Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Teologie
 

 

 

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Hegeomai
Istorie
Pastorala
Studiu Biblic
Site-uri Baptiste
Media

 

 


Pagina de Teologie

 

Partea abstractă a teologiei sistematice

 de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.

 

(CONTINUARE)

 

CAPITOLUL 22

 

CĂDEREA OMULUI

 

Capitolul despre crearea omului l-a prezentat în perfecțiunea fără păcat cu care Dumnezeu poate crea o ființă intelectuală și morală. Acolo s-a arătat că aceasta constă, așa cum arată Scripturile, nu doar în lipsa de păcat, care nu îi dă tendința spre păcat, ci în neprihănirea originală, care cuprindea o dragoste de întreg și alegerea naturală a binelui și nu a răului.

 

Excelența unei astfel de naturi este văzută în dificultatea cu care oamenii au explicat posibilitatea căderii. Valoarea acestui fapt, ca mărturie a bunătății lui Dumnezeu nu trebuie trecută cu vederea. Pentru a scăpa de această dificultate unii au susținut că în om era o condiție de echilibru în care era ușor de ales binele de rău. Nu se poate arăta dacă este real acest lucru, că în urma încercării, în care s-a dat libertatea de alegere a binelui sau răului, cu răsplata consecventă sau pedeapsa, ar fi fost nedrept pentru om sau o derogare de la caracterul lui Dumnezeu. Învățătura scripturală arată că omul nu a fost creat în echilibru perfect, ci cu o natură sfântă, tendința generală fiind spre bine și sfânt. Pregătindu-l pentru încercare, Dumnezeu i-a dat toate puterile posibile pentru o alegere înțeleaptă în orice situație în care ar fi trebuit să fie lăsat să acționeze după plăcerea lui.

 

I. CUM POATE CĂDEA OMUL?

 

Răspunsul la întrebarea cum poate o ființă înzestrată astfel să cadă, este sugerat de unele situații ce pot fi nesatisfăcătoare, dar trebuie recunoscute ca o posibilă explicație a unui subiect dificil.

 

1. Natura excelentă cu care am fost înzestrați este cea a unei simple creaturi. Perfecțiunea nu este esențială și inalienabilă. Deci, dacă nu este păstrată de scopul și acțiunea lui Dumnezeu, se poate pierde.

 

2. A alege binele întotdeauna și a respinge răul aparține creaturii, dar care avea puterea să aleagă și contrarul. Nu exista o necesitate obligatorie sau naturală care să prevină alegerea. Binele va fi ales atâta timp cât motivul este dominant. Natura înclinată spre bine va alege inele, dar dacă este afectată și înclină spre greșit, nu este scăpare de actele păcătoase.

 

3. În aceste condiții, împotriva oricărei încălcări a legii lui Dumnezeu sau a rebeliunii păcătoase împotriva Lui, inima s-ar revolta natural încât începutul păcatului în acea direcție ar fi imposibil. Dar dacă s-ar trezi o dorință, ar crește și ar prinde destulă putere ca să învingă binele și să acționeze greșit.

 

4. Baza unei astfel de dorințe poate fi găsită în dorința de a împlini poftele josnice sau de a obține facultăți intelectuale mai înalte.

 

5. Cauza izbucnirii ei ar fi negarea unor mijloace prin care apare că ambele dorințe pot fi obținute. Concordă cu principiul apostolului Pavel. "păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege. De pildă, n-aş fi cunoscut pofta, dacă Legea nu mi-ar fi spus: „Să nu pofteşti!” Rom. 7:7.

 

6. Rezultatul natural nu este imediat facerea răului, ci chestionarea dreptății sau a intenției cu care actul a fost interzis.

 

7. Această îndoială despre Dumnezeu duce natura spre păcat încât fapta va avea loc din motivul ce se ridică din dorința de a împlini apetitul senzual sau spiritual.

 

II. CUM A CĂZUT OMUL

 

Avem căderea din Gen. 3:1-7. Afirmația este scurtă dar completă. Este dovada inspirației ce apare din acordul limpede al gândurilor celor mai bune ale omului cu privire la întâmplarea unui astfel de eveniment.

 

Povestirea arată că atacul asupra omului a fost făcut subtil.

 

1. Avem ocazia; interzicerea de către Dumnezeu ca omul să mănânce fructul pomului cunoștinței binelui și răului. Gen. 2: 17.

 

2. Avem iubirea de înțelepciune, naturală și potrivită într-o ființă inteligentă, interesată de înălțarea pe scara existenței.

 

3. Condus de dorința de gratificare, numele pomului interzis confirmă limbajul ispititorului.

 

4. Rezultatul de obținut părea ceva ce Dumnezeu ar fi oferit, ceea ce crea îndoială cu privire la interdicție și la amenințări și la scopul lui Dumnezeu ca omul să nu facă aceasta.

 

5. ”Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit, şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat, deci, din rodul lui şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea, şi bărbatul a mâncat şi el”, a urmat rezultatul, care arată procesul minții femeii. Gen 3:6

 

Scripturile zic puțin despre diferența dintre Adam ș Eva. Femeia a fost prima ispitită, și prin ea, bărbatul. Mai este o aluzie a lui Pavel, Şi nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii”, 1 Tim. 2:14. Femeia a fost ispitită de satan, iar bărbatul nu. Sau, Eva l-a crezut pe ispititor, necunoscând consecințele încălcării, în timp ce Adam a știut.

 

Realitatea agentului extern nu este disputată. Unii spun că ispita a fost rezultatul emoțiilor și dorințelor ei. Dar Scriptura spune clar că era un șarpe. Prezent și activ. Ispita prin șarpe putea avea loc în mai multe feluri.

 

1. Un șarpe putea fi ocazia sugestiei gândurilor Evei, inocent.

 

2. O ființă rea a însoțit actele inocente ale șarpelui pentru a-i sugera gândurile ispititoare.

 

3. Spiritul rău, sub forma șarpelui sau posedând un șarpe, putea folosi limbajul sau sugera gândurile atribuite lui în povestire.

 

4. O a patra explicație a fost sugerată și este apărată de Turner în Comentariul asupra genezei, p. 187. Presupune că răul era singurul agent și referirea la șarpe este alegorică.

 

Scripturile sunt de acord cu a treia teorie. Nu este nici o obiecție validă cu privire la acceptarea ei.

 

(1) Cu siguranță că nu este neconcordant cu puterea atribuită lui Satan ca el să ia forma unei creaturi deja existente sau să își asume o astfel de apariție. ‘Şi nu este de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină.‘ 2 Cor. 11:14. Ispitirea lui Isus arată că Satan poate lua forma trupului. Sugerarea mentală nu poate justifica tot ce s-a întâmplat atunci. Este necesar să credem că a apărut trupește înaintea Domnului și I S-a adresat cu cuvinte vocale. Luca 4:7. "Dacă, deci, Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta.”

 

(2) Forța obiecției blestemului împotriva șarpelui, ca împotriva unui animal inocent, dispare în lumina științei moderne cu privire la creație. Aceasta arată că șarpele a avut întotdeauna forma sa prezentă. Blestemul, deci, împotriva animalelor este echivalent cu o afirmație a continuării a ceea ce a fost întotdeauna și așează înaintea omului o amintire constantă a păcatului inițial. Aceasta este potrivit cu metoda lui Dumnezeu de a blestema și de a binecuvânta așa cum se vede la Noe, Gen. 9:8-17, și limbajul lui Iacov, cu privire la Simion și Levi în Gen. 49:5-7.

 

Această a treia teorie este favorizată de următoarele fapte:

 

1. Titlul de șarpe sau dragon, este dat în scriptură lui Satan. Vezi Apoc          . 12:3, 4, 7, 9, 12-17; Apoc. 13:2-4, mai ales Apoc. 12:9, "Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui.” Vezi Mat. 3:7, unde Ioan numește pe farisei "pui de vipere," și compară cu Ioan 8:44, limbajul Domnului: "tatăl vostru este diavolul."

 

2. Povestea din Geneza necesită mai mult de sugestie mentală la un animal.

 

(a) O subtilitate specială și caracteristică este atribuită șarpelui. Dacă ispitirea Evei a apărut din sugestie mentală de la un animal irațional, mențiunea unei astfel de subtilități este de nejustificat.

 

 (b) Gândurile sugerate nu se puteau ridica la mintea femeii singure, și nici în mintea femeii doar printr-un act l șarpelui. Acestea sunt (aa) că moartea nu va urma. (bb) Cunoașterea binelui și răului îi va face dumnezei (puternici).

 

3. Referirile subsecvente din scripturi la aceste tranzacții arată că acesta era începutul marii lupte a lui Satan pentru ruinarea omului, care se va sfârși în distrugerea Omului Isus Hristos, sămânța femeii.

 

4. În NT se afirmă și în diferite forme se presupune, că Satan i-a sedus pe primii părinți la păcat. În Apoc. 12:9, se spune, 'Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ;' În 2 Cor. 11:3, Pavel spune, 'Dar mă tem ca, după cum şarpele a amăgit pe Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi gândurile voastre să nu se strice de la curăţia şi credincioşia care este faţă de Hristos.' Că prin șarpe se înțelegea Satan este clar din v. 14, unde se vorbește de Satan ca de un mare înșelător; și ce se spune în Rom. 16:20, 'Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satana sub picioarele voastre,' este o aluzie evidentă la Gen. 3:15. În Ioan 8:44, Domnul îl numește pe diavol ”căci este mincinos şi tatăl minciunii." [Hodge, Terol. Sis. Vol. 2, p. 128.]

 

III. CĂDEREA SUB LEGĂMÂNTUL LUCRĂRII

 

Căderea omului a avut loc când era testat sub legământul lucrării.

 

Teologii sunt obișnuiți să vorbească de două legăminte, unul al lucrării și unul al harului. Acestea nu cuprind toate legămintele dintre Dumnezeu și om, care sunt numeroase. Cele mai menționate în scripturi sunt cel cu Noe, Gen. 9:11-17; cu Avraam, Gen. 17:2-14; (repetat cu Isaac, Gen. 26:2-5; și cu Iacov, Gen. 28:13-15;) cu Israel, în darea legii, Ex. 24:7; Deut. 5:2, 3; cu Moise și Israel, Ex. 34: 27; cu David, 2 Sam. 7: 1~16; cu Solomon, 2 Cron. 7: 1~22; cel al lui Neemia și al Izraeliților cu Dumnezeu, Neem. 9: 38 - 10: 39. Cele două legăminte de lucrare și de har sunt menționate în Gal. 4: 2~31, și sunt numite ‘cele două legăminte‘ in versetul 24. Cel al harului este legământul răscumpărării făcut de Dumnezeu cu aleșii Lui sau mai bine zis, cu Hristos, al doilea Adam, ca reprezentant al lor. Cel al lucrării este legământul legii dintre Dumnezeu și omenire, prin primul Adam, capul lor natural și reprezentantul numit și potrivit.

 

( Folosirea cuvântului legământ în scriptură, vezi Hodge, Out-lines of Theology, pp. 309 și 367-369.)

 

Legământul este un acord între două sau mai multe părți prin care unul sau mai multe lucruri se fac sub regula răsplătirii sau a pedepselor.

 

Aceasta este forma ideală a legământului. Unele părți pot fi diferite, dar este tot un legământ. Deci pot fi pedepse și lipsa răsplătirii sau răsplată și lipsa pedepsei. Acordul poate apărea nu din consultanță mutuală, ci dintr-o poruncă dată și acceptată. Acest lucru poate avea loc în momentul când este dat și cu persoana cu care se vorbește sau se poate da porunca și face promisiunea pentru a fi acceptată și a se supune ei, de cine dorește, oricând. Între un guvern și subiecții săi, legea este legământ. Răsplata este promisă, pentru uciderea animalelor periculoase sau pentru prinderea criminalilor sau amenințări sunt făcute pentru încălcarea drepturilor celorlalți, a vieții, libertății sau proprietății.

 

Aceste declarații preliminare pot îndepărta dificultățile cu privire la existența unui legământ al lucrărilor. Legea dată de Dumnezeu ca Legiuitor, există cu sancțiuni și pedepse, ca și în legea omenească, deci nu este nici o scuză, deoarece există obligația naturală de supunere.

 

Aceste fapte sunt aplicabile mai deplin legământului lucrărilor, privit ca legea generală pentru obținerea și menținerea vieții spirituale, dat omenirii și păstrat pentru tranzacțiile de sub legământul legat de căderea lui Adam.

 

În cel din urmă apar elementele unui legământ, mai distinct.

 

I. Sunt două părți ale legământului, Dumnezeu și omul, Unul spune ce trebuie făcut sau nefăcut, celălalt primind porunca de a face sau a nu face.

 

Dacă există obiecții că Dumnezeu a impus actul prin suveranitatea Sa și puterea Sa divină și dominare, la care omul nu a îndrăznit să obiecteze; replica suficientă este că Dumnezeu nu era Domn suveran mai mult decât a fost omul un subiect supus. Natura sfântă a lui Dumnezeu a confirmat acceptarea.

 

I. Aici găsim din nou subiectul legământului, interzicerea cu urmarea pedepsei, dacă se mănâncă un anumit fruct. Ceea ce a făcut parte a legământului a fost că omul știa că i se poruncise să nu mănânce, că omul recunoștea dreptul lui Dumnezeu de a porunci, obligația lui de a se supune; că avea o înclinație naturală spre supunere și că acceptând porunca lui Dumnezeu, s-a supus legământului.

 

Cunoașterea și consimțământul omului ar putea lipsi din legământul general al lucrării, unde apare ca o lege sau îndatorire, unde acea absență este rezultatul stării de păcat a omului și omul este responsabil. Dar la o ființă inocentă, această cunoaștere și acord sunt esențiale responsabilității. Dar chiar acea inocență, datorită sfințeniei naturii creaturilor, asigură consimțământul la legea lui Dumnezeu, când este cunoscut , deoarece completează legământul mai formal.

 

I. Al treilea element al legământului este pedeapsa, moartea, al cărei sens va fi examinat. Amenințarea lui Dumnezeu ”vei muri cu siguranță” (Gen. 2:17), nu era cunoscut doar lui Adam, ci și femeii, așa cum apare din conversația ei cu șarpele. Gen. 3:1-3.

 

II. Promisiunile făcute sau implicate constituie un al patrulea element. Se pune întrebarea dacă promisiunile au fost adăugate la legământ. Nici una nu apare în povestire. Nici una nu era necesară pentru a face legământul. Nici un nu este necesară implicării, cu excepția cazului în care sunt implicate ca însoțitoare ale rezultatului supunerii. Acestea vor fi primele sugerate și se pot adăuga considerații ce sugerează că altele au fost exprimate.

 

Cele sugerate sunt:

 

(1) Continuarea favorului lui Dumnezeu, care fiindu-le date creaturilor inocente, vor continua să apară chiar dacă nu se supun poruncilor Lui.

 

(2) Continuarea stării lor fericite, sfinte, până când prin acțiunea personală strică aceasta.

 

(3) Continuarea stării de nemurire a sufletelor lor, până va fi afectată și aceasta; cât despre trupurile lor, continuarea condiției lor existente, sau dacă intervine vreo schimbare, o schimbare în forme mai înalte, dată pentru fericirea lor mi mare.

 

 (4) La aceasta se adaugă faptul că, atâta timp cât inocența continuă, copiii lor se vor naște cu naturi inocente și sfinte.

 

Sunt implicate aceste rezultate ale supunerii:

 

(1.) În sfințenia binevoitoare și dreptatea naturii lui Dumnezeu. Chiar dacă nu au fost făcute ca promisiuni lui Adam, , sunt natural menționate de el, din cunoașterea lui despre Dumnezeu.

 

(2.) Sunt implicate în amenințarea pentru nesupunere, dacă acea amenințare implică nu doar moartea naturală, ci și absența favorurilor lui Dumnezeu și comuniunea, ceea ce este moartea sufletului.

 

Dacă moartea urmează nesupunerii, atunci viața urmează supunerii – viața opusă morții, viața sufletului și a trupului.

 

Se pare deci, că nu trebuie să existe nici o întrebare că aceste binecuvântări au fost considerate de Adam ca fiind dependente de supunerea lui față de poruncile lui Dumnezeu.

 

Dar nu numai că erau astfel implicate, dar faptul că se promite viața ”este clar învățat în alte pasaje scripturale” Lev. 18:5; Neem. 9:29; Mat. 19:16, 17; Gal. 3:12; Rom. 10:5." [Hodge's Outlines, p. 311.]

 

Mai sunt trei puncte cu privire la testarea lui Adam.

 

1. Cât va dura testarea dacă omul rămânea inocent?

 

2. Era doar un test de supunere?

 

3. Era confirmarea în sfințire și fericire promisă primilor părinți, ca răsplată a supunerii?

 

Putem răspunde, spunând că deși nu avem mijloacele necesare cunoașterii perioadei de testare în acest legământ, este mai mult ca probabil că era doar o formă de testare și după o perioadă nu foarte lungă, confirmarea spirituală era obținută dacă omul rămânea supus.

 

În favoarea unei singure testări:

 

1. Scopul simplu era de a testa încrederea omului în Dumnezeu și supunerea față de voința Lui. Atât timp cât era prezentată una suficientă, nu era necesară o multiplicare a testelor.

 

2. Dumnezeu știa dacă scopul Lui va permite omului să cadă sau nu, și știind aceasta, știa ce test va fi suficient. Trebuia să-l încerce pe om, nu pentru a-Și arăta Lui, ci altora, ce va face omul.

 

3. În cazul lui Iov, scopul era expunerea harului în creatura Sa, a permis mai multe teste, unul după altul, dar când scopul este permiterea căderii creaturii, probabil că nu va permite speranțelor de succes să apară, după teste succesive, rezultatul fiind doar final, și plin de dezamăgire.

 

Cu privire la confirmarea vieții spirituale, ca rezultat al continuării în supunere sfântă, se poate remarca:

 

1. Faptul că Dumnezeu a selectat acest singur lucru pe care l-a interzis, în timp ce a permis celelalte, arată că era vorba de un test special. Acel test va fi însoțit în mod natural de o promisiune și o amenințare.

 

2. O altă dovadă a unei astfel de promisiuni, și a naturii ei, se găsește în afirmațiile despre pomul vieții. Numele sugestiv, poziția proeminentă ”în mijlocul grădinii” (Gen. 2:9), caracterul , fiind unul din cei doi menționați, puterea de confirmare în viață, pe care Gen. 3:22 arată că Adam o cunoștea – toate acestea arată că ideea, nu doar a vieții, ci confirmarea în viață, i-au fost transmise lui Adam.

 

3. Căderea ce a rezultat din ispitire arată că scopul lui Dumnezeu în creșterea acelui pom acolo nu era de a-l folosi în confirmarea sfințeniei lui Adam, deoarece nu urma nici o astfel de confirmare. Găsim folosul în ceva anterior căderii. Dar în ce, decât poate să îi arate permanent lui Adam promisiunea vieții spirituale confirmate, dacă trece cu bine perioada de testare?

 

4. Necesitatea îndepărtării lui din grădină arată că promisiunea confirmării într-o condiție existentă, de neschimbat ulterior, a fost atașată de acest pom, pentru a fi împlinită când omul va primi permisiunea să o aibă. Gen. 3:22.

 

Trei obiecții au fost făcute acestei tranzacții.

 

1. Făcea pe toți să depindă de un singur act.

 

Dar apare (1) din natura păcatului; vina cerând pedeapsa pentru încălcarea cea mai mică, corupția nemaifiind capabilă de acte subsecvente di sfințenie, și (2) din natura dreptății lui Dumnezeu, care nu poate ierta păcatul neispășit. Orice păcat pune capăt testării.

 

2. Testul nu era așa neimportant ca a mânca sau nu un fruct. Dr cu cât mai atrăgătoare interdicția, cu atât era mai ușor actul de supunere și mai flagrantă nesupunerea.

 

3. Preceptul era unul pozitiv și nu unul moral.

 

Dar chiar acest fapt l-a făcut un test mai bun al supunerii, (a) testarea omului, nu a dragostei lui de sfințire sau a reverenței față de Dumnezeu, sau a tendințelor naturii lui sfinte; ci toate; (b) testul clar și definitoriu al încrederii și supunerii față de Dumnezeu; și (c) manifestarea vinovăției pentru păcatul comis și condiția în care s-au adus.

 

horizontal rule

Dovezi ale învierii

de Marian Ghita

 

1 Corinteni 15:1-11

 

În vremurile de dominație a comunismului, în Moscova, se puteau vedea mii de oameni care veneau să viziteze trupul neînsuflețit al lui Lenin, așezat în mausoleul ridicat în cinstea lui în Kremlin. Trupul lui, așezat într-un sicriu de cristal și supus unor condiții cu totul speciale, tocmai ca el să nu se degradeze, putea fi astfel văzut și în felul acesta oamenii puteau să-i aducă un omagiu celui care a fost liderul spiritual al Uniunii Sovietice. Așa înțeleg mulți oamenii să aducă închinarea lor celor care sunt considerați dumnezeii acestui pământ. În una din zilele de vizită, la mausoleul lui Lenin, s-au așezat și niște turiști din altă țară în vederea vizitării celebrului defunct. Ei erau creștini. Aveau însă cu ei un drapel pe care îl fluturau în văzul tuturor și pe care era scris: „Domnul nostru nu mai este în mormânt; El a înviat dintre cei morți”. În felul acesta considerau acești turiști să-și mărturisească credința lor în Cristos și să arate care este adevăratul Dumnezeu.

 

Acesta este mesajul Evangheliei. El nu mai este mort acum. El a înviat. Acest fapt este inima capitolului 15 din 1 Corinteni. Așa cum inima pompează sângele și, deci, viața în întregul trup al omului, la fel învierea lui Cristos este inima Evangheliei. Faptul învierii lui Cristos pompează viață în toate domeniile adevărului Evangheliei. Învierea este pivotul central în jurul căruia se învârte întregul creștinism. Scoate din creștinism învierea și el va deveni doar o filozofie umană, fără nici o valoare pentru om. Creștinii, de-a lungul veacurilor, au mizat pe faptul că moartea rușinoasă a lui Isus Cristos nu a fost ultimul cuvânt, ci El a înviat și a triumfat asupra morții. Iar atunci când a spus: „Pentru că Eu trăiesc, și voi veți trăi” Isus a acordat tuturor celor care vin la El prin credință, aceeași speranță a învierii. Și această credință a transformat inimile urmașilor lui Cristos. Ea, învierea, a dat naștere la părtășia sfinților, care a devenit biserica lui Cristos. Și pentru că învierea este adevărată, loviturile cele mai teribile care au lovit creștinismul de-a lungul istoriei sale, nu i-au distrus pe adevărații creștini.

 

Apostolul Pavel a spus: „Dacă mărturisești deci cu gura ta pe Isus ca Domn și dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit” (Rom. 10:9). Cu alte cuvinte, mântuirea se întemeiază pe mărturisirea domniei lui Cristos cel înviat. Așa deci, dacă nu există învierea lui Cristos mărturisită, nu poate exista mântuire. Oameni care neagă realitatea învierii lui Isus Cristos nu se pot numi creștini; ei nu sunt în realitate creștini. Potrivit lui Romani 10:9 tu ești mântuit prin mărturisirea că Dumnezeu L-a înviat pe Isus din morți. Adevărații creștini au crezut întotdeauna în înviere, deoarece ei sunt cei mântuiți prin Cristos; ei, prin credința în adevărul învierii lui Cristos, au primit mântuirea și astfel au devenit creștini.

 

În biserica din Corint nu a fost negată învierea lui Hristos. Ceea ce creștinii din această biserică negau a fost învierea trupească a sfinților. Aceasta a fost problema lor. Capitolul 15 din 1 Corinteni a fost scris în primul rând nu pentru a dovedi învierea lui Cristos pentru creștini (n-ai fi un creștin dacă a-i nega-o). Acest capitol a fost scris pentru a încerca să dovedească creștinilor că, deoarece Cristos a înviat cu adevărat, ei vor învia realmente în trup fizic corporal, așa cum și Cristos a înviat. Și aceasta chiar dacă noi, creștinii, vom ajunge ca orice om în mormânt.

 

Cei din biserica din Corint, deși credeau în învierea lui Cristos (vezi v. 1-11), nu puteau vedea în mod clar implicațiile acesteia pentru viețile lor. Ei aveau nevoie să înțeleagă că Cristos cel înviat este doar primul rod și după El vor urma să învieze, în același fel, și toți ceilalți credincioși. Acesta este subiectul lui 1 Cor. 15.

 

De unde a apărut această problemă în biserica din Corint? Problema lor s-a datorat faptului că ei au permis să fie victime ale credințelor din acea vreme. Ei au căzut pradă filozofiei prostești din societatea lor. Ei au permis păcatelor societății lor să intre în biserică. Mentalitatea lumii s-a infiltrat în biserică. Grecii, prin filozofia lor, negau învierea trupească. Iar creștinii din Corint, deși au acceptat învierea în trup fizic al lui Hristos, din cauza influenței filozofiei grecești, fundamental păgână, au ajuns să fie convinși că nu există înviere fizică pentru nici un om. Astfel, ei spuneau: „Desigur, Cristos a înviat în trup, dar, nu există nici o înviere pentru noi”. Și aceasta pentru că așa crede filozofia greacă.

 

În filozofia greacă s-a născut „dualismul filozofic”. Acest principiu îi este atribuit lui Platon. Dualismul filozofic a dominat gândirea greacă. El spune că trupul fizic este rău și că spiritul este bun. Materia este rea, în timp ce spiritul este bun. Asta credeau grecii. Așa că atunci când un om moare, trupul fizic, care este rău, moare, iar sufletul, care este bun, intră în nemurire. Platon a declarat că organismul este o închisoare care subjugă spiritul și omul așteaptă să fie eliberat din închisoarea sa. Pentru Platon o înviere în trup însemna un al doilea iad. Trupul de carne trebuia înlăturat pentru ca omul să se bucure de nemurire.

 

Seneca, un alt grec celebru, a spus: „Este o plăcere pentru mine să mă delectez în eternitatea sufletului. Pentru mine aceasta marea mea speranță. Observă că Seneca a crezut în nemurirea sufletului. Toți grecii credeau în ea. Ei nu au avut nici o problemă cu nemurirea sufletului ci doar cu învierea trupului. Seneca a continuat să spună: „Când va veni ziua în care acest amestec de divin și uman (viața umană în trup fizic) va dispărea (adică atunci când voi muri în plan fizic), eu voi părăsi corpul meu și mă voi întoarce la zei”. 

 

Acest lucru este exact ceea ce învață teologia liberală astăzi. Fiecare om, consideră această teologie, are în el scânteia divinității. Noi suntem deci o mulțime de mici scântei din acest spirit al lui Dumnezeu care există în trupuri de carne. Așa că, atunci când trupul moare, el merge în mormânt și se întoarce în țărână, în timp ce scânteia (sufletul) se întoarce la Dumnezeu pentru a se alătura marelui foc care este Dumnezeu. Astfel, scânteia sufletului se pierde în nemurirea divinității universale. Aceasta este filozofia stoică.

 

În mijlocul bisericii din Corint erau oameni care credeau în învierea trupească a lui Isus Cristos, dar care negau învierea trupească a tuturor oamenilor (vezi 1 Cor. 15:12). Acestora le scrie apostolul Pavel. Scopul său în 1 Corinteni 15 are de-a face cu învierea trupului. Nemurirea sufletului nu era o problemă în credința celor din Corint. Mai întâi apostolul reafirmă bazele credinței creștine, universal acceptate (v. 1-11). Apoi, el argumentează că, dacă Cristos a înviat, atunci este adevărat și faptul că trupul celor credincioși va învia. Trupul înviat va fi însă unul glorios. Aceasta trebuie să fie adevărata nădejde a creștinului (v. 12-58). Cristos a înviat. El a ieșit viu din mormânt, într-un trup fizic și real, dar glorificat. Aceasta este baza credinței creștine. În același timp, Pavel pune în evidență dovezile învierii lui Cristos. Avem, aici în v. 1-11, cinci asemenea dovezi ale învierii Domnului nostru.

 

1.            Mărturia bisericii (v. 1-2) – Pavel spune bisericii: „Vă fac cunoscut, fraților, Evanghelia”. De fapt, Pavel, le spune: „Vreau să vă reamintesc Evanghelia”. De ce Pavel le-o reamintește? Pentru că doar în acest fel credincioșii se vor trezi și vor fi în stare să privească în față adevărul învierii lor în trup (bază pentru contrazicerea filozofiei grecești – v. 12-58). Pavel le aduce aminte ceea ce el le-a propovăduit, ceea ce ei au primit și ceea ce lor le-a adus mântuire. Evanghelia este aceasta: Cristos a murit pentru păcatele noastre (v. 3). El a fost îngropat (v. 4) și a înviat a treia zi (v. 5). Prin primirea Evangheliei, credincioșii au devenit copiii lui Dumnezeu (Ioan 1:12). Această Evanghelie este baza credinței creștine. Ea nu se schimbă. Ea, și numai ea aduce mântuire. Dar, mântuirea este valabilă doar dacă „(Evanghelia) o țineți așa după cum v-am propovăduit-o, altfel, degeaba ați crezut” (v. 2). Unii spun că este suficient doar să fi primit Evanghelia. Pavel spune însă că ea trebuie ținută (păstrată, deci nu pierdută), dacă vrem să fim mântuiți. Mai mult, mântuirea este sigură pentru credincios doar dacă Evanghelia este păstrată așa cum ea a fost propovăduită (fără modificări sau pervertiri ale conținutului ei).  

 

În Noul Testament există întotdeauna un echilibru între ceea ce Dumnezeu face pentru siguranța credinciosului și ceea ce credinciosul face în perseverarea credinței lui. Există o parte divină și o parte umană în această asigurare în mântuire. Partea divină o vedem în Rom. 8:29-39 (Nimic nu poate să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu – vezi și Rom. 5:9-10). Dar, pe de altă parte, Pavel accentuează și partea umană. Un creștin adevărat este cunoscut prin faptul că el continuă să creadă până la capăt (vezi Filip. 2:12-13). Cel care își modifică credința pe parcursul vieții sale, el demonstrează astfel că nu a fost salvat de la început. El a crezut în zadar. Mulți creștini spun că ei cred în moartea, îngroparea și învierea lui Cristos. Dar ei nu sunt cu adevărat creștini pentru că credința lor nu-i angajează în trăire sfântă. Iacov spune că „Și dracii cred și se înfioară” (Iac. 2:17-20). Credința acestor oameni este de fapt moartă (este fără faptele ascultării – vezi „ascultarea credinței” din Rom. 1:5; vezi și Mat. 13:19-23). Credința trebuie mărturisită (Rom. 10:9-10). Credința și mărturia ei sunt două fațete ale credinței mântuitoare. Aceeași idee este subliniată și în cuvintele Domnului Isus din Ioan 8:30-32 – „Dacă rămâneți în Cuvântul Meu sunteți în adevăr ucenicii Mei; veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face slobozi”). De asemenea, perseverarea în credință este clar subliniată și în Evrei 10:35-39. Iată de ce Pavel face apel la credincioși să-și examineze credința personală (2 Cor. 13:5).

 

Verificarea credinței noastre ne va păzi de a crede pe jumătate Evanghelia mântuirii – faptul că învierea în trup a lui Isus Cristos nu ia în considerare și implicațiile ei (învierea în trup a celor credincioși).

 

O dovadă incontestabilă a învierii în trup a lui Cristos este însăși existența Bisericii. Ce anume a făcut, oare, ca credincioșii din Corint să se fi corectat în credința lor greșită? Ce anume i-a curățit pe ei de păcatele de care Pavel i-a mustrat în epistola sa (1 Corinteni)? Cine ar fi putut aduce corectare deplină în viața lor de credință, dacă nu Cristosul cel înviat în trup și lucrarea Lui în viața lor? Este o nebunie să credem că acest lucru ar fi fost produs de un  sistem de etică adoptat de credincioși. Doar Cristosul cel viu putea acest lucru. De 2000 de ani Biserica lui Cristos se dezvoltă în lume, în ciuda atâtor împotriviri furibunde ale diavolului. Doar faptul că Domnul Isus Cristos este viu și lucrează cu putere în cei credincioși a făcut ca ea să fie biruitoare. Biserica a fost fondată pe credința că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu (Mat. 16:16-19). Doar Evanghelia lui Cristos cel înviat și glorificat are putere de mântuire (Rom. 1:16-17).

 

Biserica continuă să sărbătorească că Isus a înviat din morți. Și de fiecare dată când Biserica botează un alt credincios, ea arată (simbolic prin apă) puterea lui Cristos cel viu care dă nașterea din nou celui care crede Evanghelia morții, îngropării și învierii lui Cristos.

 

2.            Mărturia Scripturii (v. 3-4) – Pavel afirmă că Cristos a murit pentru păcatele noastre, că a fost îngropat și a înviat a treia zi „după Scripturi”. Evanghelia învierii a fost prezisă în Vechiul Testament (vezi Rom. 1:1-4). Pavel spune că a primit această Evanghelie de la Dumnezeu Însuși, prin descoperirea lui Cristos (vezi Gal. 1:1,11-12; Efes. 3; 1 Cor. 15:3). Și el a primit-o ca apostol al lui Cristos (deci Pavel a primit-o direct de la Domnul Însuși – vezi Gal. 1-2). Dar, deși Pavel face aluzie la faptul că Evanghelia propovăduită de el este primită direct de la Domnul, el poate spune și că aceasta poate fi dovedită prin Scripturile Vechiului Testament. Nimeni nu l-a putut contrazice pe Pavel că el ar fi predicat o evanghelie străină de mesajul Scripturii (vezi Fap. 23:6-9; 24:14-16). Este același mesaj pe care Cristos cel înviat l-a propovăduit după înviere ucenicilor Lui (Lc. 24).

 

3.            Mărturia martorilor oculari (v. 5-7) – Cristos, după ce a înviat, a făcut dovada învierii Sale prin arătările Sale față de ucenicii Lui (vezi și Fap. 1:3). Sunt consemnate aici mai multe arătări ale Domnului: către Chifa, către cei 12 ucenici, către peste 500 de frați deodată, care erau la momentul scrierii lui 1 Corinteni încă în viață, către Iacov (fratele Domnului) și din nou către toți apostolii. Aceste mărturii sunt concludente. Cei cărora Pavel le scrie ar fi putut verifica ei înșiși mărturia acestor martori ai învierii (de aceea el consemnează: „dintre care cei mai mulți sunt încă în viață...” – v. 6). S-au făcut foarte multe cercetări care au demonstrat puterea de convingere asupra celor care au avut parte de aceste arătări că, într-adevăr, Isus a înviat cu adevărat într-un trup real. Este de ajuns să cercetezi cu o inimă deschisă aceste fapte pentru a fi convins de adervărul celor relatate de Scriptură. Un avocat pe nume Sir Edward Clark a spus: „Ca avocat, am făcut un studiu prelungit a probelor privitoare la evenimentele din ziua de Paște. Pentru mine probele sunt concludente și pot afirma că de multe ori am stabilit verdictul în instanța de judecată pe dovezi mult mai puțin concludente decât cele relatate de Evanghelii, cu privire la învierea lui Cristos.

 

4.            Mărturia unui martor special – Pavel (v. 8-10) – De ce acest martor este unul cu totul special? Pentru că Pavel fusese un înverșunat prigonitor al bisericii. Pentru că, omenește vorbind, era imposibil ca un astfel de om să fi fost convins să devină un apostol al lui Cristos, gata să moară de dragul Lui (vezi Fap. 9,22,26; Filip. 3; Gal. 1-2). Pavel se declară: „Eu sunt cel mai neînsemnat dintre apostoli; nu sunt vrednic să port numele de apostol” (v. 9). Dacă luăm în calcul și declarația sa din 1 Tim. 1:15, el pare să se declare a fi ultimul om, cel mai nevrednic dintre toți. Și totuși, el a avut harul să-L vadă pe Cristos cel înviat și glorificat. Pavel a fost transformat radical. Transformarea lui, din ceea ce era înainte de întâlnirea cu Cristos și ceea ce el a devenit după aceea, a fost de-a dreptul o minune dumnezeiască a harului lui Dumnezeu (v. 10). Cum a fost posibil ca din ultimul om („o stârpitură”, adică o lepădătură – v. 8) să devină apostolul care a lucrat cel mai mult pentru gloria lui Cristos și pentru zidirea bisericii Sale? Doar faptul că L-a văzut pe Cristos cel Viu și în glorie, doar harul lui Dumnezeu care a lucrat în viața lui, cum nu a lucrat în nimeni altcineva. Pavel este o dovadă strălucită a învierii în trup a lui Cristos Isus.   

 

5.            Mărturia unui mesaj comun al martorilor învierii lui Cristos (v. 11) – Toți apostolii și toți martorii învierii în trup a lui Cristos au vestit exact același mesaj al Evangheliei. Chiar dacă unii, privind superficial la predicile lor, consideră că mesajele lor sunt diferite și chiar dacă fiecare dintre martori este un unicat și diferit de ceilalți, mesajul lor este același. Ei au vestit că Isus a înviat în trup real și învierea Lui are implicații directe asupra vieții tuturor cel ce cred Evanghelia (le transformă viața în mod radical), cât și asupra destinului lor veșnic (toți sfinții vor învia în trup real și glorificat, ca și Domnul lor). Nu există o altă nădejde a Evangheliei, decât aceasta. Toți au crezut aceeași Evanghelie și aceasta este o Evanghelie a învierii în trup. Mai mult, în toată istoria bisericii, propovăduitorii Evangheliei (cei trimiși de Domnul și împuterniciți de Duhul Sfânt) au vestit și vestesc exact aceeași Evanghelie a învierii lui Cristos. Dacă oamenii sunt născuți din nou, atunci când primesc Evanghelia predicată lor, aceasta se datorează doar Evangheliei despre care Pavel vorbește în v. 11. Nu există o altă Evanghelie care să ofere mântuirea veșnică (Gal. 1:6-9; 1 Cor. 15:12-19).

 

Concluzii

Există trei mari implicații ale Evangheliei învierii lui Cristos.

 

a.            Atunci când auzi Evanghelia învierii primul lucru care ar trebui să se întâmple este o recunoaștere reală a păcatului (v. 8-9; compară cu Filip. 3:4-7). Pavel, atunci când a întâlnit pe Isus a recunoscut că era un păcătos.

 

b.            Al doilea lucru care ar trebui să se întâmple, atunci când auzi și crezi Evanghelia, este o revoluție în propriul tău caracter (v. 10). Cu alte cuvinte, Pavel a fost transformat în mod radical și în mod miraculos.

 

c.            Al treilea lucru care ar trebui să se întâmple, atunci când auzi și crezi Evanghelia, este o redirecționare a energiei. Pavel afirmă că el a lucrat mai mult decât toți. Dar nu el, ci harul lui Dumnezeu în el. Harul lui Dumnezeu îndeplinește planul Său în viața celui convertit, nu planul omului. Viața ta va trebui să fie total dedicată Domnului și să aducă roade pentru El (Ioan 15:1-11). Fie ca adevărul învierii să aibă aceste implicații în viața ta!  AMIN.

 

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi


 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate