PERICOLUL NEPĂSĂRII FAŢĂ DE CUVÂNTUL MÂNTUIRII

( Evrei 2:1-4 )

 de Marian Ghita

Primul avertisment al epistolei către Evrei (vezi Evr. 2:1-4) este avertismentul care cuprinde toate celelalte avertismente din epistolă. O atitudine corectă faţă de acesta ne poate păzi de toate pericolele semnalate în epistolă. Acest prim avertisment este un semnal de alarmă cu privire la atitudinea pe care cei credincioşi o pot adopta cu uşurinţă, fără să-şi poată da seama chiar, faţă de Cuvântul lui Dumnezeu (Cuvânt mântuitor şi vestit în final de Fiul Său, Domnul Isus Cristos, numit şi „Cuvântul adevărului”, sau „Evanghelia mântuirii” lor – Efes. 1:13). Deşi pericolul nepăsării faţă de Cuvântul lui Dumnezeu a fost prezent întotdeauna în viaţa poporului Său, de-a lungul istoriei sale, acest pericol este unul foarte prezent în bisericile creştine de astăzi. Nu degeaba apostolul Pavel îl avertizează pe Timotei, mai tânărul lui coleg în misiunea de vestire a Evangheliei, despre o vreme „când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute şi îşi vor da învăţători după poftele lor. Îşi vor întoarce urechea de la adevăr şi se vor îndrepta spre istorisiri închipuite” (2 Tim. 4:3-4). Mulţi credincioşi vor considera că nu au ajuns aşa de departe în atitudinea lor faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, totuşi, acest pericol al nepăsării pândeşte la uşa inimilor noastre, gata să ne întunece minţile, să ne împietrească inimile şi, astfel, să ne despartă de lucrurile mântuitoare pe care le-am auzit vestite de Domnul nostru (Gen. 4:7; Mat. 13:19-22; 2 Cor. 4:3-4; Evr. 3:7-8). Nu degeaba Însuşi Domnul Isus Cristos ne avertizează: „Luaţi seama la ce auziţi. Cu ce măsură veţi măsura, vi se va măsura: şi vi se va da şi mai mult. Căci celui ce are i se va da; dar de la cel ce n-are se va lua şi ce are” (Marcu 4:24-25).

Cum se manifestă nepăsarea despre care se vorbeşte în Evr. 2:1-4,  şi prin ce anume este ea un pericol devastator pentru sufletele noastre?

A.    Acest pericol al nepăsării ne face să nu acordăm atenţia cuvenită Cuvântului vestit de Cristos

Superficialitatea cu privire la ceea ce auzim, gândim, vorbim şi facem este una dintre caracteristicile cele mai răspândite ale oamenilor din vremea noastră. Nu poţi deloc să înţelegi cu adevărat şi nici să-ţi lipeşti în mod deplin inima de ceea ce îţi vorbeşte Dumnezeu, dacă ai o atitudine superficială, neglijentă. Observă cu atenţie primele cuvinte din capitolul 2 al epistolei către Evrei: „De aceea, cu atât mai mult trebuie să ne ţinem de lucrurile pe care le-am auzit, ca să nu fim depărtaţi de ele.” Ce vor să ne comunice aceste cuvinte ? „Lucrurile pe care le-am auzit”, respectiv „o mântuire aşa de mare, care...a fost vestită întâi de Domnul”, menţionate în avertizarea din Evr. 2:1-4, sunt legate în mod clar şi direct de ceea ce ni se spune în capitolul 1. În capitolul 1 autorul urmăreşte să ne convingă că Dumnezeu, atunci când ne-a vorbit prin Fiul Său, Domnul Isus Cristos, ne-a comunicat tot ceea ce El a dorit să ne spună – întregul Lui Cuvânt. Iată cum vrea autorul să ne convingă de acest lucru:

-              El ne spune mai întâi că în vechime Dumnezeu a vorbit nu destinatarilor epistolei către Evrei ci strămoşilor lor. Acest cuvânt al lui Dumnezeu le-a fost „vorbit” acestora de Dumnezeu Însuşi  „prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri” (1:1) – vorbim despre întregul Vechi Testament. Cuvântul Vechiului Testament a fost dat de Dumnezeu în mod progresiv, în diverse etape ale întregii istorii vechi-testamentale, prin mulţi profeţi, consideraţi „îngeri” ai lui Dumnezeu (termenul de „înger” are sensul de mesageri şi slujitori ai lui Dumnezeu), şi în diverse modalităţi. Acum, însă („la sfârşitul acestor zile” – 1:2), Dumnezeu ne-a vorbit nouă (destinatarii epistolei), într-un alt mod: ne-a vorbit prin Fiul Său (care este din toate punctele de vedere mai mare decât toţi profeţii Vechiului Testament – 1:2-4). El este Cel numit „Cuvântul lui Dumnezeu” (vezi Ioan 1:1-18; Apoc. 19:13). Fiul lui Dumnezeu este „oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui” (1:3). El este Creatorul şi Susţinătorul creaţiei lui Dumnezeu (1:3; Ioan 1:1-5). El este mai mare decât îngerii lui Dumnezeu (1:4-14), pentru că este Însuşi Fiul Lui. Înţelegem de aici că Domnul Isus Cristos este Cuvântul final al lui Dumnezeu, întregul Lui Cuvânt, substanţa (realitatea, trupul – Col. 2:17) Cuvântului lui Dumnezeu, spre care întregul Vechi Testament (umbra – Col. 2:17) le-a direcţionat atenţia tuturor celor din istoria vechi-testamentală (Mat. 11:12-13; Gal. 3:23-25; Col. 2:16-17). În Fiul (Domnul Isus Cristos), Cuvântul lui Dumnezeu nu a mai fost dat în mod progresiv, ci deplin (Ioan 1:18); nu a mai fost nevoie de diverse etape şi nici de diverse modalităţi ale vorbirii lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu, în întregul lui, a fost vorbit de Dumnezeu prin Cristos în mod plenar şi nu prin icoane de vorbire, ci în mod real – Cuvântul s-a întrupat în persoana şi lucrarea lui Cristos (Ioan 1:14). Înţelegem astfel că dacă Îl primim în viaţa noastră pe Domnul Isus Cristos prin credinţă, noi primim tot Cuvântul lui Dumnezeu spre mântuire şi viaţă veşnică (Ioan 20:31). De aceea, a primi cuvântul Bibliei fără a-L primi pe Cristos prin credinţă, noi, în realitate, respingem Cuvântul lui Dumnezeu, în întregul lui (cuvânt întrupat în Cristos – Ioan 1:14). În nici un caz, nu poţi acum să fii acceptat de Dumnezeu dacă vrei să fii credincios perceptelor Legii şi iudaismului şi, în acelaşi timp, să fii credincios şi lui Cristos. Credincioşia faţă de Lege şi iudaism a fost necesară „în vechime” (1:1) tocmai pentru ca cei din vechime să creadă în Cristosul care trebuia să vină. Această credincioşie faţă de Lege şi iudaism nu mai este valabilă şi astăzi („la sfârşitul acestor zile” – 1:2), pentru că Cristos a venit. Odată ce omul a ajuns la Cristos, rolul Legii şi al iudaismului s-a terminat; nu poţi avea şi „umbra” şi „trupul (Cristos)” în acelaşi timp (Col. 2:16-17). Creştinii evrei, cărora li se adresează epistola, nu aveau voie să spună: „noi ca şi evrei vrem să ţinem la iudaism şi la Vechiul Testament al iudaismului, aşa cum ţinem şi la cuvântul lui Cristos, pentru că cele două ne-ar fi necesare pentru mântuire”. De asemenea, destinatarii evrei nu aveau voie să spună: „din moment ce avem Vechiul Testament al iudaismului nu ne mai trebuie ceea ce Dumnezeu ne-a dat în Cristos”. Este adevărat că Domnul Isus a spus: „Mântuirea vine de la iudei” (Ioan 4:22). Dar acest adevăr nu ne dă de înţeles că „mântuirea” ar izvorî din iudaism (de la iudei), ca şi cum iudaismul ar include mântuirea prin Cristos. Iudaismul (cu tot ce reprezintă el – Legea, Vechiul Testament) a fost revelaţia parţială a Cuvântului mântuitor din partea lui Dumnezeu pentru ca atunci când urma să vină Cristos, Domnul (revelaţia totală a Cuvântului mântuitor), oamenii să înţeleagă şi să primească pe Cristos ca şi Mântuitor şi Domn şi să primească Cuvântul lui Cristos ca şi cuvânt mântuitor. Odată ce a venit Cristos, iudaismul şi-a încetat misiunea (Mat. 11:12-13; Ioan 1:17). În istoria mântuirii sunt, deci, două etape distincte: „în vechime” (epoca iudaismului, a Vechiului Testament, a îndrumării spre Cristos), şi „la sfârşitul acestor zile” (epoca lui Cristos, a venirii mântuirii şi a cuvântului mântuitor). Cele două etape sunt consecutive şi nu se pot suprapune – venirea celei de-a doua etape a dus la încheiera (şi împlinirea) primei etape (Evr. 8:13). A acorda, deci, atenţia cuvenită Cuvântului vestit de Cristos înseamnă a-L proclama pe Domnul Isus Cristos ca singurul şi adevăratul Mântuitor şi Domn pentru viaţa ta (Ioan 14:6; Fap. 4:11-12); înseamnă a considera că, în Domnul Isus Cristos, Dumnezeu ne-a dat întreaga mântuire şi toate binecuvântările vieţii veşnice (Col. 1:19; 2:9-10; Filip. 4:13). În afară de Cristos noi nu avem nimic de la Dumnezeu (Ioan 15:5). Când, lângă Cristos, adăugăm şi altceva pentru a fi mântuiţi (iudaism, reguli omeneşti, etc.), noi de fapt afirmăm că Cristos nu este suficient pentru mântuire (vezi Galateni, Coloseni). Acest lucru atrage blestemul (anatema) din partea lui Dumnezeu peste cel care acceptă o asemenea „evanghelie”, de fapt, falsă evanghelie (Gal. 1:6-9). Trebuie să fie însă foarte clar că, prin ceea ce am spus până acum, nu vrem deloc să afirmăm că Vechiul Testament nu ar fi Cuvântul lui Dumnezeu sau că el nu ar trebui să ne hrănească spiritul nostru, al tuturor creştinilor. Ferească Dumnezeu de aşa ceva. „Toată Scriptura (Vechiul şi Noul Testament) este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire,...(vezi 2 Tim. 3:14-17). Tot ce a fost scris (şi în Vechiul şi în Noul Testament), ne slujieşte nouă drept pilde şi învăţătură în viaţa de credinţă (1 Cor. 10:6-11). Dar, noi trebuie să-L descoperim pe Cristos în toată Scriptura, să venim la El şi să-L ascultăm pe El (Ioan 5:39-40). Tot Vechiul Testament este un îndrumător spre Cristos (Gal. 3:24; vezi Gal. 3:15-29). Noi nu trebuie să aducem animale ca şi jertfe, pe cele menţionate în cartea „Levitic” (vezi Ps. 51:16-19), dar, în acele jertfe vechi-testamentale, noi trebuie să-L vedem pe Cristos ca şi jertfă adusă pentru păcatele noastre (Evr. 9-10) şi să-L primim prin credinţă pe Cristos ca şi Mântuitor şi Domn (Ioan 6:27-63).    

