Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Teologie
 

 

 

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Hegeomai
Istorie
Pastorala
Studiu Biblic
Site-uri Baptiste
Media

 

 


Pagina de Teologie

 

Împărţia Lui Dumnezeu vis sau realitate?

Dr. Benjamin Cocar

 

FERICE DE CEI MILOSTIVI CĂCI EI VOR AVEA PARTE DE MILĂ!

Matei 5:7

 

Mila sau compasiunea, simpatia sau empatia este o caracteristică care exista nu chiar aşa de des în vremea Domnului Isus!

Dintre cei ce au trecut pe lângă omul căzut între tâlhari, doi nu au avut nici o milă de omul în necaz...doar un Samaritean.

 

Ce fel de om era el? După ceilalţi doi, un pierde vară care nu are nici o treabă numai să se oprească lângă omul căzut. După Lege, un necurat care se atinge de un om necurat. După logică cineva care risca el să fie atacat. 

 

Mila nu o apreciau nici Romanii, nici Grecii, iar Evreii o practicau doar selectiv.

 

Domnul Isus este clar că cei cei vor avea milă de alţii se vor bucura de Împărăţie, Împărăţia care e mai mult decât orice milă!

 

Cât de populară este mila în lumea noastră?

 

Fetele se tem să nu cumva dragostea băieţilor să fie combinată cu milă, iar băieţilor le este teamă că ele i-au luat de milă?

 

De ce este rău să fi milos? Lumea nu are mare apreciere pentru cei miloşi.

 

Riscurile sunt destul de mari să fie mereu înşelaţi. Ei cei miloşi se opresc să dea bani la cei care cer milă, şi de multe ori banii lor ajung la cârciumă pentru băutură sau tutun, nu la alimentara cum ei au gândit când au avut milă!

 

Cere nu doar risc dar şi efort. Să-ţi fie milă de cineva trebuie să-i dai timp să-i asculţi necazul, să-i dai uneori bani să-l scoţi din necaz, să te sacrifici până la jertfă pentru cel de care ai milă.

 

E de mirare că mila nu era populară?

Domnul se adresează micii grupări de milostivi, care aveau dorinţa de a avea milă de alţii, lor le promite împărăţia care avea să le arate ce înseamnă mila Lui Dumnezeu, care s-a îndurat de noi, I s-a făcut miă de noi, şi ne-a dat împărăţia în dar!

 

***Am citit mai demult despre doi fraţi gemeni care au avut o moştenire de la părinţii lor: un magazin, o prăvălie, un "store."

 

Au lucrat amândoi, afacerile mergeau bine, şi pace şi bucurie era în prăvălia lor.

 

Într-o zi, unul din ei a lăsat un dolar deasupra şi a plecat să aranjeze ceva. A uitat să-l pună în sertar. După câtva timp l-a întrebat pe fratele celălalt, ai pus tu dolarul în sertar? Acesta mirat spune că nu a văzut nici un dolar pe masă. Celălalt nu l-a crezut, suspiciunea, neîncrederea a pătruns şi au ajuns să nu mai vorbească, ba mai mult, au făcut un zid pe mijloc, şi au făcut două magazine în loc de unul. Au trecut aşa douăzeci de ani. Într-o zi, un domn a intrat în prăvălia unuia şi i-a spus bună ziua, apoi a plecat ochii şi a istorisit că în urmă cu douăzeci de ani a trecut pe lângă vitrina magazinului lor, era flămând, nu mâncase de mult, nu a furat niciodată, dar acum era prea greu să nu o facă. A zărit dolarul pe masă, nu era nimeni în jur, l-a luat cu strângere de inimă împotriva principiilor creştine instilate de părinţii lui. Acum după atâta timp, a venit să-şi ceară iertare şi să plătească paguba adusă cu toată dobânda. Când a ridicat ochii, omul în vârsta, proprietarul plângea. Nu a zis nici un cuvânt, dar l-a luat de mână şi l-a dus în celălalt magazin de lângă al lui şi l-a rugat să spună şi acelui proprietar aceiaşi poveste. La sfârşit, omul se mira cum de povestea lui în loc să producă indignare a produs atâta plâns. Doi fraţi nu au ştiut ce-i mila şi au trăit în duşmănie, în suspiciune, în neîncredere, 20 de ani!

 

Câte situaţii nu s-ar rezolva în familiile oamenilor, în biserici, în lume dacă toţi am fi mai milostivi?!

 

Noi am avut parte de mila Lui când El a murit la cruce şi ne-a scos din moartea în care eram.

 

Aduşi în împărăţie, ca beneficiarii harului şi al milei Lui Dumnezeu, vom avea milă şi noi ca El?

 

Noi am fost iertaţi dar putem ierta? Datoria noastră mare, veşnicia depindea ea, Dumnezeu a avut milă şi ne-a iertat, noi nu putem avea milă de care ne sunt datori? Matei 18:33

 

Domnul Isus a spus mulţimilor, şi mai ales religioşilor lui Israel, Matei 9:9-13 duceţi de învăţaţi ce înseamnă, milă voiesc şi nu jertfă, de fapt El citează pe Osea care spune acest lucru în Osea 6:6.

 

Iacov spune că judecată este fără milă pentru cei ce nu au avut milă, dar mila biruieşte judecată, Iacov 2:13

 

Iuda spune în Epistola sa să avem milă cu frică de cei căzuţi, 1:23. 

 

Amos striga din partea Lui Dumnezeu, ţi s-a arătat omule ce este bine, şi ce alta cere Dumnezeu decât să faci dreptate, să iubeşti mila şi să umbli smerit cu Dumnezeu tău, Mica 6:8!

 

După cei ce strigă după dreptate, cei milostivi arată milă şi lor li se dă mila Lui Dumnezeu.

 

Exod 34:6 ne spune că un atribut fundamental al Lui Dumnezeu este mila!

 

Când John Wesley a fost misionar în Georgia, guvernatorul James Oglethorpe a avut un sclav care a furat ceva de la el. Guvernatorul l-a închis şi a dispus ca sclavul să fie bătut pentru fapta lui. Wesley s-a dus la acesta să-i ceară milă dar guvernatorul a spus, răzbunare nu iertare! La auzul acestor cuvinte, misionarul a răspuns, mă rog Lui Dumnezeu ca tu să nu păcătuieşti nici o dată!

 

FERICE DE CEI CU INIMA CURATĂ

Matei 5:8

 

De la milostivii cărora li s-a promis mila Lui, Domnul Isus a promis celor cu inima curată căci ei vor vedea pe Dumnezeu!

 

Cine este cu inima curată? 

Biblia este clară că nu este nimeni neprihănit, nimeni care să facă binele, nici unul măcar. Ieremia spunea din partea Lui Dumnezeu că inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea, cine poate s-o cunoască? (17:9)

 

La cine se referă Domnul Isus? Erau o categorie de oameni cu inima curată? Erau oameni buni în Israel, unuia din ucenicii Lui, Domnul îi spune că este un Evreu fără vicleşug! (Ioan 1:47)

 

Cuvântul curat poate avea şi sensul de corect sau drept. 

 

Dacă cuvântul corect este aplicat aici, sensul se poate schimba, ferice de cei corecţi căci ei vor vedea pe Dumnezeu, Adevăratul şi singurul corect!

 

Oamenii la care se referă Domnul Isus sunt super curaţi din natura lor, şi pentru ei nimic şi nimeni nu-i destul de curat. Ei sunt perfecționiștii care scot sufletul celor care sunt în preajma lor. Pentru ei nimic nu-i suficient de bun. Mâncare nici o dată nu e bună, mai trebuie ceva la ea. Albul nu-i alb, şi dreptul nu-i drept.. 

 

În religia şi mai ales a lor, nimic nu e bun. La lege au adăugat multe alte cerinţe, şi apoi găsesc că nu sunt suficienţi de buni pentru a le împlini pe toate, şi apoi mai găsesc bai la orice. 

 

Mâinile şi vasele spălate după toate ritualurile lor. Pe Domnul Isus îl văd amestecat cu vameşii şi păcătoşii, lacom, băutor de vin, nicidecum potrivit pentru canoanele lor.

 

Hainele nu le stau destul de bine, părul nu-i aranjat corect, nimic nu le este pe plac acestor perfecţionişti, iar Domnul Isus le oferă împărăţia, le dă fericirea să-l vadă pe Dumnezeu, să vădă curăţia adevărată. Să vadă pe Cineva care este corect tot timpul!

 

Când ei Îl văd pe Dumnezeu, abia atunci vor realiza Cine este cu adevărat curat! Ce uşurare va fi pentru aceşti oameni să-l vadă pe Dumnezeu, să vadă pe Unul care este etalon la tot dreptul, la tot albul la toată perfecţiunea!

 

Celor ce li s-a schimbat inima, celor cărora li s-a luat inima de piatră şi li s-a pus inimă de carne, inima această nouă este curată! Oricine este în Cristos este o făptură nouă, inimă nouă în dar am primit care Isus mie mi-a dăruit , poftele vechi ale trupului meu toate-s distruse în sângele Său, gânduri curate de-a Domnului Sfânt, simţuri curate din al Său Cuvânt, psalmi bucurii chiar şi ele-mi sunt noi...totul ce-i nou, Domnul mi-a dat, inimă nouă în mine Isus a creat! (Cântările Evangheliei # 709).

 

Inima nouă este curată nu perfecţionistă! Perfecţioniştii găsăsc bai la ei şi la alţii, inima nouă este curată şi laudă pe Domnul pentru darul curăţiei! 

 

În cartea Proverbelor găsim o serie de epitete legate de inimă:

Inimă plecată spre pricepere 2:2; 15:14; 18:15 inimă pricepută

Inimă care păstrează sfaturile înţelepciunii, 3:1; 4:21; 6:21; 7:3

Inimă încrezătoare în Dumnezeu, 3:5

Inimi care plănuiesc răul, 6:14, 18

Inimă înţeleaptă care primeşte sfaturile, 10:8; 16:23

Inimă ieftină, 10:20

Inimă stricată, a nebunilor, 11:20; 12:8; 12:23; 15:7

Inima care discerne necazul, 14:10

Inimă rătăcită, 14:14

Inimă liniştită, 14:30

Cunoscută de Domnul, 15:11

Inimă veselă, 15:13

Inimă mulţumită, 15:15

Inima neprihănitului ştie ce să răspundă, 15:28

Inimă mândră, trufaşă, 16:5

Inimă falsă, prefăcută, 17:20

Inimă curăţită, 20:9, curăţia inimii iubită, 22:11

Inimă sub influenţa alcoolului vorbind prostii, 23:33

Inima comunică cu inima altuia 27:19

Cine se încrede în inima lui este un nebun, 18:26

 

Biblia este foarte clară cu privire la inimă si de aceea înţeleptul spune fiului său, păzeşte-ţi inima mai mult ca orice căci din ea ies izvoarele vieţii.

 

În versetul 21 autorul spunea să păstreze înţelepciunea în adâncul inimii, iar acum spune inim a să o păzeşti cel mai bine!

 

Inima (mintea) este punctul de unde încep toate activităţile,a colo se nasc.

 

Prov 16:9 Inima omului se gândeşte pe ce cale să meargă!

 

Apoi, tot ea determină cursul vieţii cuiva, Prov 23:19 Îndreaptă-ţi inima pe calea cea dreaptă!

Ezechiel 47:1-12

Ioan 7:38

 

Inima este centrul personalităţii umane şi ea trebuie păzită curată zilnic! Din inimă ies toate lucrurile rele, dar odată ce-am schimbat izvorul mai poate da papa amară a vechii inimi?

 

Cei cu inima curată îl vor vedea pe Dumnezeu! Ce privelişte este această descoperire!

 

Ca păcătoşi am văzut Cine este curat şi ne-am îngrozit, dar Mila Lui ne-a schimbat şi ne-a făcut făpturi noi.

 

Ca pocăiţi vedem pe Dumnezeu şi ca Isaia strigăm în disperare vai de mine...am buze necurate...atinge-mă cu jarul focului Tău sacru...

Vedem pe Dumnezeu şi ne dăm seama ce curat este El şi ce alb murdar suntem noi...într-o zi îl vom vedea faţă-m faţă şi vom fi ca El 

 

horizontal rule

Partea abstractă a teologiei sistematice

 de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.

 

(CONTINUARE)

 

CAPITOLUL 11

DREPTATEA LUI DUMNEZEU

 

Prin dreptate se face referință la acea corectitudine a caracterului care duce la tratarea altora în strictă concordanță cu ceea ce merită.

 

Dreptatea lui Dumnezeu nu diferă sub nici un aspect de atributele Lui așa cum sunt văzute de ființele raționale; cu excepția că dreptatea Lui trebuie să fie perfectă, în timp ce a lor este imperfectă, a lui trebuie să fie imparțială, în timp ce a lor este parțială. Aceste diferențe există în exercitarea dreptății, dar nu în lucru în sine. Ele apar din cunoașterea limitată, rațiune, și din perceperea binelui și răului între oameni și din întinderea prejudecăților și pasiunilor lor. În Ființa perfectă, dreptatea nu are aceste deficiențe și trebuie exercitată în conformitate cu natura ei cea mai strictă și în orice formă a perfecțiunii imaginabilă. Față de toți, trebuie să arate dreptatea absolută, orice ar merita ei, doar ce merită și toată măsura a ceea ce merită.

 

Întrucât dreptatea lui Dumnezeu poate fi considerată existentă în Sine, sau așa cum este manifestată față de creaturile Sale, s-a făcut o distincție în ea așa cum se vede în aceste aspecte, în dreptatea absolută sau relativă a lui Dumnezeu.

 

Prin dreptatea absolută se face referire la acea exactitate a naturii divine, în consecința căreia Dumnezeu este infinit de neprihănit în Sine. Această exactitate este esențială pentru El și a existat înainte de exista creația în care să o aplice.

 

Prin dreptatea relativă a lui Dumnezeu se înțelege dreptatea, așa cum este ea arătată față de alții și exercitată față de creaturile Sale în dispensația universului. Este văzută în natura legilor pe care le dă, în imparțialitatea cu care îi tratează pe cei supuși legilor, în menținerea binelui și a virtuții, prin amenințările și promisiunile atașate și prin pedepsirea celor care le încalcă. Acestei forme de justiție i se aplică adesea numele de dreptate rectorală, întrucât deoarece este o justiție exercitată de un conducător, sub forma guvernului și prin legi.

 

Este o formă de justiție, cunoscută între oameni ca fiind justiție comutativă, care constă în a da fiecăruia ce i se datorează în comerț, sau în relațiile mutuale ale vieții. Deoarece se bazează pe terenul obligațiilor mutuale și deci nu se potrivește unei ființe total independente de altele, nu poate fi atribuită lui Dumnezeu. Binecuvântările oferite ca și consecință a promisiunilor făcute omului nu sunt obligație, ci har. Singurul aspect în care poate fi conectată cu Dumnezeu este între Tată și Fiu, în acordarea asupra oamenilor acele binecuvântări obținute de Fiu prin suferințele Sale. În acest sens spune Scriptura că Dumnezeu este ”credincios și drept să ne ierte păcatele și să ne curețe”. 1 Ioan 1:9.

 

În administrarea afacerilor creaturilor Sale, Dumnezeu exercită dreptatea distributivă. Adică răsplătirea și pedepsirea subiecților Lui, conform sancțiunilor legii. Dreptatea Lui este aici demonstrată prin menținerea pedepselor, dacă se încalcă legea, dar nu în oferirea de răsplătiri, deoarece acestea se oferă ca stimulare pentru datorie. În timp ce Dumnezeu dă toate răsplătirile promise, ele sunt date pentru că sunt promise și nu pentru că sunt datorate. Pedepsele arată dreptatea lui Dumnezeu deoarece sunt date imparțial.

 

Terenul pe care ofensatorii legii lui Dumnezeu sunt pedepsiți, nu este doar faptul că legea lui Dumnezeu a fost încălcată, ci în încălcarea acelei legi, binele esențial a fost încălcat și s-a săvârșit răul. Ar fi suficient să autorizăm pedeapsa când legea este încălcată. Poate părea că voința conducătorului remite o pedeapsă pentru încălcarea voinței lui. Dar legea lui Dumnezeu se bazează pe diferențe imutabile între bine și rău, între păcat și sfințire, deoarece ele există în natura lui Dumnezeu. Încălcarea deci, este păcat. Este distrugerea binelui. Deci, ceea ce îl face pe Dumnezeu să pedepsească nu este caracterul Lui rectoral, ci natura Lui sfântă. Când dreptatea este privită sub acest aspect, se numește punitivă sau răzbunătoare.

 

Dar dreptatea punitivă nu este admisă de către toți, nici faptul că Dumnezeu pedepsește păcatul în orice alt aspect decât încălcarea voinței Sale; deci este disputat dacă pedepsește vreodată încălcarea voinței Lui.

 

Se ridică trei întrebări:

 

1. Pedepsește Dumnezeu încălcarea voinței Lui?

 

2. Pedepsește pentru ă este vorba de încălcare sau de păcat?

 

3. Se face aceasta pentru că este ceva esențial în natura Lui sau pentru că este expedient pentru scopurile guvernamentale sau alte scopuri?

 

În urma acestor întrebări s-au exprimat mai multe opinii:

 

1. Universaliștii și unii socinieni neagă faptul că Dumnezeu pedepsește chiar încălcarea legii Lui. Ei privesc preceptele de moralitate și datorie așezate în cuvântul Său ca fiind intenționate să ne fie ghid în viață. Când viața aceasta se sfârșește nu încălcările nu mai au loc. Ele au doar un scop temporar, și odată împlinit acel scop, nu mai are alt efect. Dumnezeu urmărește doar binele creaturilor Sale și dacă aceeași metodă trece dincolo de viața aceasta, va fi doar pentru un timp și doar pentru binele celor ce suferă. Conform cu aceasta, ele nu sunt pedepse, ci răsplătire pentru ce merită și Dumnezeu este mișcat de bunătate și nu de dreptate.

 

2. O a doua teorie spune că legea dată de Dumnezeu este doar exponentul voinței Sale; că baza pe care poruncește este suveranitatea Sa; că privind universul ca pe o lume creată și ocupată de creaturile Sale morale, El a selectat un sistem de legi care îi părea cel mai potrivit pentru a asigura bunăstarea acelor creaturi, și aceste legi, în vreme ce caută fericirea maselor și nu a indivizilor sunt foarte potrivite acestui scop; și că dreptatea lui Dumnezeu se vede în administrarea acestor legi, răsplătind pe cei care se supun, dar pedepsind pe cei ce nu se supun, pentru a menține guvernarea și a asigura binele general. Dumnezeu pedepsește păcatul sub sistemul Său, dar nu îl pedepsește pentru natura lui urâtă, ci pentru că este bine ca omul să nu păcătuiască, și astfel, interesul cel mai bun al tuturor este asigurat prin prevenirea prin pedeapsă a comiterii păcatului. Finalul avut în vedere este furnizarea unei imagini care va reține păcatul, în loc să acționeze așa cum cere natura păcatului. . Este dreptatea Lui rectorală, nu cea răzbunătoare.

 

Această teorie are patru puncte.

 

(1) Dumnezeu pedepsește ofensele sau păcatele.

 

(2) Obiectul este mai bine să asigure bunăstarea creaturilor sale morale.

 

(3) Legile guvernării Sale se bazează în totalitate pe voința Lui.

 

(4) În consecință, pedepsește păcatul, nu pentru ceea ce merită, ci pentru că fericirea generală a creaturilor Sale și nu a Lui, o cere.

 

3. A treia teorie este diferită din toate punctele de vedere, cu excepția primului punct.

 

(1) Este de acord că Dumnezeu pedepsește păcatul.

 

(2) Dar face obiectul său apărarea binelui

 

(3) Acțiunile și legile Sale se bazează pe principiile imutabile ale binelui.

 

(4) El pedepsește păcatul deoarece din natura lui necesită pedeapsa.

 

Dificultatea cea mare în obținerea unui rezultat corect în această chestiune, este că oricare ar fi fost originea acestor legi, ele ar fi fost aceleași.

Deci, nici o concluzie nu se poate trage din natura legilor. Este manifest faptul că Dumnezeu, în stabilirea guvernării lumii în orice scop, nu îi va da legi contrare naturii Sale.

 

Dar pentru că același efect poate fi produs de oricare din aceste cauze, este neimportant căreia îi este desemnat. Se poate, și în cazul de față se crede că sunt motive importante, ca o singură cauză să fie desemnată și să fie determinată a exista în natura lui Dumnezeu. Chestiuni ale unui moment măreț, în legătură ispășirea, dar și cu alte părți ale planului de salvare, necesită un răspuns adevărat.

 

Dar acest fapt nu trebuie să ne influențeze judecata sau să ne îndepărteze de adevăr. Se menționează doar importanța subiectului luat în considerare.

 

Cât despre prima din aceste teorii trebuie să spunem că obiecțiile față de ea sunt parțial implicate în cele de la a doua, și cele interesante sunt prea clare pentru a mai necesita prezentare. Vor fi luate în considerare în legătură cu subiectul viitoarelor pedepse.

 

Cât despre a doua, se poate obiecta:

 

(1) Că face fericirea și nu sfințenia și virtutea scopul final al lui Dumnezeu. Dictatele naturii ne învață clar că fericirea nu ocupă acest loc. Dr. Charles Hodge: lectura manuscriptului.

 

(2) Distruge diferența esențială dintre bine și rău, pe care ne învață conștiința. Dr. Charles Hodge: lectura manuscriptului.

 

(3) Presupune că Dumnezeu ar fi făcut o lume în care legile morale opuse au prevalat prin porunca Sa; și astfel, prin datoria Lui, în această lume, de a răsplăti, în cealaltă lume de a pedepsi creaturile Lui pentru aceeași acțiune.

 

 (4) Este opusă relației voinței adevărate a lui Dumnezeu cu natura Sa. Atribuie legile lui Dumnezeu acelei voințe. Recunoaște că acele legi vin doar din ea. Ele sunt așa cum a vrut Dumnezeu. Nu se neagă faptul că ele vin din voința liberă a lui Dumnezeu și sunt pe placul Lui. Dar au o bază mai înaltă chiar decât voința Lui. Voința aceasta este influențată de natura Lui și este exponentul ei. Fie că acea natură este ea însăși baza binelui și răului, fie că binele și răul sunt considerate distinct de ea în natura lucrurilor, pur și simplu în concordanță perfectă cu acea natură, rezultatul este același; voința este influențată de natură pentru a stabili legile morale ale guvernării creaturilor în conformitate cu principiile imutabile ale binelui și răului.

 

 (5) Această teorie se opune independenței lui Dumnezeu, care este astfel forțat să pedepsească păcatul, nu prin vreo lege a naturii Sale care ar menține acea independență, ci cu privire la guvernarea creaturilor Sale, care nu ar putea fi altfel menținută. (Dr. A. A. Hodge.)

 

(6) Simțul dreptății instinctiv din om mărturisește despre meritele rele ale păcatului. Aceasta este mărturia universală a conștiinței. Dar conștiința vorbește pentru Dumnezeu și deci mărturisește pentru faptul că, independent de răul societății, cel ce greșește merită pedeapsa proporțional cu ofensa lui.

 

 (7) Dr. A. A. Hodge, în scrierile sale susține aceasta din dragostea pentru sfințenie și ura față de păcat: ”dacă motivul pedepselor lui Dumnezeu se bazează doar pe voința arbitrară a lui Dumnezeu, atunci nu se poate spune că urăște păcatul, ci că își iubește voința, sau dacă motivul pedepselor păcatului se odihnește pe considerații guvernamentale, atunci, nu se poate spune că urăște păcatul, ci doar consecințele.” Dar și conștiința și Scriptura ne învață că Dumnezeu urăște păcatul și iubește sfințenia.

 

Lăsând aceste considerații celei de-a doua teorii, cu declarația acestor obiecții, procedăm la stabilirea celei de-a treia teorii prin învățăturile Scripturii. Se va vedea că Scripturile îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind drept, atribuindu-i acest caracter; dar o fac în așa fel încât arată că dreptatea Sa nu se află doar în voința Sa, ci este parte a naturii Lui; că ei neagă faptul că ceea ce face Dumnezeu se află în concordanță cu binele și dreptatea și că nu din suveranitatea Sa, ci datorită dreptății absolute a naturii Sale; îl prezintă ei ca având o dreptate răzbunătoare, vorbind despre dreptatea Lui ca ură față de păcat și nu ca dorința de a menține guvernarea; ei ne arată constant situațiile în care Dumnezeu aplică dreptatea răzbunătoare, , începând cu respingerea lui Adam din Paradis și culminând cu exemplul cel mai înalt din jertfa lui Hristos.

 

Este remarcabil că toate acestea se pot stabili din Scripturi în favoarea dreptății răzbunătoare și nici un pasaj nu se poate oferi ca dovadă că Dumnezeu este activ pentru menținerea guvernării, sau doar fericirea creaturilor Sale. Într-adevăr, peste tot în Scripturi este slava lui Dumnezeu și dezonoarea, sfințenia Lui și păcatul, dragostea Lui și dreptatea, sunt în contrast.

 

1. Pasaje în care se vorbește despre Dumnezeu ca având un caracter drept și în care se susține ca excelență la El. Cum se pot justifica acestea, dacă voința și dreptatea sunt la fel, sau chiar dacă dreptatea nu este mai mult decât administrarea afacerilor umane în conformitate cu planul Lui? Între timp, nu sunt pasaje în care își susține puterea sau alegerea sau dreptatea în schimbarea legilor esențiale așezate pentru conducerea noastră. Deut. 32:4; Iov 8:3; 34:10-12; 36:2, 3; Ps. 9:4; 11:7; 33:4, 5; 71:19; 89:14; 92:15; 97:2; 99:4; 119:137, 138; Țef. 3:5; Rom. 2:2.

 

2. Pasaje în care susținerea caracterului lui Dumnezeu este justificată prin afirmarea dreptății și imparțialității Lui față de toți oamenii. Gen. 18:16-33; Deut. 10:17; Iov 37:24; Ecl. 3:17; 12:14; Ezech. 18:29; Fapte 10:34, 35; 17:31; Rom. 2:3-6, 11; 14:12; Gal. 2:6; Efes. 6:8; Col. 3:25; 1 Pet. 1:17; Iuda 15.

 

3. În acele pasaje în care se vorbește despre dreptatea lui Dumnezeu, nu se bazează niciodată pe voința Lui, nici pe economia Lui, dar

 

(a) judecata se bazează întotdeauna pe neprihănirea Lui. Ps. 9:8; 50:4, 6; 96:10, 13; 98:9.

 

(b) Economia Lui între evrei este recomandată, nu datorită faptului că trimite la voia Lui, ci datorită dreptății și neprihănirii ei. Deut. 4:8; Ps. 19:7-9; Ps. 119:138.

 

4. Pasaje în care Dumnezeu vorbește despre justiția Lui ca fiind ura față de păcat. Ps. 5:4, 5; Hab. 1:13.

 

5. Pasaje în care se vorbește despre Dumnezeu ca fiind gelos, exercitând o dreptate răzbunătoare. Ex. 20:5; Deut. 32:34, 35, 39, 41-43; Ps. 94:1, 2; Is. 34:8; 66:6; Evrei 10:26-31.

 

6. Pasaje în care se vorbește despre cum sunt tratați dușmanii lui Dumnezeu, în legătură cu cuvinte de genul: mânie, furie, &c. Num. 12:9; Deut. 32:22; Jud. 10:7; 2 Sam. 22:8; Iov 19:11; Ps. 2:5; 7:11; 21:9; 90:11; Is. 28:21; 30:30; Ier. 30:24; Plângeri 2:3; 3:43; Ezech. 5:13; 38:18; Osea 12:14; Naum 1:6.

 

7. Pasaje în care se vorbește despre îngeri, ca fiind mesagerii unei astfel de răzbunări. Acestea nu sunt prezentate ca dovezi ale dreptății lui Dumnezeu, ci ca simple părți ale tranzacției, prin care acea dreptate se manifestă. Num. 22:22-31; 2 Sam. 24:16; 1 Cron. 21:14-16, 27; Ps. 35:5, 6; Apoc. 7:1-3; 9:15; 15:1; 16:17.

 

8. Situațiile date despre exercitarea mâniei lui Dumnezeu sunt asociate nu doar cu ideea producerii efectelor în guvernarea Lui morală, nici cu exercitarea voinței Lui, ci ca rezultate produse de emoțiile Lui împotriva păcatului sau cu alte cuvinte dreptatea răzbunătoare.

 

Unele din acestea sunt (1.) Îngerii căzuți, (2.) primii părinți, (3.) Sodoma and Gomora, (4.) potopul, (5.) plăgile din Egipt, (6.) pedepsirea copiilor lui Israel în pustie, (7.) captivitatea evreilor, (8.) pedepsirea de către Dumnezeu a națiunilor păgâne, datorită faptelor lor rele în exercitarea mâniei Lui împotriva delicvenților izraeliți, și (9.) pedeapsa eternă amenințată pentru cei răi.

 

9. Pasaje care subliniază lucrarea lui Hristos ca fiind esențială înainte ca Dumnezeu să ierte păcatul. Mat. 26:39; Rom. 3:26; 2 Cor. 5:21.

 

horizontal rule

Privind la ochii Domnului - Templul din Ierusalim

de Marian Ghita

  

Dar Isus le-a zis: „Vedeți voi toate aceste lucruri?

Adevărat vă spun că nu va rămâne aici piatră pe piatră care să nu fie dărâmată.”

 

Privind la discursul apocaliptic al Domnului Isus Cristos, de pe muntele Măslinilor (Mat. 24-25; Mc. 13; Lc. 21:5-36), avem impresia că lucrul cel mai important în el este dezvăluirea șirului de evenimente care se va desfășura în istorie până la revenirea Domnului nostru. Aceasta îi face pe unii cercetători ai Scripturii să urmărească descoperirea acestor evenimente și ordinea lor în istorie. Desigur, putem descoperi un asemenea șir de evenimente care va culmina cu revenirea glorioasă a Domnului, dar nu trebuie să pierdem din vedere ceea ce a urmărit în primul rând El prin acest discurs. Prin răspunsul dat la întrebările ucenicilor Săi (vezi Mat. 24:3), Domnul Isus a urmărit în principal să ne arate că El este Domnul istoriei lumii (Apoc. 1:8, 11 – „Alfa și Omega”) și El, în exclusivitate, are ultimul cuvânt în ea (Mat. 24:35). Că, prin tot ceea ce se va întâmpla în ea, lumea, din cauza faptului că nu L-a primit și continuă să-L respingă (Ioan 1:11; 15:18-16:4), va merge din rău înspre mai rău, până acolo încât va ajunge ca un stârv în putrefacție (Mat. 24:28). Că singura soluție de salvare din partea lui Dumnezeu este Fiul Său și lucrarea jertfirii Sale pe cruce (Ioan 12:23-24; 19:30; Isaia 52:13-53:12) și că singurul lucru, care totuși mai ține lumea aceasta în existență, este doar vestirea în toată lumea a Evangheliei lui Cristos (a faptului că doar El este jertfa de ispășire pentru răscumpărarea celor care cred în El), în vederea mântuirii tuturor celor care o vor crede și care vor deveni poporul sfinților în Cristos și în vederea promovării împărăției Sale veșnice. Că numai Cristos, prin revenirea Sa glorioasă, va aduce restaurarea desăvârșită și veșnică a lumii distruse prin păcat și binecuvântarea veșnică pentru toți credincioșii Lui,  în baza jertfei Sale de pe cruce. Dovada („semnul Fiului omului” – Mat. 24:30) că numai Cristos este Domn și Mântuitor, prin gloria lui Dumnezeu, și că numai prin El este posibilă mântuirea (Fap. 4:12) va fi arătată în mod clar în istorie de prăbușirea tuturor așa-ziselor „soluții salvatoare” care vor fi oferite de tot felul de cristoși și profeți mincinoși de-a lungul istoriei și prin arătarea gloriei Fiului omului la sfârșitul veacurilor – „toate semințiile pământului...vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere și cu o mare slavă” (Mat. 24:30). Cristos, în manifestarea gloriei Sale, va nimici doar cu suflarea gurii Sale și va prăpădi doar cu arătarea venirii Sale (2 Tes. 2:8) pe cel care va fi întruparea tuturor cristoșilor și profeților mincinoși apăruți în istorie. Pavel îl numește pe acest mincinos, „acel nelegiuit” (2 Tes. 2:8) sau „potrivnicul care se înalță mai presus de tot ce se numește Dumnezeu sau de ce este vrednic de închinare” (2 Tes. 2:4); iar apostolul Ioan îl numește „Anticrist”, al cărui duh a lucrat și lucrează prin istorie (1 Ioan 4:3).

 

Vom privi la Matei 24:1-2. Ne vom uita, împreună cu ucenicii Domnului, la Templul din Ierusalim. Trebuie să observăm, în dialogul dintre ucenici și Domnul Isus Cristos, că El urmărește să le corecteze ucenicilor Săi felul în care trebuie să privească acest loc sfânt de închinare.  Ucenicii priveau Templul cu admirație și cu o undă de nădejde (Mat. 24:1; Mc. 13:1; Lc. 21:5). Ei au admirat clădirile Templului și tot ce era în acestea. Cu siguranță că ei vedeau acolo locul prezenței lui Dumnezeu, unde oricine putea veni pentru a-I aduce închinare (Deut. 12:4-14; 1 Împ. 8:22-53). În același timp, ei priveau la Templu cu nădejdea că, din moment ce el este acolo în Ierusalim, Dumnezeu nu-și va părăsi poporul și, desigur, nimeni nu va putea să facă rău celor care fac parte din acest popor. Ceva din speranțele lui Israel, că Domnul va da izbândă poporului sfânt din cauza edificiului care purta Numele Domnului, era și în sufletul ucenicilor lui Isus (vezi 1 Sam. 4:3-8; Ier. 7:4). Iată de ce ei încearcă să-L întărească pe Domnul lor în situația dificilă în care El se găsea, îndreptându-I privirile spre Templul care era întreg, la locul lui, în toată măreția construcțiilor sale, ca mărturie a credincioșiei lui Dumnezeu față de legământul pe care L-a încheiat cu poporul ales. Isus nu trebuia deci să-și piardă nădejdea, chiar dacă se părea că misiunea Sa mesianică era sortită eșecului. Domnul Isus Cristos, însă, răspunde demersului ucenicilor Săi Lui într-un mod de-a dreptul șocant: „Vedeți voi toate aceste lucruri? Adevărat vă spun că nu va rămâne aici piatră pe piatră care să nu fie dărâmată” (Mat. 24:2). Domnul Isus a refuzat să-Și pună nădejdea în Templul din Ierusalim. El a făcut astfel o distincție clară între nădejdea pe care o avea în Dumnezeu (Isus o avea din plin – vezi numai Ioan 14:1-3) și nădejdea în Templu (El respinge total o astfel de nădejde). Cu siguranță, ucenicii au remarcat fermitatea declarației lui Isus. Mântuitorul nu apare deloc înaintea lor ca unul care se tânguiește din cauza unui așa-zis „eșec” ci ca Unul care rostește în puterea lui Dumnezeu o sentință implacabilă a judecății divine. Forța cuvintelor Lui îi face pe ucenici să renunțe dintr-o dată la a mai privi Templul, așa cum l-au privit înainte, și să fie gata să ia aminte la declarațiile profetice și apocaliptice ale Domnului lor (Mat. 24:3) – urma așadar să le vorbească Cel ale cărui cuvinte nu vor trece, chiar dacă cerul și pământul vor trece (Mat. 24:35). Noi avem de învățat de la ucenicii Domnului; suntem chemați să ne deschidem și noi bine urechile, mintea și inima și să primim cu întreaga ființă cuvintele Sale (Lc. 8:15), dacă vrem să stăm în picioare într-o lume în care totul se clatină (Evr. 12:25-28).

 

Cuvintele Domnului Isus din Mat. 24:2, pe lângă că sunt o sentință a judecății divine cu privire la Templul din Ierusalim și la toți cei care nu L-au primit și nu-L primesc pe Cristos, au, de asemenea, pentru toți cei care cred în El ca Domn și Mântuitor, un efect revelator (căci ne dezvăluie ceva din taina lui Dumnezeu,  cu privire la lucrarea Lui viitoare – Efes. 3; Col. 1:26-27), cât și un efect îndrumător (căci ne face să avem întotdeauna privirea noastră îndreptată doar spre Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, adică spre Isus – Evr. 12:2-3).

 

1.       Templul Domnului – destinat să existe atîta timp cât închinarea rămâne sfântă (Mat. 21:13)

 

De ce a trebuit să se rostească o sentință atât de drastică pentru Templului din Ierusalim (Mat. 24:2)? Era acesta rău și nepotrivit? Oare nu Dumnezeu a dorit un loc de închinare pentru poporul Său (Deut. 12:1-14)? Nu a fost el sfințit de Dumnezeu prin prezența Lui, atunci când Solomon l-a construit (2 Cron. 7:1-4)? Oare Cristos, Domnul, nu a recunoscut acest Templu ca și loc de închinare (Mat. 21:12-16, 23)? Cu siguranță că da. Dar Templul din Ierusalim a fost menit să funcționeze ca un loc al închinării sfinte aduse lui Dumnezeu, ca un barometru al stării spirituale a poporului Său și nu ca un loc protector pentru cei care vor să rămână în păcatele lor (nu ca o „peșteră de tâlhari” – Mat. 21:13). În natura păcătoasă a omului (fie că este din poporul lui Dumnezeu, fie că este din afara lui) există o puternică tendință care îl face (în cazul în omul se lasă cârmuit de firea pământească – Gal. 5:16-21) să pervertească chiar și lucrurile sfinte. În istoria veche a lui Israel avem multe asemenea exemple rele. Această pervertire se manifestă în două moduri: (a) Pe de o parte, oamenii ajung să considere că lucrurile sfinte au în ele însele putere dumnezeiască dată de Dumnezeu, și pierd din vedere faptul că doar Dumnezeu, prin prezența și prin lucrarea Lui prin ele, dau valoare și putere de binecuvântare divină acestora. (b) Pe de altă parte, oamenii ajung să considere că, din moment ce acele lucruri sau edificii sfinte sunt în mijlocul lor, ei pot trăi în păcat (în nelegiuire), fără ca să mai fie nevoie din partea lor să renunțe la păcat sau de a se angaja într-o trăire sfântă înaintea lui Dumnezeu – pentru că, zic ei, acele locuri sfinte sau lucruri sfinte, sau ritualuri și obiceiuri sfinte le va proteja viața și le va asigura binecuvântarea lui Dumnezeu, chiar dacă nu renunță la păcat. Ei consideră că este suficient să îndeplinească doar în mod formal ritualurile închinării (chiar dacă inima și trăirea lor este departe de Dumnezeu și de voia Lui) și binecuvântarea lor va fi garantată.

 

În 1 Samuel 4 avem arătată o comportare total nepotrivită a poporului Israel față de Dumnezeu. În lupta lui Israel cu filistenii, atunci când poporul Domnului s-a văzut bătut de filisteni, israeliții au adus pe câmpul de luptă chivotul Domnului. În acest fel ei credeau că, din moment ce semnul prezenței lui Dumnezeu era cu ei prin prezența chivotului, vor fi cu siguranță biruitori. Surpriza lor a fost însă mare atunci când filistenii i-au bătut, în ciuda prezenței chivotului Domnului pe câmpul de bătălie. Poporul Domnului ar fi trebuit însă să se pocăiască de faptele lor rele, să-și sfințească viața înaintea Domnului și abia atunci urmau să se bucure de biruința dată lor de Domnul (acest lucru chiar s-a întâmplat, atunci când, mai târziu, Samuel i-a condus la pocăință și dedicare față de Dumnezeu – 1 Sam. 7).

 

Un fapt similar s-a întâmplat în Israel și pe vremea amenințării babiloniene (Ieremia; vezi Ier. 7:4). Din cauza îndepărtării poporului de Dumnezeu și din cauză că nelegiuirile sale erau multe și mari, în loc ca cei din popor să se pocăiască și să se întoarcă la Dumnezeu, ei au început să-și dezvolte o credință în lucrurile sfinte (aceasta este de fapt idolatrie); ei au ajuns să se bazeze pe prezența Templului în Ierusalim. Ei gândeau: „Babilonienii nu vor avea izbândă asupra noastră, a iudeilor, pentru că Dumnezeu nu va îngădui ca Templul Lui să fie afectat în vreun fel.” Templul devenise pentru iudei exact ca o „peșteră de tâlhari”, un loc de protecție pentru ei care trăiau în nelegiuire, chiar dacă astfel îl mâniau pe Dumnezeu. În acest fel, tâlharii, adică păcătoșii, au impresia că se pun la adăpost de pedeapsa Domnului (nu era oare Templul lângă ei?). De aceea, Dumnezeu a îngăduit ca Templul să fie distrus de babilonieni și poporul sfânt (care refuza să se pocăiască de păcatele lor) a fost deportat în robie în Babilon. Există impresia, în mentalitatea unor astfel de oameni, că îndeplinirea formală a ritualurilor închinării poate fi un scut eficient în fața mâniei lui Dumnezeu și, astfel, ei pot să tolereze o trăire în păcat sub protecția unui astfel de scut (vezi Isaia 1:10-15). Ei nu pot vedea că se înșeală amarnic – doar o pocăință reală, din toată inima, față de orice păcat și întoarcerea radicală și sinceră la Dumnezeu și la o trăire în neprihănire poate aduce binecuvântarea Lui (Isa. 1:16-20).

 

În vremea Domnului Isus, de asemenea, Templul din Ierusalim ajunsese o „peșteră de tâlhari” (Mat. 21:13). Iudeii se lăudau că sunt poporul lui Dumnezeu, că ei îndeplinesc toate ritualurile închinării în templu, așa că nu era nici o problemă pentru ei să trăiască într-o neprihănire formală sau să-și permită să păcătuiască – Templul, era doar scutul lor care, chipurile, îi proteja de pedeapsa lui Dumnezeu. Când Domnul Isus Cristos a venit și a dovedit că este Fiul lui Dumnezeu, care a adus poporului iudeu Cuvântul de la Dumnezeu, mai marii lui Iuda, împreună cu întregul popor, au găsit că este drept să-L respingă pe Domnul vieții – Templul era suficient pentru ei, pentru că le oferea adăpost ca și tâlharilor. Iată de ce Templul urma să fie distrus.

 

 Atâta timp cât locul de închinare sau ritualul îndeplinit pentru apropierea de Dumnezeu devin „preșul” sub care tot gunoiul fățărniciei și al nelegiuirii este ascuns, deci tolerat, să nu ne mirăm că miresmele urâte ale acestui gunoi vor umple casa vieții noastre. Să nu avem impresia că nu va veni și vremea când judecata lui Dumnezeu va arde tot gunoiul, împreună cu viața celor care îl tolerează. În anul 70 d. Cr. judecata lui Dumnezeu a venit asupra Ierusalimului și asupra Templului din cetate. Poporul iudeu a intrat astfel sub incidența pedepsei drastice a lui Dumnezeu. Este acum vremea să ne pocăim cu adevărat, dacă nu vrem ca pedeapsa lui Dumnezeu să ne atingă din cauza păcatelor tolerate în viața noastră. Este vremea să renunțăm să ne amăgim pe noi înșine că aducerea de jertfe fără ascultare de Dumnezeu (1 Sam. 15:22-23) ne-ar putea salva din mâna unui Dumnezeu plin de mânie împotriva păcatului. Apostolul Petru ne avertizează, spunându-ne nouă celor din biserica lui Cristos: „Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la Casa lui Dumnezeu. Și, dacă începe cu noi, care va fi sfârșitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu? Și dacă cel neprihănit scapă cu greu, ce se va face cel nelegiuit și cel păcătos?” (1 Pet. 4:17-18).

Observă, de asemenea, că pervertirea închinării în locul sfânt va avea un apogeu în istorie (Mat. 24:15). Locul sfânt (care aparține de drept lui Dumnezeu) va ajunge un loc al manifestării urâciunii pustiirii; astfel, la acel moment nelegiuirea va ajunge la culme, dar și intervenția mâniei lui Dumnezeu va fi groaznică. Când, în loc de pocăință reală și profundă oamenii mimează pocăința, tolerând păcatul, urmările sunt clare: împietrire în fața păcatului, ajungerea în păcătuire la cote inimaginabile și revărsarea mâniei lui Dumnezeu ca un potop. Să ne păzeazsă Dumnezeu de așa ceva.   

 

Prin cuvintele drastice ale Domnului Isus Cristos la adresa Templului, din Mat. 24:2, mai descoperim un adevăr. În pofida religiozității și râvnei în respectarea ritualurilor „dreptei” închinări din partea poporului iudeu, faptul că respingerea lui Cristos a atras o pedeapsă nemaiîntâlnită în istoria poporului sfânt (distrugerea Ierusalimului și a Templului de către romani, desființarea națiunii lui Israel pentru aproape 2000 de ani, suferințe multe și inimaginabile suportate de iudei de-alungul acestei perioade) ne arată ce grav păcat a săvârșit poporul care se considera a lui Dumnezeu (vezi Ioan 3:18-19; Mat. 23). Respingerea lui Cristos, Domnul, pe de o parte înseamnă un păcat ajuns la culme (1 Ioan 5:10-12; 2 Tes. 2:3) și pe de altă parte ne arată cine este cu adevărat Isus. El este Însuși Domnul, Cristosul, Fiul lui Dumnezeu (vezi Mat. 21:33-44). Respingându-L pe El respingi pe Însuși Dumnezeu.

 

Concluzia este foarte clară. Poporul iudeu și-a dezvoltat o credință falsă în Dumnezeu. Cei care au respins pe Cristos aveau credința că Dumnezeu i-ar putea spulbera pe romanii care au venit să distrugă Templul din Ierusalim. Ei se uitau doar la mărimea puterii lui Dumnezeu de a proteja o cetate precum Ierusalimul, dar nu s-au uitat la păcatele lor pentru a le condamna și pentru a renunța la ele; la faptul că respingându-L pe Cristos săvârșesc păcatul care generează toate păcatele. Ei astfel, au pierdut din vedere faptul că Dumnezeu, deși plin de putere, nu vrea să tolereze vieți necurățite de păcat. Așadar, nu-ți dezvolta o falsă credință în Dumnezeu, o credință greșită în lucrurile sfinte!         

        

2.       Templul Domnului – un loc fizic care vorbește despre o închinare spirituală (Ioan 4:21-24)

 

De ce Templul urma să fie distrus? Pentru că Domnul Isus a afirmat: „vine ceasul când nu vă veți închina Tatălui, nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim. ... vine ceasul, și acum a și venit, când închinătorii adevărați se vor închina Tatălui în duh și în adevăr; fiindcă astfel de închinători dorește și Tatăl. Dumnezeu este Duh; și cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh și în adevăr” (Ioan 4:21-24).

Vremea care venise, la momentul discuției Domnului cu ucenicii Lui, era o altă vreme, diferită de cea de dinainte; era vremea unei închinări în duh și în adevăr. Dar, oare închinarea adevărată, adusă lui Dumnezeu de sfinții Lui de-a lungul întregii istorii a omenirii, nu a fost întotdeauna o închinare în duh și în adevăr? Ba da. Dar, a fost o vreme în istoria omenirii a lucrurilor începătoare (vremea până la venirea pe pământ a Fiului lui Dumnezeu, a lui Cristos). În acea vreme era nevoie de locuri de închinare (vremea zidirii altarelor – vezi Gen. 12:8), apoi de un singur loc de închinare, ales de Dumnezeu - Ierusalimul (Deut. 12:5; 2 Cron. 5:2). Dumnezeu a stabilit legi ale închinării (vezi Leviticul; vezi și Exod-Deuteronom). Toate acestea au fost adevăruri ajutătoare pentru poporul lui Dumnezeu pentru a-l învăța închinarea adevărată și a-l feri de o închinare idolatră. Când toate acestea și-au îndeplinit mandatul de „îndrumător (pedagog)” spre Cristos (Gal. 3:24-25), până la venirea Lui (adică a „trupului” care făcea umbra, a realității – Col. 2:17), toate acestea trebuiau înlăturate (Gal. 3:25; Evr. 6:1-2). La aceasta s-a referit Domnul Isus Cristos în Ioan 4:21-24. Legământul Legii a fost înlocuit, în planul lui Dumnezeu, cu noul Legământ – cel al harului, bazat pe jertfa lui Cristos, Domnul (vezi Evr. 8; Ier. 31:31-34). Acest legământ este un legământ al Duhului lui Dumnezeu, care promovează o închinare și o slujbă duhovnicească (2 Cor. 3). Astfel, ordinea veche a Legii trebuia înlocuită cu noua ordine în Cristos (vezi Evrei). Toate acestea impuneau ca Templul să fie scos (am zice noi) din uz (la pensie). 

 

Dar mai este un motiv (legat de cel menționat înainte). Datorită naturii noastre umane firești (carnale) a existat și există întotdeauna tendința să supralicităm realitatea fizică ignorând realitatea spirituală. De-a lungul istoriei lui Israel s-a dezvoltat la unii mentalitatea că templul (cel fizic), cu construcțiile și podoabele lui materiale, reprezintă toată realitatea spirituală de care ei se apropie în închinare (nu oare ignorarea gloriei Dumnezeului nevăzut i-a făcut pe israeliți să facă un vițel de aur și să se închine lui? – Exod 32). Mulți evrei au ajuns să ignore realitatea spirituală (prezența reală a lui Dumnezeu în templu – cea care dădea adevărata valoare templului). Este emblematică imaginea pe care profetul Ezechiel o redă în cartea lui despre plecarea slavei Domnului din templul de la Ierusalim (Ezech. 9-11). În acest fel, templul, cu toată măreția și podoaba sa arhitectonică și ceremonială, a fost părăsit de Dumnezeu, rămânând o carapace goală și moartă. Pentru că poporul Domnului și-a dezvoltat o atitudine formală în închinare și în trăire, pentru că a ajuns plin de păcate, călcând Legea Domnului în toate domeniile vieții lor, Dumnezeu i-a părăsit. Astfel poporul a ajuns pradă cuceririi și robiei din partea imperiului babilonian. Atunci când slava Domnului părăsește locașul de închinare, din cauză că poporul întoarce spatele lui Dumnezeu, toată închinarea și trăirea poporului, care se credea în relație cu Dumnezeu, devin goale de orice conținut și fără nici un rost. Același lucru s-a întâmplat și pe vremea Domnului Isus Cristos. Faptul că poporul iudeu a întors spatele Domnului care a venit în chip omenesc în mijlocul lor (vezi Ioan 1:1-18), și Domnul a părăsit Ierusalimul și pe poporul său. Ieșirea Domnului Isus din Templu și ajungerea Lui pe muntele Măslinilor a fost, exact împlinirea lui Ezechiel 11:23 (slava Domnului în toată realitatea ei trupească a părăsit templul – vezi și Ioan 1:14). Din moment ce Domnul Și-a părăsit locașul Lui cel sfânt ce a mai rămas din el? O clădire goală, fără nici o valoare spirituală. De aceea, el trebuia înlăturat (Mat. 24:2) și astfel, în anul 70 d. Cr., Dumnezeu a îngăduit romanilor să-l distrugă. Poporul iudeu și-a pierdut astfel locul special printre națiuni, pe care îl avusese în vremea Vechiului Testament, și aceasta pentru o lungă perioadă de timp. Oare Și-a rostit Cristos cuvintele Sale doar ca o descărcare a amărăciunii sufletului Său, într-un moment de supărare? Nu! Au fost cuvintele lui Dumnezeu, cuvinte profetice de judecată și care s-au împlinit ad-literam.

 

Ucenicii au învățat să privească realitățile de pe pământ prin ochii Mântuitorului. Măreția impunătoare a Templului în plan exterior nu are nici o valoare dacă slava Domnului nu este în el. Desigur, forma închinării își are valoarea ei. În vremea Vechiului Testament, Templul din Ierusalim și toate ritualurile desfășurate în el în vederea închinării, reprezentau forma potrivită de închinare înaintea lui Dumnezeu. Acum, această formă de închinare a Vechiului Testament este depășită și nu mai are rost. Acum, în vremea noului legământ, închinarea este în duh și în adevăr (Ioan 4:21-24) și ea se exprimă acum prin alte forme potrivite (care pot fi schimbate sau, după caz, păstrate). Dar, forma fără conținut, închinarea fără Duhul închinării, înseamnă trupul fără viață. Astăzi, în noul legământ, se pot dezvolta forme potrivite ale închinării (timpul de dimineață și de seară de rugăciune; citirea Scripturii; așezarea în genunchi la rugăciune; ore de rugăciune în clădirile adunărilor poporului lui Dumnezeu; etc.). Toate acestea sunt benefice în aducerea închinării înaintea lui Dumnezeu. Dar, toate aceste forme fără implicarea duhului nostru, prin Duhul lui Dumnezeu, conduc la o închinare fără viață. Problema nu este forma adoptată, ci lipsa vieții spirituale. Dacă închinarea noastră nu va fi în duh și în adevăr, atunci închinarea și rugăciunile noastre, slujirea noastră și trăirea noastră înaintea lui Dumnezeu sunt doar o paradă zgomotoasă (1 Cor. 13:1-3), ceva fără viață, fără mireasmă divină și fără nici o valoare chiar și înaintea oamenilor. Judecata lui Dumnezeu în aceste circumstanțe va fi îngrozitoare (vezi Mat. 7:21-27). Dincolo de această discuție (legată de formele potrivite de închinare din această vreme) trebuie să rămânem la cuvintele Domnului Isus din Ioan 4:21-24. Adevărata închinare trebuie adusă doar lui Dumnezeu (care este Duh), în numele Domnului Isus Cristos (care este Adevărul), prin Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, cu implicarea întregii noastre inimi (în duhul nostru) și exprimată în exterior prin trăire și slujire, în dedicarea trupului și a mădularelor noastre lui Dumnezeu (Rom. 12:1-2).             

 

3.       Templul Domnului – doar o umbră a unei realități spirituale viitoare (Efes. 2:19-22)  

 

Odată ce „trupul” realității a venit (Cristos Însuși – Col. 2:16-17), umbra nu-și mai avea rostul. Odată ce îndrumătorul Legii (deci și Templul din Ierusalim) și-a făcut datoria și s-a ajuns astfel la destinație (la Cristos – Gal. 3:24-25), indicatorul nu mai trebuie folosit. A fost o vreme a nopții, când umbra a trebuit să fie luată în considerare (vremea de dinaintea venirii lui Cristos); a fost o vreme a imaturității spirituale, când Legea a trebuit să funcționeze pentru a arăta oamenilor calea spre Cristos (Gal. 3:19-25). Din moment ce Cristos a venit tot ceea ce a fost legat de umbră, de Lege, trebuia înlăturat. Îndemnul din Evrei 13:8-13 este acum actual: „Să ieșim, dar, afară din tabără (din sistemul vechi al Legii, din închinarea adusă la Templul din Ierusalim, din sistemul iudaic) la El (la Cristos) și să suferim ocara Lui (vezi și Evr. 8 – suntem acum sub un nou legământ; legământul cel vechi al Legii a fost înlocuit cu legământul cel nou). Pentru că Templul din Ierusalim a fost înlocuit cu un Templu spiritual, vechiul Templu trebuia înlăturat. Privind la cuvintele Domnului Isus din Mat. 24:2 noi suntem îndreptați spre un alt Templu – adevăratul Templu, în ochii lui Dumnezeu; Templul din Ierusalim a fost doar o umbră a Templului spiritual.

 

Observați cum Duhul lui Dumnezeu și-a îndreptat poporul, prin Cuvântul Scripturii, să privească la acest Templu spiritual:

 

-                     Templul din vremea lui Solomon avea în el piesa cea mai valoroasă – Chivotul mărturiei (semnul fizic al prezenței lui Dumnezeu). Acest Templu a dezvoltat sentimentul că poporul Israel era binecuvântat prin prezența lui Dumnezeu în mijlocul lui. După robia babiloniană, odată cu distrugerea Templului din Ierusalim, chivotul a dispărut (nu se cunoaște în ce mod). Astfel că Templul al doilea, făcut de rămășița lui Iuda la întoarcerea în țară, în baza decretului lui Cirus (Ezra 1-6), nu a mai avut chivot în locul preasfânt – această încăpere a rămas goală (era goală și în vremea Domnului Isus). Dar ce valoare mai avea Templul fără piesa cea mai importantă? Conform profețiilor lui Hagai și Zaharia (vezi și Ezra 6:22) binecuvântarea lui Dumnezeu a rămas și asupra acestui al 2-lea Templu. De ce? Ce avea de comunicat din partea Domnului un asemenea Templu? Un asemenea Templu a avut valoare pentru că el îndrepta atenția poporului lui Dumnezeu și al omenirii în general spre Cel care urma să vină ca întrupare a gloriei lui Dumnezeu (spre Cristosul lui Dumnezeu – Ioan 1:1-18). Era un Templu care dezvolta o atitudine de așteptare mesianică în poporul lui Dumnezeu. Când Domnul Isus Cristos a venit pe pământ și a intrat în Templu, s-a împlinit profeția din Mal. 3:1 – „Și deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutați”. Desigur, a fost bine pentru poporul iudeu să respecte Templul prin aducerea de jertfe după Lege. Dar aceasta nu era suficient. Ei trebuiau să privească la templu cu credința că Domnul va veni în Templul Lui. Ei trebuiau să aștepte cu credință mângâierea lui Israel și mântuirea Ierusalimului, ca și bătrânii Simeon și Ana (vezi Lc. 2:25-38). Fără credință este cu neputință să fim plăcuți lui Dumnezeu (Evr. 11:6). Doar prin credință privirea poporului spre lucrurile sfinte (spre Templu, de ex.) căpăta binecuvântarea lui Dumnezeu. În acest fel, ei aveau harul, ca și Simeon și Ana, ca toți din rămășița credincioasă a lui Israel, să-L vadă pe Cristos, Domnul.

 

-                     Când Domnul Isus Cristos a înviat, înaintea femeilor care au venit la mormânt și înaintea ucenicilor Domnului s-a conturat o imagine revelatoare: „doi îngeri șezând în locul unde fusese culcat trupul lui Isus; unul la cap și altul la picioare” (Ioan 20:11-12; Lc. 24:4-5). Chivotul mărturiei era o cutie din aur care era străjuită de doi îngeri tot din aur, deoparte și de alta. Chivotul acesta nu mai era în Templu, pe vremea Domnului Isus. Iată însă că acest chivot dispărut apare în persoana și lucrarea lui Cristos (Ioan 1:14). Imaginea din mormânt este revelatoare pentru ucenicii Lui. Astăzi se fac tot felul investigații și de presupuneri cu privire la chivotul construit de Moise și care fusese în Templul construit de Solomon. Unde ar putea fi el acum? Se spune că dacă s-ar găsi, atunci descoperirea va fi epocală. Nu știu dacă acel chivot se va găsi sau nu. Părerea mea este că nu se va găsi deloc. Dar este doar o părere personală. Adevărul este că, pentru sfinții Domnului, chivotul real – Cristos care a trăit, a murit, a înviat și care S-a înălțat la cer și care va reveni în glorie pe pământ – este adevăratul chivot al mărturiei. Nu ne trebuie un alt chivot. El, Cristos, Domnul, este „Piatra pe care au lepădat-o zidarii (și care) a ajuns să fie pusă în capul unghiului” (Mat. 21:42); El este în esență Cel pe care este așezat adevăratul Templu al Domnului, în care însuși Dumnezeu locuiește prin Duhul Sfânt (Efes. 2:20).

 

-                     Acum, putem vorbi despre Templul spiritual, spre care Templul din Ierusalim ne îndreaptă atenția. Dacă Templul din Ierusalim este doar o imagine a adevăratului Templu, care este cel real? În Efeseni 2:19-22, 1 Corinteni 3:16-17, 6:19-20, 1 Petru 2:5-10, Matei 16:18-19, 1 Tim. 3:15-16 ni se spune că Templul spiritual (adevăratul Templu) este Biserica lui Cristos – totalitatea tuturor sfinților Domnului, mântuiți prin harul lui Dumnezeu, prin credința în Cristos (vezi și Efeseni). Acea clădire care va apărea în toată frumusețea gloriei divine, odată cu cerurile noi și cu pământul cel nou (Apoc. 21:9-27), la sfârșitul istoriei umane (Apoc. 21-22), este Templul adevărat, cel avut în vedere de Cristos. De aceea Templul din Ierusalim trebuia să dispară – el trebuia să facă loc templului ceresc și veșnic, în care Dumnezeu va locui pentru totdeauna (vezi și Evr. 12:25-28; 1 Cor. 15:28). În acest Templu slujba de închinare este una prin Duhul Sfânt al lui Dumnezeu; în el se desfășoară o închinare și o slujbă duhovnicească (2 Cor. 3; Efes. 2:21-22). În acest Templu, Cristos, prin Cuvântul și prin mărturia Evangheliei, este temelia acestuia (Efes. 2:20; Mat. 16:18-19) și fiecare credincios, prin viața și slujirea lui sfinte, este o piatră vie (o componentă) a Templului (Efes. 2:19-22; 1 Cor. 6:19-20; 1 Pet. 2:5-10).

 

Domnul Isus Cristos, prin cuvintele Sale adresate ucenicilor (Mat. 24:1-2), pare să fi urmărit ca ucenicii Lui să renunțe la orice nădejde a vreunui viitor luminos legat de clădirile Templului din vremea aceea. A vrut oare Domnul Isus să-i facă pe ucenicii Lui să fie mereu triști din cauza distrugerii iminente a Templului? În nici un caz. El a vrut, pur și simplu, să le îndrepte astfel atenția spre frumusețea adevăratului Templu, a celui care urma după învierea Sa. Când cineva își ia ochii de pe lucrurile trecătoare, ale căror valoare nu poate fi pusă la îndoială, și care au operat pentru o vreme ca și semne ale lucrurilor viitoare, nu înseamnă că Domnul vrea neapărat să trăim o viață tristă, fără nădejde, lipsită de bucurii. El vrea de fapt să umblăm prin credință, nu prin vedere (2 Cor. 5:7); El vrea să ne ia ochii de la lucrurile trecătoare pentru a ne bucura de cele spirituale și veșnice (Evr. 12:25-28). El vrea să trăim aici și acum pentru ceea ce va veni și care este veșnic și glorios. Acest lucru L-a dorit Domnul Isus pentru ai Săi.

 

Concluzii

 

Oferă Legea mântuire? Nu, ea oferă cunoștința păcatului și condamnare pentru păcat (Rom. 3:20). Dar de ce avem nevoie de Lege? Pentru că ea este îndrumătorul dat de Dumnezeu care ne conduce la Cristos, Mântuitorul nostru (Gal. 3:13-14, 24-25). Poate fi Templul din Ierusalim o protecție sigură pentru oameni, atunci când se va dezlănțui judecata lui Dumnezeu? Nu. El a fost pentru o vreme un loc de apropiere a omului de Dumnezeu și doar pe calea neprihănirii (Ier. 7:4; Isa. 1:10-20). Atunci de ce a fost nevoie de Templu? Din cauza rolului de îndrumător pe care l-a avut spre adevărata închinare (în duh și în adevăr – Ioan 4:21-24); spre Cristos, adevărata piatră de temelie, pe care ne putem așeza viața noastră (Mat. 7:21-27; 16:18-19; Efes. 2:20); spre adevăratul Templu (Efes. 2:19-22; 1 Cor. 6:19-20). Când noi inversăm rolurile (vorbind despre Lege și Templu), noi ne vom prăbuși iremediabil (vezi doar Mat. 24:15-22). Privește deci corect la ceea ce Domnul a stabilit a fi doar semne, indicatoare spre Cristos. Pune-ți încrederea totală doar în Cristos (Col. 1:15,19; 2:9-10).

 

Și o ultimă menționare. De ce oare profetul Elisei l-a întâmpinat pe Naaman sirianul într-o manieră, considerată de noi, total nepotrivită, atunci când Naaman a venit să fie vindecat de lepra lui (2 Împ. 5:1-15). Elisei nu a respectat deloc normele civilizate de conduită între oameni. Nu l-a întâmpinat pe Naaman ca pe un adevărat musafir, nu i-a ieșit în întâmpinare pentru a invoca măcar binecuvântarea lui Dumnezeu asupra lui, l-a expediat rapid la Iordan, am zice noi într-un mod nedemn, i-a vorbit în mod telegrafic și printr-un slujitor, fără a se deplasa el personal la Naaman, spunându-i doar: „Du-te și scaldă-te de 7 ori în Iordan; și carnea ți se va face sănătoasă și vei fi curat.” (v. 10). Așa trebuia întâmpinat un om care căuta salvare de la Dumnezeu, prin intermediul oamenilor Lui și care vine și cu daruri, deci plin de respect, în ținutul lui Israel? Era Elisei un om care nu știa să se comporte cu oamenii? Ce vrea să însemne toate acestea? Dacă privim cu atenție în cuvântul Scripturii descoperim că noi nu ar trebui să-l criticăm pe Elisei. Vedem la el însă o înțelepciune dumnezeiască și putem spune că el a oferit un tipar pentru cei care trebuie să propovăduiască oamenilor Evanghelia lui Cristos – soluția de salvare a lui Dumnezeu. Elisei cunoștea foarte bine mentalitatea unui păgân, atunci când se apropia de divinitate. Dacă ar fi procedat Elisei așa cum credem noi că ar fi trebuit să procedeze, ar fi existat posibilitatea să dea un mesaj greșit cu privire la soluția de mântuire a lui Dumnezeu (mentalitatea păgânească are o mare capacitate de pervertire a lucrurilor lui Dumnezeu). Reiese, din atitudinea lui Elisei față de Naaman, că soluția lui Dumnezeu pentru mântuire are 3 elemente principale, fără de care mântuirea ar putea fi compromisă: (a) Doar Dumnezeu mântuie (Isa. 43:10-13); nu trebuie deloc atrasă atenția, celui care vrea să fie mântuit, spre omul lui Dumnezeu prin care îi este comunicată soluția salvatoare. Elisei nu avea voie să se comporte în așa fel încât Naaman să-l aprecieze ca un om excepțional, când era vorba despre mântuirea care vine de la Dumnezeu. (b) Doar cuvântul lui Dumnezeu este cel care ne arată soluția lui Dumnezeu de mântuire; nu filozofiile oamenilor. Cuvântul Evangheliei este de la Dumnezeu, Îl arată pe Cristos, Cel care ne-a oferit mântuirea doar prin jertfa Lui; acest cuvânt este unul clar, precis și care nu poate fi modificat în nici un fel – este cuvântul lui Dumnezeu, nu cuvântul oamenilor (1 Cor. 15:1-4; 1 Tes. 2:13). Lui Naaman i s-a spus în mod foarte clar: „du-te la Iordan (nu la un alt râu), scaldă-te de 7 ori (nu de 5 sau de 8 ori) și vei fi vindecat (nu „s-ar putea să fii vindecat” sau, „există șanse mari de vindecare”)”. (c) Soluția de vindecare nu avea deloc în vedere nici calitatea apei Iordanului, nici calitatea locului și nici procedura (de a se scălda de 7 ori) – ca și cum acestea ar fi putut explica miracolul vindecării. Naaman trebuia doar să creadă cuvântul lui Dumnezeu și să asculte în totalitate de el; altminteri nu ar fi fost deloc vindecat. Secretul vindecării se află exclusiv în Dumnezeu, în Cuvântul Lui și în ascultare de El. Atât. O mentalitate păgână ia în calcul, ca și soluție de mântuire, prestanța și prestația oamenilor care se consideră a fi trimiși de Dumnezeu, procedurile (ritualurile) sfinte și mesajele înălțătoare ale celor care transmit cuvântul de la Dumnezeu, cât și proprietățile locului de vindecare (apa este sfințită, are propietăți speciale de vindecare, etc.). Toate acestea, pentru ei, sunt secretul vindecării, al mântuirii.

 

Când vorbim despre templul din Ierusalim, vedem în Matei 24:1-2: pe de o parte, pericolul care îi păștea pe ucenici de a se încrede în ceea vedeau ei cu ochii lor fizici (măreția și valoarea acestui templu pământesc); și, pe de cealaltă parte, nevoia de a privi prin ochii Domnului nostru (prin Duhul Sfânt) la acest templu care, după cuvintele Sale, va fi complet distrus. Doar atunci când vom accepta să privim lucrurile văzute, din jurul nostru, prin ochii Mântuitorului nostru, vom avea posibilitatea reală de a vedea realitatea despre aceste lucruri – realitatea spirituală (Evr. 12:25-28). Doar în acest fel, vom putea să vedem adevărul despre mântuirea lui Dumnezeu și ne vom bucura cu adevărat de binecuvântarea Lui, a mântuirii Sale în viața noastră (vezi și tabloul din Isa. 52:13-53:12).  AMIN.

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi


 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate