La o citire superficială a Noului Testament rămânem cu
impresia că aici frica de Domnul, chiar dacă este uneori pomenită (de ex. în
Evrei 12:28-29), nu este un element central. Impresia aceasta se datorează
în cea mai mare măsură modului în care se face traducerea acestei expresii
din limba greacă în limba română.
În
articolul acesta vom face multă lingvistică. Exerciţiul acesta se va dovedi
însă foarte instructiv şi foarte necesar.
În
Faptele apostolilor 22 şi 23, citim despre zarva stârnită în Ierusalim
datorită prezenţei apostolului Pavel în Templu. Căpitanul roman a intervenit
să potolească tumultul. La un moment dat, căpitanul se temea că mulţimea îl
va sfâşia pe Pavel în bucăţi. Textul spune: „temându-se, căpitanul…” În
limba greacă, verbul folosit aici este eulabetheis (Fapte 23:10).
Mai găsim cuvântul acesta în Evrei 11:7, unde ni se spune că după ce Noe a
fost avertizat de Dumnezeu despre viitorul potop „temându-se, a făcut o
corabie…” Din nou, verbul pentru a-i fi teamă, sau frică, este
eulabetheis.
De
la verbul eulabeomai, care deci înseamnă a se teme sau a-i fi frică,
s-a format substantivul eulabea, care înseamnă teamă, frică.
Acum, să începem să facem lingvistică. Atunci când noi românii împrumutăm
cuvinte din alte limbi, noi le modificăm pronunţia după spiritul limbii
noastre. Iată câteva reguli după care schimbăm cuvintele pe care le luăm din
limba greacă. Prima regulă este că prefixul eu, care înseamnă bine,
sau bun, îl modificăm şi îl facem ev. Aşa am făcut cu cuvântul
Euanghelia, din care am făcut Evanghelia.
A
doua regulă este că un b urmat de vocală îl schimbăm în v.
Astfel luăm cuvântul Basileus, care înseamnă rege, şi îl transformăm
în Vasileus.. A treia regulă este că noi tăiem terminaţia în us,
şi din greacă şi din latină, și astfel din Vasileus facem
Vasile.
Acum să vedem cum am aplicat noi aceste reguli de transformare fonetică la
cuvântul eulabea. Pe eu l-an făcut ev, iar pe b
l-am schimbat în v şi am primit: evlavea. Terminația –ea ni s-a
părut greu de pronunțat și astfel din evlavea am făcut evlavia.
Să
nu uităm că eulabea, din care noi am făcut evlavia, în limba
greacă însemna frică, sau teamă!
Să
mergem mai departe cu lingvistica. Din verbul eulabeomai şi din
substantivul eulabea, grecii au făcut adjectivul eulabes, care
desigur înseamnă un om care se teme, care are frică. Noi, dacă
l-am lua direct din greacă, aplicând regulile de mai sus, am face din el
evlaves, sau evlavios . Să vedem acest cuvânt în Noul Testament
în limba greacă. În Luca 2:25, în greacă, Luca scrie că Simion era
dikaios kai eulabes. Adică, drept şi temător. Cornilescu traduce
aceste trei cuvinte prin „ducea o viaţă sfântă şi era cu frica lui
Dumnezeu”.
Mai găsim cuvântul în Fapte 2:5. Luca scrie că în Ierusalim erau atunci
andres eulabeis, adică oameni temători. Cornilescu traduce cu
omaneni cucernici.
În
Fapte 8:2, Luca scrie că pe martirul Ştefan l-au îngropat nişte andres
eulabeis. Cornilescu traduce prin oameni temători de Dumnezeu.
Iar în Fapte 22.12, Luca scrie despre Anania că era aner eulabes, iar
Cornilescu traduce prin bărbat temător de Dumnezeu.
Lucrul principal pe care trebuie să-l reţinem de aici este că noi am
împrumutat cuvântul evlavie din limba greacă şi că la origine el
înseamnă frică, teamă. Reţinem apoi că adjectivul eulabes (cu
pronunţia românească evlavios) înseamnă temător, şi
traducătorul, înţelegând corect intenţia autorului, îl traduce de regulă
prin temător de Dumnezeu. Să reţinem şi faptul că cuvântul mai vechi
românesc cucernic înseamnă tot temător de Dumnezeu.
Să
trecem acum la studiul altor cuvinte greceşti care ne interesează şi ne
ajută în înţelegerea temei noastre.
Limba greacă are mai multe cuvinte pentru închinare şi a te
închina. Unul dintre acestea ne interesează în mod special. Să începem
cu verbul. Are două variante: sebomai şi sebazomai.
În
prima formă apare în Marcu 7:7, unde se redă un citat din Isaia: „degeaba Mi
se închină ei” (tradus de Cornilescu „Mă cinstesc ei”). Iar în
a doua formă îl găsim în Romani 1:25, unde ni se spune că oamenii care nu
l-au păstrat pe Dumnezeu în cunoaşterea lor, au ajuns de „s-au închinat
creaturii în locul Creatorului”.
De
la aceste verbe, grecii au făcut substantivul sebasmata, care
înseamnă „lucruri la care se închină” cineva (altare, idoli, temple, etc.).
Când Pavel a vizitat Atena, în discursul ţinut pe Areopag a început prin a
le spune atenienilor că s-a uitat cu atenţie la sebasmata, tradus în
româneşte lucrurile la care vă închinaţi voi.(Fapte 17:23)
Mergem un pas mai departe. Am văzut deja că grecii au prefixul eu,
care înseamnă bun, sau bine. Grecii pun prefixul eu şi
în faţa cuvântului sebomai, şi obţin cuvântul eusebeo, care
înseamnă tot a se închina, sau a cinsti, a trata cu
reverenţă.
Pavel foloseşte verbul acesta în discursul de pe Areopag, spunându-le
atenienilor în legătură cu altarul pe care l-a văzut cu inscripţia „Unui
Dumnezeu necunoscut”: „Ei bine, ceea ce voi cinstiţi (la ce vă închinaţi)
fără să cunoaşteţi, aceea vă vestesc eu” (Fapte 17:23). În greacă:
agnountes eusebeite – fără să-l cunoaşteţi vă
închinaţi lui.
În
prima scrisoare adresată lui Timotei, Pavel mai foloseşte odată acest verb,
scriind despre copii: ” să se deprindă să fie evlavioși, întâi față de cei
din casa lor și să răsplătească efortul părinților” (1 Tim.5:4) . Redau
cuvintele lui Pavel din original: ton idion oikon eusebeis kai amoibas
apodidonai tois progonais. Traducerea literală ar fi aceasta: celor
din casa lor să se închine (să le dea cinste, să-i trateze cu reverenţă) şi
să le dea răsplată părinţilor lor. Desigur, Pavel are în gând aici
porunca a cincia din Decalog: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta.” Să
observăm că pentru cinstirea părinţilor el foloseşte verbul pe care la Atena
l-a folosit pentru închinare, eusebeis.
Acum cred că deja ne-am obişnuit că de la verb trecem la substantiv şi la
adjectiv. Substantivul pe care l-au făcut grecii din verbul eusebeo,
care înseamnă a se închina, a cinsti cu reverenţă, este eusebea. Iar
adjectivul este eusebos. De la acest verb grecii au făcut şi adverbul
eusebos (cu o lung).
Înainte de toate, să reținem că verbul eusebeo înseamnă a se
închina, a cinsti, a trata cu reverenţă şi se poate referi la Dumnezeu
sau la părinţi.
Ce
sens putem da atunci substantivului eusebea şi adjectivulul
eusebos şi adverbului eusebos?
Este instructiv să facem acum o mică pauză de la a vedea ce s-a făcut în
limba română cu aceste cuvinte şi să vedem ce au făcut alţii cu ele.
Să
pornim de la limba engleză. Traducerea clasică a Biblie în limba engleză
este cea publicată pentru prima dată la 1611 şi numită după regele de atunci
al Angliei, King James (Regele Iacob), King James Version (KJV).
Traducătorii acestei Biblii şi-au dat seama că în limba engleză nu au un
cuvânt adecvat pentru a traduce eusebea. Şi atunci au decis să
formeze ei unul. Şi l-au format din cuvântul God (Dumnezeu). În limba
engleză, pentru a forma dintr-un substantiv un adjectiv sau un adverb se
adaugă sufixul –ly. Astfel, din God se face godly. Încercând
să forţez limba română, voi spune că godly însemnează dumnezeos.
Din adjectivul godly, adăugând sufixul –ness, au format
substantivul godliness, care, iarăşi prin forţarea limbii române, îl
putem traduce prin dumnezeozitate.
Ar
fi instructiv să studiem traducerea acestor cuvinte şi în alte limbi. Este
suficient să arătăm că eusebea a fost tradus în limba latină prin
pietas, pietatis, care înseamnă în primul rând respectul datorat
părinţilor şi apoi devoţiunea faţă de Dumnezeu.
Este interesant să ştim de asemenea că în germană se folosesc două cuvinte
pentru evlavie: Gottesfurcht, care înseamnă frică de Dumnezeu
şi Frommigkeit, care înseamnă devoţiune, devotare, pietate. Iar în
franceză, pe lângă pietate se foloseşte şi devoţiune.
Pentru mai multă claritate, devoţiune înseamnă afecţiune adâncă şi
fierbinte, adoraţie, dragoste, închinare şi religiozitate.
Celălalt cuvânt pe care l-am studiat noi, eulabea, din care noi am
făcut evlavie, englezii şi ceilalţi îl traduc prin frică de Dumnezeu.
Dar este extrem de important să ştim că noi
traducem şi eusebea tot prin evlavie! La noi atât eulabea
cât și eusebea sunt traduse prin cuvântul evlavie.
Prin urmare, să recapitulăm şi să vedem ce am unit laolaltă şi ce am căpătat
prin această unire. Eulabea, din care noi am făcut cuvântul
evlavie, înseamnă frica de Dumnezeu. Eusebea, din care
alţii au făcut cuvântul de bază pentru evlavie, înseamnă
închinare, cinstire, respect şi devoţiune lui Dumnezeu şi pentru Dumnezeu.
Fiindcă noi le-am comasat,sau le-am contopit, trebuie să învăţăm să punem în
cuvântul evlavie atât sensurile lui eulabea cât și ale lui
eusebea..
Să
ne amintim ce a însemnat frica de Domnul în Vechiul Testament: instaurarea
lui Dumnezeu deasupra noastră ca Autoritate Supremă, cinstirea Lui,
ascultarea de El, iubirea Lui, trăirea în unire cu El.
Eusebea ne aduce tot aici, deoarece
ea însemnează închinare lui Dumnezeu, cinstirea lui Dumnezeu, devoţiune
pentru Dumnezeu.
Putem fi siguri, deci, că noi n-am greşit când am unit eulabea cu
eusebea.
Ce
este atunci evlavia? În modul cel mai succint cu putinţă, evlavia este o
anumită atitudine faţă de Dumnezeu: o atitudine care îmbină armonios
frica, respectul, închinarea (dăruirea de sine),
dragostea, ascultarea, trăirea în permanentă părtăşie cu El.
Îndrăznesc să fac aici o comparație. Am văzut că englejii au tradus cuvântul
eusebes cu godly, adică dumnezeos. Să ne gândim la un
cuvânt românesc făcut după același calapod, și anume mămos. Un copil
mămos, este un cupol care se ține strând de mama lui, care vrea să
fie tot timpul cu mama lui, care nu poate sta nici o clipă fără mama lui.
Tot astfel este un om evlavios sau dumnezeos! Moise definește
această atitudine astfel: ”Voi să mergeți după Dumnezeul vostru și de El să
vă temeți; poruncile Lui să le păziți, de glasul lui să ascultați; Lui să-i
slujiți și de El să vă alipiți” (Deuteronom 13:4) . Un om evlavios,
sau dumnezeos, se gândește tot timpul la Dumnezeul său, îi este dor
de Dumnezeul său, vorbește tot timpul despre Dumnezeul său, deoarece este
îndrăgostit de Dumnezeul său și toată gândirea și vorbirea lui este plină de
Dumnezeu. Pe scurt, a fi evlavios înseamnă a-L iube pe Dumnezeu cu toată
inima ta, cu toată gândirea ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta.
Și aceasta înseamnă să ai Cuvântul lui mereu în atenția ta și în discuțiile
tale și să fii pasionat să-l aplici în toate situațiile vieții tale.
În
Noul Testament există două cărţi în care găsim o tratare specială a
evlaviei: 1 Timotei şi 2 Petru.
Să
luăm pe rând ideile principale despre evlavie din cărţile acestea.
Pavel începe discuţia cu această declaraţie în aparenţă criptică:
„Fără îndoială, mare este taina (secretul) evlaviei: Cel ce a fost arătat
în trup a fost dovedit drept prin Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost
propovăduit printre naţiuni, a fost crezut în lume, a fost înălţat în
glorie” (1 Timotei 3:16).
Evlavia este un secret care nu mai este secret. Evlavia este înainte de
toate să-L cunoşti de Domnul nostru Isus Cristos, în starea lui întrupată,
apoi ca Cel înviat şi propovăduit ca Domn şi Mântuitor în toată lumea şi
apoi în starea lui de Fiu al lui Dumnezeu în glorie, la dreapta lui
Dumnezeu, Stăpân şi Conducător al cosmosului şi al istoriei. Secretul
evlaviei este să Îl ai pe acest Isus Cristos drept Domnul tău, Învăţătorul
tău, Modelul tău, Mirele tău, Preaiubitul tău.
Câteva paragrafe mai încolo, Pavel ne face fiecăruia această chemare şi
îndemnare:
„Caută să fii evlavios.
Căci deprinderea trupească este de puţin folos, pe când evlavia este
folositoare în toate privinţele, întrucât ea are promisiunea vieţii de acum
şi a celei viitoare” (1 Timotei 4:7-8).
În
primul rând, trebuie să ştim că Pavel foloseşte aici un limbaj sportiv.
Cuvântul tradus „caută” este gymnaze, adică
exersează.
Căci, continuă el, gymnasia trupului (gimnastica trupului) este de
mic folos, dar evlavia este de mare folos şi pentru aici şi pentru
ceea ce vom fi în viaţa de dincolo!
Am
spus că în esenţă evlavia este o anumită atitudine faţă de Dumnezeu. Această
atitudine nu ne vine de-a gata şi nu ne-o toarnă nimeni în cap sau în sân,
adică în minte și în inimă. Această atitudine se dezvoltă prin exerciţiu,
prin cultivare, prin strădania noastră stăruitoare, perseverent de a o face
să ne fie trăsătura dominantă a gândirii, a caracterului şi a modului de a
trăi.
Către sfârşitul scrisorii, Pavel îi spune lui Timotei că unii dintre noi „nu
se ţin de cuvintele sănătoase ale Domnului nostru Isus Cristos şi de
învăţătura care duce la evlavie” (6:3). Aceşti oameni, „stricaţi la
minte şi lipsiţi de adevăr, cred că evlavia este un izvor de câştig.
Fereşte-te de astfel de oameni!
Negreşit, evlavia însoţită de mulţumire este un
mare câştig…
Iar tu, om al lui Dumnezeu… caută dreptatea, evlavia, credinţa,
dragostea, răbdarea, blândeţea. Luptă-te lupta cea bună a credinţei.
Apucă viaţa veşnică la care ai fost chemat…” (6: 5-6, 11-12).
Contextul ne arată că cel mai important câştig pe care îl vom avea din
evlavie este în viaţa viitoare, în viaţa eternă. Felul de fiinţă care vom fi
acolo depinde de modul în care ne-am dezvoltat evlavia aici, în viaţa
aceasta.
În
direcţia aceasta ne duce şi învăţătura apostolului Petru.
În
a doua lui scrisoare, el ne spune de la început că puterea cea mare a lui
Dumnezeu ne-a pus deja la dispoziţie tot ce ne trebuie „cu privire la viaţă
şi la evlavie” (2 Petru 1:3). Petru cuprinde aici în două cuvinte,„viaţă şi
evlavie”, toată existenţa noastră pe pământ. Pe lângă tot ceea ce ne trebuie
aici pe pământ pentru viaţă - și Dumnezeu ne asigură că ştie de ce avem
nevoie şi se îngrijeşte să nu ducem lipsă de nimic - celălalt lucru care
contează este evlavia. Atitudinea faţă de Dumnezeu este cea care dă tonul
întregii vieţi şi celor care doresc să-şi dezvolte această atitudine
definită prin cuvântul evlavie li se asigură din plin puterea lui Dumnezeu.
Petru ne spune apoi, ca şi Pavel, că evlavia nu vine de la sine, şi noi
trebuie să ne dăm toate silinţele să o includem în caracterul nostru. El ne
spune să facem tot efortul să adăugăm la credinţa noastră fapta (în original
arete, virtutea), apoi cunoaşterea, apoi înfrânarea (în original
enkratea, stăpânirea de sine), apoi răbdarea, apoi evlavia (eusebea),
apoi iubirea de fraţi (în greacă, filadelfia), şi deasupra tuturor
iubirea pentru toţi oamenii (agape)!
Îndemnul să ne străduim să dezvoltăm aceste trăsături de caracter în noi nu
este pur şi simplu o chemare pioasă. Petru ne avertizează ce se întâmplă
dacă nu le dezvoltăm:
„Cine nu are aceste lucruri este orb, umblă cu ochii închişi şi a uitat că a
fost curăţit de vechile păcate” (aceasta înseamnă că s-a întors în lume, la
felul vechi de vieţuire!).
Dar, „dacă aveţi din belşug aceste lucruri în voi”… „vi se va da din belşug
intrare în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus
Cristos” (versetele 8-11).
În
încheierea scrisorii, Petru ne vorbeşte despre „aşteptarea” noastră finală:
cerul nou şi pământul nou în care va domni dreptatea. Ceea ce are Dumnezeu
pregătit pentru noi este atât de măreţ şi atât de glorios încât era normal
ca acestea să-l facă pe Petru să exclame: „ce fel de oameni ar trebui să
fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi prin evlavie” (2 Petru 3:11, tradus
literal).
Şi
aici Petru pune laolaltă două elemente cheie a ceea ce trebuie să fie omul
care vrea să se califice pentru noua creaţie: un comportament sfânt şi
evlavie!
Şi, vedeţi, iarăşi venim la atitudinea faţă de Dumnezeu care
determină ce fel de oameni devenim în lumea aceasta pentru a fi calificaţi
să locuim cu Dumnezeu în lumea aceea!
Ioel
era fiul lui Petuel, 1:1. Nu se cunoaşte mai nimic despre viaţa sa
personală. Numele său înseamnă „Yahweh este Dumnezeu”. El era un om
de vitalitate şi maturitate spirituală. Un dornic distingător al
vremurilor, el a transmis mesajul lui dumnezeu poporului lui Iuda
într-un stil viu şi pasionat, cu o precizie şi originalitate de
gândire ce a slujit drept sursă veritabilă din care multe pietre
profetice de temelie au fost cioplite.
II.
DATA
Ioel
nu îşi datează lucrarea sa, şi nu se poate aduna nici o dată din
cartea sa. Acesta probabil a fost unul din cei mai timpurii profeţi
minori, însă există propunători pentru o dată post-exilică a lui
Ioel. Lipsa menţionării marilor puteri ale Asiriei, Babilonului şi a
Persiei ca duşmani ai lui Iuda este semnificativă şi poate fi
explicată prin faptul că Asiria era într-un declin în putere de la
moartea lui Adad-nirari al 3lea (782 î. Hr.) până la accesiunea lui
Tiglat-pileser al 3lea (745 î. Hr.).
Poziţia
lui Ioel printre profeţi mici dataţi Osea, Amos şi Iona argumentează
pentru o dată din secolul al optulea. Referinţa la Tir şi Sidon
laolaltă ar putea indica la scurta lor unitate politică din partea
timpurie a secolului ai optulea î. Hr.
III.
OCAZIA ŞI SCOPUL
O plagă
de lăcuste a ruinat toată recolta lui Iuda. În aceste circumstanţe
catastrofice Ioel a văzut judecata lui Dumnezeu asupra lui Iuda.
Dumnezeu a fost aşa de bun faţă de Iuda în timpul domniei lui Ozia,
însă poporul a luat cu uşurătate pe Dumnezeu şi binecuvântările
Sale. Credinţa degenerase într-un formalism gol şi vieţile lor au
dus la decadenţă morală.
IV.
SCHIŢA
„Ziua
Domnului”
I.
Instrucţiunile prezente ale lui Ioel: Bazat pe plaga cu lăcuste,
1:1-2:27
A.
Ocazia pentru scrisoare: plaga lăcustelor, 1:1-4
1.
Scriitorul: Ioel, fiul lui Petuel, 1:1
2.
Universalitatea mesajului, 1:2-3
3.
„Asaltul” lăcustelor, 1:4
B.
Instrucţiunile: bazat pe plaga lăcustelor, 1:5-2:27
1. O
chemare la pocăinţă în lumina crizei prezente, 1:5-13
a.
căutătorii de plăcere sunt avertizaţi, 1:5-10, „să se trezească şi
să plângă”
b.
fermierii sunt avertizaţi, 1:11-12, „să fie ruşinaţi”
c.
preoţii sunt avertizaţi, 1:12, „plângeţi, o lucrători ai altarului”
2. O
chemare la rugăciune şi post, 1:14-20
a.
bătrânii/toţi locuitorii chemaţi la rugăciune, 1:14
b.
motivul chemării, 1:15-20, „ziua Domnului”
c.
Dumnezeu, speranţa tuturor, 1:19-20
3.
Avertizări în conflictul care vine, 2:1-27
a.
Apelul lui Ioel la veghere, 2:1-11
-
sunaţi din trâmbiţă, v. 1a
-
sunaţi alarma, v. 1b
- ziua
Domnului, v. 1c
-
descrierea zilei, v. 2a
b.
venirea armatei, 2b-11
c.
revenirea la Domnul, 12-27
-
întoarcere cu toată inima, v. 12a
-
întoarcere la Domnul cu post, plâns şi jale, v. 12b
-
frângerea inimii, umilire, v. 13a
-
caracterul lui Dumnezeu, v. 13b-14
-
strigătul celor credincioşi, v. 15-17
-
răspunsul lui Dumnezeu, v. 18-27
II.
Scopul viitor al lui Dumnezeu: planul eschatologic, 2:28-3:21
A.
Promisiunea proviziei Sale personale, 2:28-32
1.
Revărsarea Duhului, 2:28-29
2. Ziua
Domnului, 2:30-31
3.
Desfăşurarea mântuirii, 2:32
B.
Triumful final al lui Dumnezeu, 3:1-21
1.
Necazul, 3:1-17
a.
judecata este iminentă, 3:1-8
- baza
sa, v. 1-3
-
execuţia sa, v. 4-8
b.
provocarea este judecata, 3:9-17
-
chemarea la judecată, 3:9-12
-
blestemul judecăţii, 3:13-17
2.
Mileniul, 3:18-21
a.
abundenţă, v. 18a
b.
binecuvântări, v. 18b.
c.
duşmanii vor fi pedepsiţi, v. 19
d.
destinul veşnic, v. 20-21
AMOS
PROFETUL
Biblia
nu oferă multă informaţie despre Amos, doar faptul că era din Tecoa,
1:1; un păstor de oi, 1:1; 7:14-15. El creştea şi smochini, 7:15.
Dar el era un predicator al Cuvântului lui Dumnezeu, a fost chemat
să fie profet în zilele întunecate în care a trăit.
DATA
Amos
datează lucrarea sa profetică în mare parte precum Osea. Amos spune
că aceasta a avut loc în timpul domniei lui Ieroboam al doilea, rege
al lui Israel, Ozia, rege al lui Iuda, doi dintre regii menţionaţi
de Osea. Lucrarea sa poate fi localizată intre 767 şi 753 î. Hr.
OCAZIA
ŞI SCOPUL
Produsul moral şi etic al lui Israel se deteriora rapid la finalul
domniei lui Ieroboam. Baalismul, nedreptatea socială, încălcările
drepturilor omului, religiozitatea superficială, erau larga
răspândite în timpul zilelor lui Amos. Luxul rampant şi indulgenţa
de sine erau în mod clar prezente, 1:6şu; 4:11şu; 5:10şu; 6:1şu;
8:4şu. Exploatarea săracilor avea loc în cadrul ţării
2:6; 3:10; 4:1; 5:11; 8:4-6.
Justiţia era strâmbată.
Dumnezeu l-a chemat pe Amos din Iuda că meargă în Împărăţia din Nord
şi să profeţească, 7:14-15. Ascultător faţă de chemarea lui
Dumnezeu, acest laic merge şi proclamă tema sa, „dreptatea să curgă
ca o apă curgătoare, şi neprihănirea ca un pârâu care nu seacă
niciodată”, 5:24.
SCHIŢA
I.
Adresare, 1:1
1.
Profetul
2.
Timpul său
II.
Introducere, 1,2
1.
Dumnezeu vorbeşte
2.
Reacţia naturii
III.
Predicile profetice, 1:3-6:14
A.
Dumnezeu identifică şi condamnă tot păcatul uman, 1:3-2:16
1.
Toate naţiunile sunt vinovate: Siria, Filistia, Tir, Edom, Amon,
Moab, 1:3-2:3
2. Iuda
a respins legea lui Dumnezeu, 2:4-5
3.
Israel a respins dragostea lui Dumnezeu, 2:6-16
B.
Dumnezeu condamnă religia goală, 3:1-5
1.
Privilegiul de a fi iubit de Dumnezeu aduce responsabilitate, 3:1-2
2.
Dumnezeu revelează scopurile Sale poporului Său, 3:3-8
3.
Dumnezeu foloseşte agenţi istorici în judecata Sa, 3:9-12
4.
Centrele de religie goală şi bolnave după prosperitate vor cădea,
3:13-15
C.
Dragostea lui Dumnezeu confruntă poporul Său neascultător în
judecată, 4:1-13
1.
Femeia răsfăţată din Samaria, 4:1-3, dorinţa nesătulă duce la păcat
2.
Închinarea păcătoasă/închinarea goală este păcat, 4:4-5
3. O
privire la trecut, 4:6-11
4.
Poporul rebel al lui Dumnezeu se confruntă cu El, 4:12-13
D.
Dumnezeu cheamă poporul Său să practice dreptatea şi neprihănirea,
5:1-27
1. O
plângere pentru Israelul căzut, 5:1-3
2.
Căutarea valorilor adevărate, 5:4-17 (căutarea lui Dumnezeu)
3.
Judecata lui Dumnezeu – ziua Domnului, 5:18-20
4.
Neprihănirea practică este cererea ultimă a lui Dumnezeu de la
poporul Său, 5:21-27
E.
Falsa securitatea în tăria naţională duce la căderea ultimă, 6:1-14
1. O
avertizare pentru cei complăcuţi, 6:1-7
2.
Mândria înaintea căderii, 6:8-11
3. Un
aspru paradox, 6:12-14
IV.
Viziunile: A-l vedea pe Dumnezeu în mod adecvat revelează atât
judecata cât şi mila Sa, 7:1-9:15
A.
Dumnezeu extinde milă ca răspuns la mijlocirea serioasă, 7:1-6
B.
Confruntarea ultimă cu Dumnezeu nu poate fi scăpată, 7:7-9
C. O
vedere corectă a lui Dumnezeu aduce toate celelalte în perspectivă,
7:10-17
1. O
vedere fală a naturii mesajului lui Dumnezeu duce la decizii
greşite, 7:1-13
2. O
persoană transformată de o viziune a lui Dumnezeu îi vede pe oameni
şi lucrurile aşa cum sunt ele de fapt, 7:14-17
D.
Consecinţele finale ale păcatului oferă judecată fără speranţă,
8:1-9:4
1. O
religie răscoaptă, putredă este fără valoare, 8:1-3
2.
Observarea fără sens a ritualului fără sens lasă moralitatea noastră
neafectată, 8:4-6
3.
Judecata finală a lui Dumnezeu este o vedere oribilă, 8:7-9:4
E. Mila
lui Dumnezeu poate fi văzută dincolo de judecata Sa, 9:5-15
1.
Dumnezeu este suveran peste tot universul, 9:5-6
2. Mila
lui Dumnezeu încă oferă speranţă dincolo de judecata temporală,
9:7-10
3.
Scopul ultim al lui Dumnezeu de bine pentru poporul Său va fi
împlinit, 9:11-15
Primul
avertisment al epistolei către Evrei (vezi Evr. 2:1-4) este avertismentul
care cuprinde toate celelalte avertismente din epistolă. O atitudine corectă
faţă de acesta ne poate păzi de toate pericolele semnalate în epistolă.
Acest prim avertisment este un semnal de alarmă cu privire la atitudinea pe
care cei credincioşi o pot adopta cu uşurinţă, fără să-şi poată da seama
chiar, faţă de Cuvântul lui Dumnezeu (Cuvânt mântuitor şi vestit în final de
Fiul Său, Domnul Isus Cristos, numit şi „Cuvântul adevărului”, sau
„Evanghelia mântuirii” lor – Efes. 1:13). Deşi pericolul nepăsării faţă de
Cuvântul lui Dumnezeu a fost prezent întotdeauna în viaţa poporului Său,
de-a lungul istoriei sale, acest pericol este unul foarte prezent în
bisericile creştine de astăzi. Nu degeaba apostolul Pavel îl avertizează pe
Timotei, mai tânărul lui coleg în misiunea de vestire a Evangheliei, despre
o vreme „când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor
gâdila urechile să audă lucruri plăcute şi îşi vor da învăţători după
poftele lor. Îşi vor întoarce urechea de la adevăr şi se vor îndrepta spre
istorisiri închipuite” (2 Tim. 4:3-4). Mulţi credincioşi vor considera că nu
au ajuns aşa de departe în atitudinea lor faţă de Cuvântul lui Dumnezeu,
totuşi, acest pericol al nepăsării pândeşte la uşa inimilor noastre, gata să
ne întunece minţile, să ne împietrească inimile şi, astfel, să ne despartă
de lucrurile mântuitoare pe care le-am auzit vestite de Domnul nostru (Gen.
4:7; Mat. 13:19-22; 2 Cor. 4:3-4; Evr. 3:7-8). Nu degeaba Însuşi Domnul Isus
Cristos ne avertizează: „Luaţi seama la ce auziţi. Cu ce măsură veţi măsura,
vi se va măsura: şi vi se va da şi mai mult. Căci celui ce are i se va da;
dar de la cel ce n-are se va lua şi ce are” (Marcu 4:24-25).
Cum se manifestă
nepăsarea despre care se vorbeşte în Evr. 2:1-4, şi prin ce anume este ea
un pericol devastator pentru sufletele noastre?
A.
Acest pericol al nepăsării ne face să nu acordăm atenţia cuvenită Cuvântului
vestit de Cristos
Superficialitatea
cu privire la ceea ce auzim, gândim, vorbim şi facem este una dintre
caracteristicile cele mai răspândite ale oamenilor din vremea noastră. Nu
poţi deloc să înţelegi cu adevărat şi nici să-ţi lipeşti în mod deplin inima
de ceea ce îţi vorbeşte Dumnezeu, dacă ai o atitudine superficială,
neglijentă. Observă cu atenţie primele cuvinte din capitolul 2 al epistolei
către Evrei: „De aceea, cu atât mai mult trebuie să ne ţinem de lucrurile pe
care le-am auzit, ca să nu fim depărtaţi de ele.” Ce vor să ne comunice
aceste cuvinte ? „Lucrurile pe care le-am auzit”, respectiv „o mântuire aşa
de mare, care...a fost vestită întâi de Domnul”, menţionate în avertizarea
din Evr. 2:1-4, sunt legate în mod clar şi direct de ceea ce ni se spune în
capitolul 1. În capitolul 1 autorul urmăreşte să ne convingă că Dumnezeu,
atunci când ne-a vorbit prin Fiul Său, Domnul Isus Cristos, ne-a comunicat
tot ceea ce El a dorit să ne spună – întregul Lui Cuvânt. Iată cum vrea
autorul să ne convingă de acest lucru:
-El ne spune mai
întâi că în vechime Dumnezeu a vorbit nu destinatarilor epistolei către
Evrei ci strămoşilor lor. Acest cuvânt al lui Dumnezeu le-a fost „vorbit”
acestora de Dumnezeu Însuşi „prin prooroci, în multe rânduri şi în multe
chipuri” (1:1) – vorbim despre întregul Vechi Testament. Cuvântul Vechiului
Testament a fost dat de Dumnezeu în mod progresiv, în diverse etape ale
întregii istorii vechi-testamentale, prin mulţi profeţi, consideraţi
„îngeri” ai lui Dumnezeu (termenul de „înger” are sensul de mesageri şi
slujitori ai lui Dumnezeu), şi în diverse modalităţi. Acum, însă („la
sfârşitul acestor zile” – 1:2), Dumnezeu ne-a vorbit nouă (destinatarii
epistolei), într-un alt mod: ne-a vorbit prin Fiul Său (care este din toate
punctele de vedere mai mare decât toţi profeţii Vechiului Testament –
1:2-4). El este Cel numit „Cuvântul lui Dumnezeu” (vezi Ioan 1:1-18; Apoc.
19:13). Fiul lui Dumnezeu este „oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei
Lui” (1:3). El este Creatorul şi Susţinătorul creaţiei lui Dumnezeu (1:3;
Ioan 1:1-5). El este mai mare decât îngerii lui Dumnezeu (1:4-14), pentru că
este Însuşi Fiul Lui. Înţelegem de aici că Domnul Isus Cristos este Cuvântul
final al lui Dumnezeu, întregul Lui Cuvânt, substanţa (realitatea, trupul –
Col. 2:17) Cuvântului lui Dumnezeu, spre care întregul Vechi Testament
(umbra – Col. 2:17) le-a direcţionat atenţia tuturor celor din istoria
vechi-testamentală (Mat. 11:12-13; Gal. 3:23-25; Col. 2:16-17). În Fiul
(Domnul Isus Cristos), Cuvântul lui Dumnezeu nu a mai fost dat în mod
progresiv, ci deplin (Ioan 1:18); nu a mai fost nevoie de diverse etape şi
nici de diverse modalităţi ale vorbirii lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu,
în întregul lui, a fost vorbit de Dumnezeu prin Cristos în mod plenar şi nu
prin icoane de vorbire, ci în mod real – Cuvântul s-a întrupat în persoana
şi lucrarea lui Cristos (Ioan 1:14). Înţelegem astfel că dacă Îl primim în
viaţa noastră pe Domnul Isus Cristos prin credinţă, noi primim tot Cuvântul
lui Dumnezeu spre mântuire şi viaţă veşnică (Ioan 20:31). De aceea, a primi
cuvântul Bibliei fără a-L primi pe Cristos prin credinţă, noi, în realitate,
respingem Cuvântul lui Dumnezeu, în întregul lui (cuvânt întrupat în Cristos
– Ioan 1:14). În nici un caz, nu poţi acum să fii acceptat de Dumnezeu dacă
vrei să fii credincios perceptelor Legii şi iudaismului şi, în acelaşi timp,
să fii credincios şi lui Cristos. Credincioşia faţă de Lege şi iudaism a
fost necesară „în vechime” (1:1) tocmai pentru ca cei din vechime să creadă
în Cristosul care trebuia să vină. Această credincioşie faţă de Lege şi
iudaism nu mai este valabilă şi astăzi („la sfârşitul acestor zile” – 1:2),
pentru că Cristos a venit. Odată ce omul a ajuns la Cristos, rolul Legii şi
al iudaismului s-a terminat; nu poţi avea şi „umbra” şi „trupul (Cristos)”
în acelaşi timp (Col. 2:16-17). Creştinii evrei, cărora li se adresează
epistola, nu aveau voie să spună: „noi ca şi evrei vrem să ţinem la iudaism
şi la Vechiul Testament al iudaismului, aşa cum ţinem şi la cuvântul lui
Cristos, pentru că cele două ne-ar fi necesare pentru mântuire”. De
asemenea, destinatarii evrei nu aveau voie să spună: „din moment ce avem
Vechiul Testament al iudaismului nu ne mai trebuie ceea ce Dumnezeu ne-a dat
în Cristos”. Este adevărat că Domnul Isus a spus: „Mântuirea vine de la
iudei” (Ioan 4:22). Dar acest adevăr nu ne dă de înţeles că „mântuirea” ar
izvorî din iudaism (de la iudei), ca şi cum iudaismul ar include mântuirea
prin Cristos. Iudaismul (cu tot ce reprezintă el – Legea, Vechiul Testament)
a fost revelaţia parţială a Cuvântului mântuitor din partea lui Dumnezeu
pentru ca atunci când urma să vină Cristos, Domnul (revelaţia totală a
Cuvântului mântuitor), oamenii să înţeleagă şi să primească pe Cristos ca şi
Mântuitor şi Domn şi să primească Cuvântul lui Cristos ca şi cuvânt
mântuitor. Odată ce a venit Cristos, iudaismul şi-a încetat misiunea (Mat.
11:12-13; Ioan 1:17). În istoria mântuirii sunt, deci, două etape distincte:
„în vechime” (epoca iudaismului, a Vechiului Testament, a îndrumării spre
Cristos), şi „la sfârşitul acestor zile” (epoca lui Cristos, a venirii
mântuirii şi a cuvântului mântuitor). Cele două etape sunt consecutive şi nu
se pot suprapune – venirea celei de-a doua etape a dus la încheiera (şi
împlinirea) primei etape (Evr. 8:13). A acorda, deci, atenţia cuvenită
Cuvântului vestit de Cristos înseamnă a-L proclama pe Domnul Isus Cristos ca
singurul şi adevăratul Mântuitor şi Domn pentru viaţa ta (Ioan 14:6; Fap.
4:11-12); înseamnă a considera că, în Domnul Isus Cristos, Dumnezeu ne-a dat
întreaga mântuire şi toate binecuvântările vieţii veşnice (Col. 1:19;
2:9-10; Filip. 4:13). În afară de Cristos noi nu avem nimic de la Dumnezeu
(Ioan 15:5). Când, lângă Cristos, adăugăm şi altceva pentru a fi mântuiţi
(iudaism, reguli omeneşti, etc.), noi de fapt afirmăm că Cristos nu este
suficient pentru mântuire (vezi Galateni, Coloseni). Acest lucru atrage
blestemul (anatema) din partea lui Dumnezeu peste cel care acceptă o
asemenea „evanghelie”, de fapt, falsă evanghelie (Gal. 1:6-9). Trebuie să
fie însă foarte clar că, prin ceea ce am spus până acum, nu vrem deloc să
afirmăm că Vechiul Testament nu ar fi Cuvântul lui Dumnezeu sau că el nu ar
trebui să ne hrănească spiritul nostru, al tuturor creştinilor. Ferească
Dumnezeu de aşa ceva. „Toată Scriptura (Vechiul şi Noul Testament) este
insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să
dea înţelepciune în neprihănire,...(vezi 2 Tim. 3:14-17). Tot ce a fost
scris (şi în Vechiul şi în Noul Testament), ne slujieşte nouă drept pilde şi
învăţătură în viaţa de credinţă (1 Cor. 10:6-11). Dar, noi trebuie să-L
descoperim pe Cristos în toată Scriptura, să venim la El şi să-L ascultăm pe
El (Ioan 5:39-40). Tot Vechiul Testament este un îndrumător spre Cristos
(Gal. 3:24; vezi Gal. 3:15-29). Noi nu trebuie să aducem animale ca şi
jertfe, pe cele menţionate în cartea „Levitic” (vezi Ps. 51:16-19), dar, în
acele jertfe vechi-testamentale, noi trebuie să-L vedem pe Cristos ca şi
jertfă adusă pentru păcatele noastre (Evr. 9-10) şi să-L primim prin
credinţă pe Cristos ca şi Mântuitor şi Domn (Ioan 6:27-63).
-Autorul epistolei
ne mai spune că nu putem scăpa de judecata dreaptă a lui Dumnezeu dacă
nesocotim Cuvântul Lui. Şi, „dacă Cuvântul vestit prin îngeri (cuvântul
Vechiului Testament) s-a dovedit nezguduit şi dacă orice abatere şi orice
neascultare şi-a primit o dreaptă răsplătire” (2:2), atunci, păstrând
proporţiile, neascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu vestit de Cristos, va
primi desigur o condamnare imens mai mare faţă de neascultarea celor din
vechime. Merită să privim cu mare atenţie la expresia pusă sub semnul
întrebării: „cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa
de mare?” Întrebarea nu are nici un răspuns cuantificabil. Pedepsele
neascultării faţă de cuvântul venit de la Dumnezeu prin îngeri au fost
teribile (vezi întregul Vechi Testament) – ele ne îngrozesc. Când vorbim
despre pedepsele care vor veni peste cei care nu ascultă de Cristos, ele
trec dincolo de ceea ce am putea gândi vreodată. Ele sunt veşnice şi pe
măsura realităţilor spirituale, deci imens mai mari şi mai groaznice. Să
luăm însă aminte că această avertizare teribilă nu are menirea de a inocula
în noi o teamă de pedeapsă care să ne paralizeze viaţa şi să ne producă
coşmaruri. Este adevărat că noi trebuie să învăţăm teama de Domnul (Prov.
1:7). Dar, haideţi să o învăţăm în mod corect. O putem face privind cu luare
aminte la expresia „o mântuire aşa de mare” (2:3). Când Dumnezeu a dat Legea
pe muntele Sinai, manifestarea Sa a produs teamă în popor (Ex. 20:18-20).
Era o teamă determinată de sfinţenia lui Dumnezeu. O teamă corectă şi
necesară care îl făcea pe om să se ferească de a păcătui împotriva lui
Dumnezeu. Dar Legea, prin poruncile ei, nu poate şterge păcatele, deci nu
poate mântui (Evr. 10:1-4). Legea este, aşa cum s-a spus, doar un îndrumător
spre Cristos – Mântuitorul (Gal. 3:24). Prin Lege, Dumnezeu copleşeşte pe om
cu sfinţenia Sa şi aceasta produce teama faţă de El, teama din cauza
păcătoşeniei noastre (vezi şi Isa. 6:1-5), cât şi teama care ne păzeşte de
păcat. Copiii înţeleg cel mai bine acest gen de teamă. Ea este sănătoasă
pentru ei, dacă este corect administrată. Din Evr. 2:3, însă, înţelegem că
motivul fricii de Domnul pentru cei credincioşi trebuie să fie „mântuirea
aşa de mare” pe care noi o primim în Cristos, prin har şi prin credinţă de
la Dumnezeu. Pare oarecum ciudat acest lucru. Noi spunem că mântuirea
trebuie să aducă în viaţa noastră bucurie deplină; şi este adevărat (Filip.
4:4). Dar, câţi dintre noi ne lăsăm să fim copleşiţi în adâncul fiinţei
noastre de teama care izvorăşte din admiraţia şi reverenţa faţă de măreţia
mântuirii noastre şi din grija serioasă de a nu fi nepăsători faţă de o aşa
mântuire? Prea adesea suntem preocupaţi de a calcula în manieră economică,
matematică (de fapt un calcul rece), gândindu-ne doar: „se pierde sau nu se
pierde mântuirea noastră ?” „e corectă, în privinţa mântuirii, gândirea
calvinistă sau arminianistă ?”. Unii dintre credincioşi, bazaţi pe credinţa
că „mântuirea nu se pierde”, ajung să facă din siguranţa mântuirii un culcuş
liniştitor care le permite să nu-şi mai „complice” viaţa cu preocuparea de
a-şi duce mântuirea lor până la capăt, „cu frică şi cutremur” (Filip.
2:12-13) şi cu preocuparea de a urmări sfinţirea vieţii lor (Evr. 12:14).
Scriptura afirmă foarte clar că mântuirea pe care o avem în Cristos este
desăvârşită şi veşnică (Evr. 5:9; 10:14). Ea este absolut sigură şi ne aduce
în sufletele noastre pace şi bucurie în toată plinătatea lor (Ioan 14:27;
16:22, 33). Dar, una este să am pace şi bucurie asiguratoare din cauza
dragostei lui Dumnezeu care îmi oferă o mântuire deplină (1 Ioan 4:18) şi cu
totul altceva este să am teamă de Dumnezeu, teamă care izvorăşte din
contemplarea măreţiei şi gloriei mântuirii pe care am primit-o de la El,
prin gloriosul nostru Mântuitor şi Domn – Isus Cristos (Evr. 12:28-29),
teamă care mă face să mă lipesc (să mă ţin – Evr. 2:1) cu toată fiinţa mea
de această mântuire. Această teamă, plină de reverenţă faţă de Dumnezeu, mă
fereşte de neglijarea mântuirii şi de păcatele inerente care rezultă dintr-o
asemenea atitudine. Ai stat vreodată să priveşti în profunzime, cu ochii
inimii şi a minţii tale, mântuirea pe care o ai în Cristos? Ai căutat să te
laşi copleşit în adâncul fiinţei tale de măreţia acestei mântuiri? Doar
atunci vei înţelege teama sfântă care se produce în tine din cauza unei
asemenea mântuiri. Vei înţelege atunci raţiunea pentru care Scriptura,
atunci când vorbeşte despre ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu, îţi cere o
preocupare foarte serioasă pentru actul ascultării (vezi Deut. 6:6-9 –
cuvintele Domnului trebuie să le aşezi în inimă, să le întipăreşti, să
vorbeşti despre ele în orice circumstanţă a vieţii, să le legi ca un semn de
aducere aminte, să le aşezi ca nişte fruntare între ochi, să le scrii pe
uşă, pe porţile locuinţei tale, etc. – toate acestea pentru a nu uita
niciodată nimic din ceea ce Domnul îşi vorbeşte prin Cuvântul Lui şi pentru
a-l împlini întotdeauna până în cele mai mici detalii). Actul ascultării de
Cuvântul Domnului, cuvânt mântuitor, este un act foarte complex, care
trebuie să înfăşoare întreaga noastră fiinţă. Avertizarea este foarte clară:
„să ne ţinem de lucrurile pe care le-am auzit, ca să nu fim depărtaţi de
ele” (2:1). O asemenea preocupare nu ar trebui să fie determinată faptul că
mântuirea noastră ar fi vulnerabilă, ci din cauza gloriei şi bogăţiei
mântuirii pe care o avem de la Dumnezeu prin harul Lui, în Cristos. Te
fascinează mântuirea pe care o ai în Cristos? Te face să te bucuri de ea cu
acea grijă sfântă de a nu o pierde dinaintea ochilor tăi? Dacă da, atunci îi
vei înţelege valoarea şi măreţia. Dacă nu, atunci mântuirea despre care
vorbeşti că o ai nu are prea mare valoare în ochii tăi şi vei ajunge să fii
depărtat de ea. Atitudinea faţă de mântuirea pe care spui că o ai în
Cristos, trebuie să fie una de ascultare deplină faţă de Cristos pentru că
El Însuşi, Urzitorul mântuirii tale, va ajunge să te fascineze cu adevărat.
Un om care este conştient de valoarea inestimabilă a mântuirii sale este ca
un om care îşi evaluează cu foarte mare atenţie şi grijă comoara sa
inestimabilă şi care, în nici un caz, nu va fi neglijent faţă de ea ci o va
păstra cu sfinţenie, cu o mare grijă (Mat. 13:44-46).
-În final, autorul
epistolei către Evrei ne arată şi cum Dumnezeu ne-a comunicat cuvântul Său
mântuitor (2:3-4). Acest cuvânt ne-a fost întâi vestit de Domnul. Aici nu
este vorba despre o vestire obişnuită a mântuirii. Ideea din spatele
afirmaţiei de aici este aceea a întrupării întregului Cuvânt al lui Dumnezeu
(Ioan 1:14). Când Dumnezeu a vorbit prin Moise (vezi Deut. 18:15-22),
vorbirea lui Dumnezeu a însemnat mult mai mult decât folosirea lui Moise ca
şi „purtător de cuvânt” în sensul în care înţelegem noi această expresie.
Moise a fost echipat în mod special de Dumnezeu timp de 80 de ani; i s-au
dat cuvinte potrivite pentru a le comunica în Egipt lui Faraon şi poporului
lui Dumnezeu; a fost instrumentul prin care Dumnezeu Însuşi a făcut lucrări
extraordinare. Toate acestea (vezi Deut. 34:10-12) au reprezentat maniera
lui Dumnezeu pentru a-Şi transmite Cuvântul. În Cristos, Dumnezeu S-a
implicat la un nivel superior, mult mai înalt, pentru a-L face purtătorul
Lui de Cuvânt. În Cristos, Dumnezeu Şi-a întrupat Cuvântul. Cristos este
oglindirea slavei lui Dumnezeu şi întipărirea Fiinţei Sale (1:3) – El este
unicul Fiu al lui Dumnezeu (Evr. 1). În El avem tot Cuvântul lui Dumnezeu,
Cuvântul în substanţa lui, nu doar umbra lucrurilor viitoare, ci trupul
(realitatea) Cuvântului (vezi şi Ioan 1:1-18). Aşadar, Dumnezeu Însuşi a
fost în Cristos în mod plenar (2 Cor. 5:19) pentru a-Şi comunica Cuvântul
oamenilor – o implicare totală a Dumnezeirii în Cristos. Dacă Dumnezeu ne-a
dat Cuvântul Său în acest fel, dacă acest cuvânt ne-a fost vestit în această
manieră de Domnul nostru, atunci „cu atât mai mult” (Evr. 2:1) ascultarea şi
primirea acestui Cuvânt mântuitor ar trebui, din partea noastră, să
depăşească în dedicare, reverenţă şi preocupare atitudinea de ascultare pe
care au avut-o cei ascultători de Domnul din vechime. Mai mult, vestirea
Evangheliei mântuirii ne-a fost adeverită de martorii Săi, apostolii (Evr.
2:3). Ei au fost martori oculari ai Cuvântului vieţii şi au vestit doar ceea
ce au văzut cu ochii lor, ceea ce au auzit cu urechile lor şi ceea ce au
pipăit cu mâinile lor, cu privire la acest Cuvânt (1 Ioan 1:1-3). Putem
spune că avem de-a face cu martori de prim rang, pe deplin credibili (vezi
Evangheliile). Ei au avut harul de a fi faţă în faţă, prin Duhul lui
Dumnezeu, cu Cel care se numeşte „Cuvântul lui Dumnezeu” (Apoc. 19:13; Ioan
1:14; 16:12-15; vezi diferenţa între ce au văzut apostolii Domnului şi ce a
văzut Moise din gloria Domnului – Ex. 33:12-34:7; 2 Cor. 3). Şi mai mult,
vestirea şi mărturia Cuvântului mântuitor au fost întărite de Dumnezeu
Însuşi cu semne, puteri, felurite minuni şi cu darurile Duhului Sfânt, pe
care El le-a împărţit după voia Lui (Evr. 2:4). Deci, avem de-a face cu o
mărturie perfect argumentată de Dumnezeu Însuşi. Toate acestea, ne arată că
ajungerea Cuvântului lui Dumnezeu, care ne aduce mântuire, a fost realizată
printr-un proces bine pus la punct, în care Dumnezeu a utilizat toate
mijloacele Sale pentru ca noi să-l credem şi să ne putem bucura de mântuirea
Sa din plin. Dumnezeu S-a implicat cu întreaga Sa fiinţă, putere,
înţelepciune, dragoste pentru ca noi să avem şi să primim Cuvântul Lui.
Toate acestea ne
obligă enorm (2 Cor. 5:14). Ne obligă la o deplină ascultare a Cuvântului
Lui şi la o deplină dedicare faţă de Dumnezeul şi Domnul nostru. Mai este
oare loc pentru nepăsare, atunci când înţelegem că Dumnezeu, în dragostea Sa
pentru noi şi fără ca noi să merităm, a dat totul pentru mântuirea noastră
şi pentru edificarea noastră în această mântuire? Poate că cineva se
întreabă, de ce despicăm aşa de mult firul afirmaţiilor Scripturii din Evr.
2:1-4, pentru a explica ceea ce este scris doar în 4 versete? Suntem noi
oare mai deştepţi decât autorul Scripturii, de ne desfăşurăm expunerea
noastră cu privire la un asemenea pasaj pe mai multe pagini? Nu, în nici un
caz. Ferească Dumnezeu să gândim vreodată aşa ceva. Dar o asemenea
introspecţie şi despicare a cuvintelor Scripturii trebuie să facă parte din
procesul meditării noastre asupra Cuvântului lui Dumnezeu, pentru ca fiecare
din noi să putem înţelege adevărul biblic cu toată inima noastră, să putem
gusta din dulceaţa lui şi să ajungem astfel să fim copleşiţi pe deplin, prin
Duhul Sfânt, de teama sfântă – acea teamă care ne poate păzi de nepăsare
faţă de o mântuire aşa de mare. Această mântuire „aşa de mare” trebuie să o
vezi, să te expui cu întreaga ta fiinţă în faţa acestei mântuiri şi în faţa
Urzitorului ei (Evr. 5:9) pentru ca să beneficiezi din plin de ea, aşa cum
un om se expune în faţa soarelui pentru a beneficia de efectele bronzării
trupului lui; aşa cum Moise, care a stat în prezenţa lui Dumnezeu pe muntele
Sinai şi a vorbit cu El, a ajuns să aibă o faţă strălucitoare, marcată de
gloria Domnului (Ex. 34:29-35); şi aşa cum credincioşii din vremea noului
legământ sunt transfiguraţi de gloria Domnului într-un mod mult mai real şi
mai profund – în adâncul fiinţei lor, nu doar pe faţa lor (2 Cor. 3:7-18).
Când ne apropiem în mod superficial de cuvântul Scripturii, el nu se lipeşte
de inima noastră în mod corespunzător şi putem ajunge să pierdem ceea ce
auzim şi citim din Scriptură. Noi trebuie să avem atitudinea Mariei, mama
Domnului Isus, atunci când auzea Cuvântul lui Dumnezeu (Lc. 2:19 – ea păstra
toate cuvintele auzite şi se gândea la ele în inima ei – un proces lăuntric
şi profund de meditare a Cuvântului lui Dumnezeu), dar şi atitudinea Mariei
din Betania, care s-a aşezat la picioarele Domnului pentru a asculta şi a
înţelege în linişte, fără a fi deranjată şi cu o atitudine de umilinţă
cuvintele Sale (Lc. 10:38-42). Doar atunci vei fi ferit de nepăsarea faţă de
mântuirea de la Dumnezeu.
B.
Acest pericol al nepăsării ne îndepărtează de mântuirea vestită de Cristos
Nepăsarea faţă de
o mântuire aşa de mare ne face să fim în pericol de a pierde ceea ce ne-a
adus Cristos (2:1). Din nou, ne întrebăm dacă mântuirea se poate pierde.
Unii susţin că mântuirea nu se poate pierde, iar alţii afirmă contrariul. Nu
avem acum intenţia să o facem pe avocaţii vreuneia din aceste două
concepţii. Nu credem că pasajul nostru este destinat să clarifice o asemenea
problemă. Întreaga epistolă ne vorbeşte despre o mântuire nespus de mare
(2:3), desăvârşită (10:14) şi veşnică (5:9). Dumnezeu ne-a dăruit în Cristos
o mântuire care, vorbind în limbaj omenesc, nu are absolut nici o fisură. De
aceea, cei care îşi pun încrederea deplină în Cristos pentru mântuirea lor,
sunt pe deplin asiguraţi în mântuirea lor (4:16). Ceea ce ne spune pasajul
nostru (şi de fapt toate pasajele avertizatoare din epistolă) este că, din
moment ce avem de-a face cu „o mântuire aşa de mare” (2:3), ea trebuie
crezută, şi ţinută (2:1) cu toată grija şi preocuparea fiinţei noastre. Ea
trebuie apreciată la justa ei valoare şi trebuie lăsată să-şi facă pe deplin
lucrarea în noi. Nepăsarea faţă de o asemenea mântuire este un păcat teribil
în faţa lui Dumnezeu, nu pentru că el scoate în evidenţă aşa-zisele
„slăbiciuni” ale mântuirii în Cristos (ea nu are deloc fisuri şi nici
slăbiciuni), ci pentru că prin nepăsare noi jignim pe Dumnezeul mântuirii
noastre şi „devalorizăm” în ochii noştri o asemenea mântuire şi pe Domnul
ei. Un credincios adevărat, dacă descoperă păcatul nepăsării în viaţa lui,
se va pocăi de el; el nu va suporta să păstreze un asemenea păcat în inima
lui. Dacă cineva păstrează un asemenea păcat şi Duhul lui Dumnezeu nu-l
poate trezi pe acest om din acest păcat (din cauza refuzului lui), atunci,
conform învăţăturii Scripturii, el nu este un creştin veritabil (1 Ioan
3:4-10). Un om care ştie că un vapor transatlantic este pe deplin sigur ca
să-l transporte cu bine şi în siguranţă în traversarea unui ocean, el va
căuta să se folosească de toate elementele şi mijloacele protectoare şi
asiguratoare ale acelui vapor. Dacă este un om normal, cu mintea întreagă,
nu-şi va permite să se joace cu viaţa lui, punând-o în pericol într-un mod
iresponsabil. Dar un om care, în loc să profite de mijloacele asiguratoare
şi protectoare ale vasului pentru a trece oceanul în siguranţă, îşi va
permite, de exemplu, să se joace ca un copil fără minte, aplecându-se în mod
periculos peste parapetul asigurator, şi astfel cade în apă; sau îşi va
permite să adoarmă aşezat pe parapetul asigurator, în loc să meargă în
camera repartizată pentru el ca să doarmă, şi astfel ajunge să se
prăbuşească în apa oceanului, el nu va avea dreptul să spună că vasul este
nesigur şi nici nu va fi considerat de cineva, din cauza gestului lui
necugetat, a fi un om normal. El va suporta consecinţele dezastruoase ale
gestului lui; printr-un asemenea gest el îşi arată desconsiderarea şi
necredinţa lui (din rea intenţie) faţă de mijloacele protectoare ale vasului
în cauză. La asemenea considerente face apel autorul epistolei când ne
avertizează prin îndemnul: „trebuie să ne ţinem de lucrurile pe care le-am
auzit, ca să nu fim depărtaţi de ele” (2:1).
Cum s-ar putea
întâmpla ca cineva să fie îndepărtat de lucrurile mântuitoare pe care le-a
auzit? Autorul epistolei foloseşte aici o expresie („să ne ţinem”) care
sugerează ancorarea unei bărci, de ex., la mal. Legătura în vederea
ancorării trebuie să se facă cu mare grijă pentru ca aceasta să nu se
desfacă. Atunci când apa mării sau a lacului pe care este barca respectivă
este liniştită, legătura bărcii nu este în pericol de a se dezlega, chiar
dacă legătura respectivă ar fi fost făcută superficial. Dar, atunci când apa
este agitată, pericolul dezlegării este iminent şi, dacă nu luăm aminte la
ceea ce s-a întâmplat, ne vom trezi cu barca dezlegată şi îndepărtată din
cauza vântului de mal, aşa încât ne va fi imposibil să o mai ancorăm. Nimeni
nu va zice că funia ar fi şubredă şi de aceea legătura făcută ar fi cedat ci
toţi vor fi de acord că legătura a fost realizată neglijent, neprofesionist.
Iată de ce Domnul Isus Cristos ne-a avertizat într-un mod foarte serios în
privinţa ascultării Cuvântului lui Dumnezeu. El ne spune: „Luaţi seama la ce
auziţi” (Mc. 4:24-25). Aceasta ne arată că este vital important şi ceea ce
auzim (vorbim despre Cuvântul lui Dumnezeu, nu despre un cuvânt omenesc) şi
felul în care îl auzim. Destinatarii iniţiali ai epistolei (creştinii evrei)
au auzit Cuvântul lui Cristos şi au primit prin credinţă în ei înşişi
mântuirea şi viaţa veşnică. Dar, după o vreme, se pare destul de lungă, în
care probabil încercările cu care au fost confruntaţi nu au fost extrem de
serioase, au ajuns să se confrunte cu ceva la care mulţi dintre ei nu s-au
aşteptat – cu o prigoană teribilă (pe vremea împăratului Nero). Nu înseamnă
că nu au fost avertizaţi despre prigonirile din cauza Cuvântului (vezi
avertizările foarte clare ale Domnului Isus – Ioan 15:18-16:2; vezi
cuvintele apostolului Pavel – Fap. 14:22). Dar, la momentul când valul
prigoanei i-a lovit, s-a descoperit ceea ce de fapt era pentru ei o
realitate nevăzută, lăuntrică – felul real în care ei au ascultat Cuvântul
lui Dumnezeu, în care s-au legat de acesta. Unii dintre ei au fost serioşi
în a asculta despre lucrurile mântuitoare şi ascultarea lor s-a dovedit a fi
ca şi o ancorare serioasă a bărcii (o legătură trainică a ei), despre care
am vorbit, de mal. În timp ce alţii, au ascultat în mod superficial Cuvântul
şi ascultarea lor s-a descoperit a fi ca şi o legătură lipsită de trăinicie
a bărcii de mal şi din această cauză barca s-a dezlegat şi a început să se
îndepărteze de mal. Pericolul pierderii a ceea ce ei au ascultat (pericolul
pierderii bărcii) era iminent pentru aceştia. Pentru unii, îndepărtarea
„bărcii” nu era aşa de mare şi aceştia puteau să intervină pentru a o ancora
din nou şi desigur aveau şansa să o ancoreze cum ar fi trebuit de la
început; pentru alţii însă barca lor era prea departe ca să mai poată fi
posibilă ancorarea ei din nou. Pentru aceştia din urmă realitatea lui „prea
târziu” devenise o realitate implacabilă. Nimeni nu poate prevedea dinainte
o asemenea realitate îngrozitoare, şi de aceea noi suntem chemaţi să ne
cercetăm foarte serios dacă suntem cu adevărat „în credinţă” (2 Cor. 13:5).
Problema pentru noi nu este mântuirea prin Cristos (ca şi cum ea s-ar putea
pierde din cauza vulnerabilităţii ei – ea este una nespus de mare şi
desăvârşită). Problema pentru noi este felul în care am primit-o – felul în
care am crezut în Cristos şi în lucrarea Lui mântuitoare, felul în care am
ascultat şi ascultăm cuvântul despre mântuire (felul în care ne-am ancorat
barca de mal).
Pentru a înţelege
mai bine afirmaţiile din avertizarea noastră, priviţi vă rog la cuvintele
Domnului Isus despre „parabola semănătorului” (Mat. 13:19-23). Personal, am
sentimentul că prea puţin se are în vedere adevărurile din acest pasaj,
atunci când oamenii sunt chemaţi să primească mântuirea prin credinţă.
Vorbim (unii dintre noi) despre „a-L primi” în inimă pe Domnul Isus Cristos,
pentru a fi mântuiţi, tratând procesul primirii mântuirii (al credinţei în
Domnul) în mod simplist. Este o deosebire esenţială între a vorbi „simplu”
şi a vorbi în mod „simplist”. A predica Evanghelia în mod simplu înseamnă a
vorbi despre lucrurile adânci şi minunate ale Cuvântului lui Dumnezeu pe
înţelesul tuturor oamenilor, pentru ca toţi să-l înţeleagă bine. A predica
însă Evanghelia în mod simplist înseamnă a prezenta Cuvântul lui Dumnezeu în
aşa fel încât oamenii să nu fie incomodaţi de adevărurile Cuvântului, ci ei
să fie impresionaţi în mod plăcut de acestea şi să le fie uşor şi simplu să
accepte provocarea Evangheliei. Priviţi însă, de exemplu, la convertirea lui
Pavel (Fap. 9) şi la ceea ce el spune despre Evanghelia lui Cristos (vezi 1
Cor. 1:21-24; 2:1-5), dacă vrem cu adevărat să înţelegem cât de
„convenabilă” este în realitate adevărul ei pentru omul firesc. Chiar şi
atunci când Cuvântul este predicat după voia lui Dumnezeu, vor fi mulţi
oameni care vor primi doar ceea ce le convine din acest Cuvânt. Ce vrea să
ne spună Domnul Isus în Mat. 13:19-23 ? În primul rând, Cuvântul lui
Dumnezeu, comparat cu sămânţa de grâu (probabil), are putere de viaţă, se
dezvoltă şi poate rodi (un grăunte poate rodi 100, sau 60, sau 30 de boabe
de grâu – Mat. 13:23). Cuvântul Evangheliei are putere de a produce mântuire
şi viaţă veşnică în cel care îl primeşte. Dar, Cuvântul lui Dumnezeu poate
fi împiedicat în rodirea sa de mai mulţi factori. (1) Omul care nu înţelege
Cuvântul lui Dumnezeu, atunci când îl ascultă are parte de răpirea din inima
lui a ceea ce a ascultat (Mat. 13:19). Diavolul îi răpeşte Cuvântul (Mc.
4:15) aşa că omul care a ascultat Cuvântul lui Dumnezeu nu beneficiază deloc
de binecuvântarea acestuia. Lipsa de înţelegere a Cuvântului lui Dumnezeu se
poate datora multor factori. Trebuie să ştim că Duhul lui Dumnezeu poate da
înţelegere deplină celui ce îşi deschide cu adevărat inima faţă de Cuvânt.
Faptul că acel om nu înţelege Cuvântul lui Dumnezeu arată lipsa lui de
interes faţă de ceea ce a ascultat. Aceasta îl duce la pierderea a ceea ce a
ascultat. (2) Când cineva ascultă cu bucurie Cuvântul sfânt şi este dispus
să ia aminte la el doar în situaţii plăcute, convenabile lui, dar respinge
Cuvântul atunci când vin necazuri sau a prigoniri de orice fel din cauza
acestui Cuvânt, acel om pierde total binecuvântarea Cuvântului lui Dumnezeu
pentru el (Mat. 13:20-21). Sunt foarte mulţi oameni care arată un entuziasm
deosebit că au devenit creştini dar, necazurile şi prigonirile din cauza
creştinismului adevărat îi face să piardă roadele Cuvântului în viaţa lor.
Ei de fapt nu iubesc Cuvântul ci doar binecuvântările pământeşti de care ar
avea parte din partea lui Dumnezeu. Oare câţi creştini de acest fel sunt în
bisericile lui Cristos ? Poate mult timp ei arată foarte bine din punct de
vedere creştin, dar vremurile dificile care vin asupra lor vor scoate la
iveală că au fost nişte creştini superficiali. (3) Când cineva ascultă
Cuvântul lui Dumnezeu, dar lasă în mod neglijent ca îngrijorările din
această viaţă, înşelăciunea bogăţiilor acestei lumi şi poftele cărnii de
orice fel, să se dezvolte în inima lor, acestea vor ajunge mai apoi să înece
(să sufoce) Cuvântul primit şi aceşti oameni vor ajunge să piardă şi ei
binecuvântările acestui Cuvânt (Mat. 13:22). Toate acestea devin evidente în
timp, nu imediat, şi faptul că ei pierd harul rodirii Cuvântului în viaţa
lor arată că ei nu s-au ţinut de lucrurile pe care le-au auzit pentru a nu
fi depărtaţi de ele (Evr. 2:1). Deşi toţi aceşti oameni, „au primit”
Cuvântului lui Dumnezeu în viaţa lor, în vremurile de necaz, sau de
prigonire, sau de încercări cât şi de ispitiri, se va dovedi că ei nu au
primit în realitate Cuvântul mântuitor pentru viaţa lor (vezi şi 1 Ioan
2:19). Sau, putem spune, că ei nu au primit cum se cuvine Cuvântul lui
Dumnezeu. Ei de fapt nu au înţeles cu adevărat că, în Domnul Isus Cristos,
Dumnezeu ne-a dat Cuvântul Lui, Cuvântul mântuitor, care are în el deplina
mântuire pentru viaţa noastră. În acest Cuvânt avem din partea lui Dumnezeu
soluţiile Sale pentru toate circumstanţele şi toate confruntările vieţii. Şi
chiar dacă Dumnezeu îngăduie să fim loviţi şi să pierdem multe lucruri ale
vieţii acesteia din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, noi de fapt avem în
acest Cuvânt deplina şi veşnica binecuvântare (reala binecuvântare) a lui
Dumnezeu (vezi Col. 2:9-10; Evr. 10:35-11:40). Priviţi vă rog la cuvintele
apostolului Pavel din ultima lui epistolă, scrise cu puţin timp înainte de
sfârşitul vieţii sale (vezi 2 Tim. 4:16-18). El spune că a beneficiat
într-un mod excepţional de sprijinul Domnului atunci când a trebuit să îşi
pledeze cauza în faţa cezarului de la Roma (care era atunci însuşi Nero).
Ne-am fi aşteptat ca Pavel să ne spună că din cauza faptului că Domnul a
stat lângă el ar fi obţinut achitarea de la cezar. Dar Pavel nu a fost
achitat atunci. El a primit condamnarea la moarte (observaţi că Pavel era
conştient de faptul că era la sfârşitul vieţii sale – 2 Tim. 4:6-8). Cum
totuşi poate spune Pavel că „Domnul mă va izbăvi de orice lucru rău şi mă va
mântui” (2 Tim. 4:18) ? Pentru Pavel protecţia Domnului şi izbăvirea din
partea Lui însemnau cu totul altceva decât protecţie şi izbăvire
pământească. Pentru Pavel adevărata protecţie însemna întărirea divină de a
vesti Cuvântul Evangheliei tuturor oamenilor şi, în special, lui Nero la
acel moment (2 Tim. 4:17). Izbăvirea (mântuirea) din partea lui Dumnezeu
pentru el însemna de fapt harul de a intra Împărăţia cerească a Domnului (2
Tim. 4:18). Cu această încredere deplină în binecuvântarea Cuvântului lui
Cristos pentru el, Pavel şi-a încheiat viaţa. Pentru că Pavel s-a ţinut cu
toată puterea de Domnul Isus Cristos – Cuvântul lui Dumnezeu, de aceea, el
s-a considerat un om care a izbândit în viaţă (2 Tim. 4:6-8).
C.
Cum ar trebui tratat pericolul nepăsării
Răspunsul îl avem
în Evr. 2:1 – „De aceea, cu atât mai mult, trebuie să ne ţinem de lucrurile
pe care le-am auzit, ca să nu fim depărtaţi de ele”. Decisiv pentru noi, în
a primi binecuvântarea Cuvântului mântuitor (a Cuvântului lui Cristos), este
felul în care luăm aminte la el (în care îl ascultăm). Să ne întoarcem la
Matei 13:19-23 şi să privim cu atenţie la v. 23. Este evident că singura
categorie de oameni care pot fi consideraţi mântuiţi prin credinţa în
Cristos sunt cei descrişi în Mat. 13:23. Celelalte trei categorii de oameni
(Mat. 13:19-22) au beneficiat doar aparent de Cuvântul lui Dumnezeu. Ei au
pierdut de fapt mântuirea veşnică. Mulţi propovăduitori ai Evangheliei se
rezumă în a spune că este suficient pentru mântuire doar faptul că prin
semănarea Cuvântului, acesta a ajuns în inima oamenilor. Dacă a ajuns acolo,
cu siguranţă, prin aceasta, ei sunt deja mântuiţi. Însă, Domnul Isus ne
spune cu totul altceva. Primele trei categorii de oameni au pierdut Cuvântul
semănat; ei au pierdut deci mântuirea vestită lor prin Cuvânt. Au pierdut
mântuirea din cauza faptului că nu au avut grijă de Cuvântul pe care l-au
primit; nu s-au ţinut serios de el (Evr. 2:1). Dacă este să discutăm despre
siguranţa mântuirii (dacă mântuirea se poate pierde sau nu se poate pierde)
noi trebuie să spunem că în cazul primelor trei categorii de oameni,
mântuirea cu siguranţă se va pierde. Dacă cineva rămâne în categoria acestor
trei specii de oamenii (Mat. 13:19-22) să fie siguri de la bun început că
îşi vor pierde mântuirea. Ca şi vestitor al Evangheliei, eu nu am voie să îi
asigur pe oamenii care vor să rămână în primele trei categorii menţionate de
Domnul nostru, că ar avea o mântuire sigură. Aş fi, în faţa acestora şi în
faţa tuturor oamenilor, dar şi în faţa Domnului, un mare mincinos; pentru că
de fapt le ofer oamenilor nădejdi înşelătoare (Ezech. 13:6; 22:28). Chemarea
mea şi a tuturor celor care vestesc Evanghelia este aceea de a-i avertiza pe
asemenea oameni că sunt în categoria celor care vor pierde binecuvântările
Cuvântului mântuitor, dacă rămân în starea celor descrişi în Mat. 13:19-22.
Dacă însă cineva adoptă atitudinea descrisă în Mat. 13:23 şi Luca 8:15,
atunci, da, acei oameni pot fi asiguraţi că sunt în mântuirea lui Dumnezeu.
Vestitorii Evangheliei trebuie să-i îndemne pe oameni să adopte faţă de
Cuvântul lui Dumnezeu atitudinea celei de-a patra categorie de oameni (Mat.
13:23; Lc. 8:15), pentru ca ei să se poată bucura de siguranţa şi de
binecuvântările unei mântuiri depline. Siguranţa mântuirii se aplică numai
la cea de a patra categorie de oameni, nu primelor trei categorii (Mat.
13:19-23). Observaţi şi un alt aspect. Conform Rom. 1:16-17 Evanghelia lui
Cristos este „puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede”.
Evanghelia lui Cristos are putere de mântuire; este indiscutabil acest fapt.
Prin credinţă noi primim Evanghelia mântuitoare. Dar credinţa adevărată nu
este arătată prin ceea ce unii consideră a fi doar decizia de a-L invita pe
Domnul Isus Cristos ca şi Mântuitor personal, la momentul auzirii
Evangheliei (momentul evanghelizării). Chiar dacă momentul în care cineva
aude Evanghelia lui Cristos şi astfel decide în inima lui să se încreadă în
Cristos, este un anumit moment în timp, credinţa adevărată „duce la
credinţă” (v. 17). Acel act momentan al credinţei, dacă este o credinţă
adevărată, va conduce la o atitudine permanentă a credinţei, la o credinţă
până la capăt (Evr. 10:35-39). Dacă actul credinţei noastre este unul care
ne conduce doar până la un anumit moment al vieţii, până la momentul
întâlnirii unor piedici (necazuri, persecuţii, îngrijorări, pofte,
înşelăciuni din partea celui rău), care ne vor face să ne pierdem credinţa,
atunci acea „credinţă” a noastră nu este o veritabilă credinţă (o
credinţă mântuitoare) (vezi şi atenţionările din 1 Cor. 10:1-12). În viaţa
celui care ascultă Cuvântul şi îl primeşte cu adevărat, roadele Cuvântului
se vor arăta în mod evident (ca şi roade ale mântuirii). De aceea, să luăm
aminte din nou la îndemnul apostolului Pavel: „Pe voi înşivă încercaţi-vă
dacă sunteţi în credinţă” (2 Cor. 13:5). Credinţa adevărată ne face să „ne
ţinem de lucrurile pe care le-am auzit, ca să nu fim depărtaţi de ele” (Evr.
2:1). Şi aceasta, de-a lungul întregii noastre vieţi şi în toate
confruntările vieţii. Omul care este cu adevărat binecuvântat de Cuvântul
lui Dumnezeu este omul care aude acest Cuvânt şi îl înţelege. A înţelege
Cuvântul sfânt înseamnă mai mult decât a-l înţelege la nivel intelectual.
Înţelegerea adevărată presupune înţelegerea corectă a Cuvântului (ceea ce
spune Cuvântul cu adevărat – aceasta necesită ascultare atentă şi chiar
aprofundare prin studiu) cât şi înţelegerea implicaţiilor Cuvântului pentru
împlinirea efectivă a lui în viaţa personală (aceasta necesită meditare în
profunzime a Cuvântului lui Dumnezeu). Cum putem beneficia de înţelegerea
corectă şi vie a Cuvântului lui Dumnezeu (despre care se vorbeşte în Mat.
13:23)?
-Ascultătorii
adevăraţi ai Cuvântului lui Dumnezeu au grijă să aşeze şi să ţină acest
Cuvânt „într-o inimă bună şi curată” (vezi Luca 8:15). Ei se preocupă în mod
serios ca inima lor să le fie bună şi curată. Când ascultăm Cuvântul lui
Dumnezeu cu o inimă necurată (plină de necurăţi pământeşti şi de prejudecăţi
omeneşti – vezi atitudinea preoţilor, a fariseilor şi a cărturarilor, a
saducheilor din Mat. 21:23-22:46), necurăţiile din inimă vor afecta în mod
dezastruos dezvoltarea Cuvântului în viaţa noastră. De aceea, să luăm aminte
la îndemnul profetului Ieremia: „Desţeleniţi-vă un ogor nou şi nu semănaţi
între spini” (Ier. 4:3). Dacă vrem să beneficiem cu adevărat de
binecuvântările Cuvântului lui Dumnezeu noi trebuie să acţionăm ca şi
agricultorul care vrea să semene sămânţa – El va ara pământul pentru a-l
afâna şi astfel sămânţa să încolţească în el; el va ara la adâncimea
potrivită, nu doar va zgâria pământul, pentru ca în acest fel rădăcina
plantei să poată să se întindă la adâncimea potrivită; şi va înlătura toţi
spinii, toate buruienile de pe ogor, pentru ca astfel planta semănată să nu
fie sufocată de acestea, să se dezvolte în răbdare şi să aducă roadă la
vremea ei. Va plivi din când în când ogorul pentru ca buruienile să nu
ajungă să distrugă planta cultivată. Toate acestea, transferate în plan
spiritual, ne spun că este extrem de important să avem mare grijă la felul
cum ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu. O ascultare neglijentă conduce la
consecinţe dezastruoase. Te-ai gândit vreodată că, atunci când stai înaintea
Domnului pentru a asculta Cuvântul Lui, tu trebuie să ai atitudinea
potrivită ? Fie că trebuie să citeşti în mod individual Scriptura, fie că
mergi la adunare pentru ca în cadrul serviciului divin să asculţi citirea
Scripturii, sau o predică, sau o mărturie despre Cuvântul Domnului; fie că
un om al lui Dumnezeu vrea să îţi spună ceva din partea Domnului – în toate
situaţiile de acest fel tu trebuie să ai o inimă bună şi curată în care să
aşezi şi apoi să ţii Cuvântul Domnului. Acest adevăr este subliniat foarte
des şi cu foarte mare tărie în Scriptură. Observă atitudinea lui Corneliu şi
a întregii lui case, atunci când au primit vizita aportolului Petru, care
le-a vestit Cuvântul Domnului: „Acum dar (spune Corneliu lui Petru), toţi
suntem aici înaintea lui Dumnezeu, ca să ascultăm tot ce ţi-a poruncit
Domnul să ne spui” (Fap. 10:33). Corneliu era conştient că stă nu înaintea
unui om ci înaintea lui Dumnezeu şi că Dumnezeu urma să le vorbească. De
aceea, Corneliu avea un duh umilit, fără prejudecăţi omeneşti, fără gânduri
necurate şi era dispus să asculte cu luare aminte tot ceea ce venea
de la Domnul. Observă, de asemenea, şi atitudinea lui de reverenţă faţă de
trimisul Domnului (Fap. 10:25-26). Toate acestea ne arată ce înseamnă să fii
pregătit să asculţi cu luare aminte Cuvântul Domnului şi să-l aşezi cu mare
grijă în inima ta pentru ca să poţi beneficia din plin de el. Cât de departe
am ajuns noi în privinţa ascultării de Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu! Cât
de neglijenţi suntem noi, câte observaţii avem noi de făcut cu privire la
predicile ascultate şi la cei care vestesc Cuvântul! Inima noastră nu este
bine pregătită pentru ascultarea Cuvântului; urmărim doar ceea ce ne place
sau ceea ce pare să ne intereseze. Inima noastră (cugetul nostru) nu este
curăţită de starea de neglijenţă, atunci când ascultăm Cuvântul lui
Dumnezeu. Observă că o inimă curată (sau un cuget curat) sunt de mare
importanţă atunci când luăm aminte la Cuvântul lui Dumnezeu (1 Tim. 1:18-20;
2 Tim. 1:13-13). Conştienţa faptului că Dumnezeu Însuşi ne vorbeşte prin
Cristos, a faptului că este o imensă valoare Cuvântului lui Cristos, trebuie
întotdeauna să ne afecteze ascultarea noastră (Expresia „cu atât mai mult”
din Evr. 2:1 ne face conştienţi de Cel care ne vorbeşte şi ne face să
analizăm foarte serios Cuvântul pe care Îl auzim – vezi Evr. 1).
-Mai mult,
ascultătorii adevăraţi ai Cuvântului lui Dumnezeu au grijă să primească
Cuvântul cu o mare consideraţie, cu deplină disponibilitate de a se supune
lui şi cu dorinţa de a medita în mod serios şi permanent la el (vezi
atitudinea celor din Tesalonic – 1 Tes. 2:13). Maria, mama Domnului Isus,
atunci când şi-a dat seama că Dumnezeu i-a vorbit, s-a supus pe deplin şi
fără rezerve Domnului (Lc. 1:38). Şi mai mult, Maria avea obiceiul ca să se
gândească (să mediteze cu seriozitate) la ceea ce a auzit din partea
Domnului (Lc. 2:19, 50, 51). Deşi ea nu a înţeles multe lucruri, Maria,
totuşi, nu-şi permitea să respingă Cuvântul venit de la Dumnezeu; ea şi-a
făcut obiceiul ca permanent, în adâncul fiinţei ei, să mediteze la (să
adâncească şi să împlinească – Ezra 7:10) Cuvântul Domnului. Observă şi o
altă atitudine demnă de apreciat atunci când vorbim despre ascultarea
Cuvântului Domnului. Maria din Betania (Lc. 10:38-42) a lăsat totul (chiar
şi responsabilitatea ei de gazdă), atunci când Domnul Isus era în casa ei,
şi s-a aşezat la picioarele Domnului (o atitudine de reală umilinţă şi
supunere înaintea Domnului) pentru a asculta tot ceea ce Domnul Isus îi
spunea. Nu este de mirare că înţelegerea ei cu privire la adevărurile despre
Cristos şi profunzimea cunoaşterii ei, pe care ea a arătat-o în actul
ungerii lui Cristos în săptămâna patimilor (vezi Ioan 12:1-8), au fost demne
de apreciat chiar de Domnul Însuşi. Toate acestea ne arată cât de importante
sunt primirea fără rezerve a Cuvântului lui Dumnezeu şi meditarea serioasă
la el. O credinţă adevărată în Cristos te va face să ai o astfel de
atitudine faţă de Cuvântul mântuirii şi un asemenea comportament, izvorât
din adâncul fiinţei.
-În plus, priveşte
te rog şi la Deut. 6:6-9, la ceea ce ne îndeamnă Scriptura să facem pentru a
fi ascultători veritabili ai Cuvântului lui Dumnezeu. Ascultătorii
Cuvântului lui Dumnezeu trebuie să se asigure că îşi vor aduce aminte
permanent de Cuvânt, pentru a-l împlini aşa cum trebuie. Aceasta înseamnă că
trebuie să ţinem cont de slăbiciunile trupului în care noi vieţuim pe
pământ, de faptul că suntem predispuşi să uităm foarte uşor ceea ce ştim şi
să stabilim, fiecare în mod personal, acele mijloace care ne readuce în
memorie cerinţele Cuvântului lui Dumnezeu. Apostolul Petru ne spune că a
scris cele două epistole ale sale pentru a căuta să ne trezească mintea
sănătoasă prin înştiinţări, ca să ne facă să ne aducem aminte de lucrurile
vestite mai dinainte de sfinţii prooroci şi de porunca Domnului şi
Mântuitorului nostru, dată prin apostolii noştri (2 Petru 3:1-2). Aducerea
aminte este foarte importantă pentru credincioşi, atunci când vorbim despre
ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu. Şederea la masa Domnului (la cină cu
El) cu întreaga biserică locală, în vederea pomenirii Domnului nostru Isus
Cristos şi a jertfei Sale, reprezintă o astfel de aducere aminte colectivă
dar şi personală. Sărbătorile Domnului, pe care cei credincioşi le
celebrează sunt, de asemenea, ocazii de aducere aminte ale faptelor
mântuitoare şi ale cerinţelor Cuvântului lui Dumnezeu pentru fiecare dintre
noi. Suntem noi conştienţi că asemenea celebrări, asemenea momente de
bucurie şi de înălţare sufletească sunt, nu numai momente deosebit de
plăcute pentru noi, ci şi momente de aducere aminte a ceea ce Domnul ne
vorbeşte? Desigur, sunt şi alte mijloace potrivite pe care noi le putem
stabili la nivel personal sau la nivelul familiei noastre pentru ca să avem
permanent memoria trează atunci când este vorba de ascultarea de Cuvântul
Domnului. Toate acestea ne spun cât de important este să ne ţinem de
lucrurile pe care le-am auzit, ca să nu fim depărtaţi de ele.
Pericolul
nepăsării faţă de o mântuire aşa de mare este, aşa cum s-a arătat, foarte
prezent în vremurile noastre. El este un pericol mortal pentru mântuirea
noastră. Nu avem voie să-l ignorăm; noi trebuie să veghem cu mare grijă
pentru ca să nu ne trezim că este prea târziu să mai recuperăm ceva din ceea
ce ne-a oferit Dumnezeu în Domnul Isus Cristos şi din ceea ce Cuvântul ne-a
vestit nouă. Mântuirea pe care o avem în Domnul Isus Cristos nu este o
mântuire care să nu răspundă nevoilor noastre veşnice şi nici una care să ne
lase baltă când suntem loviţi, ispitiţi, sau încercaţi (Evr. 4:15-16). Ea
este o mântuire veşnică şi desăvârşită (Evr. 5:9; 10:14). Ea este pe deplin
sigură. Mântuirea prin Domnul nostru este „o mântuire aşa de mare” (Evr.
2:3). Glorie Dumnezeului şi Mîntuitorului nostru! Dar, aceasta nu înseamnă
deloc să fim neglijenţi faţă de ea şi nici să dormim pe perna nepăsării,
spunându-ne nouă sau altora că, indiferent cum ne raportăm la ea, „mântuirea
nu se poate pierde”. Atâta timp cât avem scrisă această avertizare, pe lângă
altele, în Scriptură (Evr. 2:1-4; vezi şi Filip. 2:12-13; etc.) nu avem voie
să fim nepăsători în faţa unei mântuiri atât de glorioase (noi trebuie să ne
fixăm bine în minte şi în inimă acest lucru). Dacă Domnul nostru Isus
Cristos este un Mântuitor aşa de glorios şi dacă mântuirea pe care o avem
prin El este aşa de mare, singurul lucru pe care trebuie să-l facem este să
ne deschidem total înaintea Domnului şi înaintea mântuirii Lui, să ne lăsăm
copleşiţi, în adâncul fiinţei noastre, de reverenţa care i se cuvine numai
lui Dumnezeu şi să ne ţinem (cu atât mai mult) de lucrurile pe care le-am
auzit, ca să nu fim depărtaţi de ele (Evr. 2:1).
Există un tipar
care trebuie să fie impregnat serios în atitudinea cu care noi ar trebui să
privim şi să primim lucrurile mântuitoare pe care le avem prin Cristos, fără
de care, putem compromite intrarea noastră în Împărăţia veşnică a Domnului
şi Mântuitorului nostru, Isus Cristos. Este vorba despre tiparul stabilit de
Duhul lui Dumnezeu în 2 Petru 1:3-11. Citeşte acest pasaj cu atenţie!
„Dumnezeiasca Lui putere (a lui Dumnezeu) ne-a dăruit tot ce
priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui (a lui Cristos, Domnul;
noi avem deci tot ce ne trebuie pentru mântuirea veşnică).....De aceea
(să fim nepăsători ?! nu, deloc), daţi-vă şi voi toate silinţele
...Cine nu are aceste lucruri este orb...În adevăr, în chipul acesta vi
se va da din belşug intrare în împărăţia veşnică a Domnului...”. Deplina
mântuire pe care o avem în Cristos ne cere o responsabilitate imensă faţă de
ea. Acesta este limbajul Scripturii. Ţine-te cu străşnicie de lucrurile
mântuitoare consemnate în Scriptură!
Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost
actualizată la versiunea 1.0!
Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi!Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare
propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!
Grup de Discuţii Apologetică - te poţi
abona şi scrie mesaje care să fie dezbătute, discutate în acest grup
de către membrii săi.
Forum - actualizat şi diversificat, securitate
crescută, caracteristici de ultima ora
CHAT Creştin!- aici intri dacă vrei să discuţi cu prietenii sau să îţi
faci prieteni noi. Teme diverse.
Pe pagina de
Resurse Baptiste
a site-lui, veţi găsi o serie de
subiecte
de studiu:
Pe pagina de
Teologie
Sistematică puteţi găsi o serie de
articole la subiectele
doctrinare despre:
HRISTOLOGIE
(doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
PNEUMATOLOGIE
(doctrina despre
Duhul Sfânt şi alte duhuri)
ANTROPOLOGIE
(doctrina despre
om, aşa cum a fost creat el)
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
SOTERIOLOGIE
(doctrina despre mântuire)
BIBLIOLOGIE
(doctrina despre Biblie)
COSMOLOGIE
(doctrina despre creaţie şi istorie)
ECLESIOLOGIE
(doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
ESCATOLOGIE
(doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)