-              Autorul epistolei ne mai spune că nu putem scăpa de judecata dreaptă a lui Dumnezeu dacă nesocotim Cuvântul Lui. Şi, „dacă Cuvântul vestit prin îngeri (cuvântul Vechiului Testament) s-a dovedit nezguduit şi dacă orice abatere şi orice neascultare şi-a primit o dreaptă răsplătire” (2:2), atunci, păstrând proporţiile, neascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu vestit de Cristos, va primi desigur o condamnare imens mai mare faţă de neascultarea celor din vechime. Merită să privim cu mare atenţie la expresia pusă sub semnul întrebării: „cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare?” Întrebarea nu are nici un răspuns cuantificabil. Pedepsele neascultării faţă de cuvântul venit de la Dumnezeu prin îngeri au fost teribile (vezi întregul Vechi Testament) – ele ne îngrozesc. Când vorbim despre pedepsele care vor veni peste cei care nu ascultă de Cristos, ele trec dincolo de ceea ce am putea gândi vreodată. Ele sunt veşnice şi pe măsura realităţilor spirituale, deci imens mai mari şi mai groaznice. Să luăm însă aminte că această avertizare teribilă nu are menirea de a inocula în noi o teamă de pedeapsă care să ne paralizeze viaţa şi să ne producă coşmaruri. Este adevărat că noi trebuie să învăţăm teama de Domnul (Prov. 1:7). Dar, haideţi să o învăţăm în mod corect. O putem face privind cu luare aminte la expresia „o mântuire aşa de mare” (2:3). Când Dumnezeu a dat Legea pe muntele Sinai, manifestarea Sa a produs teamă în popor (Ex. 20:18-20). Era o teamă determinată de sfinţenia lui Dumnezeu. O teamă corectă şi necesară care îl făcea pe om să se ferească de a păcătui împotriva lui Dumnezeu. Dar Legea, prin poruncile ei, nu poate şterge păcatele, deci nu poate mântui (Evr. 10:1-4). Legea este, aşa cum s-a spus, doar un îndrumător spre Cristos – Mântuitorul (Gal. 3:24). Prin Lege, Dumnezeu copleşeşte pe om cu sfinţenia Sa şi aceasta produce teama faţă de El, teama din cauza păcătoşeniei noastre (vezi şi Isa. 6:1-5), cât şi teama care ne păzeşte de păcat. Copiii înţeleg cel mai bine acest gen de teamă. Ea este sănătoasă pentru ei, dacă este corect administrată. Din Evr. 2:3, însă, înţelegem că motivul fricii de Domnul pentru cei credincioşi trebuie să fie „mântuirea aşa de mare” pe care noi o primim în Cristos, prin har şi prin credinţă de la Dumnezeu. Pare oarecum ciudat acest lucru. Noi spunem că mântuirea trebuie să aducă în viaţa noastră bucurie deplină; şi este adevărat (Filip. 4:4). Dar, câţi dintre noi ne lăsăm să fim copleşiţi în adâncul fiinţei noastre de teama care izvorăşte din admiraţia şi reverenţa faţă de măreţia mântuirii noastre şi din grija serioasă de a nu fi nepăsători faţă de o aşa mântuire? Prea adesea suntem preocupaţi de a calcula în manieră economică, matematică (de fapt un calcul rece), gândindu-ne doar: „se pierde sau nu se pierde mântuirea noastră ?” „e corectă, în privinţa mântuirii, gândirea calvinistă sau arminianistă ?”. Unii dintre credincioşi, bazaţi pe credinţa că „mântuirea nu se pierde”, ajung să facă din siguranţa mântuirii un culcuş liniştitor care le permite să nu-şi mai „complice” viaţa cu preocuparea de a-şi duce mântuirea lor până la capăt, „cu frică şi cutremur” (Filip. 2:12-13) şi cu preocuparea de a urmări sfinţirea vieţii lor (Evr. 12:14). Scriptura afirmă foarte clar că mântuirea pe care o avem în Cristos este desăvârşită şi veşnică (Evr. 5:9; 10:14). Ea este absolut sigură şi ne aduce în sufletele noastre pace şi bucurie în toată plinătatea lor (Ioan 14:27; 16:22, 33). Dar, una este să am pace şi bucurie asiguratoare din cauza dragostei lui Dumnezeu care îmi oferă o mântuire deplină (1 Ioan 4:18) şi cu totul altceva este să am teamă de Dumnezeu, teamă care izvorăşte din contemplarea măreţiei şi gloriei mântuirii pe care am primit-o de la El, prin gloriosul nostru Mântuitor şi Domn – Isus Cristos (Evr. 12:28-29), teamă care mă face să mă lipesc (să mă ţin – Evr. 2:1) cu toată fiinţa mea de această mântuire. Această teamă, plină de reverenţă faţă de Dumnezeu, mă fereşte de neglijarea mântuirii şi de păcatele inerente care rezultă dintr-o asemenea atitudine. Ai stat vreodată să priveşti în profunzime, cu ochii inimii şi a minţii tale, mântuirea pe care o ai în Cristos? Ai căutat să te laşi copleşit în adâncul fiinţei tale de măreţia acestei mântuiri? Doar atunci vei înţelege teama sfântă care se produce în tine din cauza unei asemenea mântuiri. Vei înţelege atunci raţiunea pentru care Scriptura, atunci când vorbeşte despre ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu, îţi cere o preocupare foarte serioasă pentru actul ascultării (vezi Deut. 6:6-9 – cuvintele Domnului trebuie să le aşezi în inimă, să le întipăreşti, să vorbeşti despre ele în orice circumstanţă a vieţii, să le legi ca un semn de aducere aminte, să le aşezi ca nişte fruntare între ochi, să le scrii pe uşă, pe porţile locuinţei tale, etc. – toate acestea pentru a nu uita niciodată nimic din ceea ce Domnul îşi vorbeşte prin Cuvântul Lui şi pentru a-l împlini întotdeauna până în cele mai mici detalii). Actul ascultării de Cuvântul Domnului, cuvânt mântuitor, este un act foarte complex, care trebuie să înfăşoare întreaga noastră fiinţă. Avertizarea este foarte clară: „să ne ţinem de lucrurile pe care le-am auzit, ca să nu fim depărtaţi de ele” (2:1). O asemenea preocupare nu ar trebui să fie determinată faptul că mântuirea noastră ar fi vulnerabilă, ci din cauza gloriei şi bogăţiei mântuirii pe care o avem de la Dumnezeu prin harul Lui, în Cristos. Te fascinează mântuirea pe care o ai în Cristos? Te face să te bucuri de ea cu acea grijă sfântă de a nu o pierde dinaintea ochilor tăi? Dacă da, atunci îi vei înţelege valoarea şi măreţia. Dacă nu, atunci mântuirea despre care vorbeşti că o ai nu are prea mare valoare în ochii tăi şi vei ajunge să fii depărtat de ea. Atitudinea faţă de mântuirea pe care spui că o ai în Cristos, trebuie să fie una de ascultare deplină faţă de Cristos pentru că El Însuşi, Urzitorul mântuirii tale, va ajunge să te fascineze cu adevărat. Un om care este conştient de valoarea inestimabilă a mântuirii sale este ca un om care îşi evaluează cu foarte mare atenţie şi grijă comoara sa inestimabilă şi care, în nici un caz, nu va fi neglijent faţă de ea ci o va păstra cu sfinţenie, cu o mare grijă (Mat. 13:44-46).

-              În final, autorul epistolei către Evrei ne arată şi cum Dumnezeu ne-a comunicat cuvântul Său mântuitor (2:3-4). Acest cuvânt ne-a fost întâi vestit de Domnul. Aici nu este vorba despre o vestire obişnuită a mântuirii. Ideea din spatele afirmaţiei de aici este aceea a întrupării întregului Cuvânt al lui Dumnezeu (Ioan 1:14). Când Dumnezeu a vorbit prin Moise (vezi Deut. 18:15-22), vorbirea lui Dumnezeu a însemnat mult mai mult decât folosirea lui Moise ca şi „purtător de cuvânt” în sensul în care înţelegem noi această expresie. Moise a fost echipat în mod special de Dumnezeu timp de 80 de ani; i s-au dat cuvinte potrivite pentru a le comunica în Egipt lui Faraon şi poporului lui Dumnezeu; a fost instrumentul prin care Dumnezeu Însuşi a făcut lucrări extraordinare. Toate acestea (vezi Deut. 34:10-12) au reprezentat maniera lui Dumnezeu pentru a-Şi transmite Cuvântul. În Cristos, Dumnezeu S-a implicat la un nivel superior, mult mai înalt, pentru a-L face purtătorul Lui de Cuvânt. În Cristos, Dumnezeu Şi-a întrupat Cuvântul. Cristos este oglindirea slavei lui Dumnezeu şi întipărirea Fiinţei Sale (1:3) – El este unicul Fiu al lui Dumnezeu (Evr. 1). În El avem tot Cuvântul lui Dumnezeu, Cuvântul în substanţa lui, nu doar umbra lucrurilor viitoare, ci trupul (realitatea) Cuvântului (vezi şi Ioan 1:1-18). Aşadar, Dumnezeu Însuşi a fost în Cristos în mod plenar (2 Cor. 5:19) pentru a-Şi comunica Cuvântul oamenilor – o implicare totală a Dumnezeirii în Cristos. Dacă Dumnezeu ne-a dat Cuvântul Său în acest fel, dacă acest cuvânt ne-a fost vestit în această manieră de Domnul nostru, atunci „cu atât mai mult” (Evr. 2:1) ascultarea şi primirea acestui Cuvânt mântuitor ar trebui, din partea noastră, să depăşească în dedicare, reverenţă şi preocupare atitudinea de ascultare pe care au avut-o cei ascultători de Domnul din vechime. Mai mult, vestirea Evangheliei mântuirii ne-a fost adeverită de martorii Săi, apostolii (Evr. 2:3). Ei au fost martori oculari ai Cuvântului vieţii şi au vestit doar ceea ce au văzut cu ochii lor, ceea ce au auzit cu urechile lor şi ceea ce au pipăit cu mâinile lor, cu privire la acest Cuvânt (1 Ioan 1:1-3). Putem spune că avem de-a face cu martori de prim rang, pe deplin credibili (vezi Evangheliile). Ei au avut harul de a fi faţă în faţă, prin Duhul lui Dumnezeu, cu Cel care se numeşte „Cuvântul lui Dumnezeu” (Apoc. 19:13; Ioan 1:14; 16:12-15; vezi diferenţa între ce au văzut apostolii Domnului şi ce a văzut Moise din gloria Domnului – Ex. 33:12-34:7; 2 Cor. 3). Şi mai mult, vestirea şi mărturia Cuvântului mântuitor au fost întărite de Dumnezeu Însuşi cu semne, puteri, felurite minuni şi cu darurile Duhului Sfânt, pe care El le-a împărţit după voia Lui (Evr. 2:4). Deci, avem de-a face cu o mărturie perfect argumentată de Dumnezeu Însuşi. Toate acestea, ne arată că ajungerea Cuvântului lui Dumnezeu, care ne aduce mântuire, a fost realizată printr-un proces bine pus la punct, în care Dumnezeu a utilizat toate mijloacele Sale pentru ca noi să-l credem şi să ne putem bucura de mântuirea Sa din plin. Dumnezeu S-a implicat cu întreaga Sa fiinţă, putere, înţelepciune, dragoste pentru ca noi să avem şi să primim Cuvântul Lui.

Toate acestea ne obligă enorm (2 Cor. 5:14). Ne obligă la o deplină ascultare a Cuvântului Lui şi la o deplină dedicare faţă de Dumnezeul şi Domnul nostru. Mai este oare loc pentru nepăsare, atunci când înţelegem că Dumnezeu, în dragostea Sa pentru noi şi fără ca noi să merităm, a dat totul pentru mântuirea noastră şi pentru edificarea noastră în această mântuire? Poate că cineva se întreabă, de ce despicăm aşa de mult firul afirmaţiilor Scripturii din Evr. 2:1-4, pentru a explica ceea ce este scris doar în 4 versete? Suntem noi oare mai deştepţi decât autorul Scripturii, de ne desfăşurăm expunerea noastră cu privire la un asemenea pasaj pe mai multe pagini? Nu, în nici un caz. Ferească Dumnezeu să gândim vreodată aşa ceva. Dar o asemenea introspecţie şi despicare a cuvintelor Scripturii trebuie să facă parte din procesul meditării noastre asupra Cuvântului lui Dumnezeu, pentru ca fiecare din noi să putem înţelege adevărul biblic cu toată inima noastră, să putem gusta din dulceaţa lui şi să ajungem astfel să fim copleşiţi pe deplin, prin Duhul Sfânt, de teama sfântă – acea teamă care ne poate păzi de nepăsare faţă de o mântuire aşa de mare. Această mântuire „aşa de mare” trebuie să o vezi, să te expui cu întreaga ta fiinţă în faţa acestei mântuiri şi în faţa Urzitorului ei (Evr. 5:9) pentru ca să beneficiezi din plin de ea, aşa cum un om se expune în faţa soarelui pentru a beneficia de efectele bronzării trupului lui; aşa cum Moise, care a stat în prezenţa lui Dumnezeu pe muntele Sinai şi a vorbit cu El, a ajuns să aibă o faţă strălucitoare, marcată de gloria Domnului (Ex. 34:29-35); şi aşa cum credincioşii din vremea noului legământ sunt transfiguraţi de gloria Domnului într-un mod mult mai real şi mai profund – în adâncul fiinţei lor, nu doar pe faţa lor (2 Cor. 3:7-18). Când ne apropiem în mod superficial de cuvântul Scripturii, el nu se lipeşte de inima noastră în mod corespunzător şi putem ajunge să pierdem ceea ce auzim şi citim din Scriptură. Noi trebuie să avem atitudinea Mariei, mama Domnului Isus, atunci când auzea Cuvântul lui Dumnezeu (Lc. 2:19 – ea păstra toate cuvintele auzite şi se gândea la ele în inima ei – un proces lăuntric şi profund de meditare a Cuvântului lui Dumnezeu), dar şi atitudinea Mariei din Betania, care s-a aşezat la picioarele Domnului pentru a asculta şi a înţelege în linişte, fără a fi deranjată şi cu o atitudine de umilinţă cuvintele Sale (Lc. 10:38-42). Doar atunci vei fi ferit de nepăsarea faţă de mântuirea de la Dumnezeu.

B.    Acest pericol al nepăsării ne îndepărtează de mântuirea vestită de Cristos

Nepăsarea faţă de o mântuire aşa de mare ne face să fim în pericol de a pierde ceea ce ne-a adus Cristos (2:1). Din nou, ne întrebăm dacă mântuirea se poate pierde. Unii susţin că mântuirea nu se poate pierde, iar alţii afirmă contrariul. Nu avem acum intenţia să o facem pe avocaţii vreuneia din aceste două concepţii. Nu credem că pasajul nostru este destinat să clarifice o asemenea problemă. Întreaga epistolă ne vorbeşte despre o mântuire nespus de mare (2:3), desăvârşită (10:14) şi veşnică (5:9). Dumnezeu ne-a dăruit în Cristos o mântuire care, vorbind în limbaj omenesc, nu are absolut nici o fisură. De aceea, cei care îşi pun încrederea deplină în Cristos pentru mântuirea lor, sunt pe deplin asiguraţi în mântuirea lor (4:16). Ceea ce ne spune pasajul nostru (şi de fapt toate pasajele avertizatoare din epistolă) este că, din moment ce avem de-a face cu „o mântuire aşa de mare” (2:3), ea trebuie crezută, şi ţinută (2:1) cu toată grija şi preocuparea fiinţei noastre. Ea trebuie apreciată la justa ei valoare şi trebuie lăsată să-şi facă pe deplin lucrarea în noi. Nepăsarea faţă de o asemenea mântuire este un păcat teribil în faţa lui Dumnezeu, nu pentru că el scoate în evidenţă aşa-zisele „slăbiciuni” ale mântuirii în Cristos (ea nu are deloc fisuri şi nici slăbiciuni), ci pentru că prin nepăsare noi jignim pe Dumnezeul mântuirii noastre şi „devalorizăm” în ochii noştri o asemenea mântuire şi pe Domnul ei. Un credincios adevărat, dacă descoperă păcatul nepăsării în viaţa lui, se va pocăi de el; el nu va suporta să păstreze un asemenea păcat în inima lui. Dacă cineva păstrează un asemenea păcat şi Duhul lui Dumnezeu nu-l poate trezi pe acest om din acest păcat (din cauza refuzului lui), atunci, conform învăţăturii Scripturii, el nu este un creştin veritabil (1 Ioan 3:4-10). Un om care ştie că un vapor transatlantic este pe deplin sigur ca să-l transporte cu bine şi în siguranţă în traversarea unui ocean, el va căuta să se folosească de toate elementele şi mijloacele protectoare şi asiguratoare ale acelui vapor. Dacă este un om normal, cu mintea întreagă, nu-şi va permite să se joace cu viaţa lui, punând-o în pericol într-un mod iresponsabil. Dar un om care, în loc să profite de mijloacele asiguratoare şi protectoare ale vasului pentru a trece oceanul în siguranţă, îşi va permite, de exemplu, să se joace ca un copil fără minte, aplecându-se în mod periculos peste parapetul asigurator, şi astfel cade în apă; sau îşi va permite să adoarmă aşezat pe parapetul asigurator, în loc să meargă în camera repartizată pentru el ca să doarmă, şi astfel ajunge să se prăbuşească în apa oceanului, el nu va avea dreptul să spună că vasul este nesigur şi nici nu va fi considerat de cineva, din cauza gestului lui necugetat, a fi un om normal. El va suporta consecinţele dezastruoase ale gestului lui; printr-un asemenea gest el îşi arată desconsiderarea şi necredinţa lui (din rea intenţie) faţă de mijloacele protectoare ale vasului în cauză. La asemenea considerente face apel autorul epistolei când ne avertizează prin îndemnul: „trebuie să ne ţinem de lucrurile pe care le-am auzit, ca să nu fim depărtaţi de ele” (2:1).

Cum s-ar putea întâmpla ca cineva să fie îndepărtat de lucrurile mântuitoare pe care le-a auzit? Autorul epistolei foloseşte aici o expresie („să ne ţinem”) care sugerează ancorarea unei bărci, de ex., la mal. Legătura în vederea ancorării trebuie să se facă cu mare grijă pentru ca aceasta să nu se desfacă. Atunci când apa mării sau a lacului pe care este barca respectivă este liniştită, legătura bărcii nu este în pericol de a se dezlega, chiar dacă legătura respectivă ar fi fost făcută superficial. Dar, atunci când apa este agitată, pericolul dezlegării este iminent şi, dacă nu luăm aminte la ceea ce s-a întâmplat, ne vom trezi cu barca dezlegată şi îndepărtată din cauza vântului de mal, aşa încât ne va fi imposibil să o mai ancorăm. Nimeni nu va zice că funia ar fi şubredă şi de aceea legătura făcută ar fi cedat ci toţi vor fi de acord că legătura a fost realizată neglijent, neprofesionist. Iată de ce Domnul Isus Cristos ne-a avertizat într-un mod foarte serios în privinţa ascultării Cuvântului lui Dumnezeu. El ne spune: „Luaţi seama la ce auziţi” (Mc. 4:24-25). Aceasta ne arată că este vital important şi ceea ce auzim (vorbim despre Cuvântul lui Dumnezeu, nu despre un cuvânt omenesc) şi felul în care îl auzim. Destinatarii iniţiali ai epistolei (creştinii evrei) au auzit Cuvântul lui Cristos şi au primit prin credinţă în ei înşişi mântuirea şi viaţa veşnică. Dar, după o vreme, se pare destul de lungă, în care probabil încercările cu care au fost confruntaţi nu au fost extrem de serioase, au ajuns să se confrunte cu ceva la care mulţi dintre ei nu s-au aşteptat – cu o prigoană teribilă (pe vremea împăratului Nero). Nu înseamnă că nu au fost avertizaţi despre prigonirile din cauza Cuvântului (vezi avertizările foarte clare ale Domnului Isus – Ioan 15:18-16:2; vezi cuvintele apostolului Pavel – Fap. 14:22). Dar, la momentul când valul prigoanei i-a lovit, s-a descoperit ceea ce de fapt era pentru ei o realitate nevăzută, lăuntrică – felul real în care ei au ascultat Cuvântul lui Dumnezeu, în care s-au legat de acesta. Unii dintre ei au fost serioşi în a asculta despre lucrurile mântuitoare şi ascultarea lor s-a dovedit a fi ca şi o ancorare serioasă a bărcii (o legătură trainică a ei), despre care am vorbit, de mal. În timp ce alţii, au ascultat în mod superficial Cuvântul şi ascultarea lor s-a descoperit a fi ca şi o legătură lipsită de trăinicie a bărcii de mal şi din această cauză barca s-a dezlegat şi a început să se îndepărteze de mal. Pericolul pierderii a ceea ce ei au ascultat (pericolul pierderii bărcii) era iminent pentru aceştia. Pentru unii, îndepărtarea „bărcii” nu era aşa de mare şi aceştia puteau să intervină pentru a o ancora din nou şi desigur aveau şansa să o ancoreze cum ar fi trebuit de la început; pentru alţii însă barca lor era prea departe ca să mai poată fi posibilă ancorarea ei din nou. Pentru aceştia din urmă realitatea lui „prea târziu” devenise o realitate implacabilă. Nimeni nu poate prevedea dinainte o asemenea realitate îngrozitoare, şi de aceea noi suntem chemaţi să ne cercetăm foarte serios dacă suntem cu adevărat „în credinţă” (2 Cor. 13:5). Problema pentru noi nu este mântuirea prin Cristos (ca şi cum ea s-ar putea pierde din cauza vulnerabilităţii ei – ea este una nespus de mare şi desăvârşită). Problema pentru noi este felul în care am primit-o – felul în care am crezut în Cristos şi în lucrarea Lui mântuitoare, felul în care am ascultat şi ascultăm cuvântul despre mântuire (felul în care ne-am ancorat barca de mal).

Pentru a înţelege mai bine afirmaţiile din avertizarea noastră, priviţi vă rog la cuvintele Domnului Isus despre „parabola semănătorului” (Mat. 13:19-23). Personal, am sentimentul că prea puţin se are în vedere adevărurile din acest pasaj, atunci când oamenii sunt chemaţi să primească mântuirea prin credinţă. Vorbim (unii dintre noi) despre „a-L primi” în inimă pe Domnul Isus Cristos, pentru a fi mântuiţi, tratând procesul primirii mântuirii (al credinţei în Domnul) în mod simplist. Este o deosebire esenţială între a vorbi „simplu” şi a vorbi în mod „simplist”. A predica Evanghelia în mod simplu înseamnă a vorbi despre lucrurile adânci şi minunate ale Cuvântului lui Dumnezeu pe înţelesul tuturor oamenilor, pentru ca toţi să-l înţeleagă bine. A predica însă Evanghelia în mod simplist înseamnă a prezenta Cuvântul lui Dumnezeu în aşa fel încât oamenii să nu fie incomodaţi de adevărurile Cuvântului, ci ei să fie impresionaţi în mod plăcut de acestea şi să le fie uşor şi simplu să accepte provocarea Evangheliei. Priviţi însă, de exemplu, la convertirea lui Pavel (Fap. 9) şi la ceea ce el spune despre Evanghelia lui Cristos (vezi 1 Cor. 1:21-24; 2:1-5), dacă vrem cu adevărat să înţelegem cât de „convenabilă” este în realitate adevărul ei pentru omul firesc. Chiar şi atunci când Cuvântul este predicat după voia lui Dumnezeu, vor fi mulţi oameni care vor primi doar ceea ce le convine din acest Cuvânt. Ce vrea să ne spună Domnul Isus în Mat. 13:19-23 ? În primul rând, Cuvântul lui Dumnezeu, comparat cu sămânţa de grâu (probabil), are putere de viaţă, se dezvoltă şi poate rodi (un grăunte poate rodi 100, sau 60, sau 30 de boabe de grâu – Mat. 13:23). Cuvântul Evangheliei are putere de a produce mântuire şi viaţă veşnică în cel care îl primeşte. Dar, Cuvântul lui Dumnezeu poate fi împiedicat în rodirea sa de mai mulţi factori. (1) Omul care nu înţelege Cuvântul lui Dumnezeu, atunci când îl ascultă are parte de răpirea din inima lui a ceea ce a ascultat (Mat. 13:19). Diavolul îi răpeşte Cuvântul (Mc. 4:15) aşa că omul care a ascultat Cuvântul lui Dumnezeu nu beneficiază deloc de binecuvântarea acestuia. Lipsa de înţelegere a Cuvântului lui Dumnezeu se poate datora multor factori. Trebuie să ştim că Duhul lui Dumnezeu poate da înţelegere deplină celui ce îşi deschide cu adevărat inima faţă de Cuvânt. Faptul că acel om nu înţelege Cuvântul lui Dumnezeu arată lipsa lui de interes faţă de ceea ce a ascultat. Aceasta îl duce la pierderea a ceea ce a ascultat. (2) Când cineva ascultă cu bucurie Cuvântul sfânt şi este dispus să ia aminte la el doar în situaţii plăcute, convenabile lui, dar respinge Cuvântul atunci când vin necazuri sau a prigoniri de orice fel din cauza acestui Cuvânt, acel om pierde total binecuvântarea Cuvântului lui Dumnezeu pentru el (Mat. 13:20-21). Sunt foarte mulţi oameni care arată un entuziasm deosebit că au devenit creştini dar, necazurile şi prigonirile din cauza creştinismului adevărat îi face să piardă roadele Cuvântului în viaţa lor. Ei de fapt nu iubesc Cuvântul ci doar binecuvântările pământeşti de care ar avea parte din partea lui Dumnezeu. Oare câţi creştini de acest fel sunt în bisericile lui Cristos ? Poate mult timp ei arată foarte bine din punct de vedere creştin, dar vremurile dificile care vin asupra lor vor scoate la iveală că au fost nişte creştini superficiali. (3) Când cineva ascultă Cuvântul lui Dumnezeu, dar lasă în mod neglijent ca îngrijorările din această viaţă, înşelăciunea bogăţiilor acestei lumi şi poftele cărnii de orice fel, să se dezvolte în inima lor, acestea vor ajunge mai apoi să înece (să sufoce) Cuvântul primit şi aceşti oameni vor ajunge să piardă şi ei binecuvântările acestui Cuvânt (Mat. 13:22). Toate acestea devin evidente în timp, nu imediat, şi faptul că ei pierd harul rodirii Cuvântului în viaţa lor arată că ei nu s-au ţinut de lucrurile pe care le-au auzit pentru a nu fi depărtaţi de ele (Evr. 2:1). Deşi toţi aceşti oameni, „au primit” Cuvântului lui Dumnezeu în viaţa lor, în vremurile de necaz, sau de prigonire, sau de încercări cât şi de ispitiri, se va dovedi că ei nu au primit  în realitate Cuvântul mântuitor pentru viaţa lor (vezi şi 1 Ioan 2:19). Sau, putem spune, că ei nu au primit cum se cuvine Cuvântul lui Dumnezeu. Ei de fapt nu au înţeles cu adevărat că, în Domnul Isus Cristos, Dumnezeu ne-a dat Cuvântul Lui, Cuvântul mântuitor, care are în el deplina mântuire pentru viaţa noastră. În acest Cuvânt avem din partea lui Dumnezeu soluţiile Sale pentru toate circumstanţele şi toate confruntările vieţii. Şi chiar dacă Dumnezeu îngăduie să fim loviţi şi să pierdem multe lucruri ale vieţii acesteia din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, noi de fapt avem în acest Cuvânt deplina şi veşnica binecuvântare (reala binecuvântare) a lui Dumnezeu (vezi Col. 2:9-10; Evr. 10:35-11:40). Priviţi vă rog la cuvintele apostolului Pavel din ultima lui epistolă, scrise cu puţin timp înainte de sfârşitul vieţii sale (vezi 2 Tim. 4:16-18). El spune că a beneficiat într-un mod excepţional de sprijinul Domnului atunci când a trebuit să îşi pledeze cauza în faţa cezarului de la Roma (care era atunci însuşi Nero). Ne-am fi aşteptat ca Pavel să ne spună că din cauza faptului că Domnul a stat lângă el ar fi obţinut achitarea de la cezar. Dar Pavel nu a fost achitat atunci. El a primit condamnarea la moarte (observaţi că Pavel era conştient de faptul că era la sfârşitul vieţii sale – 2 Tim. 4:6-8). Cum totuşi poate spune Pavel că „Domnul mă va izbăvi de orice lucru rău şi mă va mântui” (2 Tim. 4:18) ? Pentru Pavel protecţia Domnului şi izbăvirea din partea Lui însemnau cu totul altceva decât protecţie şi izbăvire pământească. Pentru Pavel adevărata protecţie însemna întărirea divină de a vesti Cuvântul Evangheliei tuturor oamenilor şi, în special, lui Nero la acel moment (2 Tim. 4:17). Izbăvirea (mântuirea) din partea lui Dumnezeu pentru el însemna de fapt harul de a intra Împărăţia cerească a Domnului (2 Tim. 4:18). Cu această încredere deplină în binecuvântarea Cuvântului lui Cristos pentru el, Pavel şi-a încheiat viaţa. Pentru că Pavel s-a ţinut cu toată puterea de Domnul Isus Cristos – Cuvântul lui Dumnezeu, de aceea, el s-a considerat un om care a izbândit în viaţă (2 Tim. 4:6-8).

C.   Cum ar trebui tratat pericolul nepăsării

Răspunsul îl avem în Evr. 2:1 – „De aceea, cu atât mai mult, trebuie să ne ţinem de lucrurile pe care le-am auzit, ca să nu fim depărtaţi de ele”. Decisiv pentru noi, în a primi binecuvântarea Cuvântului mântuitor (a Cuvântului lui Cristos), este felul în care luăm aminte la el (în care îl ascultăm). Să ne întoarcem la Matei 13:19-23 şi să privim cu atenţie la v. 23. Este evident că singura categorie de oameni care pot fi consideraţi mântuiţi prin credinţa în Cristos sunt cei descrişi în Mat. 13:23. Celelalte trei categorii de oameni (Mat. 13:19-22) au beneficiat doar aparent de Cuvântul lui Dumnezeu. Ei au pierdut de fapt mântuirea veşnică. Mulţi propovăduitori ai Evangheliei se rezumă în a spune că este suficient pentru mântuire doar faptul că prin semănarea Cuvântului, acesta a ajuns în inima oamenilor. Dacă a ajuns acolo, cu siguranţă, prin aceasta, ei sunt deja mântuiţi. Însă, Domnul Isus ne spune cu totul altceva. Primele trei categorii de oameni au pierdut Cuvântul semănat; ei au pierdut deci mântuirea vestită lor prin Cuvânt. Au pierdut mântuirea din cauza faptului că nu au avut grijă de Cuvântul pe care l-au primit; nu s-au ţinut serios de el (Evr. 2:1). Dacă este să discutăm despre siguranţa mântuirii (dacă mântuirea se poate pierde sau nu se poate pierde) noi trebuie să spunem că în cazul primelor trei categorii de oameni, mântuirea cu siguranţă se va pierde. Dacă cineva rămâne în categoria acestor trei specii de oamenii (Mat. 13:19-22) să fie siguri de la bun început că îşi vor pierde mântuirea. Ca şi vestitor al Evangheliei, eu nu am voie să îi asigur pe oamenii care vor să rămână în primele trei categorii menţionate de Domnul nostru, că ar avea o mântuire sigură. Aş fi, în faţa acestora şi în faţa tuturor oamenilor, dar şi în faţa Domnului, un mare mincinos; pentru că de fapt le ofer oamenilor nădejdi înşelătoare (Ezech. 13:6; 22:28). Chemarea mea şi a tuturor celor care vestesc Evanghelia este aceea de a-i avertiza pe asemenea oameni că sunt în categoria celor care vor pierde binecuvântările Cuvântului mântuitor, dacă rămân în starea celor descrişi în Mat. 13:19-22. Dacă însă cineva adoptă atitudinea descrisă în Mat. 13:23 şi Luca 8:15, atunci, da, acei oameni pot fi asiguraţi că sunt în mântuirea lui Dumnezeu. Vestitorii Evangheliei trebuie să-i îndemne pe oameni să adopte faţă de Cuvântul lui Dumnezeu atitudinea celei de-a patra categorie de oameni (Mat. 13:23; Lc. 8:15), pentru ca ei să se poată bucura de siguranţa şi de binecuvântările unei mântuiri depline. Siguranţa mântuirii se aplică numai la cea de a patra categorie de oameni, nu primelor trei categorii (Mat. 13:19-23). Observaţi şi un alt aspect. Conform Rom. 1:16-17 Evanghelia lui Cristos este „puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede”. Evanghelia lui Cristos are putere de mântuire; este indiscutabil acest fapt. Prin credinţă noi primim Evanghelia mântuitoare. Dar credinţa adevărată nu este arătată prin ceea ce unii consideră a fi doar decizia de a-L invita pe Domnul Isus Cristos ca şi Mântuitor personal, la momentul auzirii Evangheliei (momentul evanghelizării). Chiar dacă momentul în care cineva aude Evanghelia lui Cristos şi  astfel decide în inima lui să se încreadă în Cristos, este un anumit moment în timp, credinţa adevărată „duce la credinţă” (v. 17). Acel act momentan al credinţei, dacă este o credinţă adevărată, va conduce la o atitudine permanentă a credinţei, la o credinţă până la capăt (Evr. 10:35-39). Dacă actul credinţei noastre este unul care ne conduce doar până la un anumit moment al vieţii, până la momentul întâlnirii unor piedici (necazuri, persecuţii, îngrijorări, pofte, înşelăciuni din partea celui rău), care ne vor face să ne pierdem credinţa, atunci acea „credinţă” a noastră nu este o veritabilă credinţă (o credinţă mântuitoare) (vezi şi atenţionările din 1 Cor. 10:1-12). În viaţa celui care ascultă Cuvântul şi îl primeşte cu adevărat, roadele Cuvântului se vor arăta în mod evident (ca şi roade ale mântuirii). De aceea, să luăm aminte din nou la îndemnul apostolului Pavel: „Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă” (2 Cor. 13:5). Credinţa adevărată ne face să „ne ţinem de lucrurile pe care le-am auzit, ca să nu fim depărtaţi de ele” (Evr. 2:1). Şi aceasta, de-a lungul întregii noastre vieţi şi în toate confruntările vieţii. Omul care este cu adevărat binecuvântat de Cuvântul lui Dumnezeu este omul care aude acest Cuvânt şi îl înţelege. A înţelege Cuvântul sfânt înseamnă mai mult decât a-l înţelege la nivel intelectual. Înţelegerea adevărată presupune înţelegerea corectă a Cuvântului (ceea ce spune Cuvântul cu adevărat – aceasta necesită ascultare atentă şi chiar aprofundare prin studiu) cât şi înţelegerea implicaţiilor Cuvântului pentru împlinirea efectivă a lui în viaţa personală (aceasta necesită meditare în profunzime a Cuvântului lui Dumnezeu). Cum putem beneficia de înţelegerea corectă şi vie a Cuvântului lui Dumnezeu (despre care se vorbeşte în Mat. 13:23)?

-              Ascultătorii adevăraţi ai Cuvântului lui Dumnezeu au grijă să aşeze şi să ţină acest Cuvânt „într-o inimă bună şi curată” (vezi Luca 8:15). Ei se preocupă în mod serios ca inima lor să le fie bună şi curată. Când ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu cu o inimă necurată (plină de necurăţi pământeşti şi de prejudecăţi omeneşti – vezi atitudinea preoţilor, a fariseilor şi a cărturarilor, a saducheilor din Mat. 21:23-22:46), necurăţiile din inimă vor afecta în mod dezastruos dezvoltarea Cuvântului în viaţa noastră. De aceea, să luăm aminte la îndemnul profetului Ieremia: „Desţeleniţi-vă un ogor nou şi nu semănaţi între spini” (Ier. 4:3). Dacă vrem să beneficiem cu adevărat de binecuvântările Cuvântului lui Dumnezeu noi trebuie să acţionăm ca şi agricultorul care vrea să semene sămânţa – El va ara pământul pentru a-l afâna şi astfel sămânţa să încolţească în el; el va ara la adâncimea potrivită, nu doar va zgâria pământul, pentru ca în acest fel rădăcina plantei să poată să se întindă la adâncimea potrivită; şi va înlătura toţi spinii, toate buruienile de pe ogor, pentru ca astfel planta semănată să nu fie sufocată de acestea, să se dezvolte în răbdare şi să aducă roadă la vremea ei. Va plivi din când în când ogorul pentru ca buruienile să nu ajungă să distrugă planta cultivată. Toate acestea, transferate în plan spiritual, ne spun că este extrem de important să avem mare grijă la felul cum ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu. O ascultare neglijentă conduce la consecinţe dezastruoase. Te-ai gândit vreodată că, atunci când stai înaintea Domnului pentru a asculta Cuvântul Lui, tu trebuie să ai atitudinea potrivită ? Fie că trebuie să citeşti în mod individual Scriptura, fie că mergi la adunare pentru ca în cadrul serviciului divin să asculţi citirea Scripturii, sau o predică, sau o mărturie despre Cuvântul Domnului; fie că un om al lui Dumnezeu vrea să îţi spună ceva din partea Domnului – în toate situaţiile de acest fel tu trebuie să ai o inimă bună şi curată în care să aşezi şi apoi să ţii Cuvântul Domnului. Acest adevăr este subliniat foarte des şi cu foarte mare tărie în Scriptură. Observă atitudinea lui Corneliu şi a întregii lui case, atunci când au primit vizita aportolului Petru, care le-a vestit Cuvântul Domnului: „Acum dar (spune Corneliu lui Petru), toţi suntem aici înaintea lui Dumnezeu, ca să ascultăm tot ce ţi-a poruncit Domnul să ne spui” (Fap. 10:33). Corneliu era conştient că stă nu înaintea unui om ci înaintea lui Dumnezeu şi că Dumnezeu urma să le vorbească. De aceea, Corneliu avea un duh umilit, fără prejudecăţi omeneşti, fără gânduri necurate şi era dispus să asculte cu luare aminte tot ceea ce venea de la Domnul. Observă, de asemenea, şi atitudinea lui de reverenţă faţă de trimisul Domnului (Fap. 10:25-26). Toate acestea ne arată ce înseamnă să fii pregătit să asculţi cu luare aminte Cuvântul Domnului şi să-l aşezi cu mare grijă în inima ta pentru ca să poţi beneficia din plin de el. Cât de departe am ajuns noi în privinţa ascultării de Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu! Cât de neglijenţi suntem noi, câte observaţii avem noi de făcut cu privire la predicile ascultate şi la cei care vestesc Cuvântul! Inima noastră nu este bine pregătită pentru ascultarea Cuvântului; urmărim doar ceea ce ne place sau ceea ce pare să ne intereseze. Inima noastră (cugetul nostru) nu este curăţită de starea de neglijenţă, atunci când ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu. Observă că o inimă curată (sau un cuget curat) sunt de mare importanţă atunci când luăm aminte la Cuvântul lui Dumnezeu (1 Tim. 1:18-20; 2 Tim. 1:13-13). Conştienţa faptului că Dumnezeu Însuşi ne vorbeşte prin Cristos, a faptului că este o imensă valoare Cuvântului lui Cristos, trebuie întotdeauna să ne afecteze ascultarea noastră (Expresia „cu atât mai mult” din Evr. 2:1 ne face conştienţi de Cel care ne vorbeşte şi ne face să analizăm foarte serios Cuvântul pe care Îl auzim – vezi Evr. 1).

-              Mai mult, ascultătorii adevăraţi ai Cuvântului lui Dumnezeu au grijă să primească Cuvântul cu o mare consideraţie, cu deplină disponibilitate de a se supune lui şi cu dorinţa de a medita în mod serios şi permanent la el (vezi atitudinea celor din Tesalonic – 1 Tes. 2:13). Maria, mama Domnului Isus, atunci când şi-a dat seama că Dumnezeu i-a vorbit, s-a supus pe deplin şi fără rezerve Domnului (Lc. 1:38). Şi mai mult, Maria avea obiceiul ca să se gândească (să mediteze cu seriozitate) la ceea ce a auzit din partea Domnului (Lc. 2:19, 50, 51). Deşi ea nu a înţeles multe lucruri, Maria, totuşi, nu-şi permitea să respingă Cuvântul venit de la Dumnezeu; ea şi-a făcut obiceiul ca permanent, în adâncul fiinţei ei, să mediteze la (să adâncească şi să împlinească – Ezra 7:10) Cuvântul Domnului. Observă şi o altă atitudine demnă de apreciat atunci când vorbim despre ascultarea Cuvântului Domnului. Maria din Betania (Lc. 10:38-42) a lăsat totul (chiar şi responsabilitatea ei de gazdă), atunci când Domnul Isus era în casa ei, şi s-a aşezat la picioarele Domnului (o atitudine de reală umilinţă şi supunere înaintea Domnului) pentru a asculta tot ceea ce Domnul Isus îi spunea. Nu este de mirare că înţelegerea ei cu privire la adevărurile despre Cristos şi profunzimea cunoaşterii ei, pe care ea a arătat-o în actul ungerii lui Cristos în săptămâna patimilor (vezi Ioan 12:1-8), au fost demne de apreciat chiar de Domnul Însuşi. Toate acestea ne arată cât de importante sunt primirea fără rezerve a Cuvântului lui Dumnezeu şi meditarea serioasă la el. O credinţă adevărată în Cristos te va face să ai o astfel de atitudine faţă de Cuvântul mântuirii şi un asemenea comportament, izvorât din adâncul fiinţei.

-              În plus, priveşte te rog şi la Deut. 6:6-9, la ceea ce ne îndeamnă Scriptura să facem pentru a fi ascultători veritabili ai Cuvântului lui Dumnezeu. Ascultătorii Cuvântului lui Dumnezeu trebuie să se asigure că îşi vor aduce aminte permanent de Cuvânt, pentru a-l împlini aşa cum trebuie. Aceasta înseamnă că trebuie să ţinem cont de slăbiciunile trupului în care noi vieţuim pe pământ, de faptul că suntem predispuşi să uităm foarte uşor ceea ce ştim şi să stabilim, fiecare în mod personal, acele mijloace care ne readuce în memorie cerinţele Cuvântului lui Dumnezeu. Apostolul Petru ne spune că a scris cele două epistole ale sale pentru a căuta să ne trezească mintea sănătoasă prin înştiinţări, ca să ne facă să ne aducem aminte de lucrurile vestite mai dinainte de sfinţii prooroci şi de porunca Domnului şi Mântuitorului nostru, dată prin apostolii noştri (2 Petru 3:1-2). Aducerea aminte este foarte importantă pentru credincioşi, atunci când vorbim despre ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu. Şederea la masa Domnului (la cină cu El) cu întreaga biserică locală, în vederea pomenirii Domnului nostru Isus Cristos şi a jertfei Sale, reprezintă o astfel de aducere aminte colectivă dar şi personală. Sărbătorile Domnului, pe care cei credincioşi le celebrează sunt, de asemenea, ocazii de aducere aminte ale faptelor mântuitoare şi ale cerinţelor Cuvântului lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi. Suntem noi conştienţi că asemenea celebrări, asemenea momente de bucurie şi de înălţare sufletească sunt, nu numai momente deosebit de plăcute pentru noi, ci şi momente de aducere aminte a ceea ce Domnul ne vorbeşte? Desigur, sunt şi alte mijloace potrivite pe care noi le putem stabili la nivel personal sau la nivelul familiei noastre pentru ca să avem permanent memoria trează atunci când este vorba de ascultarea de Cuvântul Domnului. Toate acestea ne spun cât de important este să ne ţinem de lucrurile pe care le-am auzit, ca să nu fim depărtaţi de ele.

Pericolul nepăsării faţă de o mântuire aşa de mare este, aşa cum s-a arătat, foarte prezent în vremurile noastre. El este un pericol mortal pentru mântuirea noastră. Nu avem voie să-l ignorăm; noi trebuie să veghem cu mare grijă pentru ca să nu ne trezim că este prea târziu să mai recuperăm ceva din ceea ce ne-a oferit Dumnezeu în Domnul Isus Cristos şi din ceea ce Cuvântul ne-a vestit nouă. Mântuirea pe care o avem în Domnul Isus Cristos nu este o mântuire care să nu răspundă nevoilor noastre veşnice şi nici una care să ne lase baltă când suntem loviţi, ispitiţi, sau încercaţi (Evr. 4:15-16). Ea este o mântuire veşnică şi desăvârşită (Evr. 5:9; 10:14). Ea este pe deplin sigură. Mântuirea prin Domnul nostru este „o mântuire aşa de mare” (Evr. 2:3). Glorie Dumnezeului şi Mîntuitorului nostru! Dar, aceasta nu înseamnă deloc să fim neglijenţi faţă de ea şi nici să dormim pe perna nepăsării, spunându-ne nouă sau altora că, indiferent cum ne raportăm la ea, „mântuirea nu se poate pierde”. Atâta timp cât avem scrisă această avertizare, pe lângă altele, în Scriptură (Evr. 2:1-4; vezi şi Filip. 2:12-13; etc.) nu avem voie să fim nepăsători în faţa unei mântuiri atât de glorioase (noi trebuie să ne fixăm bine în minte şi în inimă acest lucru). Dacă Domnul nostru Isus Cristos este un Mântuitor aşa de glorios şi dacă mântuirea pe care o avem prin El este aşa de mare, singurul lucru pe care trebuie să-l facem este să ne deschidem total înaintea Domnului şi înaintea mântuirii Lui, să ne lăsăm copleşiţi, în adâncul fiinţei noastre, de reverenţa care i se cuvine numai lui Dumnezeu şi să ne ţinem (cu atât mai mult) de lucrurile pe care le-am auzit, ca să nu fim depărtaţi de ele (Evr. 2:1).

Există un tipar care trebuie să fie impregnat serios în atitudinea cu care noi ar trebui să privim şi să primim lucrurile mântuitoare pe care le avem prin Cristos, fără de care, putem compromite intrarea noastră în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru, Isus Cristos. Este vorba despre tiparul stabilit de Duhul lui Dumnezeu în 2 Petru 1:3-11. Citeşte acest pasaj cu atenţie! „Dumnezeiasca Lui putere (a lui Dumnezeu)  ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui (a lui Cristos, Domnul; noi avem deci tot ce ne trebuie pentru mântuirea veşnică).....De aceea (să fim nepăsători ?! nu, deloc), daţi-vă şi voi toate silinţele ...Cine nu are aceste lucruri este orb...În adevăr, în chipul acesta vi se va da din belşug intrare în împărăţia veşnică a Domnului...”. Deplina mântuire pe care o avem în Cristos ne cere o responsabilitate imensă faţă de ea. Acesta este limbajul Scripturii. Ţine-te cu străşnicie de lucrurile mântuitoare consemnate în Scriptură!

sus