|
|
|
|
|
|
|
|
Teologie |
|
|
 |
 |
|
|
|
|
|
Manual de Teologie de John Leadley Dagg, D. D.
CARTEA A
DOUA – DOCTRINA DESPRE DUMNEZEU „Să iubeşti de Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată tăria ta.”1 În acest fel Biblia ne porunceşte una din cele mai mari îndatoriri. Nu sunt atribuite acesteia nici un fel de argumentări. Nu se citează nimic ca dovadă că Dumnezeu există, sau că El deţine astfel de perfecţiuni încât să se poată justifica pentru Sine dragoste supremă din partea creaturilor Sale. Iehova iese înaintea subiectelor guvernării Sale şi declară această poruncă. El nu aşteaptă nici un fel de introducere formală. El îşi înalţă vocea cu maiestate. Fără nici promisiune şi fără de ameninţare, El îşi proclamă legea Sa şi lasă în responsabilitatea supuşilor Săi. Din maniera acestei enunţări, putem deriva o instrucţiune. Nu este necesar să intram într-o demonstrare formală că există Dumnezeu, sau într-o investigare formală a atributelor Sale înainte de a începe sarcina de a-L iubi. Ştim deja destule lucruri despre El în această privinţă; şi pentru a amâna îndeplinirea acestei sarcini până ce ne vom completa investigaţiile, înseamnă a le începe cu inimi nesfinţite şi în rebeliune faţă de Dumnezeu. De la începutul fiinţei noastre am demonstrat existenţa şi caracterul lui Dumnezeu, strălucind în jurul nostru ca lumina în amiaza mare. Cerurile şi pământul au declarat slava Sa; lucrătorii şi oamenii Săi au proclamat numele Lui; pentru noi El nu este un Dumnezeu necunoscut, doar dacă minţile noastre sunt de bună voie orbite spre arătările slavei Sale. Dacă, deci, ne reţinem afecţiunile inimilor noastre, nu putem avea nici o scuză faţă de pretextul că ar fi nevoie de mai multă dovadă. Şi cu inimi aşa de înstrăinate de Dumnezeu de la început, toate investigaţiile noastre religioase sunt în mod probabil neprofitabile. Ce probabilitate există că dovada în plus va produce propria sa impresie şi efect asupra minţilor noastre, dacă cea care este deja în posesia noastră este nebăgată în seamă sau abuzată? Dacă, din ceea ce ştim deja despre Dumnezeu, Îl admitem şi Îl iubim, vom dori să cunoaştem mai mult din El şi vom continua studiul cu profit şi încântare; dar, dacă l-am eliminat deja din inimile noastre, toate investigaţiile noastre intelectuale despre El se poate să ne lase într-o orbire spirituală. Datoria cerută corespunde, în caracter, religiei, din care ea este o parte esenţială. Zeii păgâni nu au putut revendica dragostea supremă din partea închinătorilor lor şi minţile păgâne nu aveau nici o idee despre o religie fondată pe dragostea supremă faţă de zeităţile lor. Într-o anumită măsură, ei erau obiecte ale fricii şi o mare parte din ceea ce le aparţineau caracterului şi istoriei lor presupuse, slujeau drept amuzament, sau spre stârnirea imaginaţiei; însă comportamentul atribuit lor era unul care adesea chiar şi mintea păgână îl dezaproba. Astfel, ei nu puteau fi obiecte ale dragostei supreme şi nimeni nu o revendica pentru ei. Cerinţa dragostei supreme demonstrează faptul că religia Bibliei este de la adevăratul Dumnezeu; şi atunci când ne începem investigaţiile religioase cu admiterea acestei obligaţii, precum şi deplina ei recunoaştere în inimile noastre, putem fi asiguraţi că purcedem pe calea cea bună. Simplicitatea cerinţei este admirabilă. Nu mai este nevoie de explicarea datoriei. Formele de închinare pot fi numeroase şi variate, şi poate apărea întrebarea referitoare la formele ce vor fi cele mai acceptabile. Multe datori exterioare de moralitate sunt frecvent determinate cu multă dificultate. Întrebările greu de înţeles se ridică în ceea ce priveşte natura pocăinţei şi a credinţei, precum şi nevoia neinformată a instrucţiunii referitoare la acestea. Nimeni nu are nevoie să i se spună ce este dragostea; cea mai umilă inimă poate înţelege cererea, şi poate simţi plăcere în conştiinţa acordării de ascultare faţă de aceasta; chiar şi filozoful învăţat stă în prezenţa acestui precept ca un copilaş şi îi simte puterea ei ce leagă fiecare aptitudine pe care o deţine. Acest simplu principiu invadează întreaga religie şi leagă toate inteligenţele, mici şi mare, de Dumnezeu, centrul marelui sistem. Între aceasta şi puterea gravitaţiei din lumea naturală, care leagă atomii şi masele, pietricele şi vastele planete, se poate trasa o frumoasă analogie. Calitatea comprehensivă a acestui precept nu este mai puţin admirabilă. Din ea reiese şi preceptul de a ne iubi aproapele ca pe noi înşine; şi pe acestea două se bazează legea. Noi ne iubim aproapele pentru că el este creatura lui Dumnezeu şi obiect al guvernării Sale, şi pentru că aşa ne-a poruncit El. Noi Îl iubim pe Dumnezeu într-un mod suprem pentru că El este cel mai mare şi cel mai bun dintre fiinţe; şi iubim alte fiinţe, conform importanţei fiecăreia din sistemul universal de fiinţe. Un principiu pătrunde ambele precepte, la fel cum un singur principiu al gravitaţiei leagă pământul de soare, şi părţile pământului una de alta. Această lege îi leagă pe îngeri de tronul lui Dumnezeu, şi unul faţă de celălalt; şi îi leagă pe oameni şi pe îngeri laolaltă în calitate de obiecte asemenea ale aceluiaşi suveran. Decalogul este această lege extinsă şi adaptată condiţiei şi relaţiilor omenirii. Dragostea nu este doar împlinirea legii, ci este şi esenţa moralităţii evangheliei. Toată ascultarea creştină izvorăşte din aceasta şi fără de ea nu este acceptabilă înaintea lui Dumnezeu nici o formă de ascultare. Cel care Îl iubeşte pe Dumnezeu într-un mod suprem nu poate fi vinovat de acea necredinţă care Îl face pe Dumnezeu un mincinos, şi acesta nu poate reflecta păcatele pe care le-a comis împotriva lui Dumnezeu, fără o pocăinţă sinceră. Noi nu trebuie să trecem cu vederea tendinţa acestui precept de a produce binele universal. Fiecare ştie cât de mult depind de dragoste ordinea şi fericirea găsită în societatea umană. Dacă toate afecţiunile bune ar fi alungate din inimile oamenilor, pământul ar fi dintr-o dată convertit într-un pandemoniu. Felul de dragoste lăsat pe pământ îl face să fie tolerabil şi dragostea care domneşte în ceruri îl face să fie un loc de fericire. Ascultarea perfectă de marea legii a dragostei este suficientă pentru a face toate creaturile fericite. Aceasta deschide, în piept, o sursă perpetuă de mulţumire; iar în exterior aceasta întâlneşte zâmbetul şi binecuvântarea unui Dumnezeu aprobator. Deşi religia dragostei este clar declarată doar în cartea lui Dumnezeu, în plus, atunci când am învăţat-o de acolo, putem descoperi asentimentul ei cu religia naturală. Ar fi folositor să observăm felul cum tendinţele morale ale naturii noastre, din acest punct, sunt în acord cu învăţăturile despre revelaţie. Răutatea omului a fost un subiect de plângere în toate erele. Păgânii antici s-au plâns de degenerarea vremurilor lor şi vorbeau de o eră de aur, de mult trecută, în care a predominat virtutea. În naţiunile păgâne moderne, alături de depravarea care predomină, există un simţ al acestei depravări, şi există oriunde este admisă necesitatea sau oportunitatea unei stări mai virtuoase a societăţii. În ţările creştine, chiar necredincioşii, care iau în derâdere religia dintr-o suflare, vor satiriza răutatea omenirii. Datorită judecăţii unite a fiecărei naţiuni şi a fiecărei ere cea din pricina căreia practica oamenilor ajunge sub propriul lor standard de virtute. Prin urmare, este necesar, pentru a putea deţine cele mai bune noţiuni ale virtuţii pe care ni le poate oferi natura, să ne întoarcem de la practica oamenilor la acele sentimente morale implantate în pieptul uman, care condamnă această practică şi ne îndeamnă la o virtute mai înaltă. Este bine cunoscut faptul că oamenii judecă acţiunile altora cu o mai mare severitate decât cele proprii. Apetitele şi pasiunile noastre se interferează cu deciziile de conştiinţă, în timp ce propriul nostru comportament este subiectul examinării. De aici, sensul moral al omenirii este un standard mai bun de virtute decât conştiinţa individuală. Privind la judecarea altora, cu o perspectivă de a determina moralitatea acţiunilor noastre, judecata acestora trebuie să fie privită în mod special pentru cei care sunt răniţi sau de care s-a profitat prin faptele noastre. Astfel, religia naturală aprobă regula – Fă altora aşa cum ai vrea, în asemenea circumstanţe, să ti se facă şi ţie. Atunci când viciul altora se interferează cu fericirea noastră, atunci noi suntem cel mai ascuţit de sensibili faţă de existenţa şi atrocitatea acestuia. Oricât de vagi ar fi noţiunile noastre despre virtute, noi ne referim întotdeauna la aceasta ca fiind ceea ce tinde să promoveze fericirea altora. În plus, nu este în cadrul fiecărei tendinţe acţiunea de a promova fericirea pe care o concepem a fi drept virtuoasă. Hrana pe care o mâncam şi canapeaua pe care ne aşezam, tind să promoveze fericirea noastră; însă nu le atribuim virtute acestor lucruri neînsufleţite. Virtutea aparţine doar agenţilor raţionali şi morali, iar promovarea fericirii trebuie să fie intenţionată pentru a putea fi socotită drept virtuoasă. Există încă o altă limitare. Oamenii conferă uneori beneficii asupra altora cu aşteptarea de a primii în răspuns beneficii mai mare. În timp ce motivul pentru această acţiune este doar beneficiul ce se aşteaptă ca răspuns, judecata comună a omenirii refuză să caracterizeze acţiunea ca fiind virtuoasă. Pentru a constitui virtutea, trebuie să existe o promovare intenţionată a fericirii în alţii, şi această intenţie trebuie să fie dezinteresată. Religia naturală nu neagă faptul că un standard de moralitate mai ridicat poate exista, ci susţine că bunăvoinţa dezinteresată este virtute, şi că aceasta determină acea moralitate de acţiuni prin bunăvoinţa dezinteresată pe care pe care o expune. Unii au susţinut că dragostea de sine este primul principiu de virtute, afecţiunea sa centrală, care se răspândeşte mai întâi la cei mai apropiaţi nouă, se extinde în mod gradat faţă de alţii mai îndepărtaţi şi se lărgeşte în lungime în bunăvoinţă universală. Acest sistem de moralitate se contrazice pe sine. În timp ce revendică faptul că ar atinge fericirea universală, acesta face din ea datoria de atins a fiecărui individ, nu pentru bunul public, ci pentru propriul său beneficiu. Ori de câte ori interesul altuia vine în conflictul cu cel propriu, aceasta o face în datoria sa de a o atinge pe cea din urmă, şi de a o promova pe cea de aproapele sau doar atâta timp cât va contribui la cel propriu. Este adevărat că apărătorii acestui sistem aduc raţiunea ca influenţă împiedicătoare, şi presupun că aceasta va regulariza astfel exerciţiul dragostei de sine încât să rezulte într-un bun general. Conform acestui sistem, dacă noi, în atingerea propriei noastre fericiri, practicăm frauda şi falsitatea cu ideea de a o promova, ca mai apoi să ne găsim înfrânţi în realizarea obiectului nostru, ne putem provoca falimentul, nu pe baza principiului de virtute pe care se presupune că ne-ar fi motivat, ci pe baza eşecului raţiunii noastre de a o restrânge şi a o regulariza pentru a atinge finalul ei. Dacă s-ar spunea că conştiinţa nu ne va permite să fim fericiţi în practicare fraudei şi a falsului, şi că dragostea de sine, conştientă fiind de aceasta evită acele practici aşa de inconsistente cu pacea noastră interioară, s-ar admite în mod clar faptul că conştiinţa este un principiu mai înalt al naturii noastre, faţă de deciziile faţă de care dragostea noastră de sine este constrânsă ca să cedeze. La fel cum virtutea are ca scop binele general, aceasta ar trebui să favorizeze mijloacele necesare pentru atingerea acestui final. Guvernul şi legile civile, legiferate şi executate cu înţelepciune şi dreptate, sunt foarte favorabile pentru bunăstarea generală şi acestea primesc aprobarea şi sprijinul celor virtuoşi. Dacă un individ al rasei noastre s-ar fi născut, printr-o fericită excepţie de la regula generală, cu o înclinare virtuoasă a minţii, în locul unei predilecţii egoiste obişnuite a omenirii, şi dacă această înclinaţie virtuoasă ar fi fost nutrită şi dezvoltată în educaţia sa, el ar fi găsit a fi căutând binele tuturor. Primele sale beneficiu conferite ar fi fost peste cei mai apropiaţi de el, însă bunăvoinţa dezinteresată nu s-ar fi oprit aici. Pe măsură ce rudele sale se extindeau în ramificaţiile societăţii, dorinţa şi efortul său pentru binele general s-ar fi extinsă odată cu aceasta, iar guvernarea civilă, legile sănătoase şi orice instituţie cu tendinţe de beneficiu public ar fi primit aprobarea şi sprijinul său cordial; şi fiecare guvernator înţelept şi cinstit, fiecare individ subordonat, care au ca scop binele public, ar fi un obiect al favorii sale. Dacă presupunem că nivelul său de cunoaştere ar creşte, iar principiile sale virtuoase s-ar extinde, lărgind exerciţiul bunăvoinţei universale; şi dacă, la o anumită lungime, ideea despre Dumnezeu, o fiinţă cu toată excelenţa morală posibilă, înţeleptul şi dreptul guvernator al universului, ar fi prezentată, oare cum va fi afectată inima acestuia? Aici principiile sale de virtute şi-ar găsi ocazia celui mai înalt exerciţiu şi ar avea cel mai mare loc în admiraţia şi dragostea sa, iar descoperirea dominaţiei sale universale ar produce o bucurie inefabilă. Printre acestea sunt şi afecţiunile inimii pe care le învaţă chiar şi religia naturală, că cunoaşterea despre existenţa şi perfecţiunile lui Dumnezeu ar trebui să se arate. În cadrul Cuvântului scris al lui Dumnezeu noi ne descoperim datoria noastră printr-o metodă inversă. Noi nu suntem lăsaţi să o trasăm printr-un proces încet, începând cu primul exerciţiu de principiu de morală în inimă şi ajungând la Dumnezeul infinit; în schimb, existenţa şi caracterul lui Dumnezeu sunt imediat prezentate şi prima şi cea mai pare dintre datori este anunţată deodată: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta”. Cât e de sublim! Cât e de corespunzător! Mintea virtuoasă este deschisă pentru a primi o astfel de revelaţie; conformitatea sa perfectă cu cele mai bune învăţături ale religiei naturale o recomandă înţelegerii şi inimilor noastre. A doua poruncă, „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, este introdusă, nu ca fiind călăuză spre prima, ci ca subordonată a acesteia. Ea îşi ia locul care îi aparţine de fapt într-o revelaţie din parte autorităţii supreme. Dragostea a fost împărţită în binefacere, milostenie şi satisfacţie. Această împărţeală poate părea la început inconsistentă cu simplicitatea care a fost atribuită dragostei. Binefacerea este dispoziţia de a face bine unui obiect, iar milostenia (sau caritatea, n. tr.) este conferirea acelui bun. Ultima nu este pe bună dreptate dragoste, ci efectul sau manifestarea acesteia. Pe de altă parte, satisfacţia (sau auto-mulţumirea, n. tr.) include cauza dragostei împreună cu afecţiunea în sine. Dragostea poate fi exercitată faţă de un obiect nevrednic, la fel cum Dumnezeu iubeşte pe aceia care sunt morţi în păcatele şi fărădelegile lor. Dar ea poate fi exercitată faţă de aceia al căror caracter moral le oferă acestora obiecte potrivite. În acest caz, dragostea ce este legată cu aprobarea caracterului celui iubit, este numită auto-mulţumire. Atunci când dragostea are drept obiect un lucru neînsufleţit, aşa cum Isaac iubea carnea savuroasă, termenul se referă la derivarea satisfacţiei; dar atunci când obiectul dragostei este o fiinţă simţitoare, termenul implică întotdeauna conferirea mulţumirii chiar şi atunci când o anumită plăcere a fost primită, sau când se aşteaptă ca răspuns o satisfacere. Dragostea faţă de Dumnezeu implică aprobarea cordială a caracterului Său moral. Atributele Sale naturale, eternitatea, imensitatea, omnipotenţa Sa, etc., ne pot umple cu admiraţie, însă acestea nu sunt obiectele adecvate ale dragostei. Dacă noi ne închinăm Lui în splendoarea sfinţeniei, aceasta ar trebui să emoţioneze dragostea inimilor noastre. Pe măsură ce cunoaşterea noastră despre aceste perfecţiuni morale creste, va trebui să crească şi încântarea noastră în ele, iar această încântare ne va duce la o studiere mai aprofundată a acestora şi spre o observare mai sârguincioasă a variatelor metode în care acestea sunt manifestate. Expunerea acestora, chiar şi în mijlocul celor mai teribile expoziţii ale dreptăţii Sale, vor fi contemplate cu reverenţă, însă care aprobă veneraţia; şi slava lor unită, aşa cum este ea văzută în marea schemă de răscumpărare prin Hristos, va fi privită cu încântare neamestecată şi care nu încetează niciodată. Dragostea faţă de Dumnezeu include bucuria în fericirea Sa. El nu este doar perfect de sfânt, ci şi perfect de fericit, şi este datoria noastră de a ne bucura în fericirea Sa. În iubirea aproapelui nostru, noi ne bucurăm în fericirea lui prezentă şi dorim ca aceasta să crească. Noi nu putem creste deja perfecta fericire a lui Dumnezeu, însă ne putem bucura în ceea ce deţine El. Dacă ne încântăm în fericirea lui Dumnezeu, ar trebui să ne străduim să-I fim pe plac în toate lucrurile, să facem orice ne porunceşte El, şi să progresăm toate planurile, a căror realizare o are El aşa de mult la inimă. Prin urmare, dragostea include ascultarea de poruncile Sale, de demisionare şi supunere faţă de voia Sa. Dragostea faţă de Dumnezeu îi va oferi acesteia o sarcină plăcută pentru a examina dovezile existenţei Sale, şi de a studia acele atribute glorioase care îi conferă Lui obiectul vrednic al afecţiunii supreme. Să intrăm în acest studiu, provocaţi de dragoste sfântă şi de o dorinţă puternică ca dragostea noastră să poată fi sporită. ____________________ 1 Deuteronom 6:5 CAPITOLUL I EXISTENŢA LUI DUMNEZEU EXISTĂ UN DUMNEZEU1 Doctrina că există Dumnezeu nu trebuie a fi demonstrată acum ca un nou adevăr. Aceasta s-a presupus în toate paginile precedente şi dovezile acesteia au fost aduse la suprafaţă, în diferite feluri. Dar, de dragul aranjamentului sistematic, ar fi potrivit să colectăm aceste adevăruri sub un singur cap; o clară afirmaţie despre ele va tinde spre confirmarea credinţei noastre. 1. Natura noastră morală demonstrează existenţa lui Dumnezeu. Natura noastră morală este adaptată guvernării morale. Noi descoperim această guvernare în noi fiind administrată de conştiinţă şi are impact cu noi din afară în cadrul influenţei pe care o experimentăm din judecăţile şi sentimentele morale ale altora. Aceasta ne restrânge apetitele şi pasiunile noastre, şi oricine respinge această restrângere poate fi spre predilecţia noastră vicioasă, fiecare ştiind că aceasta conduce le bunăstarea sa. Suntem atât fiinţe sociale cât şi morale. Circumstanţele prin care noi venim pe lume, cât şi predilecţiile pe care le aducem cu noi, se unesc pentru a remite stabilirea necesarului social. Păsările se adună în stoluri, şi albinele în roiuri, şi instinctele lor sunt adaptate relaţiilor sociale pe care le formează acestea. Pentru omul din societate, principiile morale sunt indispensabile. Izgoneşte de la orice membru al societăţii umane restricţiile pe care conştiinţa şi simţul său moral le impun asupra sa şi vei dizolva pământul sau îl vei converti într-un iad. Forţa brutală şi viclenia diabolică, aflate sub dominaţia pasiunilor nelegiuite, vor prelua conducerea lumii şi o vor umple cu nenorocire. Din influenţa combinată a principiilor noastre sociale şi morale, îşi au originea guvernările civile, iar existenţa lor a fost descoperită prin experienţa indispensabilă bunăstării societăţii. Aceste guvernări au diferit destul de mult în gradele lor de excelenţă, unele dintre ele au fost chiar cele mai nedrept şi mai crud administrate; cu toate acestea cele mai rele dintre ele au fost considerate a fi preferabile pentru sălbatica anarhie. Noţiunea de guvernare morală, şi sentimentul necesităţii acesteia, ţâşneşte în mod natural în mintea umană; însă nici o formă pământească a acesteia nu ne satisface dorinţele noastre sau să ne împlinească necesităţile noastre. Conştiinţa ne reţine de la aceasta, şi atunci când trecem cu vederea prevenirile acesteia, ea ne împunge cu remuşcare; dar oamenii continuă să fie răi. Sentimentul public marchează viciul cu mişelie, însă în ciuda sentimentului public, oamenii sunt vicioşi. Guvernarea civilă îşi retine pedepsele sale, iar conducătorul ameninţă cu sabia sa, însă oamenii perseverează în răutate şi adesea şi în impunitate. Vocea naturii din noi cere o guvernare liberă de astfel de imperfecţiuni. Dacă, de la ideea unui conducător meschin care domneşte peste un singur trib sau naţiune, ne urcăm la aceia a unui guvernator moral peste toate creaturile inteligente; dacă în schimbul judecăţilor şi a sentimentelor morale imperfecte pe care le descoperim în oameni, îi atribuim acestui conducător universal toate perfecţiunile morale posibile, dacă îi conferim cunoaştere suficientă pentru a detecta fiecare crimă şi putere suficientă pentru a-şi manifesta dezaprobarea sa faţă de aceasta în felul cel mai potrivit şi mai eficient; şi dacă acest suveran înălţat, în loc să fie departe de noi, este adus într-o astfel de relaţie cu noi, că în el noi trăim, ne mişcăm şi avem fiinţa, vom avea prin urmare cel mai sublim concept al guvernării morale, de care este capabil minţile noastre. Această concepţie este prezentată în propoziţia, EXISTĂ UN DUMNEZEU. Ideea existenţei lui Dumnezeu, în calitate de conducător moral al universului, este într-un acord precis cu tendinţele şi cererile naturii noastre morale; şi, fără a admite aceasta, facultăţile noastre morale precum şi fenomenul pe care acestea le expun, sunt total inexplicabile. Principiile morale ale naturii noastre îşi găsesc ocazia pentru dezvoltare şi exerciţiu în relaţiile pe care le susţinem noi cu creaturile tovarăşe nouă. Dar, pentru deplina lor dezvoltare şi exercitare nimic nu oferă vreo oportunitate, doar relaţia pe care o avem faţă de Dumnezeu şi domnia Sa universală. Acest exerciţiu universal al lor constituie religia. Religia este, prin urmare, perfecţiunea moralităţii, iar doctrina fundamentală a religiei este existenţa lui Dumnezeu. 2. Existenţa lumii şi mecanismele pe care le conţine aceasta, demonstrează existenţa lui Dumnezeu. În timp ce natura noastră morală ne duce la concepţia despre Dumnezeu, în calitate de guvernator moral al universului, şi la crezul existenţei Sale, natura noastră intelectuală se apropie de El, în calitate de Marea Cauză Primordială. Raţiunea trasează lanţul cauzei şi a efectului în toate legăturile sale. Aceasta descoperă că fiecare legătură depinde de cea care o precede, şi în solicită pe ce se bizuie întregul lanţ? Aceasta nu obţine nici un răspuns satisfăcător la această întrebare, până ce nu a admis existenţa unei fiinţe eterne, auto-existente şi independentă, în calitate de cauză a tuturor lucrurilor. Aici, şi doar aici, mintea găseşte odihnă. Argumentul pe care s-a avut cel mai mult încredere în cadrul religiei naturale, pentru a dovedi existenţa lui Dumnezeu, este derivat din indicaţiile de mecanism, pe care Natura le are din abundenţă. Adaptarea mijloacelor faţă de limite, cât şi realizarea scopurilor prin mecanisme de îndemânare complete, sunt pretutindeni vizibile. Invenţiile implică un inventator. Inteligenţa expusă este adesea descoperită în creaturile care nu au inteligenţă, şi în alte cazuri, atunci când este descoperită în creaturile inteligente, aceasta nu este manifestată de le ele însele, deoarece ea există fără cunoaşterea lor, şi operează fără de controlul lor. Mecanismul acesta face referire la o Primă Cauză inteligentă. Acest argument în favoarea existenţei lui Dumnezeu este de o mare valoare practică deoarece el este prezentat zilnic minţilor noastre, în toate lucrările Naturii. Îl descoperim în razele de soare, care împarte plantelor şi animalelor, căldura necesară vieţii; şi fiecărui ochi, lumina fără de care ochii ar fi nefolositori. Acesta se prezintă pe sine în ochii fiecărui om, fiară, pasăre, peste, insectă şi reptilă, şi este cel mai convingător prezentat în aranjamentele de primire şi de reflectare ale luminii, folosind-o pentru scopurile vederii; un dispozitiv atât de mecanic, şi conformat cu legile opticii, ca ceea ce este văzut în structura telescopului. Îl privim în coborârea averselor de ploaie care fertilizează pământul şi face iarba să crească, şi în germinarea ce izbucneşte, în răspândirea firului de iarbă, în ridicare lujerului şi a coacerii cerealelor, în toate în care un mecanism îndemânatic este prezentat, care transcende în mod infinit toată arta umană. Îl descoperim în instinctele prin care găina îşi cloceşte ouăle, şi îşi îngrijeşte apoi puii săi; şi în adaptarea oricărei specii de animale pe pământ, în aer, sau în apă, la modul şi condiţia vieţii lor. Acest argument este descoperit în reîntoarcerea zilei şi a nopţii, în revoluţia anotimpurilor, în vântul ce mătură cerul, şi în anurii ce se ridică din ocean şi plutesc prin atmosferă. Îl găsim în oasele trupului, fixate pentru mişcările lor respective şi în muşchii care îi mişcă; în pulsarea inimii, circulaţia sângelui, digerarea stomacului, şi în înălţarea plămânilor. În fiecare lucru în care priveşte ochiul, sau la care contemplează mintea, descoperim manifestările înţelepciunii ci puterii Creatorului. Inima plină de devoţiune este lovită cu evidenţa existenţei lui Dumnezeu, atât de abundent arătată în toate lucrările mâinilor Sale, şi este stârnită spre admirare şi adorare. Întregul univers devine un măreţ templu, invadat cu prezenţa şi gloria divinităţii, şi fiecare loc devine un altare, pe care se poate oferi Lui sacrificiul laudei şi al recunoştinţei. 3. Doctrina că există un Dumnezeu este confirmată de consimţământul comun al omenirii. Au existat triburi de oameni needucaţi şi care au fost lipsiţi de arte şi de ştiinţe, însă noţiunea unei puteri invizibile, care stăpâneşte cu o putere absolută, asociată cu vreo formă de închinare religioasă, a fost aproape sau chiar universală. În acest lucru particular, omul este deosebit de alte animale care locuiesc pe glob; şi dacă a existat vreo porţiune din rasa noastră în care să nu fi apărut ideea de Dumnezeu şi religie, se poate spune despre aceştia că s-au brutalizat pe sine, ca şi când s-ar ascunde de la a vedea distincţia caracteristică a naturii umane. Totuşi, se poate spune că un crez în existenţa lui Dumnezeu a predominat în modul cel mai general în cadrul omenirii; faptul predominării sale este un argument pentru adevărul opiniei. Dacă aceasta este o revelaţie antică transmisă mai departe prin intermediul tradiţiei, această revelaţie a purces de la Dumnezeu, şi prin urmare îşi dovedeşte existenţa Sa; şi dacă aceasta se naşte în mod natural în mintea umană, în circumstanţele în care suntem puşi noi, ceea ce învaţă Natura în mod universal poate fi primit ca fiind adevărat. 4. Revelaţia divină risipeşte toată îndoiala referitoare la existenţa lui Dumnezeu. În cadrul Bibliei, existenţa lui Dumnezeu este însuşită chiar de la început. „La început, Dumnezeu a creat cerurile şi pământul.”2 Doctrina, deşi declarată în mod formal în doar un singur pasaj, este reprezentată ca fiind fundamentală în cadrul religiei. „Cel ce se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este;”3 iar negarea acesteia este atribuită nebunului; „nebunul zice în inima lui, nu este Dumnezeu.”4 Volumul de revelaţie este o lumină ce emană din Tatăl luminilor, şi este, din ea însăşi, o dovadă independentă a existenţei Sale. Pe măsură ce îi studiem paginile sale, în lumina Sa vom vedea lumina; şi o realizare şi convingere statornică că El există, marea Sursă a luminii, ne va ocupa minţile noastre. Armonia perfectă dintre religia naturală şi cea revelată, referitor la această doctrină, confirmă învăţătura amândoura. „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui. O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre el.”5 În timp ce cerul şi pământul, ziua şi noaptea, vorbesc despre Dumnezeu, El vorbeşte pentru Sine în cuvântul Său inspirat, confirmând mărturia pe care o dau acestea, şi completând instrucţiunea pe care o exprimă ele. Revelaţia nu contrazice şi nici nu pune niciodată deoparte învăţăturile religiei naturale. Dumnezeu afirmă faptul că „În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui vecinică şi dumnezeirea Lui”6. Nu este nici o derogare de la autoritatea sau perfecţiunea Scripturilor faptul că noi studiem religia naturală. Însăşi Scripturile ne direcţionează la acest studiu. „Întreabă dobitoacele, şi te vor învăţa, păsările cerului, şi îţi vor spune.”7 Acelaşi Dumnezeu care ne vorbeşte în cuvântul Său, ne vorbeşte de asemenea şi în aceste lucrări, şi în oricare altă manieră vorbeşte El, noi ar trebui să auzim şi să primim învăţătura. Aceasta este o dovadă lamentabilă a depravării umane ca oamenii să nege sau să dispreţuiască existenţa lui Dumnezeu. Citim despre nebunul care spune în inima lui că nu este Dumnezeu; despre naţiunile care îl uită pe Dumnezeu şi despre indivizii care nu îl au deloc pe Dumnezeu în toate gândurile lor. Astfel de persoane nu se desfată în Dumnezeu, prin urmare ei spun, „Depărtaţi-vă de la noi; noi nu dorim cunoaşterea căilor Tale”. Despre un astfel de ateism, singura cură eficace este o inimă nouă. Pentru sugestia ocazională a îndoielilor ateiste, cu care un om pios poate fi hărţuit, remediul este un studiu aprofundat al cuvântului şi a faptelor lui Dumnezeu, o marcare atentă a mâinii Sale în Providenţă, şi o încrezătoare şi rugativă recunoaştere a Lui în toate căile noastre. Dacă ne obişnuim să mergem cu Dumnezeu, nu ne vom îndoi de existenţa Sa. Invizibilitatea lui Dumnezeu este unul dintre obstacolele din calea exercitării credinţei vii în existenţa Sa. Aceasta poate ajuta la eliminarea acestui obstacol, pentru a reflecta faptul că şi mintea umană este invizibilă, cu toate acestea nu ne-am îndoit niciodată că ea există. Noi auzim cuvintele şi vedem acţiunile omului asemenea nouă, şi acestea ne indică caracterul şi sarea minţii sale, aşa încât să determine în noi admirarea sau contemplarea, dragostea sau ura. Dacă, în timp ce îi ascultăm cuvintele şi îi observăm faptele sale, percepem cu claritate inteligenţa din care purced aceste cuvinte şi fapte, de ce nu am putea oare, cu o aceeaşi claritate, percepe inteligenţa din care provin mişcările naturii? Dacă putem cunoaşte, admira şi iubi o minte umană nevăzută, este la fel de posibil să ştim, să admirăm şi să iubim un Dumnezeu nevăzut. ____________________ 1 Geneza 1:1; Psalmul 14:1; Marcu 12:32; 1 Corinteni 8:6; Evrei 3:4 2 Geneza 1:1 3 Evrei 11:6 4 Psalmul 14:1 5 Psalmul 19:1, 2 6 Romani 1:20 7 Iov 12:7 CAPITOLUL II ATRIBUTELE LUI DUMNEZEU În timp ce câştigăm cunoaştere despre alte fiinţe, şi despre relaţiile pe care le au acestea cu noi, se oferă oportunitatea pentru dezvoltare a principiilor noastre morale şi a exercitării sentimentelor noastre morale. Aceasta este în acord cu dictatele conştiinţei individuale, cu judecăţile morale comune omenirii, şi cu învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu, că sentimentele pe care le exercităm cât şi acţiunile pe care le facem faţă de alţii ar trebui să aibă în vedere caracterele şi relaţiile lor faţă de noi. Pentru a înţelege datoria noastră faţă de Dumnezeu, noi trebuie să-I cunoaştem caracterul. Nu este de ajuns să credem că El există, ci ar trebui să ne străduim să căpătăm o cunoaştere despre El. Să ne întrebăm, deci, în mod reverenţios, Cine este Domnul? SECŢIUNEA I – UNITATEA EXISTĂ UN SINGUR DUMNEZEU1 Naţiunile păgâne s-au închinat la mulţi dumnezei, dar volumul inspirat imprimă în toate privinţele doctrina că există doar un singur Dumnezeu. Moise a spus, „Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este un singur Domn”2; şi în Noul Testament, acelaşi adevăr este învăţat, „Există un singur Dumnezeu şi un singur Mijlocitor”3; „Pentru noi este doar un singur Dumnezeu”4. Nu este un lucru clar ca unitatea lui Dumnezeu să poată fi dovedită de religia naturală. În unele din raţionamentele în care se are încredere, lucrul ce trebuieşte dovedit este presupus. Cel mai satisfăcător argument este derivat din uniformitatea avizului, care apare în lucrările creaţiei şi ale providenţei. Aceleaşi legi ale Naturii predomină pretutindeni, astfel că, trecând dintr-o regiune în alta, noi nu simţim niciodată că am fi intrat sub dominaţia unui alt Domn. Lumina care emană de la îndepărtatele stele fixe, posedă aceleaşi proprietăţi, şi se supune aceloraşi legi, la fel cum este cu lumina ce provine de la soarele sistemului nostru. Dovada din revelaţie este clară şi decisivă. Este adevărat că se folosesc în mod frecvent în Vechiul Testament formele de plural ale numelor divinităţii, însă acestea nu au fost desemnate pentru a învăţa doctrina politeismului. În Deuteronom 6:4, cuvântul „Dumnezeu” este la plural, în originalul din limba ebraică, însă întregul pasaj conţine cea mai precisă declaraţie despre unitatea lui Dumnezeu. În Geneza 1:1, numele „Dumnezeu” este la plural, însă verbul „creat” este la singular, ceea ce elimină toată deducţia în favoarea politeismului. În câteva pasaje, sunt folosite pronumele la plural atunci când Dumnezeu vorbeşte despre Sine. „Să facem om”5; „Să coborâm”6; „Omul ar deveni ca unul dintre noi”7; aceste pasaje, în special cel din urmă, nu pot fi reconciliate cu doctrina unităţii lui Dumnezeu, atât de abundent învăţată pretutindeni, fără a presupune o referinţă la doctrina trinităţii, care va fi luată în considerare ulterior. Unitatea lui Dumnezeu face din guvernarea Sa morală una, unind subiectele acesteia într-un singur imperiu. Aceasta nu ne lasă în nici o îndoială referitor la cine datorăm noi alianţa noastră; şi totodată fixează un centru din univers faţă de care afecţiunile tuturor inimilor ar trebui să fie direcţionate. Aceasta tinde să unească pe oamenii lui Dumnezeu: după cum noi avem „un singur Dumnezeu”, aşa avem şi „un singur trup şi un singur duh”8. SECŢIUNEA II – SPIRITUALITATEA DUMNEZEU ESTE UN DUH9 Prin intermediul simţurilor noastre exterioare noi obţinem cunoaşterea despre proprietăţile care aparţin unei clase de substanţe numită materie, cum este extensia, soliditatea sau impenetrabilitatea, divizibilitatea, figura, culoarea. Prin conştiinţă, avem cunoaşterea propriilor noastre gânduri şi sentimente, pe care le atribuim unei substanţe, numită minte, care este capabilă de percepţie, amintire, comparare, judecare, raţiune şi voinţă. Distincţia dintre acest două clase de substanţe este recunoscută în judecăţile tuturor oamenilor. Noi nu atribuim niciodată gândirea focului, aerului, pământului, sau apei; şi nu ne imaginăm despre minte că ar fi rotundă sau pătrată, neagră sau albă. Proprietăţile pe care le descoperim în propriile noastre minţi, noi le atribuim minţilor altora, şi în modul cel mai prompt concepem existenţa acestor proprietăţi în fiinţe din ordin diferit. Termenul spirit (sau duh, n. tr.) este folosit pentru a denota o substanţă inteligentă şi imaterială, sau o fiinţă, una cere este lipsită de proprietăţile caracteristice materiei, şi care posedă proprietăţi analoage cu cele ale minţii umane. În acest sens, Dumnezeu este un duh. El nu este extins, solid şi divizibil, ca o stâncă, un pom, sau un corp uman, ci gândeşte şi voieşte, într-o manieră lipsită de toată imperfecţiunea. Textele din Scriptură care învaţă direct despre spiritualitatea lui Dumnezeu sunt puţine. Aceasta poate fi dedusă din Isaia 31:3: „Căci Egipteanul este om nu Dumnezeu, şi caii lui sunt carne nu duh.” Fundamentul paralelismului din acest pasaj este că Dumnezeu este un duh. Se mai poate deduce aceasta din limbajul Scripturii, în care Dumnezeu este numit Tatăl duhurilor: „Şi apoi, dacă părinţii noştri trupeşti ne-au pedepsit, şi tot le-am dat cinstea cuvenită, nu trebuie oare cu atât mai mult să ne supunem Tatălui duhurilor, şi să trăim?”10 Un tată şi copiii săi posedă o natură comună, şi la fel cum părinţii noştri trupeşti sunt din carne, la fel şi Tatăl duhurilor este duh. Există doar un singur pasaj care învaţă în mod expres această doctrină, „Dumnezeu este duh”11, şi acesta ar fi destul de suficient pentru a o dovedii, dacă aceasta nu ar fi fost predată nicăieri în altă parte. Aceasta nu este nici o obiecţie faţă de doctrina spiritualităţii lui Dumnezeu, că părţile trupeşti ca mâinile, picioarele, ochii, etc., îi sunt atribuite Lui. Acestea sunt în modul cel mai clar simple adaptări de limbaj deoarece noi nu avem cuvinte mai adecvate pentru a exprima operaţiunile minţii divine. Dacă nu ar fi fost inadmisibil să vorbim despre ochii lui Dumnezeu, deoarece El nu are organe materiale de vedere la fel ca noi, ar fi la fel de inadmisibil să vorbim despre vederea lui Dumnezeu, pentru că El nu vede prin intermediul luminii materiale, aşa cum este la noi; sau să vorbim despre gândirea lui Dumnezeu, pentru că gândurile Sale nu sunt ca gândurile noastre. Folosinţa practică a acestei doctrine este învăţată de Hristos: „Dumnezeu este duh, şi cei care se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi adevăr”12. Prin a-I oferi omagiu, nu este suficient să venim înaintea Lui cu un genunchi aplecat, sau cu un trup prosternat, ci minţile noastre, natura noastră spirituală trebuie să aducă omagiul, altfel acesta va fi inacceptabil înaintea Lui. Spiritualitatea lui Dumnezeu este fundamentul celei de-a doua porunci din decalog: „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor cari sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor, şi să nu le slujeşti”13. Motivul atribuit acestei porunci este datorită faptului că israeliţii nu au văzut nici o formă atunci când Dumnezeu şi-a manifestat prezenţa Sa lor pe muntele Sinai14. El li s-a arătat sub forma unui nor şi a unui foc. Un stâlp de nor şi foc mergea înaintea israeliţilor în cadrul călătoriei lor prin desert, ca semn al prezenţei divine. Acest semn apărea la cortul întâlnirii, iar mai apoi în templul construit şi dedicat de Solomon. Dumnezeu i s-a arătat lui Moise în cadrul unui rug aprins. Noi nu trebuie să înţelegem din aceste lucruri că Dumnezeu ar fi ori nor ori foc. Acestea sunt substanţe materiale şi nu spirituale. La fel cum cele pur spirituale nu pot fi percepute de simţurile noastre trupeşti, în acelaşi fel Dumnezeu a fost mulţumit să folosească aceste simboluri materiale pentru a oferi o demonstrare sensibilă a prezenţei Sale. Pentru acelaşi motiv, El s-a arătat de câteva ori pe Sine însuşi în formă umană. Din toate aceste manifestări materiale ale Sale, care sunt înregistrate în cadrul Vechiului Testament, există motivul de a crede că aceasta a fost a doua persoană din Dumnezeire, care s-a arătat astfel pe Sine însuşi, acelaşi care a apărut mai apoi în corp uman, în persoana lui Isus Hristos. El este numit Îngerul Domnului, Îngerul prezenţei Domnului, şi cu toate acestea el este numit Iehova, iar reverenţa care se datora lui Iehova este revendicată şi pentru El. Un înger creat nu este justificat pentru acest nume, sau această cinste, ci ambele aparţin Fiului lui Dumnezeu, Îngerului Legământului, care, după întruparea Sa, a fost Dumnezeu manifestat în trup. Această opinie este confirmată de învăţăturile Noului Testament: „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut”15. Despre Tatăl, Isus spune: „Voi nici nu i-aţi auzit vocea vreodată, nici nu i-aţi văzut forma”16; şi le-a spus ucenicilor Săi, „Cine m-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl”17. O comparaţie a acestor pasaje ne-ar putea satisface, faptul că toate aceste manifestări ale divinităţii în simţuri umane, ori în mod vizibil ori audibil, care au fost de fapt făcute în persoana Fiului, sau Cuvântul lui Dumnezeu. Spiritualitatea lui Dumnezeu contrazice noţiunea panteistă care susţine că universul este Dumnezeu. Universul nu este spirit. În materialul său fabricat, se arată inteligenţa, însă aceasta nu aparţine materialului fabricat în sine, căci materia nu se poate gândi sau să ştie ceva. A ne prezenta devoţiunea noastră religioasă universului este o idolatrie cu nu mai puţin dezintegrabilă decât cea a celei mai idiote naţiuni păgâne. Ei se închină la paie şi la pietre; însă această filozofie acoperă fiecare bulgăre al pământului cu divinitate şi o justifică pentru închinarea noastră. Păgânii acordă onoruri divine la puţini oameni, care, pentru meritul extraordinar ei se înrolează printre zei; dar această noţiune direcţionează închinarea noastră către fiecare om, şi către fiecare fiară a câmpului. Aceasta este o noţiune perfect adaptată pentru a zdrobi orice cursurile inimii devotate, pe măsură ce aceste se îndreaptă spre acela, invizibil, inteligenţa spirituală, căruia numai Lui i se datorează închinarea divină. Noţiunea că Dumnezeu este Sufletul universului, nu se poate să fie răspunzătoare în mod precis de aceeaşi obiecţie. Ce înseamnă aceasta? Singurul sens posibil în care putem înţelege că Dumnezeu este Sufletul universului este că El susţine o relaţie cu universul care este analoagă cu cea pe care o susţine sufletul uman în relaţie cu trupul cu care este conectat. Cât de extensivă este această analogie? Sufletul nu a creat materia din care este făcut trupul, acesta nu a format părţile minunate ale măreţei maşinării, său să inventeze mişcările ei miraculoase, pe care le studiază cu admiraţie şi pe care le pricepe doar într-o mică parte. Sufletul exercită doar un control foarte limitat asupra trupului. Muşchii mişcării voluntare se află sub comanda sa, şi mişcă tot ceea ce voieşte; şi, de fapt, putem descoperi o vagă analogie faţă de operarea Aceluia, care lucrează toate lucrurile după sfatul voii Sale, şi în care fiecare creatură trăieşte, se mişcă şi îşi are fiinţa. O analogie aşa de slabă ca aceasta nu este suficientă pentru a justifica limbajul metaforic în care este afirmată propoziţia. Totuşi, în timp ce o respingem, am putea deriva din ea o sugestie profitabilă. În cadrul amestecului nostru cu miriadele minţii, percepem şi recunoaştem, în cadrul mişcărilor fiecărui mădular uman, în schimbările fiecărei faţade umane, şi în cadrul cuvintelor care ies de pe fiecare limbă umană, puterea şi inteligenţa unui suflet uman care funcţionează. La fel de evident şi nemărginit de extensiv este controlul pe care îl exercită Dumnezeu, în fiecare moment, peste fiecare parte a universului. Cu o perspectivă corespunzătoare a spiritualităţii lui Dumnezeu, şi a controlului Său operativ asupra lumii şi a toate din ea, mintea noastră ar avea o întrepătrundere cu mintea Sa, la fel de direct şi de neîndoielnic ca cea pe care o avea cu minţile altor tovarăşi de-ai noştri, însă una mai constantă şi mai elevată şi încântătoare. SECŢIUNEA III – IMENSITATEA, OMNIPREZENŢA DUMNEZEU ESTE PRETUTINDENI18 Fiecare lucru material din univers se află undeva. Soarele are locul său, pământul de asemenea, şi fiecare bob de nisip, fiecare picătură de apă. Picăturile de apă îşi pot schimba locul lor în mod perpetuu, însă fiecare picătură are pentru fiecare moment propriul ei loc, în afara tuturor celorlalte lucruri materiale din univers. În concepţiile noastre despre mintea umană noi îi desemnăm şi acesteia un loc, deşi într-o manieră diferită. Nu îi atribuim acesteia lungime, adâncime, grosime, la fel ca unui bloc de marmură, care poate fi măsurat prin unităţile de măsură; noi însă o concepem că ea face parte din trupul uman, cu care este conectat, şi este absent faţă de altul cu care nu este conectat. Fiecare minte este operată de impresiile făcute asupra organelor de simţ care aparţin propriului ei trup; aceasta operează prin voliţiunile sale asupra muşchilor de mişcare, care aparţin trupului. În această părere, percepem din fiecare minte că este prezentă în trupul ei propriu şi nu în altă parte; de asemenea, concepem faptul schimbării locului minţii, în timp ce conexiunea sa cu trupul continuă, doar prin schimbarea locului trupului. Atunci când ne imaginăm fiinţele spirituale infinite ca fiind îngeri, le alocăm fiecăreia unui anume loc; datorită acestei operaţii, deşi nu este limitată ca cea a minţii umane faţă de un anumit trup material, este cu toate acestea limitată. O astfel de concepţie este în acord cu învăţătura Scripturii, în care îngerii sunt prezentaţi ca mişcându-se dintr-un loc în altul, pentru a executa voia Suveranului lor. Aşa a venit îngerul la Daniel19, şi la Petru20, şi tot aşa este reprezentat unul care zboară prin mijlocul cerului21. Nu trebuie să concepem omniprezenţa lui Dumnezeu ca fiind materială. Noi spunem că atmosfera este prezentă în fiecare parte a suprafeţei pământului, însă aceasta nu este exact de adevărat. Nu este întregul, ci o mică parte a atmosferei, cea care este prezentă în fiecare loc; Dumnezeu este indivizibil. Noi nu putem spune că o parte a esenţei Sale este aici şi o alta dincolo. Dacă acesta ar fi fost modul omniprezenţei lui Dumnezeu în spaţiul universal, El ar fi fost împărţit în mod infinit şi doar o mică parte infinită din El ar fi prezentă în fiecare loc. Nu ar fi fost întreaga divinitate cea care ia la cunoştinţă acţiunile noastre şi ascultă la petiţiile noastre. Această noţiune este nefavorabilă evlaviei, şi este opusă adevăratului sens al Scripturii: „Ochii Domnului sunt peste tot, privind răul şi binele”22. „Ochii Domnului sunt peste cei neprihăniţi, şi urechile Sale sunt deschise la rugăciunile lor.”23 Există pasaje în Scriptură care vorbesc de Dumnezeu că s-a dus dintr-un loc în altul, despre apropierea şi depărtarea Sa, despre locuirea Lui în ceruri şi despre venirea Sa aproape de poporul Său, locuind în mijlocul lor. Acestea sunt în mod clar acomodări de limbaj; la fel cum ochii sau mâinile îi sunt atribuite Lui. Acestea se referă la manifestările prezenţei Sale în variatele Lui lucrări şi dispensaţii, în cadrul cărora astfel de schimbări au loc, aşa cum sunt exprimate acestea în mod corespunzător şi impresionant de acest limbaj. Atunci când negăm o omniprezenţă materială a lui Dumnezeu, de parcă esenţa Sa ar fi divizată şi difuză, şi atunci când susţinem că întreaga divinitate este prezentă pretutindeni prin energia şi acţiunea Sa, nu trebuie să se înţeleagă faptul că noi negăm omniprezenţa esenţială a lui Dumnezeu. În oricare manieră ar fi prezentă undeva esenţa Sa, aceasta este prezentă pretutindeni. Care ar fi modul acestei prezenţe noi nu ştim. Noi nu cunoaştem esenţa minţii umane şi nici de modul prezenţei sale în trup; cu atât mai puţin am putea noi înţelege esenţa Dumnezeului infinit, sau modul omniprezenţei Sale. Faţă de această proprietate incomprehensibilă a naturii Sale, prin care El este capabil de a fi prezent în întregime în acelaşi moment cu fiecare dintre creaturile sale, fără o divizare a esenţei Sale şi fără a se muta din loc în loc, s-a acordat numele de imensitate. Esenţa lui Dumnezeu este imensă sau nemăsurată, pentru că este nemăsurabilă. Aceasta este nemăsurabilă deoarece este spirituală şi, prin urmare, nu are astfel de dimensiuni ca cele ce pot fi măsurate prin unităţi de măsură; şi pentru că, în oricare sens s-ar atribui acesteia anumite dimensiuni, aceste dimensiuni sunt nemărginite. Timpul are o dimensiune care nu se poate măsura cu metrul: şi putem spune despre timp că ar fi omniprezent. Acelaşi moment există în Europa şi America, pe Saturn şi în centrul pământului. Omniprezenţa timpului nu explică omniprezenţa lui Dumnezeu, însă ne poate ajuta să admitem posibilitatea omniprezenţei fără divizarea esenţei, sau mutarea din loc în loc. Însă omniprezenţa timpului nu este imensitate, căci timpul are măsura lui, şi un moment nu este eternitate. Acesta nu este derogatoriu faţă de demnitatea şi slava lui Dumnezeu, a faptului că El este prezent pretutindeni. Există locuri murdare în care fiinţele umane ar prefera să nu se afle acolo, însă acesta nu afectează Divinitatea aşa cum îi afectează pe oameni. Razele de soare cad asupra lor fără a fi poluate, şi sfântul Dumnezeu nu poate fi contaminat de ele. Există scene de răutate de la care un om bun s-ar întoarce cu oroare, şi, în limbajul figurativ al Scripturii, Dumnezeu „are ochii mai curaţi încât nu pot să privească răul”24; totuşi, în alte locuri din Scriptură, limbajul care nu este mai puţin figurativ ne învaţă faptul că Dumnezeu îi priveşte atât pe cei răi cât şi pe cei buni25. El mărturiseşte în timp ce şi detestă. Un om care crede cu sinceritate omniprezenţa lui Dumnezeu nu poate fi indiferent faţă de religie. A realiza faptul că Guvernatorul moral al universului este întotdeauna aproape, în toată sfinţenia şi puterea Sa, la fel de prezent cât nu ar mai fi în vreo altă parte, trebuie să trezească atenţia. Atunci când un simţ al vinei oprimă, prezenţa unei astfel de companii devine intolerabilă. Omul vinovat se zbate să fugă de prezenţa lui Dumnezeu, aşa cum a făcut Iona; dar doctrina omniprezenţei lui Dumnezeu îl învaţă că încercare sa este fără de folos. Puterea cu care conştiinţa îl torturează pe omul vinovat, oriunde s-ar duce acesta, este teribilă; însă prezenţa lui Dumnezeu împotriva acelora care au păcătuit, şi peste care se îndreaptă mânia Sa, este totuşi mai tolerabilă. Pentru sufletul care este reconciliat cu Dumnezeu, doctrina este plină de consolidare. În fiecare loc, în fiecare condiţie, a avea cu noi un prieten atotputernic, un tată bun, este o sursă de confort şi de bucurie de nedescris. Nu trebuie să ne temem, deşi am trece prin foc sau ape, dacă Dumnezeu este cu noi. Chiar şi în vale umbrei morţii, nu ar trebui să ne temem de rău. În fiecare circumstanţă şi încercare, contribuie la sfinţenie a ştii că Dumnezeu este prezent. SECŢIUNEA IV – ETERNITATEA ŞI IMUABILITATEA DUMNEZEU ESTE VESNIC26 În cunoaşterea noastră despre obiectele care ne înconjoară, noi le includem nu numai starea lor prezentă, ci şi existenţa lor continuată şi schimbările prin care trec acestea. Unele lucruri trec prin faţa ochilor noştri, cum sunt viziunile de moment; altele, ca stâncile, soarele, stelele, durează mai multe generaţii de oameni. Câteva creaturi vii rămân în viaţă atâta cât trăieşte şi omul, însă scurtimea vieţii lui este un subiect de remarcă zilnică şi de reprezentări scripturale impresionante27. Durata divinităţii este arătată în contrast astfel: „Doamne, spune-mi care este sfârşitul vieţii mele, care este măsura zilelor mele, ca să ştiu cât de trecător sunt. Iată că zilele mele sunt cât un lat de mână, şi viaţa mea este ca o nimica ÎNAINTEA TA.”28 O mie de ani includ multe din generaţiile normale de oameni; totuşi, în comparaţie cu durata lui Dumnezeu, despre ei se spune că sunt „ca ziua de ieri care a trecut, şi ca straja de noapte”29. Ziua de mâine, în timp ce reprezintă viitorul, poate apărea înaintea noastră ca o durată de lungime considerabilă; dar ziua de ieri, atunci când a trecut, cât de scurtă este! O oră din zi, umplută cu o mare varietate de incidente, care poate ar necesita multe ore pentru a putea fi descrisă, este măsurată în viziunea noastră; însă cât de scurt, cât de contractat este un ceas din noapte, în care noi dormim şi ne trezim şi nu ştim că timpul a trecut! Aşa este pentru Dumnezeu şi lunga perioadă de o mie de ani. Pentru a identifica concepţia noastră despre eternitatea lui Dumnezeu, aceasta este contrastată cu durata acelor lucruri naturale care par a poseda cea mai mare stabilitate: „La început, Tu, Doamne, ai întemeiat pământul; şi cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale. Ele vor pieri, dar Tu rămâi; toate se vor învechi ca o haină; le vei face sul ca pe o manta, şi vor fi schimbate; dar Tu eşti acelaş; şi anii Tăi nu se vor sfârşi.”30 Dar atunci când ne-am lărgit concepţiile noastre la maxim, ele tot vor eşua să priceapă vastul subiect. Noi ne întindem gândurile înainte şi înapoi, însă nu apare nici un început sau un sfârşit al existenţei lui Dumnezeu. Pentru a ne uşura imaginaţia noastră întinsă, şi a opri efortul fără de folos de a înţelege ceea ce este incomprehensibil, noi aducem în discuţie ideea negativă – nu-i început, nu-i nici sfârşit. Durata fără început şi fără de sfârşit devine expresia eternităţii lui Dumnezeu. Că fiecare lucru, în afară de Dumnezeu, are un început, este o doctrină a revelaţiei: „La început, Dumnezeu a creat cerurile şi pamantul”31. Filozofia nu o poate contrazice această doctrină şi poate că nici să o demonstreze în întregime. Există însă manifestări de design, chiar şi în cadrul materiei neorganizate, în tipurile şi cantităţile care există, spre a căror folosinţă sunt acestea adaptate. Dacă materia este veşnică, sau un produs al şansei, de ce nu este aceasta produsul unui singur fel; şi de ce sunt tipurile de aceasta şi cantităţile proporţionale ale fiecăreia aşa de aparent un rezultat al designului? Revelaţia răspunde la aceasta prin declaraţia: „În înţelepciune Le-ai făcut pe toate”32. În contemplarea lui Dumnezeu în calitate de Cauză Primară, noi considerăm existenţa Sa ca fiind necauzată. La fel cum privim înapoi prin trecutul duratei, până ce vom descoperi o existenţă care este fără de început, în acelaşi fel privim înapoi prin lungul lanţ al cauzei şi efectului până ce vom găsi vreo existenţă care este fără cauză. Cu toate acestea, uneori acest concept este îmbrăcat în limbaj care nu are nici o însemnătate negativă. Nefiind satisfăcuţi cu simpla idee negativă, fără cauză, oamenii învăţaţi se străduiesc să atribuie o cauză existenţei lui Dumnezeu şi să o reprezinte ca fiind în sine o cauză, sau că include în sine cauza sa. Ei exprimă acest lucru prin a spune că Dumnezeu este auto-existent. Acest mod de exprimare acomodează tendinţa noastră spre filozofare; dare se poate să nu transmită nici o altă idee inteligibilă decât aceea că existenţa lui Dumnezeu este fără nici o cauză. O altă expresie filozofică, Dumnezeu există în mod necesar, pare a deţine un înţeles profund; dar atunci când ne străduim să-i explorăm adâncimile sale, se prea poate să descoperim în ea nici o idee inteligibilă decât aceea că Dumnezeu există şi că a existat din totdeauna. Existenţa Sa a lăsat ca întotdeauna non-existenţa Sa să fie imposibilă, deoarece este imposibil ca ceva să existe şi să nu fie, în acelaşi timp. Dacă filozofia merge dincolo de existenţa lui Dumnezeu, în căutarea unei cauze pe care ar necesita-o fiinţa Sa, aceasta se rătăceşte de la propria sa provincie. I-am putea permite acesteia să traseze relaţia dintre cauză şi efect atâta timp cât această relaţie este de găsit, însă atunci când aceasta a ajuns la existenţa necauzată a Celui veşnic, ar trebui să-i spunem, până aici şi nimic mai mult. Eternitatea lui Dumnezeu a fost definită, existenţă fără de început, fără de sfârşit şi fără succesiune. Timpul este cu noi trecut, prezent şi viitor, însă existenţa lui Dumnezeu se crede a fi un acum perpetuu. Subiectul este dincolo de priceperea noastră, însă este cel mai raţional să concludem faptul că modul de existenţă a lui Dumnezeu diferă de cel al nostru, în ceea ce priveşte timpul, precum şi spaţiu; în plus, în timp ce El există în mod egal în fiecare punct din spaţiu, fără divizarea imensităţii Sale, în acelaşi fel egal există în fiecare moment din timp, fără o divizare a eternităţii Sale. Aceasta poate fi posibil relatată cu expresia Scripturii „locuieşte eternitatea”33. Noi trăim în timp, o aşezare cu apartamentele sale variate, şi trecem de la unul la altul în ordine, însă aşezarea lui Dumnezeu este o eternitate nedivizată. Durata vieţii noastre are părţile ei, pruncia, copilăria, vârsta de maturitate şi bătrâneţea, însă viaţa lui Dumnezeu este atât de indivizibilă ca şi esenţa Sa. DUMNEZEU ESTE NESCHIMBABIL34 Doctrina eternităţii lui Dumnezeu şi aceea a imuabilităţii Sale, sunt aproape una de alta; şi dacă eternitatea Sa exclude succesiunea, aceasta ar trebui să excludă posibilitatea schimbării. Imuabilitatea se aplică nu numai la esenţa Sa, ci şi la atributele Sale. Spiritualitatea sa este întotdeauna aceeaşi, omniprezenţa Sa aceeaşi, şi la fel este şi cu celelalte. Scopul Său, de asemenea, este neschimbabil; acesta este numit „scopul Său vesnic”35. El spune: „Hotărârile Mele vor rămâne în picioare”36. Despre El se spune în Scriptură că i-a părut rău, însă în acelaşi capitol37 în care se spune că lui Dumnezeu i-a părut rău de două ori, se mai afirmă că „El nu este un om ca să se căiască şi să-i pară rău”. Nu putem presupune că scriitorul sacru a intenţionat să se contrazică pe sine palpabil în limita a câtorva versete. În acomodarea cu felurile noastre de vorbire, despre Dumnezeu se spune că se căieşte atunci când El efectuează o astfel de schimbare în lucrarea Sa aşa cum ar trebui de fapt, ca în acţiunile umane, să purceadă în urma pocăinţei. Pocăinţa, în oameni, implică întristarea minţii şi schimbarea faptelor. Cea dintâi este inconsistentă cu perfecţiunea lui Dumnezeu, însă ultima nu este. A distruge lumea prin potop nu a mai implicat deloc o schimbare în Dumnezeu decât aceea de a o crea mai întâi. Fiecare set a rezultat într-o mare schimbare, însă în ambele cazuri Dumnezeu a rămas neschimbabil. Nici un alt limbaj nu ar putea reprezenta aşa de impresionant oroarea lui Dumnezeu faţă de răutatea omului pentru a putea fi cauza potopului, ca cea folosită de istoricul sacru: „Domnului I-a părut rău că a făcut pe om pe pământ şi s-a mâhnit în inima Lui”38. Atunci când contemplăm la scurtimea vieţii umane şi la schimbarea continuă a tot ceea tot ceea ce avem de a face pe pământ, precum şi a altora, în timp ce trecem de la leagăn la mormânt, am putea foarte bine exclama, în timp ce vom privi la Dumnezeul cel veşnic şi neschimbător, „Doamne, ce este omul ca să te gândeşti la el”. Un sens al nimicniciei noastre comparative este în mod eminent favorabilă omenirii. Este nevoie de o perspectivă a eternităţii şi a imuabilităţii lui Dumnezeu datorită exerciţiului de încredere în El. Este o nebunie să te încrezi în bogăţii nesigure şi în lucrurile care pier în urma folosirii lor; dar noi ne punem cu înţelepciune încrederea în Dumnezeul cel viu. Oamenii cu care conversăm sunt trecători; condiţia vieţii este într-o schimbare perpetuă; noi suntem în toate relaţiile noastre faţă de lucrurile pământeşti ca şi cum ne-am afla pe suprafaţa unui ocean neliniştit; însă Dumnezeu este ca o stancă în mijlocul apelor care fluctuează; şi, în timp ce ne încredem fără şovăire în El, picioarele noastre stau ferme, şi nu putem privi fără descurajare la scena tulburătoare din jurul nostru. Oamenii în vârstă primesc reverenţa noastră, iar sfaturile lungii lor experienţe sunt foarte preţuite. Cine nu va venera pe Bătrânul de Zile, Dumnezeul veşnic, şi cine va respinge sfatul Lui „a cărui origine este din timpuri străvechi, din zilele veşniciei”?39 Imuabilitatea lui Dumnezeu a fost făcută drept pretext pentru a restrânge rugăciunea înaintea Lui, însă aceasta este greşit. Chiar şi dacă dăruirea sau reţinerea binecuvântărilor dorite ar fi fost neafectate de rugăciune, mai rămân destule motive pentru perseverenţă în oferirea petiţiei. Sentimentul devoţional este acceptat de Dumnezeu şi profitabil sufletului. Dacă rugăciunea nu l-ar aduce pe Dumnezeu sufletului, acesta va aduce, cel puţin, sufletul la Dumnezeu. Un om dintr-o corabie, aflat pe o apă periculoasă, poate fi salvat prin intermediul unei frânghii aruncate spre el de la ţărm. Atunci când el o trage, deşi stanca de care este ancorată celălalt capăt al frânghiei nu vine înspre barcă, corabia vine înspre stancă. La fel şi rugăciunile aduc sufletul către Dumnezeu. Dar nu este adevărat faptul că dăruirea sau reţinerea binecuvântării dorite să nu fie afectată de petiţia prezentată. Deşi Dumnezeu este neschimbabil, operaţia Sa se schimbă în efectul ei asupra creaturilor Sale, conform caracterului şi a circumstanţelor lor schimbătoare. Acelaşi soare întăreşte lutul şi topeşte ceara. Adam se afla în favoarea lui Dumnezeu înainte ca el să fi păcătuit, însă mai apoi era sub neplăcerea Sa. Atunci când un om se converteşte, el este scos de sub mânia lui Dumnezeu şi dus în starea de favoare cu El, şi acum toate lucrurile lucrează împreună spre binele lui. În toate aceste lucruri Dumnezeu nu se schimbă. În trecut, Dumnezeu a acordat binecuvântări ca răspuns la rugăciune, şi imuabilitatea Sa încurajează speranţa că El va face la fel şi în vremea viitoare. Întregul Său plan a fost astfel conceput, în infinita Sa înţelepciune, încât multe din binecuvântările Sale sunt acordate doar ca răspuns la rugăciune. Legătura dintre rugăciune şi acordarea binecuvântării este aşa de fixată de programarea divină ca ceea dintre cauza şi efectul din cadrul lucrurilor naturale. Imuabilitatea lui Dumnezeu, prin urmare, în loc să fie un motiv pentru restrângerea rugăciunii, lasă rugăciunea într-o stare indispensabilă; pentru ca slabele noastre petiţii să aibă efectul lor înaintea lui Dumnezeu, conform scopului Său imuabil; şi a nega posibilitatea acestui lucru ar fi ca şi când am nega eficacitatea mijlocirii lui Hristos. SECŢIUNEA V – OMNISCIENŢA DUMNEZEU CUNOAŞTE TOATE LUCRURILE40 În stupiditatea lor, oamenii s-au închinat la zei făcuţi din lemn şi piatră, care deşi aveau ochi nu văd, urechi, dar nu aud; însă divinitatea pe care o face cunoscută Biblia este un Dumnezeu al cunoştinţei41. Chiar şi religia naturală învaţă că făcătorul şi guvernatorul lumii trebuie să deţină inteligenţă; iar degradanta idolatrie care venera păsările, fiarele cu patru picioare, şi târâtoarele, era contrar raţiunii, precum şi revelaţiei. MODUL de cunoaştere a lui Dumnezeu nu poate fi înţeles. Scriptura şi raţiunea unesc în învăţătură faptul că gândurile Sale nu sunt ca gândurile noastre. Noi ne derivăm cea mai bună concepţie a cunoaşterii Sale din propriile noastre operaţiuni mintale; însă trebuie să fim atenţi a nu crede despre El ca fiind unul dintre noi. Aşa cum El diferă de toate creaturile, în modul de prezenţă şi de durată, la fel El diferă în modul de cunoaştere de toate celelalte fiinţe inteligente. Dumnezeu nu capătă cunoaştere după modul nostru. Noi primim o cunoaştere despre obiectele externe prin intermediul simţurilor noastre trupeşti; însă Dumnezeu nu are trup şi nici organe de simţ ca ale noastre. Noi învăţăm cele mai puţin evidente relaţii dintre lucruri prin procesele raţiunii, care uneori sunt incomode şi laborioase, însă Dumnezeu nu se trudeşte să capete cunoştinţă, şi nu suferă de nici o întârziere în obţinerea ei. Toate lucrurile sunt goale şi descoperite înaintea ochilor Lui42. Noi învăţăm mult prin mărturia altora, însă Dumnezeu nu depinde pentru cunoaştere de informaţia primită de la oricare din creaturile Sale. Noi obţinem cunoaştere a propriilor noastre operaţiuni mintale prin intermediul conştiinţei; şi, din moment ce acest nu necesită vreun proces de raţiune, şi nici de simţurile noastre trupeşti, sau de mărturia altora, aceasta ne poate da cea mai posibilă concepţie despre modul de cunoaştere al lui Dumnezeu. Toate lucrurile pe care El le cunoaşte sunt înaintea minţii Sale atât de imediate şi de complete cum sunt operaţiile minţilor noaste înaintea conştiinţei noastre; însă cele mai bune concepţii ale noastre sunt lipsite în mod infinit de subiectul incomprehensibil. Aşa cum sunt cerurile departe de pământ, atât de înalte sunt gândurile Lui de gândurile noastre43. Dumnezeu nu îşi ţine cunoaşterea Sa în posesiune, după modul nostru. Cea mai mare magazie a cunoştinţei noastre este memoria, o facultate minunată cu care este înzestrată mintea umană. Fără de ea, toată cunoaşterea s-ar scurge din mine, aşa cum imaginea se duce dintr-o oglindă, atunci când cel ce a privit-o s-a depărtat de ea. Însă dacă durata lui Dumnezeu este fără succesiune, nu există, în Sine, nici un trecut de care să-şi amintească, şi prin urmare, memoria pentru El este ceva total diferit de ceea ce este ea pentru noi. Întregul Său mod de viaţă diferă aşa de mult de al nostru încât nu I-am putea atribui facultăţi umane fără a-I degrada divinitatea. În cadrul studiului nostru despre atributele lui Dumnezeu, este important să ne reamintim, la fiecare pas al progresului nostru, că toate acestea sunt incomprehensibile pentru noi. Ar trebui să facem aceasta, nu doar de dragul omenirii, ci şi pentru a ne păzi de inferenţele eronate, care sunt pasibile să fie deduse din concepţiile noastre imperfecte despre natura divină. Este instructiv să notăm cât de departe elementele acestor concepţii sunt derivate din ceea ce ştim din propriile noastre minţi. Nici o combinaţie de astfel de elemente nu ne-ar putea oferi concepţii adecvate despre eterna şi infinita Minte. Chiar şi Sfintele Scripturi, care ni-L descoperă pe Dumnezeu, nu ne oferă concepţiile elementare necesare pentru o perfectă cunoaştere a lui Dumnezeu. Ele vorbesc fiinţelor umane în limbaj uman, iar cunoaşterea ce o împart este suficientă pentru necesităţile noastre prezente, şi capabile să ne înţelepţească înspre mântuire; însă ar trebui să ne reamintim că limbajul uman nu ne poate exprima ceea ce nu poate concepe mintea umană, şi, prin urmare, nu poate transmite o cunoaştere deplină a divinităţii. O mare partea a cunoaşterii umane constă din simple negaţii. Exemplificări frecvente ale acesteia au loc în cadrul studiului nostru al atributelor divine. Noi nu putem ştii în mod pozitiv ceea ce este spiritualitatea lui Dumnezeu, însă ştim că aceasta nu este materie. Nu putem înţelege eternitatea lui Dumnezeu, însă în truda noastră de a o pricepe, noi ne întindem concepţia noastră pozitivă de durată la cea mai posibilă extindere, şi la această distanţă căutăm ajutor în ideile negative – fără de început, fără de sfârşit, fără succesiune. Aceste negaţii marchează imperfecţiunea cunoaşterii noastre. Cunoştinţa lui Dumnezeu este directă şi pozitivă şi El nu caută ajutor în negaţiile pe care noi le găsim a fi aşa de convenabile. Dumnezeu nu-şi foloseşte cunoştinţa Sa după modul nostru. Pentru o corespunzătoare direcţionare a acţiunilor, cunoaşterea este necesară, ambele lucruri existând de fapt din lucruri din a căror existenţă este doar posibilă. Minţile noastre posedă ambele din aceste feluri de cunoaştere la un extindere limitată şi le folosim într-o manieră imperfectă. În cadrul studiului istoriei şi al geografiei noi căpătăm cunoaştere despre lucrurile care sunt, sau care au fost, în existenţa actuală. Aritmetica tratează numărul şi geometria magnitudinea, însă aceste două ştiinţe nu învaţă existenţa actuală a oricărui lucru. Prin a raţionamentul de la relaţiile abstracte şi proprietăţile lucrurilor, minţile noastre sunt capabile de a determina ceea ce ar exista sau ar trebui să existe în cazurile presupuse; şi prin acest proces, cunoştinţa noastră se extinde în departamentul lucrurilor posibile. Această cunoaştere este necesară pentru a alege şi, prin urmare, pentru acţiunea voluntară. Dacă ar fi posibil doar un singur lucru, atunci nu ar mai fi loc pentru a alege; iar noi trebuie să ştim lucrurile posibile înainte ca să le putem alege. Dumnezeu are o cunoaştere perfectă cu privire la lucrurile posibile, şi acestea depind de puterea Sa. El are, de asemenea, o perfectă cunoştinţă despre lucrurile actuale şi acestea depind de voia Sa. El a ştiut câte lumi avea să creeze şi câte feluri de plante şi animale, însă din toate acestea el a ales care dintre lumi, plante şi animale să existe. Conform modului nostru de concepţie, cunoştinţa lucrurilor posibile precede voia sau scopul lui Dumnezeu, iar cunoaşterea lucrurilor actuale o urmează pe aceasta. Noi însă nu îndrăznim să afirmăm că ar exista vreo succesiune de gândire în cadrul minţii divine. Despre felul cum Dumnezeu îşi foloseşte cunoaşterea, în sfat sau în acţiune, noi nu putem să înţelegem. MĂSURA cunoştinţei lui Dumnezeu este nelimitată. El ştie toate lucrurile, toate lucrurile posibile şi toate lucrurile actuale. El se cunoaşte pe Sine în mod perfect, deşi este necunoscut de orice altă fiinţă. Atributele pe care ne străduim să le pricepem în zadar, El le înţelege în întregime. Căile Sale, pentru noi de necăutat, sunt toate cunoscute Lui de la începutul lucrărilor Lui. Toate creaturile sunt cunoscute Lui şi tot ceea ce aparţine de ele: îngerii cerului, oamenii care locuiesc pe pământ, şi orice lucru viu, chiar şi vrabia, sau tinerii corbi, El îi cunoaşte şi are grijă de ei cu atenţie. El înţelege gândurile minţii şi cercetează în întregime secretele fiecărei inimi. Toate evenimentele, trecut, prezent şi viitor sunt cunoscute lui Dumnezeu. Despre lucrurile trecute se spune că El îşi aminteşte de ele; tot El revendică faptul preştiinţei evenimentelor viitoare, provocându-i pe falşii dumnezei de a se compara cu El în această privinţă44. Preştiinţa Sa despre evenimentele viitoare este dovedită de numeroasele preziceri conţinute în Biblie, care au purces de la El. Aceasta a fost dată israeliţilor45, ca regulă de distingere a unui adevărat profet al Domnului prin faptul că prezicerile Lui aveau să se împlinească; însă lor nu putea să li se acorde o preştiinţă din Dumnezeu, dacă Însuşi Dumnezeu nu o poseda. Modul preştiinţei lui Dumnezeu noi nu îl putem înţelege. El vede lucrurile prezente nu aşa cum le vede omul, şi îşi aminteşte de trecut nu în maniera memoriei umane. Nu este, prin urmare, o surprindere faptul că noi nu putem pricepe modul Lui de cunoaştere, în special cel al preştiinţei Sale, în care noi, cel puţin, ne asemănăm cu El. noi avem ceva cunoştinţă despre prezent şi trecut, însă despre viitor nu avem nici o cunoştinţă absolută. Noi ştim cauzele existenţei prezente, din care noi deducem faptul că evenimente viitoare vor avea loc, însă o preştiinţă absolută a acestor evenimente viitoare noi nu o deţinem. Vreo cauză, de care poate că nu suntem conştienţi acum, s-ar putea să intervină şi să ne dezamăgească aşteptarea noastră. Fenomenul naturii, pe care noi îl aşteptăm cu cea mai mare încredere, cum este răsăritul soarelui, apariţia eclipsei, sunt cunoscute dinainte doar cu condiţia ca legile prezente ale naturii să continue să opereze, fără schimbare sau suspendare. Însă Autorul Naturii se poate interpune şi poate schimba ordinea prezentă a lucrurilor. Pe presupunerea că Dumnezeu are o cunoaştere perfectă a tuturor cauzelor ce operează acum, faptul că există legi fixate care determină succesiunea evenimentelor şi că Dumnezeu înţelege în mod perfect aceste legi, noi am putea pricepe faptul că Dumnezeu poate prezice în mod infailibil lucrurile ce o să vină. Nici o altă fiinţă decât Sine nu poate interveni în ordinea lucrurilor pe care El a stabilit-o. Acest mod de preştiinţă îl putem concepe, într-o anumită măsură, însă presupunerea pe care aceasta o implică, că toate lucrurile au loc conform unei ordini stabilite de secvenţă, mulţi nu sunt gata să îl admită. Ei susţin că evenimentele dependente de actul de voinţă al agenţilor liberi nu au loc şi, prin urmare, nu pot fi cunoscute mai dinainte după această manieră.
Note de subsol:
partea 1
de Marian Ghita
Vremea actuală este marcată de o confruntare spirituală acerbă între biserica lui Cristos și lumea fără de Cristos. De fapt, în întreaga istorie a bisericii a existat o asemenea confruntare. Astăzi însă această confruntare apare a se manifesta mult mai subtil, în forme mult mai diversificate și intensitatea ei pare a fi mult mai dură. Apostolul Pavel ne vorbește despre o luptă spirituală pe care trebuie să o ducem în lume (Efes. 6:10-20). De aceea noi, ca și credincioși, trebuie să fim bine pregătiți pentru această luptă. Astfel dar, vom căuta să privim la câteva provocări din partea lumii, care încearcă să distrugă biserica lui Cristos. Vom căuta să vedem cum putem fi noi „mai mult decât biruitori” (Rom. 8:37) în această luptă spirituală.
Deosebirea duhurilor
O provocare foarte serioasă pentru biserica lui Cristos este apariția profeților și învățătorilor mincinoși. Domnul Isus Însuși ne spune: „Băgați de seamă să nu vă înșele cineva. Fiindcă vor veni mulți în Numele Meu și vor zice: „Eu sunt Cristosul!” Și vor înșela pe mulți” (Matei 24:4-5); „...Se vor scula cristoși mincinoși și prooroci mincinoși, vor face semne mari și minuni, până acolo încât să înșele, dacă va fi cu putință, chiar și pe cei aleși” (Mat. 24:24). Apostolul Petru ne avertizează și el despre apariția lor în 2 Petru 2 (vezi v. 1).
În războiul dintre Adevărul lui Dumnezeu și minciunile lui Satan, care se strecoară cu mare abilitate în Biserică, noi avem mulți dușmani care încearcă să promoveze învățăturile lor care par a fi „drepte (ortodoxe)”, dar ele sunt înșelătoare, degradante și condamnabile (2 Petru 2:1). Iată de ce Duhul Sfânt al lui Dumnezeu ne echipează cu darul „deosebirii duhurilor” (1 Cor. 12:10), un dar de maximă importanță în lupta spirituală împotriva minciunilor lui Satan, promovate prin acești trimiși mincinoși ai lui. Credincioșii trebuie avertizați în vederea acestor false învățături.
Există o diferență între apostazie și erezie. Apostazia este văzută cel mai clar în „cultele eretice”. Ea este o abatere de la adevărul creștin în general. Cei din aceste culte pretind a fi creștini, dar ei, de fapt, neagă adevăratul creștinism biblic. Această negare a adevărului biblic ar putea consta în negarea întregului adevăr creștin sau doar a unui singur adevăr, cum ar fi divinitatea lui Cristos sau îndreptățirea prin credință. Această negare a adevărului conduce în final la distrugerea întregului adevăr biblic. Prin urmare, un apostat nu este creștin. Arius a fost un apostat. El a fost un preot din secolul 4, în Alexandria, care a învățat că Isus a fost doar o ființă creată, și, prin urmare, nu a fost egal cu Dumnezeu. Sistemul promovat de Arius a fost numit „arianism”, și unele culte creștine au adoptat această învățătură și această învățătură a existat în diferite forme de atunci și până astăzi.
Cuvântul „erezie” provine de la cuvântul grecesc, hairesis. În limba greacă clasică, acest cuvânt înseamnă, „a alege ceva, a dori ceva în vederea unui scop”. Mai târziu semnificația termenului a fost „învățătura sau școala unui anumit filosof cu care o persoană se identifică prin alegerea sa”. Septuaginta, în Levitic 22:18, 21 traduce cuvântul ebraic prin „ dar de bunăvoie”. Deci, erezia este o alegere, o decizie deliberată de a „se folosi” de o învățătură pariculară care nu este corectă.
Noi trebuie deci să-i cunoaștem pe inamicii noștri. Noi nu trebuie să pierdem timpul cu apostații din afara Bisericii (vezi 1 Cor. 5:9-13); noi trebuie să ne ocupăm de ereticii care se infiltrează în Biserică cu învățăturile lor false (vezi 2 Petru 2:1).
Acești învățători falși promovează în secret învățăturile lor și acestea sunt degradante în sensul că neagă pe Domnul și lucrarea Lui și astfel ei Îl hulesc pe Domnul. Această luptă împotriva adevărului divin ar putea lua forma unui atac împotriva veridicității Cuvântului lui Dumnezeu. Învățătura falsă este distructivă sau condamnabilă. Ea distruge nu numai doctrina dreaptă și viața ucenicilor acestor înșelători, dar îi distruge, de asemenea, pe propagatorii înșiși.
Pe de altă parte, erezia poate fi promovată și de un creștin adevărat atunci când, în timp ce noi ținem la doctrinele fundamentale ale Scripturii, cineva se abate de la o anumită doctrină adevărată.
Dumnezeu ne poruncește ca noi să discernem adevărul de eroare și să condamnăm cu putere învățătura falsă în termeni foarte clari (Tit 3:9-11).
1. Elemente esențiale ale discernământului spiritual
a) Discernământul presupune o bază obiectivă pentru adevăr Preocuparea lui Pavel pentru creștini a fost ca ei să aibă discernământul de a distinge binele de rău (Filipeni 1:9-10). Aceasta este o nevoie foarte importantă. Avem nevoie de discernământ. Trebuie să fim în măsură să distingem adevărul de eroare, neprihănirea de răutate, ceea ce este sfânt de ceea ce este profan și voia lui Dumnezeu de ademenirile lumii. Astăzi mulți creștini nu pot face astfel distincții.
În unele situații învățătorii falși cu doctrinele lor aberante, care resping credința creștină istorică, sunt primiți fără menajamente, ca mari oameni ai credinței. Credulitatea și naivitatea nu sunt daruri ale Duhului! În Efeseni 4:14-15 ni se spune ce fel de creștini ar trebui să fim: „să nu mai fim copii, plutind încoace și încolo, purtați de orice vânt de învățătură, prin viclenia oamenilor și prin șiretenia lor în mijloacele de amăgire, ci credincioși adevărului în dragoste, să creștem în toate privințele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Cristos”.
Trăim într-o epocă în care misticismul și experiențele spirituale sunt predominante în viața oamenilor. Umanismul materialist secular a promovat spiritualitatea New Age. Epoca noastră este adesea numită „post-modernism”, care este o epocă a subiectivismului. Cultura noastră s-a transformat într-o cultură a interiorului ființei noastre, care ne conduce înspre experiențe subiective, spirituale, înspre auto-validare. Acum, oamenii rareori întreabă: „E adevărat?”, ci întreabă „Ce beneficiu am din acea experiență sau din acel lucru?”
Biserica creștină este mereu în pericol să fie influențată de gândirea culturii contemporane. David Wells avertizează despre pericolele subiectivismului în biserică și discută obiectivitatea adevărului biblic așa cum a fost înțeleasă de către primii creștini: „Faptul că adevărul lui Dumnezeu a fost transmis prin evenimente externe individului înseamnă că el este obiectiv, iar faptul că este obiectiv înseamnă, în plus, că adevărul este public. Conținutul acestui adevăr nu a putut fi privatizat, redus în conștiința privată. Cei care au fost instruiți în revelația biblică nu puteau urma calea păgânilor, care stabileau credința lor în baza experienței lor și a intuițiilor lor cu privire la natura umană. Credința creștinilor a fost întemeiată exclusiv pe caracterul obiectiv și public al Cuvântului lui Dumnezeu. În acest fel, ei au fost distinctivi și unici în credința lor, între aceste culturi antice. În contextul post-modern, unde semnificația credinței este găsită în lăuntrul omului, criteriile pentru a discerne adevărul de minciună sunt la fel de numeroase pe cât de mulți sunt indivizii care discern”.
Odată ce discernământul devine subiectiv (nu obiectiv) oamenii devin în realitate fără discernământ. Când impresiile spirituale interioare ale unei persoane sunt considerate ca fiind demne de încredere în vederea deosebirii adevărului de eroare, atunci omul devine prada forțelor întunericului, care apar ca „îngeri de lumină”.
Deci, discernământul are o bază obiectivă și Scripturile (Biblia) sunt singurele instrumente necesare pentru a discerne spiritele. - Primul lucru necesar pentru discernământul spiritual este frica de Dumnezeu (Prov. 9:10). Este un lucru să știi că ceva este adevărat, și este cu totul altceva să ai mare grijă să păstrezi acel adevăr. Romani 1:18-20 ne învață că păgânii, din lipsă de teamă de Dumnezeu, „înăbușe adevărul în nelegiuirea lor”. Ei preferă să evite să cerceteze dovezile care arată spre Dumnezeu, refuzând să se teamă de El. Adevărul nu este un concept popular în aceste zile.
Dumnezeu este sfânt. Ar trebui să avem grijă de învățăturile pe care le credem și pe care le propovăduim altora (1 Tim. 4:16). Noi trebuie să le păzim cu mare grijă (2 Tim. 1:13-14). Dacă Dumnezeu este adevărat și S-a descoperit în persoana lui Isus, care a pretins a fi „Adevărul” (Ioan 14:6), atunci nu putem fi mulțumiți cu minciunile celui rău. Nouă trebuie să ne fie foame după Dumnezeu și după adevărul Lui (Mat. 5:6; Ps. 42:1-2).
Când nu ne pasă de adevărul lui Dumnezeu, și Dumnezeu Se va lepăda de noi, ne va abandona (Rom. 1:18-32; 2 Tim. 2:12). Pavel prezice că în ultimele zile, această judecată va cădea peste cei care „nu primesc dragostea adevărului” (2 Tes. 2:9-11).
- Adevărul nu este o stare de spirit. Dumnezeu nu a început cu o idee în mintea omului. Omul a început printr-un act de creație, prin voința și scopul lui Dumnezeu. Crearea lui stă dovadă a lucrării mâinilor lui Dumnezeu. Alegerea lui Dumnezeu de a se face cunoscut omului, și realitatea activității Sale creatoare face obiectivitatea posibilă. Dumnezeu a dat oamenilor posibilitatea de a distinge între obiectele pe care El le-a creat și care există cu adevărat.
Acest lucru ar trebui să fie banal și evident; dar din păcate, în cultura noastră păgână, fie se spune că trăim într-o lume iluzorie, care există doar în mintea noastră, fie că trăim într-o lume reală, dar în care percepția este distorsionată de procesele și structurile minții noastre, astfel încât ceva anume să nu poată fi perceput în mod semnificativ. De aceea, ideea de a face distincții și de a cerceta este fără speranță. „Realitatea”, este astfel subiectivă (personală) și de aceea ea este discutabilă.
Subiectivismul spune că realitatea și adevărul sunt relative și personale. Mulți spun, „tu ai adevărul tău și eu îl am pe al meu”. Nu este de mirare că ne lipsește discernământul. În 1 Corinteni 15:13-19 Pavel afirmă că, dacă Cristos nu este cu adevărat înviat din morți, credința noastră este lipsită de valoare! El nu a văzut nici un beneficiu în gândirea și predicarea că Cristos a înviat, dacă, de fapt, El nu a fost în mod real viu. Pavel a crezut în adevărul obiectiv. Evanghelistul Ioan a considerat că adevărul Evangheliei are o bază obiectivă, reală (vezi 1 Ioan 1:1-4). La fel și evanghelistul Luca invocă o bază reală, obiectivă pentru evanghelia pe care o vestește el (Luca 1:1-4). A discerne adevărul de eroare înseamnă a cunoaște Biblia în mod obiectiv și a fi capabil să o aplici la situațiile reale ale vieții. În 1 Ioan 4:1-4 se invocă adevărul întrupării Cuvântului lui Dumnezeu în persoana lui Isus Cristos, ca bază de testare a adevărului lui Dumnezeu. În cazul în care o învățătură neagă doctrina biblică a întrupării (natura divină și umană a lui Hristos), aceea nu este de la Dumnezeu.
- Avem nevoie de dovezi obiective pentru a cerceta duhurile cu care noi ne confruntăm.
În 2 Cor. 11:4 suntem avertizați despre un alt „Isus”, pe care Pavel nu L-a predicat. În Deut. 18:10-12 evreii au fost avertizați să nu acceptăm nici o practică ocultă (ghicire, chemarea morților, etc.), pentru că oricine practică aceste lucruri este o urâciune înaintea Domnului și, din pricina acestor lucruri respingătoare, Domnul Dumnezeul îi va izgoni pe canaaniți din țară.
Aceste tehnici sunt interzise, deoarece ele nu sunt mijloace „neutre” de a obține informații importante sau utile, ci ele sunt încercări de a cunoaște informații secrete pe care Dumnezeu nu a ales să le dezvăluie (vezi Deut. 29:29). Apostolii au avertizat pe creștini să folosească discernământul și testarea duhurilor bazată pe adevărul revelat al Scripturii. Deci, studiază, învață și aplică Biblia în viață. Trăiește și acționează în conformitate cu adevărul biblic revelat.
Mulți invocă textul profetic din Ioel 2 și citarea acestuia de către Petru din Fapte 2:16-20, pentru a considera că viziunile și alte modalități de a căuta informații spirituale sunt legitime. Ei susțin că Biblia ne permite să dezvoltăm și să utilizăm tehnici pentru a fi în contact cu domeniul spiritual.
Există o diferență între viziunile biblice și subiectivismul modern și chiar misticismul antic. Diferența esențială este suveranitatea lui Dumnezeu (vezi viziunea lui Petru cu animalele necurate - Fap. 10:10-15).
Petru nu a generat intenționat o stare a conștiinței ca să provoace această experiență. El a mers să se roage și i-a fost foame la un moment dat și s-a gândit să mănânce. Viziunea a venit de la Dumnezeu, ca o lecție foarte clară pentru Petru. Dacă luăm în considerare evenimentele supranaturale care au înconjurat experiența lui Petru (Fapte 10), putem vedea clar mâna lui Dumnezeu. Ceea ce Petru a predicat apoi lui Corneliu și neamurilor din casa lui a fost un mesaj clar biblic (Fapte 10:34-35). Atunci când Dumnezeu l-a mântuit pe Corneliu, s-a deschis un nou capitol în istoria bisericii. Dumnezeu a vrut să facă acest lucru nu atât pentru Petru, cât pentru biserica din Ierusalim (Fapte 11:1-18).
În 2 Petru 1:17-18, unde el vorbește despre experiența unică, spirituală de pe muntele schimbării, Petru arată cititorilor lui o sursă „mai sigură” a adevărului obiectiv - profeția biblică (vezi 2 Petru 1:19-21). Actele lui Dumnezeu vin la noi cu explicația semnificației lor. Adevărul biblic este obiectiv.
- În Filipeni 1:9-10, Pavel a spus că rezultatul „cunoașterii adevărate și a discernământului tuturor lucrurilor” va fi abilitatea de a „deosebi” și a aproba ceea ce este excelent. Aceasta implică un proces de a face judecăți de valoare între lucruri. Cuvântul grecesc pentru „a deosebi” este dokimaz și are de a face cu a pune ceva anume la încercare pentru a verifica. O lipsă de discernământ va împiedica progresul cuiva în sfințire. Noi nu vom putea fi curați și vom ajunge să ne poticnim în această lume de păcat și confuzie dacă vom trăi viața creștină în mod naiv și fără discernământ.
Când Isus Însuși a explicat ucenicilor cuvintele Scripturii, pe drumul spre Emaus, El nu a recurs la emoții subiective, la secrete interioare, sau la experiențe mistice (vezi Luca 24:27). Rezultatul a fost că ucenicii au fost afectați în ființele lor interioare (Lc. 24:32). Deși nu putem să-L avem acum pe Isus prezent în trup, pentru a primi învățătura Lui, noi putem să ardem în inimile noastre din cauza bucuriei și a convingerii adevărului înțeles.
Avem aceleași Scripturi și fiecare dintre noi ar trebui să devenim ucenici receptivi în viața noastră, atunci când este vorba despre cunoașterea lui Cristos și a cuvântului Lui. Rezultatul va fi că Duhul Sfânt va aduce convingerea despre adevăr în inimile noastre. Din păcate, mulți așteaptă mai degrabă manifestări bizare „spirituale” și experiențe uimitoare într-o atmosferă subiectivă, din care lipsește expunerea Bibliei în profunzime. De aceea, credincioșii nu au discernământ spiritual.
b) Discernământul este împiedicat de pragmatism (Proverbe 14:12) - Orice observator al modului contemporan de a gândi și de a acționa poate vedea cu ușurință că așa-numitul „bun-simț” s-a deteriorat în lipsă de bun-simț. Standardele generale acceptate de comportament adecvat, de politețe, de decență, de moralitate și care erau altădată în comportamentul oamenilor, au fost înlocuite cu „diversitate și pluralism”. Acestea sunt alimentate de un puternic individualism. Acestea au devenit așa-zisul „bun-simț” modern.
Dreptul de a face lucrurile așa cum vrem noi a devenit lucrul cu care ne lăudăm. Acum, individualismul a ajuns să însemne dreptul de a face paradă publică din perversitatea cuiva. Ne lăudăm cu lucruri nelegiuite. Altădată oamenii simțeau vinovăție sau rușine pentru lucrurile păcătoase. Astăzi însă oamenii le afișează cu mândrie. Ceea ce este considerat „drept în ochii cuiva” acum nu mai produce teamă de o eventuală cenzură socială. Nu mai există bine sau rău, ci există comportament personal (asta îmi place mie; asta voi face).
Pragmatismul este o filozofie care judecă pretențiile de adevăr după consecințele lor practice. Această filozofie a fost pusă la punct la începutul secolului al XX-lea. Pragmatismul însă are defecte esențiale care îl fac incompatibil cu creștinismul biblic. În scopul de a fi sarea și lumina în lume (Matei 5:12-16), creștinii trebuie să aibă o abordare diferită cu privire la adevăr și morală. Pragmatismul este atractiv pentru că refuză să accepte orice sistem al adevărului absolut. William James, cunoscut ca adept al pragmatismului american, a spus: Pragmaticul se întoarce de la principiile și sistemele fixe, care pretind absoluturile și finalitatea adevărului. Pragmatismul înseamnă abdicarea de la dogmă și de la pretenția finalității adevărului în vederea libertății de exprimare.
- Pentru pragmatic, ideile religioase vor fi acceptate de el doar dacă ele se dovedesc a avea o valoare mare pentru viață.
Este aceasta ceea ce creștinismul biblic proclamă? În 2 Pet. 1:16 Petru ne spune că L-a făcut cunoscut pe Domnul și puterea venirii Lui nu întemeindu-se pe niște basme meșteșugit alcătuite, ci „ca unii care am văzut noi înșine, cu ochii noștri, mărirea Lui”. Creștinismul nu este nici o filozofie idealistă și nici o superstiție religioasă. Ea se bazează pe revelația lui Dumnezeu, care a demonstrat puterea și iubirea Lui în istorie, în special prin viața, moartea și învierea lui Isus Cristos.
Din păcate, în ciuda inspirației divine a Bibliei, mulți creștini au adoptat inutil pragmatismul, ca abordare a adevărului. În cazul în care ne aduce un beneficiu, atunci putem să acceptăm adevărul. Pragmatismul i-a făcut pe unii să permită o experiență religioasă subiectivă în situația în care aceasta pare să „lucreze” pentru ei. Evanghelicii au acceptat abordarea pragmatică pentru orice (vezi, de ex., soluții pentru renașterea și creșterea bisericii). Rezultatele generale ale acestor tendințe diferite, precum evanghelia prosperității, gândire pozitivă, renaștere proiectată, și mișcarea de creștere a bisericii au fost amprenta pragmatismului de neșters asupra sufletului evanghelic. Preocuparea „Va funcționa?” a umbrit mult timp „Este adevărat?” Teologia a fost înlocuită cu tehnologia spirituală. Slujirea lui Dumnezeu a fost subtil deformată în auto-slujire. Se așteaptă ca serviciile divine și lucrarea bisericii să răspundă rapid nevoilor percepute de credincioși.
Orice teologie, indiferent de cât de biblică este, este acceptată doar în cazul în care ea oferă satisfacție personală. Acest lucru a fost chiar problema lui Israel în anii de rătăcire în pustiu. Când evreii au devenit nerăbdători, din cauza întârzierii lui Moise în comuniunea cu Dumnezeu pe munte, primind cele zece porunci, ei au găsit soluția: vițelul de aur - era mai comod și părea mai valoros (Exodul 32:23). Dumnezeu este Dumnezeul adevărat, și avem nevoie să rămânem în adevărul Său revelat, chiar dacă acesta nu pare a fi comod sau plăcut, sau pragmatic pentru noi.
- Indiferent de problema care ar putea apărea cu privire la credință sau la comportamentul cuiva, pragmatismul poate răspunde cu ușurință, spre satisfacția multora în felul următor: „aceasta lucrează pentru mine”. Chiar dacă o anumită credință sau un anumit comportament ar avea ceva îndoielnic în ele, „dacă problemele se rezolvă, atunci credința sau comportamentul sunt bune”. Satan este foarte abil în a-i convinge pe oameni. Satan chiar a citat lui Isus Scriptura (vezi Luca 4). Biblia însă nu acceptă că „succesul” unui profet este suficient pentru a fi aprobat (Deut. 13:1-4). Semne supranaturale care s-ar putea dovedi reale nu validează slujirea unui profet dacă el nu învață pe oameni să urmeze pe Dumnezeul care S-a revelat pe Sine în Scriptură. Aceasta este exact problema cu o mare parte din spiritualitatea unora.
Dacă cineva spune că nu poate fi fericit dacă nu divorțează de soția lui, sau dacă nu face o operație de schimbare de sex pentru a trăi ca o femeie, pentru că așa s-ar simți împlinit, de ce ar trebui aceștia judecați? Care ar fi motivul? În cazul în care scopul cuiva în viață este să fie fericit, iar fericirea este determinată de pornirile carnale ale unui individ, atunci, da, are sens să acceptăm acest raționament distructiv.
Cu toate acestea, Isus a pus o întrebare: „Ce-ar folosi unui om să câștige toată lumea dacă își va pierde sufletul?” (Marcu 8:36), Satan i-a oferit lui Isus toată lumea (Luca 4:1-13), dar Isus a respins aceste ispite și a ales mai degrabă să moară pe cruce pentru păcatele altora. Care a fost rezultatul umilinței și sacrificiului lui Isus în timpul său scurt de viață pământească? - „De aceea și Dumnezeu La înălțat foarte sus...” (Filipeni 2:9-11)
Cei care au o abordare pragmatică a adevărului cuvântului lui Dumnezeu în felul prezentat mai sus au o mare problemă cu pasaje biblice ca cele de mai sus. Dacă am judeca viața lui Isus prin prisma pragmatismului de acest fel, atunci am putea spune că viața Lui a fost un „eșec” (vezi Luca 9:58). Dacă oamenii ar crede învățătura lui Isus că va fi o înviere generală și o judecată a fiecărui om (Ioan 5:28-29), atunci ei nu ar mai accepta un asemenea pragmatism pământesc.
- Problema-cheie cu pragmatismul de acest fel, atunci când este acceptat de creștinii evanghelici, este aceasta: „Cât de mult ar trebui să aștepți pentru a vedea dacă ceva lucrează cu adevărat în favoarea ta?” Chiar promotorii pragmatismului recunosc că nu pot fi deloc siguri dacă și ce anume va funcționa benefic pentru tine pe termen lung.
Să presupunem că cineva hotărăște să încerce religiile lumii, pentru a vedea care dintre ele este cea mai bună în sens pragmatic. Cum poți dovedi un adevăr în sens „pragmatic”? În cazul hinduismului, să zicem, cum poți verifica că reîncarnarea îți va aduce o viață mai bună (o karma mai bună)? Dacă reîncarnarea nu este adevărată, experimentul eșuează printr-o viață irosită și duce la întuneric etern. O viață este o perioadă prea scurtă pentru a testa hinduismul.
Dacă pretențiile lui Cristos sunt adevărate, dacă Isus este înviat din morți, așa cum afirmă Biblia, atunci numai El a fost dovedit vrednic de încredere în privința viitorului cuiva veșnic.
Singurul lucru care îți va da discernământul necesar în viață este o predare exegetică a Cuvântului lui Dumnezeu și un studiu personal serios al acestuia - un studiu care să ducă la împlinirea lui în viață. Atunci poți vedea că viața ta, zidită pe stâncă, va rezista în fața tuturor loviturilor care vor veni asupra ta (vezi Matei 7:24-27). Este foarte mare nevoie astăzi de a explora rădăcinile creștinismului istoric.
Avem nevoie să oferim și să primim ceva care este permanent, neschimbat, și care nu va lăsa nici un regret: adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu. Pragmatismul nu este în măsură să ofere direcția și ajutorul de care avem nevoie în această lume căzută. Prețul de a renunța la speranța veșnică, bazată pe revelația neschimbată a lui Dumnezeu Însuși, este exagerat de mare. Lipsa de dogmă, de doctrină, și doar acceptarea a ceea ce funcționează pentru mine, nu poate oferi nici o asigurare cu privire la viitor și nici un sens pentru prezent.
- Concluzia este că pentru ca biserica să aibă discernământ trebuie să dăm la o parte subiectivismul și pragmatismul care ne determină convingerile și acțiunile noastre. În locul acestui subiectivism și pragmatism noi trebuie să introducem în viața noastră abilitatea de a deosebi binele și răul; noi trebuie să ne deprindem, prin întrebuințarea „cuvântului despre neprihănire” să facem această deosebire dintre bine și rău (vezi Evrei 5:13-14). Contextul acestui pasaj arată că formarea necesară în privința deosebirii binelui și răului este formarea biblică, maturizarea spirituală în Cristos. Dumnezeu ne-a dat tot ce este necesar pentru viață și evlavie (2 Petru 1:3-4). De aceea, Petru spune, „dați-vă și voi toate silințele ca să uniți cu credința voastră, fapta...” (2 Pet. 1:5-7). Aceasta înseamnă discernământ, trăire a adevărului, maturizare spirituală, echipare serioasă în adevărul lui Dumnezeu. Dacă ne-am folosi de resursele noastre prețioase în Cristos, noi nu mai trebuie să fim temători că vânturile lumești ale doctrinelor umane ne-ar face să plutim haotic prin viață (vezi Efes. 4:14; 2 Pet. 1:8-11).
(Continuare din numărul anterior)
APLICAŢII PRACTICE ALE SUVERANITĂŢII LUI
DUMNEZEU
|
|
|
|
|
|
|
|
|
  |
|
|
|
|
|
Copyright © 2003-2014 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate |
|
Pe pagina de 
