dacă se reia ideea în Cartea[9] în 1Corinteni sunt multiple probleme, iar una dintre ele este faptul că unitatea bisericii este pusă în pericol fiindcă urmau lideri diferiţi (I Cor.1-9). Existau şi alte păcate ca cel de incest (1 Cor.5:1-13), în numele unor libertăţi creştine, mai mult decât tolerat de biserică ajungând chiar pricină de pricină de laudă . Există cazuri de prostituţie (1Cor 6: 12-20), şi alte genuri de păcate venite din fire. Pavel ia atitudine fermă în privinţa acestor lucruri. Sursa acestor dezbinări au fost liderii din biserică care au venit în urma lui Pavel, iudaizatorii, iar din exterior a fost gnosticismul. Pavel ca răspuns la aceste probleme afară de alte învăţături şi îndemnuri scrie despre dragoste în capitolul 13, ca o rezolvare a cestor probleme este DRAGOSTEA. Avem metafora trupului : toate darurile sunt importante : proroci, învăţători, darul minunilor, ajutorărilor, cârmuirilor, vorbirea în limbi, dar substanţa care le dă valoare, astfel dragostea este mai importantă decât nădejdea şi credinţa. Pentru a înţelege mai mult dragostea lui Dumnezeu vom aborda doi psalmi a lui David, unul care vorbeşte despre om la modul superlativ (Psalmul 8), iar altul care arătă depravarea umană, dar şi pocăinţa ( Psalmul 6). Dar acest lucru impune a vorbii şi despre autorii cărţilor respective.

2). DAVID[10]. Dumnezeu alege pe David în locul lui Saul ca şi împărat peste Israel, un om deosebit care deşi cunoaşte momente de nepocăinţă, prin faptul că reuşeşte să îşi recunoască păcatele în faţa lui Dumnezeu, este un om după inima lui Dumnezeu. El scrie majoritatea psalmilor din Biblie din care ne ocupăm de doi psalmi, unul care arată fiinţa deosebită ca om, iar celalalt arată păcatul din viaţa omului. David (ebr. dawid, uneori dawîd), însemnă căpetenie, este cel mai tânăr fiu a lui Isai din tribul lui Iuda. El este strămoş şi înaintaş şi anunţă dinainte ca şi prevestitor a lui Isus Hristos „cel mai de seamă dintre fiii marelui David". Unul dintre titlurile pe care le poartă Isus este sus este Fiul lui David, sămânţa după trup (Romani 1:3, Apocalipsa 22:16). El ocupă o poziţie importantă în genealogie lui Isus Hristos şi găsim referinţe abundente despre El în 1 Samuel 16, iar o parte în 1 Cronici 2:29. David este strănepot a lui Rut şi Boaz şi de la păstor la oi ajunge împărat peste Israel, are o linie de urmaşi aşa cum scrie în genealogia lui Isus (Matei 1:1-17). Saul a fost respins de către Dumnezeu iar David a fost uns în locul lui Saul dar fără ceremonie sau pompă la Betel (1 Împăraţi 16:1-13). Viaţa lui David s-a intersectat cu cea a lui Saul unul în declin spiritual şi lepădat de Dumnezeu, iar celălalt prima dată fugar, apoi în ascensiune. Lupta dintre David şi Goliat, în confruntarea dintre iudei şi filisteni este cunoscută, iar femeile au cântat „Saul a bătut miile lui, iar David zecile lui de mii", fapt care a stârnit invidia lui Saul (1 Samuel 18:7, 9). Relaţiile dintre cei doi s-au stricat în mod continuu cu un derapaj fără cale de întoarcere. Saul încearcă în mod repetat să-l omoare pe David dar nu reuşeşte. În mod paradoxal copiii lui Saul, Ionatan şi Mical (soţia lui David,.. mai avea şi alte soţii) sau aliat cu David. El fuge în mod repetat din faţa lui Saul pentru a-şi salva viaţa la început cu o ceată de fugari, care mai târziu devine o mică armată care apăra iudeii de invadatori străini, proteja culturile israeliţilor şi trăia de pe urma generozităţii celor apăraţi. Refuzul lui Nabal de a răsplătii acest gen de apărarea fost o excepţie iar soţia acestuia Abigail după moartea soţului ei devine soţia lui David. După moartea lui Saul, David ajunge rege la Hebron unde a domnit şapte ani. După ce opoziţia împotriva lui David a fost anihilată el este uns ca rege peste cele dousprezece seminţii a lui Israel şi mută capitala la Ierusalim (2 Samuel 3-5). Acolo domneşte 33 de ani şi are succese după succese, subjugă în mod sistematic popoarele din jur, a construit şosele şi un palat, a adus Chivotul Legii la Ierusalim (incidentul cu Uza !) şi dă dovadă de un zel religios. Ierusalimul est astfel cunoscut datorită importanţei lui religioase iar David îmbogăţeşte închinarea prin aranjamente muzicale şi slujirea la Cort. Datorită faptului că în această perioadă se produce păcatul cu Bat-Şeba (2 Samuel 11), trebuie să ne dea de gândit, fiindcă deşii David se pocăieşte, păcatul comis afectează viitorul poporului Israel. Sfârşitul vieţii lui David este tulbure din cauza intrigilor de la Palat, iar prevestirea făcută de Natan avea să continue. Deşii David a păcătuit însuşi Isus vorbeşte despre el (Luca 20:42), cu privire la statutul Mesianic a lui Isus Hristos. Dar poate cel mai important lucru este să vorbim despre caracterul lui David[11], care prezintă fluctuaţii şi totuşi are o tendinţă verticală în relaţia sa cu Dumnezeu. Biblia face afirmaţia asupra faptului că : 2 Timotei 3:16 „Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire”, iar acest lucru înseamnă a prezenta atât fapte negative cât şi aspecte pozitive din viaţa credincioşilor din Scriptură. Păcatul lui David cu Bat - Şeba şi uciderea lui Urie „ crima perfectă”, este o faptă reprobabilă, o ruşine şi stigmat, care a ştirbit, un caracter de altfel bun şi frumos care tindea spre şi pentru Gloria lui Dumnezeu. David a mai avut şi alte păcate şi a le nega nu este biblic sau de folos, dar totuşi în general el a fost un exemplu bun la timpul său (Fapte 13:36). David a avut realizări ca „om de acţiune, poet, îndrăgostit tandru, duşman generos, judecător aspru, prieten loial”, iar Dumnezeu l-a modelat pentru destinul său. Prin el evreii au văzut pe viitorul Mesia, ca izbăvitor al poporului şi Persoana care avea să stea pe Tronul lui David pentru totdeauna. Noul Testament vorbeşte despre calităţile lui David din a cărui sămânţă pământească avea să se nască Mesia. Perioada lui David şi Solomon sunt considerate epoca de aur în istoria poporului evreu. Biblia afirmă faptul că David a fost un om după inima lui Dumnezeu : Fapte 13:22 „…….Am găsit pe David, fiul lui Iese, om după inima Mea, care va împlini toate voile Mele.” A cum vom privi la Psalmul 6 care descrie pe om care a căzut în păcat şi hăul spiritual în care se află creaţia lui Dumnezeu care este omul.

Note de subsol:

[1] Sait Teophilos http://www.theophilos.3x.ro
[2] Ardelean Viorel
[3] SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ de ERNEST AEBI pag 167 - 168
[4] Sait Teophilos http://www.theophilos.3x.ro
[5] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee
[6] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee
[7] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee
[8] Sait răspuns la Întrebări http://www.gotquestions.org/Romana/index.html
[9] Dicţionar Biblic pag 261- 264
[10] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/david.html
[11] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/david.html


 

Înapoi ] Înainte ] [ sus ]

Abonare gratuita!

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 

HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)


Copyright © 2003-2016 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate