Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Teologie
 

 

 

Arhiva
Contact
Colaboratori
Despre noi

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Hegeomai
Istorie
Pastorala
Studiu Biblic
Site-uri Baptiste
Articole
Media
Poşta Redacţiei

 

 


Pagina de Teologie

 

Isus Hristos, Domnul din Ceruri

Dr. Benjamin Cocar

Preexistenţa lui Hristos

 

Existenţa pre-întrupată a lui Hristos poate fi „doar o simplă inferenţă contemplativă inversată faţă de slava spirituală a Hristosului prezent” (Deissmann); cu certitudine expresia sa cea mai clară este găsită în scrierea târzie care reflectă asupra afirmaţiei rudimentare mesianice, chiar adoptive despre Hristos în comunitatea creştină primitivă (Fapte 2:22‑23; 10:38). Cu toate acestea preexistenţa este cel puţin implicată în cuvintele lui Isus: „Fiul omului a venit”; stăpânul viei „încă mai avea… un fiu preaiubit: în cele din urmă l-a trimis pe el”. Aceasta este explicită în spusele atribuite lui Isus în Evanghelia lui Ioan: „Eu am venit din cer”; „Slava pe care am avut-o cu tine înainte de întemeierea lumii”.

 

Cercetătorii iudei au atribuit preexistenţa „ideală” lucrurilor (legea, templul) şi persoanelor (Adam, Moise) cu mare reverenţă, imitate probabil în numirea lui Pavel a lui Hristos „ultimul Adam… din ceruri”: Gândirea greacă, reflectată în Philo, era familiară cu preexistenţa sufletelor. Dar este inutil să găsim aici mai mult decât o sursă de termeni utili. Ideea că Fiul lui Dumnezeu, preexistent în mod etern în slavă cu Tatăl, mişcat de dragoste a devenit întrupat era prea central pentru credinţa creştină pentru a depinde de coincidenţele limbajului ca bază a sa.

 

Pavel face apel la generozitate deoarece Hristos, „deşi bogat a devenit sărac”. El pledează asupra faptului că convertiţii trăiesc ca fii deoarece „Dumnezeu a trimis pe fiul său”; el argumentează pentru ştergerea de sine din faptul că Hristos, fiind în forma lui Dumnezeu, „s-a golit pe sine”; susţine, împotriva pleromei Gnosticilor care umple golful dintre Dumnezeu şi creaţie, că „toate lucrurile au fost create în, prin şi pentru Hristos … care este înaintea tuturor lucrurilor”. Ca „Domn din ceruri”, Hristos oferă modelul pentru umanitatea noastră înviată; în timp ce el s-a coborât prima dată, tot aşa s-a şi înălţat, măsura triumfului său şi asigurarea noastră (2 Corinteni 8:9; Galateni 4:4; Filipeni 2:5‑6; Coloseni 1:15‑16; Efeseni 4:8‑9). Pentru astfel de îndemnuri practice, pastorale cineva nu are nevoie să argumenteze din speculaţiile în plus, ci doar din adevărurile familiare, acceptate, de bază.

 

Evanghelia şi Epistola lui Ioan, presupunând că Hristos a venit de la Dumnezeu şi a mers la Dumnezeu (Ioan 13:3), accentuează faptul că fiinţa sa trimisă de Tatăl în misiunea divină, exprimând dragostea divină (Ioan 3:16; 1 Ioan 4:9‑10), o revelaţie a Tatălui nevăzut prin unul care aparţinea „din sânul Tatălui” (Ioan 1:18), un Cuvânt divin, prezent când Tatăl a rostit la creaţie şi acum din nou aducând înţeles şi putere lumii (Ioan 1). Pentru Ioan precum şi pentru Pavel, salvarea omenirii derivă nu din orice iniţiativă umană ci din intrarea Fiului etern în timp. Acesta este adevărul crucial în discuţia de aici.

 

Implicaţiile preexistenţei sunt o preocupare de gândire creştină subsecventă. Slăbeşte oare aceasta umanitatea lui Isus? (Controversele Hristologice: răspuns, Nu, două naturi reale coexistă într-o singură persoană). De ce există întârziere în sosirea lui Hristos? (medieval: răspuns, Dumnezeu a pregătit aceasta cu răbdare). Oare preexistenţa implică continuitatea memoriei dintre Fiul etern şi Isus (modern: răspuns, Nu, o conştiinţă crescândă a unicităţii sale). Dar faptul preexistenţa nu este pus în discuţie, decât acolo unde divinitatea lui Hristos şi misiunea umană sunt pe deplin negate.

 

I. Introducere

 

Hristos a existat înaintea naşterii Sale. El a existat înaintea Creaţiei şi înaintea timpului, adică în mod etern.

Existenţa sa înaintea întrupării este considerată preexistenţă.

Dacă Hristos nu a existat înaintea naşterii sale atunci:

- nu există nici o Trinitate eternă

- El nu era Dumnezeu, căci Dumnezeu este etern

- El este un mincinos deoarece El a pretins a fi etern

 

1. Matei şi Luca încep biografiile despre Isus cu naşterea Sa. Ioan îl prezintă pe Isus ca 8@(@H, logosul etern. Isus a antedatat creaţie. Ioan 1:1 „La început a fost Cuvântul”.

 

2. Este foarte important să înţelegem preexistenţa lui Hristos pentru a putea înţelege mai bine persoana şi lucrarea Sa.

 

II. Preexistenţa lui Hristos învăţată prin pronunţarea directă

 

A. În Vechiul Testament Hristos apare ca Îngerul lui Yahweh

 

1. Desemnarea Îngerului

 

Geneza 16:7, 13 Yahweh şi Elohim

 

Geneza 22:11, 15 Yahweh

 

Exod 3:2 Yahweh

 

Judecători 13:13, 15, 16 Yahweh şi Elohim

 

Iosua 5:13-15; 6:2 Yahweh

 

2. Îngerul care închinare, pe când alţi îngeri o interzic

 

Exod 3:1-5

 

Iosua 5:15

 

Apocalipsa 22:8, 9

 

3. Există o distincţie între Dumnezeu Tatăl şi Îngerul

 

Geneza 24:7, 40

 

Exod 23:20, 23

 

Exod 32:34

 

Zaharia 1:12-13

 

4. Îngerul arată spre Hristos şi poate fi identificat cu El

 

Judecători 13:18-19; Isaia 9:6

 

Maleahi 3:1; Isaia 40:3; Ioan 1:23-27

 

5. Îngerul nu apare niciodată după ce vine Hr

 

Matei 1:20; 2:13, 19

 

Fapte 5:19; 12:7; 12:23

 

6. Atât Îngerul cât şi Hristos sunt trimişi de Tatăl

 

Geneza 24:7, 40; Ioan 3:17

 

7. Hristos apare ca Yahweh în anumite contexte

 

Isaia 40:3; Matei 3:3

 

B. În Noul Testament

 

1. Ioan Botezătorul a vorbit despre preexistenţa lui Hr

 

Ioan 1:13; 30

 

2. Hristos a învăţat preexistenţa Sa

 

Ioan 8:58

 

Ioan 17:5

 

Ioan 17:24

 

Ioan 6:38; 51

 

3. Pavel a învăţat preexistenţa lui Hristos

 

1 Corinteni 10:4-9

 

Filipeni 2:5-7

 

Coloseni 1:17

 

Eternitatea lui Hristos dovedeşte preexistenţa Sa. Dacă Hristos era etern atunci El era preexistent. El a antedatat naşterea Sa în Betleem.

 

Vechiul şi Noul Testament îl proclamă pe Hristos ca etern.

 

Isaia 9:6 „Tată Veşnic”

 

Mica 5:2 „… din zilele veşniciei”

 

Efeseni 1:4 „Ales în El (Hristos) înaintea de întemeierea lumii”

 

În persoana Sa Hristos este Dumnezeu/Yahweh

În poziţia Sa în relaţia faţă de Tatăl, El este Fiul, şi Îngerul Domnului/Yahweh

 

III. Valori practice ale învăţăturii despre preexistenţă

 

1. Aceasta oferă Vechiului Testament o abundenţă de valoare devoţională continuă

 

Ioan 5:39 „Acestea (Scripturile Vechiului Testament) mărturisesc despre Mine”

 

Hristos poate fi găsit în multe contexte din Vechiul Testament, aşa că credincioşii Noului Testament pot folosi Vechiul Testament ca o carte devoţională.

 

2. Aceasta oferă o reprezentare mai comprehensivă a înţelegerii noastre despre Hristos

 

Găsirea lui Hristos înaintea Betleemului este o cercetare recompensată.

 

Credincioşii pot găsi confort, binecuvântări, asigurare în numeroase texte din Vechiul Testament.

 

Din Geneza şi până în Zaharia, Hristos este prezent în multe instanţe:

 

Geneza: Creatorul, 1:1; Îngerul lui Yahweh, 16:7-13; 21:17-19; 22:11-18, etc.

Exod: Rugul încins 3:2; Mielul Pascal, 12:37; Stâlpul de nor şi de foc, 13:21; Mâna, 16:15; Stânca, 17:6, etc

Numeri: Adversar faţă de măgarul lui Balaam, 22:22-25;

Deuteronom: Un mare profet, 18:15;

Iosua: Omul cu sabia scoasă, 5:13-15;

Judecători: Îngerul care vizitează părinţii lui Samson, 13:18;

Rut: Răscumpărătorul, 4:14;

2 Samuel: Ciuma datorită păcatului lui David, 24:14-17;

1 Împăraţi: Ilie sub ienupăr, 19:5-7;

2 Împăraţi: A ucis 185.000 de asirieni;

Iov: Răscumpărătorul cel viu, 19:25;

Psalmi: Suferindu-l, Domnul cel înviat, Dumnezeul Etern, Pastorul cel Bun, Cel mai Excelent, etc.

Proverbe: El este Înţelepciunea!

Eclesiastul: El face toate lucrurile frumoase la vremea lor;

Cântarea Cântărilor: Iubitul sufletului nostru;

Isaia - Maleahi: Rădăcina lui David, Emanuel, Prinţ al Păcii, Minunat, Sfătuitor, Robul suferind, Olarul, Neprihănit, Răscumpărător!

 

IV. Umanitatea şi întruparea lui Isus Hristos

 

Umanitatea lui Isus este trecută cu vederea în Evangheliile Sinoptice, de parcă nu i-ar trece nimănui prin cap să o cerceteze. Îl vedem în leagăn, crescând, învăţând, supus foamei, anxietăţii, îndoielii, dezamăgirii, şi surprizei (Luca 2:40; Marcu 2:15; 14:33; 15:34; Luca 7:9), şi în final la moarte şi îngropare. Dar în altă parte se aduce mărturie despre adevărata sa umanitatea, de parcă ar putea fi pusă la îndoială (Galateni 4:4; Ioan 1:14), sau semnificaţia ei neglijată (Evrei 2:9, 17; 4:15; 5:7‑8; 12:2).

 

Cuvântul „întrupare” provine de la latinescul incarnatio, şi înseamnă a întrupa în trup. În teologie, Întruparea este venirea în trup a lui Dumnezeu Fiul, actul prin care a doua persoană a Dumnezeului Triunic a fost întrupată permanent în natura umană. „Trupul” este egal cu un individ întreg, o fiinţă umană (Romani 3:20; 1 Corinteni 1:29).

 

Întruparea, în timp ce este o idee biblică, nu este un termen biblic. Folosirea sa creştină derivă de la versiunea latină a lui Ioan 1:14 şi apare în mod repetat la autorii creştini latini încă din anul 300 d. Hr.

 

În calitate de învăţătură biblică, Întruparea se referă la afirmaţia că Dumnezeu, într-unul din modurile existenţei Sale ca Trinitate şi fără aceasta în orice încetare de a fi singurul Dumnezeu, s-a revelat pe Sine omenirii pentru mântuirea ei prin a deveni om.

 

Întruparea este o doctrină de bază a adevăratului Creştinism. De fapt, aceasta se bazează pe o doctrină şi mai fundamentală şi primitivă, Triunitatea lui Dumnezeu. Fără de Trinitate nu putea să fie nici o Întrupare, şi fără de Întrupare nu putea să fie nici o mântuire din păcat.

 

1. Un înlocuitor perfect şi fără de păcat trebuia să plătească pentru pedeapsa păcatului.

 

2. Dumnezeu nu putea să-şi trimită Fiul Său dacă nu exista nici o Triunitate în Dumnezeire.

 

3. Dumnezeu a trebuit să devină om dacă avea să existe vreo mântuire din păcat deoarece „doar o persoană într-adevăr umană ar putea să sufere şi să moară, şi doar o persoană într-adevăr Divină putea să dea acelei suferinţe valoarea infinită” (Loraine Boettner, Studies in Theology, p. 203).

 

Întruparea nu este esenţială pentru divinitatea lui Hristos. El era Dumnezeu înaintea de Întrupare şi avea să fie acelaşi dacă nu era nici o Întrupare.

 

Isus, Omul din Nazaret, este Logosul întrupat, sau Fiul lui Dumnezeu, centrul întâlnirii Dumnezeului-uman. În calitate de Dumnezeu-Om, El mediază pe Dumnezeu pentru oameni; în calitate de Om-Dumnezeu El îi reprezintă pe oameni la Dumnezeu. Prin credinţă uniunea cu El, oamenii, în calitatea de copii adoptaţi ai lui Dumnezeu, participă în relaţia Sa finală faţă de Dumnezeu ca Tată.

 

Expresii Biblice care zugrăvesc întruparea:

Matei 20:20 El a venit

Ioan 6:51 El a venit din ceruri

Ioan 3:13 El s-a coborât din ceruri

Ioan 3:17 El a fost trimis

1 Timotei 1:15 El a venit în lume

1 Ioan 3:5 El a fost manifestat

Filipeni 2:7 El s-a golit pe sine

2 Corinteni 8:9 El a devenit sărac

Evrei 2:9 El a fost făcut mai prejos decât îngerii

Evrei 10:5 Un trup a fost pregătit pentru El

Galateni 4:4 El a fost pregătit pentru Sine

Ioan 1:14 El a fost făcut trup şi sânge

Romani 1:3 El a fost făcut sămânţa lui David după trup

1 Corinteni 15:47 El este al doilea om, Domnul din ceruri

1 Timotei 3:16 El era Dumnezeu manifestat în trup

Evrei 2:14 El s-a făcut părtaş cărnii şi firii

 

Golirea de sine a lui Hristos, „Kenosis”

 

Termenul 6,<@F4H, „kenosis” provine de la verbul grec 6,<T,, a golii. În Filipeni 2:7, ,6,<@F,< este cuplat cu pronumele reflexiv "LJ@H, pe sine.

 

Filipeni 2:5-8 Golirea lui Isus Hristos

 

1. Scopul lui Pavel, v. 5

El i-a îndemnat pe filipeni să aibă o atitudine de umilinţă, la fel cu Hristos s-a smerit pe sine, tot aşa şi credincioşii trebuie să fie smeriţi.

 

2. Existenţa lui Isus în forma lui Dumnezeu v. 6

µ@DN, morfe se referă la caracteristicile reale şi esenţiale ale unui lucru, „forma lui Dumnezeu”, însăşi natura lui Dumnezeu, Isus continuă în mod etern ca Dumnezeu.

 

3. Isus este egal cu Dumnezeu v.6

Egal vorbeşte de relaţia lui Isus Hristos faţă de Dumnezeu Tatăl, o relaţie de paritate şi echivalenţă

 

4. Hristos nu a tins spere egalitate, ci s-a golit pe Sine, v. 6

Hristos a privit la Cruce, v. 8

 

5. Hristos a luat forma unui rob, El a fost făcut în asemănarea oamenilor, v. 7

El a adăugat umanitatea la forma de Dumnezeu, El nu a încetat niciodată să fie Dumnezeu

 

6. El s-a smerit pe Sine, v. 8

 

Teorii despre Kenosis

1. Hristos a renunţat la atributele Sale

Dacă aceasta este adevărat atunci El ar fi încetat să fie Dumnezeu. Atributele sunt de drept şi conţin toată esenţa lui Dumnezeu.

 

2. Hristos a apărut a fi doar limitat

Hristos nu a fost limitat, dar El a acţionat ca un rege care călătorea în formă deghizată.

 

Aceasta va contrazice însăşi natura lui Isus. În Filipeni 2, Pavel învaţă adevărata umilinţă; folosirea lui Pavel a lui kenosis a fost pentru a îndemna la lipsa de egoism autentic din partea credincioşilor, ceea ce a colaborat prin demonstrarea ultimă a altruismului din toate timpurile – golirea de sine a Fiului lui Dumnezeu.

 

3. Hristos a renunţat la folosirea atributelor Sale

Având atributele dar nefolosindu-le este ca şi când a nu le avea.

 

Toate teoriile de mai sus nu au suport biblic. Hristos a venit şi s-a prezentat pe Sine ca Unul care „îi cunoştea pe toţi oamenii”, şi „ştia ce este în om”, şi a calmat furtunile, a înmulţit pâinile, a înviat morţii, a vindecat bolnavii, şi totuşi El a murit ca un om neajutorat.

 

4. Hristos a renunţat la folosirea independentă a atributelor Sale divine

În kenosis Isus a pus deoparte exerciţiul absolut şi a preluat statutul unui rob. El a părăsit statutul său de conducător şi a preluat statutul unui rob, , 2 Corinteni 8:9; Filipeni 2:6-7, Evrei 2:9.

 

Ioan 8:28-29 El nu a făcut nimic din propria Sa iniţiativă

Ioan 12:49 El nu a vorbit din propria Sa iniţiativă

Ioan 14:10 Cuvintele Sale erau cuvintele Tatălui Său

Ioan 7:16 Învăţătura Sa era de la Tatăl

Evrei 2:8 Fiu ascultător

Evrei 10:7 Voia lui Dumnezeu nu a Sa (Matei 26:39)

 

5. Hristos nu a renunţat la folosirea atributelor Sale absolute sau „imanente”, precum sfinţenia, adevărul, dragostea.

 

6. Hristos a renunţat în mod voluntar la folosirea independentă a atributelor Sale „relative”, precum omnipotenţa, omniscienţa, omniprezenţa, etc. În relatările din Noul Testament, există evidenţă a faptului că Isus a folosit atributele Sale relative, dar nu le-a folosit în mod independent faţă de Tatăl Său.

 

Matei 14:19 El s-a rugat înainte de multiplicarea pâinii

Ioan 11:41-42 El s-a rugat înainte de a-l învia pe Lazăr din mormânt

 

7. Isus a menţinut conştiinţa de sine a Sa în cadrul kenosis-ului

 

Ioan 8:42, 58

Ioan 17:5, 8

El era perfect de conştient de starea Sa pre-întrupată, şi de „mintea” care l-a determinat să facă schimbarea în stare.

Ioan 8:28, 29 ne spune că Isus nu a vorbit din iniţiativa Sa, ci lucrurile „pe care m-a învăţat Tatăl..."

Ioan 12:49; 7:16; 14:10, etc

Evrei 10:7 Hristos a venit să facă voia lui Dumnezeu, El s-a supus faţă de Tatăl într-un fel nou

 

8. Isus s-a supus faţă de puterea Duhului Sfânt

 

Matei 12:28

Luca 4:14

Luca 8:43

Fapte 1:2

Fapte 10:38

 

A menţinut Isus kenosis-ul după înălţarea Sa?

Unii spun că kenosis este întruparea, dar textul din Filipeni continuă cu „înălţarea” lui Hristos care reprezintă reversul de la kenosis. Se pare a fi clar că poziţia pe care i-a dat-o Dumnezeu lui Isus după kenosis-ul şi umilirea sa (Filipeni 2:9-11), a fost o restabilire a lui Isus în măsura largă faţă de statutul Său pre-întrupat, Ioan 17:5, şi astfel un revers al kenosis-ului.

 

1. Manifestarea slavei Sale a fost restabilită atunci când El a mers înapoi la Tatăl, Ioan 17:5

 

2. Umanitatea lui Hristos care a fost neglorificată în kenosis este acum glorificată, Ioan 20:19, 26; Filipeni 3:21.

 

3. Întruparea este permanentă, aceasta nu va fi niciodată schimbată. Isus va avea întotdeauna „asemănarea oamenilor”. Înălţarea nu a inversat întruparea, Fapte 7:54-56, 1 Timotei 2:5

 

4. La sfârşitul Împărăţiei Mileniale Hristos va preda împărăţia Tatălui, 1 Corinteni 15:24, 28.

 

horizontal rule

Partea abstractă a teologiei sistematice

 de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.

 

(CONTINUARE)

 

CAPITOLUL 3

 

RAȚIUNEA ȘI REVELAȚIA.

 

Luând în considerare dovezile existenței lui Dumnezeu, ar trebui să discutăm modurile în care S-a făcut El cunoscut, înainte de a-i studia natura și atributele și relația cu noi. Acestea constituie sursa cunoașterii noastre despre teologie, care sunt în număr de două: rațiunea și revelația.

 

Rațiunea este acea putere din om care îi conferă percepții mentale, exercițiul gândirii și reflectarea, a ști fapte, a cerceta relațiile lor mutuale și a deduce logic concluziile ce se pot extrage din ele.

 

Rațiunea poate fi folosită fie cu referire la mijloacele naturale sau supranaturale ale cunoștinței oferite de Dumnezeu.

 

Când ne referim la rațiune ca și sursă a cunoașterii, distinctă de revelație, ne referim la informația obținută prin folosirea acestei facultăți, în conexiune doar cu naturalul, ca și formă descoperită din supranatural.

 

Prin revelație, ne referim la cunoașterea dată de Dumnezeu prin instruire directă, supranaturală, pre-eminentă, oferită în Cartea cunoscută sub numele de Biblie.

 

Rațiunea implică toate puterile cognitive ale omului, care sunt facultățile prin care mintea obține cunoașterea. Aceste facultăți nu sunt separate și independente, ci sunt instrumentele minții.

 

Mintea nu este în sine o sursă originală de cunoaștere, ca Scripturile, ci este doar un instrument prin care omul obține cunoașterea prin exercițiul facultăților ei. Nu există idei înnăscute. Acestea apar doar prin exercițiul gândirii corecte și al reflectării, în legătură cu unele fapte percepute.

 

Mijloacele prin care mintea obține cunoașterea în exercitarea facultăților ei, sunt în număr de cinci:

 

1. Conștiența, prin care aflăm despre existența proprie și despre faptul că gândim și că suntem ființe personale, cu o identitate personală în timpul vieții noastre naturale.

 

2. Observarea și experimentarea lumii din jurul nostru, prin simțuri.

 

3. Conceptele intuitive prin care, pe baza sugestiei unor obiecte externe, despre unele principii, ne găsim convinși de corectitudinea lor.

 

4.Dispozițiile, instinctele și tendințele naturilor noastre.

 

5. Cursul evenimentelor în natură, tinzând spre bine sau rău, spre ce este de dorit sau este dezastruos.

 

Este manifest faptul că cunoașterea obținută prin aceste surse variate trebuie să fie abundentă, pentru a-l învăța pe om faptele simple pe baza cărora stă îndatorirea lui față de Dumnezeu; anume că există un Dumnezeu căruia îi datorează existența și respectul, slujirea și dragostea și a cărui măreție și bunătate întăresc această obligație; și pentru a arăta că această îndatorire nu a fost anulată și nu se poate anula; și în consecință pentru a-l face tulburat referitor la relația cu Dumnezeu și doritor de a-i fi plăcut și pentru a asigura iertarea și aprobarea Lui. S-a crezut de către mulți că prin rațiune omul obține convingerea nemuririi și a unei stări viitoare de răsplătire și pedeapsă.

 

Oricât de abundentă poate fi informația oferită omului, este clar că cunoașterea lui în această direcție trebuie să rămână imperfectă.

 

Acest lucru trebuie să fi fost adevărat despre om în starea lui de inocență. Natura lui finită și condițiile finite care îl înconjurau probabil că l-au lăsat ignorant cu privire la multe chestiuni de dorit. Este deci natural să credem că în acea condiție, el a primit o comunicare directă din partea lui Dumnezeu, care este revelație.

 

Dar această imperfecțiune a crescut mult datorită căderii din inocență. Prin aceasta, perceperea binelui și a răului s-a micșorat, puterea conștiinței de a impune binele a devenit defectuoasă, dorința de a face binele s-a diminuat, prejudiciile împotriva binelui au fost create, a scăzut afecțiunea față de Dumnezeu, dacă nu cumva chiar a dispărut de tot.

 

Pe baza acestor fapte apare necesitatea unei surse de cunoaștere a lui Dumnezeu și a voinței Lui cu privire la om.

 

Putem susține a priori natura revelației.

 

1. Trebuie să vină de la Dumnezeu, sursa cunoașterii noastre. Nimeni altcineva nu o poate da și nici nu trebuie să o dea.

 

2. Trebuie să se potrivească cu starea noastră prezentă, confirmând adevărul cunoscut deja și învățând ce este practic folositor omului păcătos înaintea lui Dumnezeu.

 

3. Trebuie asigurată împotriva oricărei erori, astfel încât învățăturile ei să poată fi de încredere, poate chiar mai mult decât rațiunea.

 

4. Trebuie să vină cu autoritate, pretinzând și dovedind pretenția că este cuvântul lui Dumnezeu, care are dreptul să poruncească și să pedepsească pe cei care nu se supun; cu autoritate, ca omul să creadă și să aibă încredere în promisiunile și speranțele, iertarea și pacea oferite de ea.

 

5 Va fi însoțită de dificultăți și de mister deoarece acestea apar frecvent ca însoțitoare ale cunoașterii derivate din rațiune.

 

Darul unei astfel de revelații trebuie să depindă absolut de voința lui Dumnezeu. Nu este dreptul omului de a spune dacă va fi oferită sau nu cu siguranță.

 

Faptul că nu este improbabilă reiese deja din descoperirea lui Dumnezeu înaintea noastră prin multe mijloace, în noi înșine și în natură. Dacă avem nevoie de revelații ulterioare, putem spera.

 

Singurul motiv contrar este că am păcătuit împotriva lui Dumnezeu și El putea alege să ne abandoneze. Dar acest lucru nu se înțelege clar până când revelația nu ne-a confirmat condamnarea stării noastre păcătoase. Pe de altă parte, favorurile date de Dumnezeu și mijloacele cunoașterii continue despre El, pe care El le permite, indică faptul că încă nu ne-a lăsat să ne merităm soarta și că ar putea avea scopuri pline de îndurare față de noi.

 

Ceea ce este foarte probabil, este așteptarea văzută în om, în conceptele pe care le-a format despre Dumnezeu, ca fiind Unul care este împăcat de jertfă și de care te apropii cu rugăciune.

 

Dacă așteptările formate astfel sunt verificate, se ridică întrebări importante, în ce mod poate Dumnezeu să ne facă cunoscut noul adevăr pe care vrea să îl învățăm.

 

Nu este corectă opinia care susține că acest lucru nu se poate întâmpla.

 

Dacă El alege, El poate să imprime acest lucru asupra fiecăruia, deoarece noi obținem concepții intuitive. El poate revela individual, prin vise și viziuni, ca fiecare să simtă și să știe că viziunea este din parte lui Dumnezeu. Cei prin care S-a revelat au obținut astfel convingerea absolută că Dumnezeu a vorbit lor prin ei și la Dumnezeu nu este nici imposibilitate, nici dificultate în producerea siguranței în mintea individuală a rasei.

 

Dar Dumnezeu acționează de obicei prin scopuri, astfel că S-a revelat unora și prin ei, omenirii.

 

Singura întrebare este cum poate dovedi El rasei umane că oamenii pe care i-a inspirat sunt într-adevăr mesagerii lui?

 

Acest lucru poate fi făcut în feluri diferite, dar El a ales să o facă prin confirmarea misiunii lor prin miracole făcute prin ei.

 

Cât despre măsura de autoritate atribuită acestor miracole, opiniile oamenilor sunt diferite.

 

Unii spun că orice miracol este o dovadă suficientă în sine pentru atestarea mesagerului și a adevărului pe care îl învață.

 

Alții spun că miracolele sunt doar dovezi pentru cei care le văd, dubitabile chiar și atunci, iar scopul lor adevărat nu este de a stabili autoritatea lui Dumnezeu, ci doar trezirea atenției și a uimirii, pregătind astfel calea pentru o ascultare potrivită a mesajului divin. Acestea afirmă că revelația ajunge la noi prin autoritatea naturii auto convingătoare a adevărului făcut cunoscut.

 

Este necesar, la aceste diferențe de opinii, să căutăm cu atenție adevărata teorie. Din nici o sursă mai bună nu o putem obține, decât din revelație, a cărei învățătură o vom vedea deplin coroborată de altfel.

 

Teoria Scripturii pare a fi aceasta, anume că în orice revelație nouă, profetul lui Dumnezeu trebuie să prezinte o doctrină perfect concordantă cu toate revelațiile trecute și cu cunoașterea oferită de natură și în același timp trebuie să confirme prin miracole autoritatea lui ca și învățător din partea lui Dumnezeu. Fără miracol, noul adevăr nu are nici o dovadă că nu ar fi doar produsul rațiunii umane sau al imaginației. Coincidența doctrinei este necesară pentru a proteja împotriva miracolelor false și a trucurilor oamenilor neprincipiali. În plus, noul adevăr nu poate avea o autoritate mai mare decât cel vechi, și deci nu îl poate depăși, deoarece și ceea ce este vechi este tot din partea lui Dumnezeu. Nici un adevăr de la Dumnezeu nu poate primi opoziție din partea unui adevăr nou, venit tot de la Dumnezeu. Ceea ce este adevăr la Dumnezeu, este adevăr etern. Ca și El, este același ieri, azi și în veci. Poate fi mai abundent sau mai clar revelat. Putem învăța să înțelegem mai bine și să corectăm propriile noastre înțelegeri greșite, dar ceea ce Dumnezeu a dat odată ca și adevăr, trebuie să rămână așa pentru vecie, la fel de neschimbat ca și viața Lui.

 

1. Autoritatea scripturală pentru această teorie este concluzivă.

 

Moise a anunțat legea, care arată că miracolul în sine nu este conclusiv. Vezi Deut. 13:1, 2, 3. ” Dacă se va ridica în mijlocul tău un prooroc sau un visător de vise care-ţi va vesti un semn sau o minune, şi se va împlini semnul sau minunea aceea de care ţi-a vorbit el zicând: „Haide după alţi dumnezei” - dumnezei pe care tu nu-i cunoşti, „şi să le slujim”! să n-asculţi cuvintele acelui prooroc sau visător de vise, căci Domnul, Dumnezeul vostru, vă pune la încercare ca să ştie dacă iubiţi pe Domnul, Dumnezeul vostru, din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru.” Acest pasaj arată că chiar un miracol adus de o doctrină care nu se află în concordanță cu ceea ce este deja primit, nu ar trebui să tenteze cu credința în autoritatea divină a celui care îl face.

Apostolul Pavel oferă instrucțiuni similare Galatenilor, Gal. 1:8: ” Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!” Oricare ar fi autoritatea acreditată a mesagerului, învățăturile lui nu trebuie primite.

 

Cu toate acestea, un miracol nu ar trebui discreditat. Miracolele din vremurile mozaice sunt menționate constant ca fiind indubitabil divine. Nicodim a recunoscut poziția înaltă desemnată miracolelor de către evrei, Ioan 3:2: ” Acesta a venit la Isus, noaptea, şi I-a zis: „Învăţătorule, ştim că eşti un Învăţător, venit de la Dumnezeu; căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el.” Hristos însușii spune, Ioan 10:25: ” Lucrările pe care le fac Eu, în Numele Tatălui Meu, ele mărturisesc despre Mine.”.

 

Această teorie a Scripturii nu se bazează în mod necesar pe ideea că miracolele reale pot fi făcute altfel decât prin puterea divină. Dar limbajul folosit uneori este potrivit pentru aceasta. Multe depind de definiția unui miracol. Dacă miracolul este o suspensie a legii fixe stabilite de Dumnezeu pentru lume, acea suspensie poate avea loc doar prin permisiunea Lui speciale. Luând aceasta ca pe adevăratul sens al cuvântului, putem înțelege de ce se pune un astfel de accent în Scriptură pe minunile mozaice și pe minunile lui Hristos, deoarece multe dintre ele sunt ceea ce doar puterea divină poate realiza. Dar cuvântul miracol nu are un sens restrâns, ci se aplică la fel oricărui eveniment supranatural. Deoarece oamenii pot pune acestea pe același nivele cu cele pe care numai Dumnezeu le poate face, ei sunt avertizați să nu urmeze ceea ce este supranatural făcut, dacă este însoțit de o învățătură contrară adevărului deja primit.

 

Vezi realitatea aparentă a unor astfel de miracole în legătură cu magicienii din Egipt, Ex. 7:11; Cap. 8:7, și compară cu ea convingerea exprimată de magicieni, Ex. 8:19, când au eșuat să producă păduchi din praf, ”Acesta este degetul lui Dumnezeu”.

 

Observați ce spune Hristos, Marcu 13:22: ” Căci se vor scula Hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi. Ei vor face semne şi minuni, ca să înşele, dacă ar fi cu putinţă, şi pe cei aleşi.”

 

Vezi Apoc. 16:13, 14: ” Apoi am văzut ieşind din gura balaurului, şi din gura fiarei, şi din gura proorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu nişte broaşte. Acestea Sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite, şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic.”

Datorită acestei tendințe de a fi înșelat, Scriptura necesită miracolul împreună cu doctrina concurentă, ambele fiind esențiale la primirea unei noi revelații.

 

2. Această teorie concurează cu cursul natural necesar.

 

Până la a fi deplin convinși de adevărul unei doctrine, nici o revelație subsecventă nu ne poate schimba credința. Este adevărat că aceasta nu se aplică atunci când avem dubii; dar când cunoașterea noastră este fixă, nu putem fi mișcați. Nici un miracol nu poate convinge un creștin că natura lui Dumnezeu este alta decât pură și sfântă sau că se bucură de închinarea care nu este din inimă, sau că nu este infinit în dreptate și sfințenie, în bunătate, milă și adevăr sau că va ierta păcatul fără satisfacerea datorată legii Lui.

 

3. Această teorie concordă cu caracterul progresiv al revelației divine.

 

Revelația cea mai veche a venit la cei care fuseseră ghidați doar de rațiune. Acest lucru era adevărat chiar la începuturile VT, și în acea economie, doar pregătirea era făcută pentru gloria viitoare a revelației NT. Deci adevărurile învățate erau, în mare parte, doar cele ce ajung în limita descoperirii prin rațiune sau acceptare datorită sugestiei, anume – existența unui singur Dumnezeu, creația, legea obligației morale a omului și a lui Dumnezeu, pedepsirea păcătoșilor, datoria pocăinței, mila iertătoare a lui Dumnezeu și legea jertfei, cu substituirea și împlinirea.

 

Noua economie merge mai departe cu instrucțiunile clare: ne învață ispășirea lui Hristos, implicând reprezentarea în El și în Adam, doctrina Trinității în dumnezeire, uniunea misterioasă din persoana lui Hristos și multe alte adevăruri, revelate indistinct.

 

Acestea nu puteau fi prezentate celor învățați doar de rațiune. Dar revelația care a stat între i-a umbrit în diferite feluri. Doar din ea, inițial, nu ar fi fost descoperite. Dar acum, că sunt cunoscute, acea revelație inițială este văzută ca și concurând cu noile declarații, și conformitatea doctrinei clar exprimate care în trecut doar le menționa, susține faptul că au un autor comun, și că revelatorul divin este același. Este ca și prezența aceleiași gene din animale care exista în speciile mai vechi și care s-a dezvoltat în speciile ulterioare.

 

4. Acest fapt este conform cu mijloacele noastre de judecată a cursului de acțiune luat de înțelepciune.

 

Convingerea pe care o avem cu privire la adevărurile din trecut face imposibilă eliminarea lor. Trebuie deci să le păstrăm bine. Acea convingere a venit de la Dumnezeu și nu putem avea o mai mare evidență.

 

Dar alte declarații și doctrine, cu siguranță adevărate, pot fi învățate de oameni, așa cum le sunt revelate, când sunt înșelați sau când încearcă să înșele pe alții. Deci, trebuie să avem miracolul doveditor.

 

Pe de altă parte, putem fi înșelați cu privire la ceea ce este supranatural și mai ales în supranatural, cu ceea ce este în limitele puterii create. Putem fi conduși greșit de oameni sau de puterea supraomenească a spiritelor slabe. Deci, nici o doctrină nu trebuie acceptată contrar unui adevăr deja primit.

 

O revelație, așa cum am descris-o, dată și dovedită, ridică o altă întrebare: care este relația pe care rațiunea o poartă?

 

Avem următoarele fapte:

 

l. Rațiunea este prima revelație și este presupusă consecvent în alta.

 

2. faptele rațiunii nu pot fi negate de nici o revelație subsecventă. Nici un adevăr nu poate distruge un alt adevăr.

 

O limitare trebuie pusă peste sfera rațiunii. Doctrinele pe care le poate judeca sunt cele din sfera ei. La prezentarea unei noi doctrine, rațiunea poate decide4 dacă este de acord cu cunoașterea inițială. Dacă este agreabilă, trebuie acceptată, dacă nu, trebuie respinsă. Dumnezeu poate în mila Sa, să se abțină de la a încerca credința prin revelarea unei doctrine supranaturale, dar, dacă o revelează, nu trebuie să existe nici o barieră la primirea doctrinei sau a revelației care o însoțește. Într-un articol din Southern Presbyterian Review, Vol. I, pp. 1-34, despre ”Rațiune și revelație”, Dr. Thornwell pune această limitare rațiunii, că este singurul arbitru în granițele ei, dar nu judecă dincolo de ele. El spune că doar în acest fel se poate aplica testul doctrinei. Teoria este fără îndoială corectă. Eșuează doar în nerecunoașterea manierei exacte în care Scriptura o aduce ca pe un arbitru și nu ca judecătorul adevărului deconectat de trecut, dar legat de diferite timpuri și forme sub care Dumnezeu a învățat-o. Rațiunea ar trebui să judece o nouă revelație, nu pe baza adevărurilor învățate doar de rațiune, ci și pe baza celor făcute cunoscute în revelații anterioare.

 

Slujba rațiunii cu privire la revelație este văzută astfel:

 

1. examinează dovada miracolelor pe care se bazează

 

2. Compară doctrinele cu învățăturile trecutului și recunoaște corespondentul sau opoziția față de acea învățătură.

 

3. Adoptă sau respinge revelația conform cu evidența că este adevărul lui Dumnezeu

 

4. Interpretează conținutul ei, conform cu cea mai bună lumină permisă de învățare.

 

horizontal rule

Pericolul abandonării dragostei în relaţiile dintre noi

 

de Marian Ghita

 

Dragostea este cel de-al treilea element fundamental al vieţii celor mântuiţi, al trăirii creştine (1 Cor. 13:13; vezi şi 1 Tes. 1:3 şi toate referinţele din epistolele ap. Pavel cu privire la aceste aspecte). Vorbind despre păcătuirea cu voia (Evr. 10:26), noi trebuie să avem în vedere că pericolul de a ajunge să păcătuim astfel este unul real şi poate afecta întreaga noastră viaţă creştină, atunci când un asemenea păcat se manifestă pe terenul unuia dintre cele trei domenii ale trăirii noastre spirituale (textul nostru din Evrei 10:19-31 ne spune foarte clar că binecuvântarea mântuirii are în vedere toate aceste trei domenii ale vieţii creştine: domeniul credinţei – v.22; domeniul nădejdii – v.23; şi domeniul dragostei creştine – v.24-25).

 

Despre pericolul abandonării dragostei în relaţiile dintre noi a vorbit Domnul Isus Însuşi (Mat. 24:12). În acelaşi timp El a semnalat acest lucru în mod foarte clar în viaţa bisericii Sale (Apoc. 2:4). Domnul Isus Cristos ne arată că din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci. Biserica din Efes (biserica fanion al bisericilor de la sfârşitul secolului întâi) a ajuns într-o asemenea stare, deşi avea multe calităţi demne de apreciat. Aceasta nu înseamnă că în istoria bisericii nu au fost şi nu vor fi credincioşi adevăraţi care să fi avut grijă să nu li se răcească dragostea şi care nu vor veghea în această direcţie. Noi credem că, prin harul lui Dumnezeu (1 Cor. 15:10) şi în urma unei pocăinţe veritabile (Apoc. 2:4-5), orice credincios poate reveni la dragostea dintâi şi poate creşte în această dragoste sfântă, indiferent de vremuri şi de împrejurări (1 Tes. 3:12-13). De fapt, ceea ce Domnul Isus a spus ucenicilor săi, în discursul Lui apocaliptic de pe muntele Măslinilor cât şi bisericii Sale din Efes, este, inainte de orice, o avertizare către toţi sfinţii pentru ca ei ca să nu ajungă în situaţia de a-şi abandona în mod iremediabil dragostea lor.

 

1.  Abandonarea dragostei – terenul păcătuiri cu voia

Trebuie spus de la început că abandonarea (părăsirea) dragostei nu reprezintă doar un accident sau o acţiune de care să nu-ţi poţi da seama. Este vorba despre un act premeditat şi despre un proces care presupune mai multe acţiuni înfăptuite în timp. Când Domnul Isus a semnalat bisericii din Efes că şi-a părăsit dragostea dintâi, El a avut în vedere o atitudine premeditată şi de aceea foarte vinovată  (ea şi-a părăsit dragostea dintîi; nu a pierdut-o, aşa cum ai pierde un obiect într-un moment de neatenţie. Biserica, de asemenea, a trecut printr-un proces de durată în pierderea dragostei – vezi faptul că pocăinţa presupunea o analiză serioasă a procesului pierderii dragostei dintâi: Apoc. 2:4-5). Pentru a înţelege cum se aplică cele de mai sus la situaţia credincioşilor evrei din epistolă vom încerca să privim cu atenţie la pasajul nostru din Evrei 10:19-31, în special la v. 24-25.

 

Credincioşii sunt îndemnaţi să vegheze unii asupra altora ca să se îndemne la dragoste şi la fapte bune. Versetele 24 şi 25 formează în original o singură frază. Mai bine ele s-ar putea traduce astfel:

 

„ Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm unii pe alţii la dragoste şi la fapte bune, ne părăsind adunarea noastră, cum au unii obicei, ci îndemnându-ne (încurajându-ne) unii pe alţii, şi cu atât mai mult, cu cât vedeţi că ziua se apropie”.  

 

Elementul esenţial aici este îndemnul la dragoste pentru credincioşi. O asemenea îndemnare (ar spune autorul epistolei) se poate face într-un cadru potrivit: prin vegherea unii asupra altora. De asemenea, faptele bune menţionate aici sunt faptele dragostei. Dragostea trebuie să se arate prin fapte potrivite ei. Nu este vorba aici despre două lucruri distincte (dragoste şi fapte bune) ci despre dragoste şi roada ei: faptele bune (vezi şi Gal. 5:22,23 – observă că avem de-a face cu „roada” la singular; aceasta este dragostea. Celelalte, care sunt prezentate în textul din Galateni, sunt de fapt manifestări ale dragostei). Faptele concrete ale dragostei (în textul nostru din Evrei) sunt: (1) nepărăsirea adunării; (2) îndemnarea (încurajarea) reciprocă.  Avem aici şi o atenţionare foarte serioasă cu privire la împlinirea faptelor bune ale dragostei: ele trebuie îndeplinite „cu atât mai mult cu cât vedeţi că ziua se apropie”. Aceasta înseamnă că nu avem nici o justificare pentru răcirea dragostei la cel mai mulţi, din cauza înmulţirii fărădelegii, cu cât vremea sfârşitului se apropie (vezi atenţionarea Domnului Isus din Mat. 24:12). Dimpotrivă, credincioşii sunt îndemnaţi să se mobilizeze tot mai mult, pentru ca aceste fapte bune ale dragostei să fie îndeplinite din ce în ce mai exemplar, cu cât ne apropiem de ziua revenirii Domnului nostru (să existe o creştere în dragoste – 1 Tes. 3:12-13; Filip. 1:9-11; vezi şi Rom. 13:8-14).    

 Care sunt elementele care fac ca abandonarea dragostei să fie foarte gravă şi care atrag verdictul divin de „păcătuire cu voia”?

 

a. Pierderea sensului biblic al dragostei Trăim vremuri în care sensul cuvântului „dragoste” şi-a pierdut în mare parte din semnificaţia biblică. În limba română noi avem două cuvinte care exprimă acest concept: „dragoste” şi „iubire”. Cele două cuvinte sunt sinonime în înţelesul lor; ele însă se folosesc pentru a reda foarte multe  lucruri. Cineva îşi iubeşte soţia, sau îşi iubeşte ţara, sau câinele, sau maşina pe care şi-a cumpărat-o.  Vorbim despre „sentimentul dragostei” sau despre „fiorul dragostei”. În numele dragostei, unii oameni ajung să facă tot felul de nelegiuiri, chiar să-şi omoare fiinţa iubită. Vorbim despre dragostea care tolerează totul şi în numele ei se cere să trecem peste principii morale şi peste credinţe religioase pentru ca să ne iubim cu adevărat (vezi sloganul invocat de formaţia de muzică rock, Beatles: „Să nu mai facem război; să facem dragoste” – şi aşa a apărut revoluţia sexuală). Dragostea este astăzi invocată peste tot şi cu privire la toate.

 

Cuvântul în limba greacă, din Noul Testament, pentru „dragoste” (dragostea pe care trebuie să o manifeste creştinii) este agape. În agape avem cel mai grandios concept despre dragoste, cel mai înalt nivel de dragoste – este dragostea care este asociată cu Dumnezeu.

 

Acest cuvânt agape, nu înseamnă niciodată dragostea „romantică” sau „sexuală”. Grecii au un alt cuvânt pentru aceasta: eros. Acest cuvânt exprimă atracţia fizică dintre un bărbat şi o femeie, la nivel sexual. Cuvântul eros nu apare deloc în NT. De ex., în Efes. 5:25, unde se spune „Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele…” nu este vorba despre dragostea romantică.

 

De asemenea, în Biblie, dragostea nu înseamnă niciodată dragostea emoţională. Biblia nu vorbeşte niciodată despre senzaţia care stârneşte fiori ca fiind dragoste, sau despre dragostea sentimentală. Desigur aceste stări sunt normale în trăirile omului, dar ele nu descriu dragostea biblică. 

 

În acelaşi timp, cuvântul agape nu înseamnă niciodată dragostea frăţească sau dragostea prietenească dintre două persoane care sunt legate, fie prin relaţii de familie, fie prin relaţii prieteneşti. În limba greacă există pentru aceasta cuvântul fileo. Acest gen de dragoste reprezintă un spirit frăţesc de toleranţă şi frăţie faţă de cel iubit astfel.

 

Dragostea biblică nu este nici dragostea care tolerează pe oricine, indiferent de convingerile sale. Genul de prietenie într-un spirit de toleranţă şi frăţie fără ca să existe vreo convingere sau vreo doctrină la baza acelei prietenii, şi care să-i lege pe aceştia, nu este deloc dragoste în spirit biblic.

 

Pe de altă parte, dragostea biblică nu înseamnă „caritate (filantropie)”, deşi versiunea Bibliei King James (în l. Engleză) a tradus agape cu cuvântul care se traduce prin „caritate (filantropie)”. Caritatea este ceea ce te îndeamnă la acţiuni caritabile faţă de cei în nevoie, chiar dacă dragostea agape duce şi la asemenea acţiuni.   

 

Dragostea biblică, exprimată prin cuvântul grecesc agape este exprimată în Ioan 3:16 – „Dumnezeu a iubit aşa de mult lumea încât a dat pe singurul Lui Fiu...”. Dragostea este un act de sacrificiu de sine. Agape este întâi de toate o acţiune. Nu există deloc agape fără acţiune. Nu există deloc agape în sens de sentiment, sau emoţie, sau senzaţie. Agape este un act de voinţă care te face să acţionezi în modul cel mai potrivit faţă de cel iubit. De asemenea, agape presupune întotdeauna actul jertfirii de sine. În Ioan 13:1 ni se spune că Isus i-a iubit pe ucenicii Lui până la capăt (în mod desăvârşit). Pentru că i-a iubit astfel, Isus a spălat picioarele ucenicilor Lui (vezi Ioan 13:4). Definiţia dragostei în sens biblic o avem în Ioan 15:13 – cineva care îşi dă viaţa pentru cei pe care îi iubeşte (vezi Ioan 15:9-10 – Isus ne-a iubit prin venirea Lui în lume şi prin faptul că S-a dat la moarte pentru noi). Apoi, Isus a poruncit ucenicilor Lui să se iubească aşa cum şi El i-a iubit (Ioan 13:34-35). Dragostea deci este un act de sacrificiu de sine, de dăruire plină de sacrificiu. Dragostea noastră faţă de Dumnezeu este actul nostru de jertfă în a împlini voia Lui. Când Domnul Isus discută cu Petru cu privire la dragostea pe care el o are faţă de Domnul, El îi cere să-L urmeze într-un mod în care să-l coste viaţa (Ioan 21:15-22).  Dragostea biblică este actul nostru de sacrificiu de sine, de umilire în a renunţa la eul nostru pentru a face voia lui Dumnezeu. Nu există în aceasta nici afişarea noastră (ci lepădare de noi înşine), nici mândrie (ci umilinţă), nici glorificarea noastră (ci căutarea doar a gloriei lui Dumnezeu) (vezi 1 Cor. 13; Filip. 2:1-11). Dragostea este acţiunea plină de umilinţă în slujirea altora şi plină de jertfă de sine. Acest spirit al dragostei jertfitoare este indicat de Domnul Isus atunci când ne porunceşte: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri!” (Mat. 5:44). Îi putem iubi pe vrăjmaşii noştri, în sensul învăţăturii Domnului Isus Cristos, prin a le face cel mai mare bine, exact aşa cum procedează Dumnezeu (Mat. 5:48; Ioan 3:16; Rom. 5:8; Efes. 2). În 1 Cor. 13:4-7 ni se arată că dragostea este căutarea celui mai mare bine pentru cel iubit, într-un spirit de jertfă de sine.

 

Se pare că mulţi dintre noi am pierdut din vedere sensul adevărat al dragostei lui Dumnezeu, arătată nouă prin jertfa Domnului Isus Cristos şi poruncită nouă ca şi credincioşi ai Lui (Efes. 5:1-2; Mat. 5:48). Avem impresia, ca şi credincioşii din biserica din Efes, că putem acoperi deficitul nostru de dragoste sfântă prin alte acţiuni bune (Apoc. 2:2-4). Lucrul acesta aduce însă, celor care sunt într-o asemenea stare, o judecată drastică din partea Domnului – pierderea mărturiei creştine şi a locului pe care ei îl au în planul lui Dumnezeu (Apoc. 2:5).

Când noi înlocuim dragostea lui Dumnezeu cu o dragoste omenească, atunci sarea noastră îşi pierde gustul înaintea oamenilor şi lumina noastră nu mai luminează în lume (Mat. 5:13-16). Atunci viaţa noastră creştină este comparabilă cu cea a vameşilor şi a păgânilor, şi Dumnezeu nu este deloc implicat în acţiunile noastre (Mat. 5:46-48).

 

b.  Abandonarea părtăşiei adunării sfinţilor – Situaţia destinatarilor evrei ai epistolei a fost una care i-a împins pe unii dintre ei să abandoneze adunarea bisericii lui Cristos. Aşa cum s-a arătat, ei erau loviţi, pe de o parte de prigonirile iudeilor necredincioşi, care le reproşau că şi-au abandonat religia strămoşească (vezi, de ex. Fapte), şi pe de altă parte de organele statului roman care au pornit, prin împăratul Nero, o campanie furibundă de prigonire a creştinilor (vezi Evr. 10:32-34). Toate acestea i-au făcut pe unii să considere că ar fi poate mai bine să se întoarcă din nou la iudaism. Au existat de-a lungul istoriei bisericii nenumărate situaţii în care mulţi creştini au considerat că este mai „înţelept” să-şi apere viaţa şi posesiunile abandonând adunarea sfinţilor lui Cristos sau chiar credinţa lor creştină. Asemenea atitudini au părut în ochii lor foarte justificate. Fie din dragoste pentru lumea de acum, fie din cauza prigonirilor din pricina Cuvântului, fie din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea multora ajunge să se răcească (Mat. 13:20-22; 2 Tim. 4:10). Toate acestea ne arată că legăturile cu care ne înfăşoară fie lumea de acum, fie presiunea prigonirilor, fie fărădelegile acestei lumi, ar fi atât de puternice încât relaţiile sfinţilor din biserica lui Cristos sunt foarte slabe, în comparaţie cu primele. Desigur, atunci când se întâmplă ca unii credincioşi să abandoneze biserica lui Cristos, ei demonstrează foarte clar că toate legăturile care îi despart de această biserică sunt mult mai puternice decât legăturile pe care ei le-au avut cu Domnul Isus Cristos şi cu adunarea sfinţilor Lui. Întrebările însă la care ar trebui să răspundă credincioşii, în perspectiva confruntării cu asemenea provocări (la fel ca şi creştinii iudei din epistolă), sunt acestea: Oare chiar merită să te separi de adunarea sfinţilor lui Cristos? Oare legăturile dragostei lui Cristos dintre sfinţii Lui nu ar fi, în ele însele, suficient de puternice pentru a mă păzi de pericolul abandonării părtăşiei din adunarea sfinţilor Lui? Oare chiar ar putea exista vreo justificare valabilă pentru care să ne permitem o asemenea abandonare a adunării bisericii lui Cristos? Dacă ar exista vreo justificare valabilă în ochii lui Dumnezeu pentru care pot, în anumite circumstanţe, să părăsesc adunarea sfinţilor lui Cristos, atunci eu nu ar trebui să mă tem că aş păcătui cu voia. Dar, dacă nu am nici o justificare pentru aşa ceva, atunci orice motiv aş invoca pentru a-mi părăsi fraţii şi surorile mele în credinţă în asemenea circumstanţe este păcătuire cu voia.

 

Nu poţi invoca înaintea lui Dumnezeu loialitatea faţă de iudaism (aşa cum unii au invocat-o) pentru a te separa de părtăşia din adunarea bisericii lui Cristos, chiar dacă ai fi un iudeu din naştere. Pasajul din Evrei 13:9-13 este unul foarte interesant şi conţine un îndemn la fel de interesant: „Să ieşim dar afară din tabără la El şi să suferim ocara Lui (a lui Cristos)” (v. 13). Aici, iudaismul cu tot ceea ce însemna el (poporul iudeu, legea lui Moise, închinarea la Templu, faptele Legii, Vechiul Testament), este asociat cu termenul „tabără”. Domnul Isus Cristos a pătimit, pentru mântuirea noastră, afară din tabără. Ni se spune că dacă vrem să beneficiem de mântuirea prin El trebuie să ieşim la El, afară din tabără. Întregul sistem iudaic conduce spre Cristos (Gal. 3:24). Dacă, după ce Cristos a pătimit pentru păcatele noastre, ca iudeu din naştere aş rămâne în continuare în interiorul taberei (în cadrul iudaismului), eu l-aş pierde pe Cristos şi mântuirea prin El. Acelaşi lucru se poate spune despre orice sistem sau despre orice lucru care ne poate conduce la Cristos. Dacă după ce te-a condus la Cristos vei continua să rămâi în cadrul acelui sistem sau sub autoritatea acelui lucru care te-a condus la Cristos, tu Îl vei pierde pe Cristos şi mântuirea prin El. Tu trebuie să ieşi afară din sistem (din tabără), sau de sub autoritatea acelui lucru care te-a condus la Cristos. Doar aşa te vei bucura de părtăşia cu Cristos şi de binecuvântările mântuirii Sale. Din perspectiva pasajulul menţionat mai sus (Evr. 13:9-13) putem spune că biserica (adunarea bisericii) este totalitatea celor care au ieşit afară din tabără la Cristos, pentru a suferi ocara Lui. Iată de ce nu este deloc justificată înaintea lui Dumnezeu loialitatea faţă de iudaism (sau faţă de orice altceva care m-a condus la Cristos – vezi de ex. Colos. 2:16-23) pentru a mă separa de părtăşia din adunarea bisericii lui Cristos; altminteri sunt vinovat de păcătuire cu voia.

 

Nu poţi invoca înaintea lui Dumnezeu suferinţele pe care le-ai avea din cauza părtăşiei cu Cristos şi cu biserica Lui, pentru a părăsi aceste relaţii sfinte. Moise, a trebuit să facă o alegere clară: ori să „sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu” „ocara lui Cristos”, pentru a se bucura de răsplătirea promisă de Dumnezeu; ori să fie numit fiul fiicei lui Faraon şi să se bucure astfel de „plăcerile de o clipă ale păcatului” (Evr. 11:24-27). Suferinţele de dragul lui Cristos, fiind în părtăşie cu biserica Lui, sunt singura cale spre gloria lui Cristos (Rom. 8:17-18; Fap. 14:21-22; Filip. 3:7-11; Evr. 13:13-14). Renunţarea la relaţiile sfinte cu poporul Domnului, din cauză că nu suntem dispuşi să plătim preţul pentru aceste relaţii, înseamnă să intrăm pe terenul păcătuirii cu voia.

 

Nu poţi invoca înaintea lui Dumnezeu nici măcar relaţiile fireşti cu cei din familia ta, sau cu rudele tale de sânge, sau cu poporul tău, pentru a te separa de adunarea bisericii lui Cristos. Observă că întreaga lucrare a lui Dumnezeu de a-şi binecuvânta poporul este clădită pe porunca lui Dumnezeu (adresată lui Avraam) de a ieşi din ţara lui, din rudenia sa şi din casa tatălui său (Gen. 12:1-3). Fără această ascultare a credinţei nu a putut şi nu poate exista binecuvântare a lui Dumnezeu pentru tine. Observă, de asemenea, că noul legământ pe care Dumnezeu l-a încheiat prin Cristos în vederea mântuirii celor care cred în Cristos se bazează pe ruperea vechiului legământ al Legii (vezi Evr. 8). Nu poate nimeni să beneficieze de binecuvântările noului legământ dacă rămâne în cadrul vechiului legământ. Pe de altă parte, observă că poporul lui Dumnezeu care beneficiază de binecuvântările veşnice ale lui Cristos este constituit prin relaţii spirituale (prin lucrarea Duhului Sfânt în ei), nicidecum prin alt gen de relaţii (vezi Ioan 1:11-13; 3:1-21; Rom. 9:1-13; 1 Cor. 12:12-27). Este interesant să vedem (chiar din primul veac apostolic) că odată ce a apărut în istorie biserica lui Cristos (adunarea celor ce au crezut în Cristos), deşi ea a apărut în cadrul iudaismului, a venit vremea să se separe total de iudaism (iată deci şi rostul poruncii: „să ieşim dar afară din tabără la El şi să suferim ocara Lui” – Evr. 13:13). Nu discutăm aici despre relaţii care nu pot fi schimbate în plan pământesc şi care, atât cât atârnă de noi, trebuie să fie bune (Rom. 12:18); este vorba aici despre lucruri care pot distruge relaţiile spirituale din poporul lui Dumnezeu, acele lucruri care ne pun în faţa unei alegeri – să rămânem cu poporul lui Dumnezeu sau să rămânem legaţi de ceea ce este omenesc şi pământesc. Când noi renunţăm la relaţiile din cadrul bisericii lui Cristos de dragul relaţiilor fireşti şi pământeşti, atunci noi păcătuim cu voia.

 

c.  Refuzul de a ne implica în viaţa celor din familia lui Dumnezeu

Duhul Sfânt, Cel care a inspirat epistola către Evrei, ne îndeamnă să veghem unii asupra altora, pentru a ne îndemna unii pe alţii la dragoste şi la fapte bune (Evr. 10:24-25). Cred că implicarea în vieţile şi problemele celorlalţi este astăzi unul dintre cele mai delicate aspecte ale relaţiilor din biserica lui Cristos. Considerăm astăzi că nu este bine să ne amestecăm în viaţa altora (chiar dacă ei sunt fraţii noştri). Nu discutăm aici despre respectarea dreptului fiecăruia la intimitate – este corect un asemenea lucru. Discutăm despre necesitatea de a veghea unii asupra altora. Există un sindrom care se dezvoltă astăzi tot mai mult: sindromul Cain. După ce Abel, fratele lui a fost ucis, Cain a fost întrebat de Dumnezeu: „Unde este fratele tău Abel?” Şi Cain a răspuns mimând nevinovăţia, dar acuzându-se în mod clar: „Nu ştiu. Sunt eu păzitorul fratelui meu?” (Gen. 4:9). Dincolo de faptul că el ştia foarte bine ce i-a făcut fratelui său, şi deci era un ucigaş (Gen. 4:8), Cain se comportă ca şi cum el nu ar fi trebuit să ştie de soarta fratelui său şi nu ar fi trebuit să dea socoteală de soarta lui. Acesta este sindromul Cain. Dumnezeu ne-a creat şi ne-a mântuit aşezându-ne apoi într-un cadru al relaţiilor (fie relaţii fireşti, fie relaţii spirituale). El a stabilit relaţiile de dragoste, tocmai ca să ne pese de ceilalţi şi să veghem unii asupra altora. Nu avem voie să spunem că nu suntem „păzitorii” fraţilor noştri. Ba da. Dumnezeu ne va cere socoteală pentru fraţii şi surorile noastre şi pentru cei care sunt apropiaţii noştri. El ne-a pus păzitori asupra celor din poporul lui Dumnezeu, cât şi peste casele noastre (Ezech. 3:17-21; Evr, 10:24-25). Nu putem evita acest lucru.

 

Aşadar, iubirea frăţească presupune cunoaşterea celor din adunarea sfinţilor din care facem parte şi implicarea în viaţa acestora. Dragostea noastră de Dumnezeu este dovedită prin dragostea noastră de fraţi (1 Ioan 3:10-18; 4:7-21). Sunt câteva lucruri pe care le desprindem din pasajul nostru din Evr. 10:24-25, şi care pot conduce la păcătuirea cu voia. Iată câteva dintre acestea:

 

-              Când nu suntem conştienţi de valoarea şi profunzimea dragostea lui Dumnezeu pentru noi (1 Ioan 4:8-12), atunci şi relaţiile spirituale din biserică sunt superficiale. Aceasta ne va conduce la lipsa de cunoaştere reciprocă şi la lipsa de implicare în viaţa celor din familia lui Dumnezeu. Vom ajunge să nu ne putem ierta atunci când greşim (Mat. 18:21-35) şi foarte uşor relaţiile se vor deteriora.

-              Superficialitatea în relaţiile spirituale (acelaşi lucru se întâmplă şi la nivelul relaţiilor fireşti) ne va face să fim „delicaţi” în felul lumii, dar aceasta din cauza comodităţii noastre şi a dorinţei de a nu ne complica existenţa. Ce înseamnă aceasta? Duhul Sfânt ne porunceşte să veghem unii asupra altora ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune. Şi reacţia noastră firească este aceea că nu ar trebui să cerem socoteală, sau să deranjăm în vreun fel pe fratele sau pe aproapele nostru. De ce am face-o? Fiecare ar trebui să stea în pătrăţica lui (zicem noi ca oameni fireşti). Dumnezeu ne cere însă ca să veghem unii asupra celorlalţi şi să ne îndemnăm unii pe alţii. Este drept că în acest proces noi avem nevoie de dragoste şi înţelepciune de la Dumnezeu pentru a îndeplini cuvântul Domnului. Avem nevoie să ne spunem adevărul în dragoste (Efes. 4:15). Dar oferta de dragoste şi de înţelepciune din partea lui Dumnezeu este una binevoitoare şi abundentă (Rom. 5:5; Iac. 1:5-8) şi pe noi trebuie să ne coste relaţiile de dragoste (1 Cor. 13:4-7).

 

-              Noi nu înţelegem rostul relaţiilor spirituale din cadrul adunării bisericii. Fie, aşteptările pe care le avem cu privire la alţii sunt prea mari, şi atunci vom ajunge dezamăgiţi unii de alţii şi astfel duhul de judecată ne va face să ne acuzăm reciproc; fie suntem toleranţi unii faţă de alţii într-un mod nepermis, şi astfel ajungem să nu ne mustrăm atunci când păcătuieşte cineva dintre noi sau ajungem să nu ne mai preocupe obiectivele spirituale în relaţiile noastre. De ce atunci (vom ajunge să spunem) să ne mai îndemnăm la dragoste şi la fapte bune? Prin aceste atitudini noi arătăm că nu ne acceptăm în dragoste aşa cum Cristos ne-a acceptat în dragostea Lui. Noi nu înţelegem astfel că scopul relaţiilor din biserică este zidirea spirituală a bisericii în asemănare cu Domnul Isus Cristos (Efes. 4:11-16). Am fost aşezaţi de Duhul Sfânt în biserica lui Cristos pentru ca Cristos, Capul ei, să se manifeste prin biserică şi să-şi aducă astfel biserica la desăvârşire (1 Cor. 12; Efes. 1:3-23). Şi Domnul nostru ne foloseşte pe noi, sfinţii Lui, pentru a veghea unii asupra altora şi a ne zidi unii pe alţii în dragoste şi fapte bune. Acesta este rostul relaţiilor spirituale din biserică şi nu altul. Când abandonăm raţiunea pentru care suntem aşezaţi de Duhul Sfânt în biserică (vezi 1 Cor. 12:12-13), atunci adunarea va deveni organizaţie omenească şi nicidecum biserica lui Cristos, iar comportamentul nostru unii faţă de alţii va duce la păcătuire cu voia.

 

d.  Adaptarea noastră la spiritul vremii în care trăim

Îndemnul de a veghea unii asupra altora şi de a ne încuraja unii pe alţii la dragoste şi la fapte bune este accentuat de Duhul Sfânt prin aceea că ni se spune să facem aşa „cu atât mai mult cu cât vedeţi că ziua se apropie” (v. 25). Se desprind două lucruri de aici: (1) Trăirea noastră creştină trebuie să fie întotdeauna în contratimp cu spiritul vremii (vezi Rom. 12:2). Suntem chemaţi să ne dezvoltăm o filozofie sfântă, biblică, a vieţii spirituale – noi trebuie să trăim întotdeauna ca unii care înoată „împotriva curentului” acestei lumi şi acestor vremuri. (2) Direcţia în care se îndreaptă lumea, în trăirea ei, este spre degradare morală şi spirituală, care se accentuează tot mai mult până la „lepădarea de credinţă” şi până la descoperirea „omului fărădelegii” (vezi 2 Tim. 3; 2 Tes. 2:3-12). Tendinţa spre care ne îndreptăm şi noi, cei credincioşi, este deci înspre răcirea dragostei celor mai mulţi din cauza înmulţirii fărădelegii (Mat. 24:12). Direcţia dată de Duhul Domnului însă, pentru sfinţii Lui, este creşterea lor spirituală în credinţă, nădejde şi dragoste (1 Tes. 1:3; 3:12-13; Filip. 1:9-11), până ce ei ajung desăvârşiţi, asemenea Domnului Isus Cristos; şi aceasta pe zi ce trece până va veni ziua Domnului (Filip. 1:6; 3:8-16; 2 Cor. 3:18; Efes. 5:25-27; Evr. 13:20-21; 10:25).

 

Aşadar, descoperim o dinamică spirituală a lumii fără Cristos – un mers în jos spre dezintegrare spirituală şi morală şi condamnare din partea lui Dumnezeu. Această dinamică reprezintă o forţă imensă care antrenează întreaga lume nemântuită. Dar există şi o altă dinamică spirituală a poporului lui Dumnezeu – un mers în sus spre desăvârşire spirituală şi glorie din partea lui Dumnezeu. Această dinamică reprezintă o forţă dumnezeiască mult mai mare decât cea a lumii şi care antrenează pe toţi cei mântuiţi prin credinţa în Cristos (vezi Efes. 1:17-23; 1 Ioan 4:1-6). Când autorul epistolei către Evrei ne îndeamnă prin Duhul Sfânt pe noi, cititorii ei, „să ne îndemnăm unii pe alţii şi cu atât mai mult, cu cât vedeţi că ziua se apropie” (v. 25), fiţi siguri că era conştient de presiunile imense din lume care îi împiedică pe oameni să trăiască în dragoste sfântă. Întreaga epistolă către Evrei stă mărturie în acest sens. Dar el este conştient şi de măreţia şi gloria Domnului nostru care ne-a promis că va fi cu noi în fiecare zi până la sfârşit (Mat. 20:20; Evr. 13:8). Autorul epistolei este de asemenea conştient de planul lui Dumnezeu de desăvârşire a credincioşilor în asemănarea lui Cristos (Efes. 4:11-16), plan care are o dinamică dumnezeiască şi deci o putere dumnezeiască de motivare la sfinţire pentru oricine care şi-a pus încrederea în Cristos.

 

Este deci o problemă de alegere: de care curent spiritual ne lăsăm noi antrenaţi? De spiritului veacului acestuia sau de Duhul Domnului şi de promisiunea Lui că ceea ce s-a început în noi va desăvârşi până în ziua lui Cristos (Filip. 1:6)? Alegem noi oare să ne încredem în Domnul nostru, în Cel care a biruit păcatul şi moartea, sau nu? Când noi eşuăm pe calea credinţei în a creşte în dragoste şi fapte bune, noi de fapt eşuăm din cauză că am ales să nu ne încredem în Domnul nostru – am ales să ne lăsăm antrenaţi de spiritul veacului în care trăim. În acest fel noi ne aşezăm pe terenul păcătuirii cu voia (vezi şi Evr. 10:35-39; 12:1-4).

 

2.  Urmărirea dragostei – terenul eliberării de păcătuirea cu voia

Pasajul din Evrei 10:19-31 este remarcabil în ceea ce priveşte prezentarea resorturilor (a pârghiilor) unei vieţi spirituale de succes, în care păcătuirea cu voia să nu aibă nici o raţiune în viaţa celui care şi-a pus încrederea în Domnul Isus Cristos. Observaţi construcţia textului:

 

„Astfel dar, fraţilor, fiindcă ...avem, ...

să ne apropiem...cu credinţă deplină, ... să ţinem fără şovăire la mărturisirea nădejdii noastre, ... să veghem unii asupra altora ... la dragoste şi la fapte bune ...

Căci dacă păcătuim cu voia ... grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu!”

 

Duhul Sfânt ne arată, în primul rând (vezi v. 19-21), că noi, cei păcătoşi şi fără nici un merit sau vreo abilitate de a ne mântui singuri, avem o mântuire desăvârşită prin Cristos. Prin ea, noi avem harul de a intra şi a sta pentru totdeauna într-o stare de sfinţenie în prezenţa unui Dumnezeu sfânt. Avem, de asemenea în El şi un ajutor potrivit în nevoile noastre (oricare ar fi ele şi oricât de mari), El fiind Marele nostru Preot care este pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu. Faptul că avem o asemenea mântuire reprezintă o motivare puternică la o viaţă după voia lui Dumnezeu. Aşadar, în al 2-lea rând (vezi v. 22-25), Duhul Sfânt ne cheamă la o viaţă de credinţă, nădejde şi dragoste, deci la o viaţă plenară cu Dumnezeu (vezi 1 Cor. 13:13). Cerinţele lui Dumnezeu pentru cei credincioşi sunt pe măsura harului Său. În al 3-lea rând (vezi v. 26-31), ni se arată că păcătuirea cu voia nu are nici o justificare în viaţa credincioşilor, ţinând cont de ceea ce avem în Cristos. De aceea şi gravitatea unei asemenea păcătuiri este imensă. Avertizarea de a respinge păcătuirea cu voia, are astfel toate elementele necesare de a ne pune cu adevărat în gardă în această privinţă.

 

Duhul Sfânt ne mai arată ceva. Dacă tot am vorbit mai sus despre dinamica spiritului acestui veac care îi poate antrena pe oameni într-o viaţă de păcat, n-ar trebui oare să vorbim şi despre dinamica Duhului Sfânt care îi poate antrena pe oameni în a primi mântuirea lui Dumnezeu şi a trăi în puterea harului Său, indiferent de vremuri şi de situaţii? Pe lângă puterea pe care o are, fie spiritul veacului acestuia în el însuşi, fie Duhul lui Dumnezeu în El Însuşi, de a influenţa pe oameni, există şi o ţesătură bine făcută de evenimente şi stări, de provocări şi motivaţii, ca un fel de plasă capabilă în a-i ţine pe oameni sub influenţa, fie a păcatului (în cazul spiritului acestui veac), fie a trăirii în neprihănire (în cazul Duhului Sfânt). Priviţi vă rog la această „plasă” care ne poate ţine într-o trăire după voia lui Dumnezeu: suntem chemaţi la o viaţă de credinţă (v. 22), dar această credinţă este bine ancorată în Cristos, Mântuitorul desăvârşit. Ea este accentuată de o inimă curată, pe care o putem avea datorită eficienţei sângelui Domnului nostru. O asemenea credinţă mântuitoare ne garantează şi o nădejde a mântuirii veşnică şi glorioasă în Cristos (Efes. 1:13-23). Din moment ce avem convingerea că Dumnezeu este credincios promisiunilor făcute, atunci viaţa noastră spirituală se întăreşte şi mai mult. Astfel, prin credinţă şi nădejde, avem, ca şi credincioşi, garantată întreaga structură de rezistenţă a vieţii noastre spirituale. Odată ce acestea sunt bine fixate în viaţa noastră, dragostea pentru Dumnezeu şi pentru sfinţii Lui, cât şi pentru apropiaţii noştri, are cadrul cel mai potrivit de afirmare şi dezvoltare. În acest fel, viaţa noastră spirituală devine una plenară, atotcuprinzătoare; noi devenim astfel desăvârşiţi în Cristos. Dragostea sfântă reprezintă încununarea lucrării harului lui Dumnezeu în viaţa noastră (1 Cor. 13:13; Col. 3:14). Să nu dăm deci curs, în trăirea noastră, păcătuirii cu voia!

 

Sunt două aplicaţii concrete pe care trebuie să le îndeplinim în această privinţă:

 

-              Priveşte mai întâi la un text paralel prin structura lui cu cel din Evrei 10:19-31; acesta este cel din 2 Petru 1:2-11. Observă structura pasajului:

 

„Harul şi pacea să vă fie înmulţite prin cunoaşterea lui Dumnezeu...Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia... (v. 2-4 – Lucrarea harului lui Dumnezeu)

 

De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră fapta...cu dragostea de fraţi iubirea de oameni. (v. 5-7 – Străduinţa prin harul lui Dumnezeu)

 

Căci dacă aveţi din belşug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa...Dar cine nu are aceste lucruri este orb...În chipul acesta vi se va da din belşug intrare în Împărăţia veşnică a Domnului...” (v. 8-11 – Binecuvântările trăirii prin harul lui Dumnezeu; consecinţele netrăirii prin har).

Prima aplicaţie o descoperim în v. 5-7. Ni se cere să ne dăm toate silinţele ca să unim „cu credinţa noastră fapta...”. La fel ca şi în pasajul nostru din Evrei, noi depistăm această dinamică a harului lui Dumnezeu în viaţa celor credincioşi. În Cristos noi avem tot ceea ce priveşte viaţa şi evlavia. Avem, deci tot echipamentul pentru o viaţă sfântă după voia lui Dumnezeu. Nu ne lipseşte nimic. Pe de altă parte, observă ţesătura elementelor care trebuie să se dezvolte în viaţa noastră de credinţă. Noi suntem chemaţi să ne lăsăm antrenaţi, prin harul lui Dumnezeu, de această dinamică a Duhului Sfânt: „uniţi cu credinţa voastră fapta; ... cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni” (v. 5-7). Când noi ne lăsăm călăuziţi de Duhul Sfânt El ne călăuzeşte şi ne antrenează într-o viaţă în care credinţa duce la faptă, care duce la cunoştinţă, şi în final duce la iubirea de oameni. Toate se leagă unele de altele şi toate conduc spre dezvoltarea noastră spirituală în mod armonios. Este un har că Dumnezeu nu ne cheamă la o viaţă în care avem de-a face doar cu cerinţele Sale (El nu ne cheamă la mântuire prin împlinirea faptelor Legii – Gal. 2:16). Cerinţele Domnului nu sunt grele (1 Ioan 5:3) pentru că, pe de o parte, este Duhul Sfânt care te împuterniceşte în trăire sfântă şi, pe de altă parte, viaţa creştină este astfel concepută încât eşti antrenat prin harul lui Dumnezeu să înaintezi pe drumul credinţei în mod normal. Te vei simţi purtat spre desăvârşirea lui Cristos, prin harul lui Dumnezeu. În acest context, aplicaţia pentru noi, credincioşii, este: „Daţi-vă toate silinţele ca să uniţi...” (v. 5). Suntem chemaţi la străduinţă sfântă prin harul lui Dumnezeu (vezi şi Filip. 2:12-13). Aceasta înseamnă angajare totală în trăire sfântă; înseamnă preocupare serioasă, luptă, efort, lepădare de sine, purtarea crucii lui Cristos, jertfă până la moarte. Înseamnă că am scos din gândirea mea preocuparea de a păcătui cu voia. Avem impresia că prin har totul ni se dă de la sine, din partea lui Dumnezeu, fără vreun efort, fără nici o luptă, fără să fim chiar preocupaţi de creşterea noastră spirituală. Dacă cineva are o asemenea mentalitate, el trebuie să se pocăiască imediat, pentru că o astfel de mentalitate reprezintă un teren prielnic pentru păcătuirea cu voia. Nouă ni se porunceşte să iubim (Ioan 13:34-35; Mc. 12:29-31). Şi pentru a împlini această poruncă noi trebuie să ne străduim cu întreaga noastră fiinţă. Aşadar, daţi-vă toate silinţele de a intra în această ţesătură a trăirii creştine (de a uni cu credinţa fapta şi până la iubirea de oameni), în baza harului lui Dumnezeu care ne-a pus la dispoziţie tot ceea ce avem nevoie pentru viaţă şi evlavie! Caută ca, prin meditaţia Cuvântului şi în duh de rugăciune, să înţelegi aceste pasaje ale Scripturii şi cum funcţionează această dinamică a Duhului Sfânt! Lasă-te înfăşurat de funiile dragostei lui Dumnezeu! Lasă-te constrâns de dragostea lui Dumnezeu (Col. 3:14; 2 Cor. 5:14-15)! 

 

-              Când vezi că ceva îţi lipseşte şi nu funcţionează bine, pentru a avea o viaţă de dragoste după voia lui Dumnezeu, întoarce-te la cuvântul lui Dumnezeu şi la această ţesătură dumnezeiască a harului Său pentru a depista unde sunt fisurile care îţi creează probleme. Când credincioşii din biserica din Efes au ajuns în situaţia de a-şi părăsi dragostea dintâi (Apoc. 2:4-5), au primit din partea Domnului Isus Cristos porunca de a se pocăi. Observă însă bine mecanismul pocăinţei. Nu este pocăinţă acea atitudine care te face să mărturiseşti „îmi pare rău, am păcătuit”, imediat după ce ai înţelesc că ţi-ai părăsit dragostea dintâi – ca şi cum, ceea ce este esenţial în pocăinţă este declaraţia de pocăinţă şi de cerere a iertării. Pocăinţa adevărată presupune mai întâi o analiză serioasă a cauzelor căderii tale spirituale. „Adu-ţi aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale dintâi” – a spus Domnul Isus. Aceasta înseamnă să reevaluezi întreg parcursul care te-a condus la cădere. Scopul nu este de a spune imediat: „îmi pare rău”. Trebuie să ştii foarte clar pentru ce anume îţi pare rău. Trebuie să descoperi cauza, nu consecinţa. Biserica din Efes nu trebuia să se pocăiască de „părăsirea dragostei dintâi” (deşi aceasta era realitatea ultimă a procesului căderii ei); ea trebuia să se pocăiască de acele lucruri care au condus la părăsirea dragostei. Ori, această depistare a cauzelor căderii presupune o analiză serioasă în duh de rugăciune, în faţa cuvântului lui Dumnezeu. Trebuie să vezi ce verigă s-a rupt din acest lanţ menţionat în 2 Pet. 1:5-7; sau din Evr. 10:22-25. Abia după aceea te poţi pocăi cu adevărat. Pe de altă parte, o pocăinţă completă înseamnă întoarcere la ceea ce generează (alimentează) dragostea dintâi. Evaluarea serioasă a căderii presupune înţelegerea nu doar a ceea ce a generat căderea, ci şi înţelegerea a ceea ce este cu adevărat sănătos şi viabil în plan spiritual.  

 

Este un har că Îl avem pe Duhul Sfânt în noi, care ne ajută, pe de o parte, să descoperim adevărul în privinţa lucrurilor de care trebuie să ne pocăim (Ioan 16:7-15) şi, pe de altă parte, este un har de la Dumnezeu faptul că viaţa creştină este o asemenea ţesătură a credinţei, nădejdii şi dragostei, o legătură a credinţei, faptei, cunoştinţei, înfrânării, răbdării, evlaviei, dragostei de fraţi şi iubirii de oameni (2 Pet. 1:5-7). Putem astfel să fim motivaţi mult mai bine spre dezvoltarea vieţii spirituale şi putem să ne corectăm mult mai bine, atunci când păcătuim.

 

3.  Concluzii

Faptul că suntem aşezaţi prin harul lui Dumnezeu în adunarea sfinţilor Săi, legaţi împreună prin legăturile indestructibile şi veşnice ale dragostei lui Dumnezeu; faptul că toţi am fost păcătoşi pierduţi, dar toţi am fost mântuiţi prin aceeaşi jertfă desăvârşită a Domnului Isus Cristos; faptul că toţi suntem chemaţi să veghem unii asupra altora pentru a ne îndemna şi a ne încuraja la dragoste şi la fapte bune; faptul că toţi avem un destin glorios în Împărăţia veşnică a Domnului Isus Cristos; şi faptul că avem întregul echipament spiritual de care avem nevoie pentru viaţă şi evlavie şi pe Duhul Sfânt prin care am fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării; ei bine, toate acestea ne constrâng (ne obligă), prin dragostea lui Cristos, să ne iubim unii pe alţii, să veghem unii asupra altora şi să ne implicăm în viaţa celorlalţi pentru a ne zidi unii pe alţii. Are deci vreo justificare păcătuirea cu voia în planul dragostei creştine în aceste circumstanţe? În nici un caz. Este drept, pericolul păcătuirii cu voia este unul real pentru oricine, dar nu are absolut nici o justificare. Să ne ferească Dumnezeu de aşa ceva!  AMIN.

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi


 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate