Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Teologie
 

 

 

Arhiva
Contact
Despre noi
Colaboratori

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Site-uri Baptiste
Istorie
Pastorala
Articole
Proiectul Betania
MEDIA
Stiri internationale
Din presa romana
Posta Redactiei

 

 


Pagina de Teologie

 

Persoane în relaţii (2)

Relaţiile Fiului cu Tatăl Său

 

de Iosif Ţon

Iosif Ton

Omul este o persoană şi aceasta înseamnă că este o fiinţă în relaţii cu alte fiinţe. Felul de relaţii pe care le stabileşte o persoană cu alte persoane este definitoriu, deoarece relaţiile, adică, atitudinea faţă de alte persoane şi modul în care tratează alte persoane, arată ce fel de caracter are acea persoană, sau ce fel de structură lăuntrică are ea.

Omul este o persoană care are nevoie de relaţii cu alte persoane. El nu poate exista ca persoană fără relaţii. Iar când relaţiile cu alte persoane sunt armonice, sunt frumoase şi reciproce, persoana se simte împlinită şi este fericită. Aşadar, omul are nevoie de relaţii; capacitatea lui de a intra în relaţii şi de a întreţine relaţii armonice îi arată caracterul, structura lăuntrică, iar succesul în relaţii îi dă fericirea. Prin urmare, de la început până la sfârşit, totul în viaţa omului se decide în relaţiile sale cu alte fiinţe umane.

De unde să ştim atunci care sunt relaţiile cele mai bune şi cum putem noi să intrăm în astfel de relaţii şi apoi să menţinem astfel de relaţii? Acestea sunt întrebări cruciale pentru fiecare om care trăieşte în această lume.

Răspunsul pe care l-am dat deja la aceste întrebări stă în aceste două cuvinte: relaţii trinitariene. În eseul precedent am arătat cum se relaţionează cele trei Persoane din Sfânta treime una cu alta. Fiindcă destinul nostru este să fim fii ai lui Dumnezeu, dacă acceptăm invitaţia pe care ne-o face în acest sens Sfânta Treime, modelul nostru trebuie să fie Fiul lui Dumnezeu. Trebuie să ne uităm cu mare atenţie şi băgare de seamă la relaţiile în care trăieşte Fiul cu Tatăl Său şi să învăţăm şi să ne însuşim acest fel de relaţii. Apostolul Pavel ne cheamă să facem să fie şi în noi gândul (gândirea) care era în Cristos Isus (Filipeni 2:5). Iar apostolul Petru ne spune chiar să ne înarmăm cu acest fel de gândire (1 Petru 4:1). Dacă ne uităm bine la aceste texte descoperim că gândirea lui Cristos amintită în ele nu se referă la ceva principii filosofice, ci se referă la relaţiile pe care le are Fiul cu Tatăl Său.

Atunci, cum gândea Fiul? Cum se relaţiona El cu Dumnezeu Tatăl? Există mai multe texte în Sfânta Scriptură care ne dau răspunsul la aceste întrebări. Le vom analiza pe rând şi totalitatea lor ne va da gândirea Domnului nostru.

Primul şi cel mai fundamental este Ioan 5:18-30. Isus a fost acuzat că, numindu-L pe Dumnezeu Tatăl Său, „Se făcea deopotrivă cu Dumnezeu” (în greacă, cuvântul pentru „deopotrivă” este isos – de la care avem isoscel – care înseamnă „egal”). Domnul Isus nu neagă că este egal cu Dumnezeu, ci doar le explică ce înţelege El prin egalitatea cu Dumnezeu şi, mai ales, ce relaţii există între Sine şi Tatăl Său.

Aşadar, cum înţelege Isus egalitatea Lui cu Dumnezeu? Ca să înţelegem răspunsul Lui, trebuie ca mai întâi să ne ducem înapoi la ceea ce s-a întâmplat în grădina Eden în Geneza 3. Acolo, şarpele le spune primilor doi oameni că dacă vor mânca din pomul interzis lor de Dumnezeu vor fi ca Dumnezeu (discuţia, deci, este despre egalitatea cu Dumnezeu). Din întreaga discuţie rezultă că şarpele insinuează că a fi ca Dumnezeu înseamnă să fii într-o poziţie în care nimeni nu mai este deasupra ta, nimeni nu-ţi mai poate porunci ceva şi, prin urmare, faci tot ce vrei tu. În cazul lor, Adam şi Eva nu mai trebuie să asculte de Dumnezeu, ci de propria lor judecată şi raţiune: dacă pomul este bun de mâncat, este frumos la privit şi de dorit şi de dorit ca să deschidă mintea, să fie liberi să dea curs atracţiei şi dorinţei şi să nu-L mai asculte pe Dumnezeu. Această independenţă de Dumnezeu şi supremaţie a dorinţei proprii şi a gândirii proprii, le insinuează şarpele, înseamnă a fi ca Dumnezeu.

Aceasta este înţelegerea satanică a egalităţii cu Dumnezeu. Acum, să vedem ce răspunde domnul Isus la acuzaţia că se face egal cu Dumnezeu. El spune trei lucruri despre Fiul, care prin natură este egal cu Dumnezeu, dar care prin modul în care înţelege El poziţia Sa de Fiul înţelege să se relaţioneze într-un anumit mod cu tatăl Său:

1.     Fiul nu face nimic de la Sine Însuşi (v.19);

2.     Fiul nu face decât ce-L vede pe Tatăl că face(v.19); şi

3.     Fiul face în toate numai voia Tatălui (v.30).

Să le analizăm pe rând.

1.     Fiul este atât de ataşat de Tatăl Său încât nu poate să conceapă să facă ceva independent de Tatăl Său. Teoretic desigur că El ar putea să se smulgă din dependenţa de Tatăl Său şi să facă ceva numai de la Sine, dar aceasta ar fi o negare a unităţii dintre Sine şi Tatăl Său, o negare a naturii Lui de Fiu! Să ne aducem aminte că atunci când Domnul Isus defineşte relaţia dintre Sine şi noi şi o compară cu relaţia dintre o viţă şi mlădiţa ei, El adaugă: „Căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5). Desigur că noi putem să facem acţiuni separat de El, dar când le facem ne negăm unitatea cu El, ne călcăm în picioare natura de fraţi ai Lui şi de fii ai lui Dumnezeu. Dependenţa de Dumnezeu, ataşamentul total faţă de Dumnezeu, refuzul oricărui gând de a face ceva separat sau independent de Dumnezeu este atitudinea şi gândirea fundamentală a Fiului lui Dumnezeu. Şi aceasta trebuie să fie atitudinea şi gândirea fundamentală a fiilor lui Dumnezeu.

2.     Este tendinţa înnăscută în fiecare fiu să-şi imite părinţii. Este unul dintre cele mai fundamentale instincte cu care ne năştem. A refuza să fie ca părinţii săi este ceva străin firii oricărui copil. Abia mult mai târziu în viaţă, când începe să se definească personalitatea proprie în opoziţie cu orice altă personalitate, tânărul decide dacă vrea să mai urmeze modelul părinţilor săi, sau îşi alege alte modele. Aceasta mai ales atunci când ajunge la concluzia că părinţii nu sunt modele demne de urmat. Tatăl Domnului Isus este Persoana desăvârşită, Modelul ideal pe care dacă-L cunoşti cu adevărat, nu poţi să nu-L iubeşti, nu poţi să nu doreşti să fii ca El. Când Domnul Isus ne spune că „Fiul nu face decât ce-L vede pe Tata că face”, El ne vorbeşte ca unul care Îl cunoaşte pe deplin pe Tatăl, care este pe deplin convins că a-L imita pe Tatăl Său înseamnă a urma Modelul Suprem în toate privinţele imaginabile. Când iubeşti cu toată fiinţa pe cineva, imitarea acelei fiinţe nu este numai o pornire din străfunduri, ci este şi o bucurie şi o împlinire totală.

3.     Fiul este o persoană, adică are voinţă proprie. Dar, din spiritul Lui de dependenţă totală de Tatăl Său şi din pornirea Lui din adâncuri de a-L imita pe Tatăl Său se naşte bucuria de a accepta voinţa Tatălui Său şi de a o adopta ca pe propria Sa voinţă. Când accepţi de bună voie şi din convingere şi din dragoste să faci din voia altcuiva voia ta nu-ţi ucizi persoana (căci centrul şi esenţa persoanei este voinţa), ci o faci să înflorească şi să rodească. A accepta în libertate să faci din voia lui Dumnezeu voia ta este un act de înţelepciune, un act de iubire şi un act prin care descoperi adevărata împlinire.

 

Al doilea text care ne arată relaţia dintre Fiul şi Tatăl Său este Filipeni 2:3-11. În inima acestui text (v.5) se află chemarea către noi să avem acelaşi fel de a gândi pe care îl are Cristos. Textul începe cu chemarea ca în smerenie să-i privim pe alţii ca fiind mai sus ca noi şi să căutăm foloasele lor nu pe ale noastre, căci – continuă logica textului – aşa a gândit Cristos! Într-adevăr, măcar că el era egal cu Dumnezeu, S-a golit de Sine, a luat chip de sclav, L-a ascultat pe Tatăl Său până la moarte de cruce şi astfel a arătat că oamenii sunt atât de sus în ochii lui Dumnezeu, atât de preţioşi pentru Dumnezeu încât merită ca El Însuşi să-Şi dea viaţa în locul lor. Deci, El S-a smerit, i-a privit pe alţii mai sus ca pe Sine, a căutat nu folosul Lui ci folosul lor şi a murit în locul lor! De aceea L-a înălţat Tatăl în  cea mai înaltă poziţie din tot universul (v.9-11).

Prin toate acestea ni se explică şi ce înseamnă smerenie. În primul rând, smerenie înseamnă să te aşezi pe locul cel mai de jos cu putinţă pentru ca de acolo să-i vezi pe toţi oamenii ca fiind mai sus ca tine. Şi dacă ei sunt mai sus, tu eşti slujitorul lor, tu cauţi folosul lor, tu te investeşti pentru ei şi te cheltuieşti pentru ei. În al doilea rând, smerenie înseamnă ascultare. Adică accepţi să ai pe cineva deasupra ta şi să faci din voinţa lui voinţa ta: Şi am văzut că dacă Acela este Dumnezeu, a accepta să te smereşti înaintea Lui, adică a accepta să se facă nu voia Ta ci voia Lui este cea mai mare înţelepciune de care poţi da dovadă. Căci smerenia care te duce la ascultare – chiar dacă te face sclavul altora – te duce în final la cea mai mare înălţare imaginabilă!

Un alt text care ne aduce lumină în modul în care trebuie să ne relaţionăm cu Dumnezeu ni-L oferă chiar Domnul Isus. Să ţinem mai întâi cont de faptul că Domnul Isus este cel care ne-a învăţat să-I spunem lui Dumnezeu „Tată” şi ne-a învăţat că noi suntem fiii Lui. Chiar dacă în Vechiul Testament găsim conceptul că Dumnezeu este Tatăl poporului Israel, conceptul acesta se referea numai la Israel ca popor, nu era individualizat în aşa fel încât fiecare persoană să înveţe să practice o relaţie cu Dumnezeu de fiu cu Tatăl său. Domnul Isus a introdus conceptul acesta prin învăţătura că prin El (prin Isus) şi prin Duhul Sfânt suntem născuţi din nou, suntem născuţi de sus, suntem născuţi din Dumnezeu (Ioan 3:3-5 şi 1:11-13). Ei bine, acest Isus care ne învaţă că suntem născuţi din Dumnezeu şi că suntem fii ai Lui şi că el este Tatăl nostru, ne dă următoarea învăţătură care pentru mulţi poate fi contradictorie:

„Cine dintre voi, care are un sclav care ară sau paşte oile, îi va zice când vine de la câmp: Vino îndată şi aşază-te la masă?

Nu-i va zice mai de grabă: Găteşte-mi să mănânc, încinge-te şi slujeşte-mi până voi mânca şi voi bea eu; după aceea, vei mânca şi vei bea şi tu?

Va rămâne el îndatorat faţă de sclavul acela, pentru că sclavul a făcut ce-i fusese poruncit? Nu cred.

Tot aşa şi voi, după ce veţi face tot ce vi s-a poruncit, să ziceţi: Suntem nişte sclavi netrebnici; am făcut ce eram datori să facem.” (Luca 17: 7-10).

Textul acesta capătă şi mai multă lumină când aflăm că în antichitate un tată avea drept de stăpân absolut asupra copiilor săi, până acolo încât putea vinde un copil ca sclav, sau, dacă fiul nu-l asculta, putea cere ca acel fiu să fie ucis cu pietre. Concepţia aceasta este vizibilă şi în Vechiul Testament.

Totul depindea atunci de ce fel de om era cel ce-ţi era tată. Putea să fie un om rău şi să te trateze ca pe o marfă (copiii erau pentru unii doar o sursă de câştig), sau putea să fie bun şi să stabilească cu tine relaţii de preţuire şi de dragoste. De aici şi bucuria imensă care era în Israel că Dumnezeul care i-a ales şi care li S-a revelat la Sinai este bun (Exod 34:5-6) şi se poartă cu poporul Său cu gingăşie, răbdare şi bunătate.

Domnul Isus ne învaţă să-I spunem lui Dumnezeu „Tatăl nostru…”, dar ne învaţă să adăugăm imediat: „Sfinţească-Se Numele Tău”, adică „Să fii onorat”, „Să fii respectat”, „Să ţi se dea cinstea cuvenită” şi ne învaţă să adăugăm imediat că vrem să fie Împăratul nostru (să se instaleze Împărăţia Lui în noi) şi să se facă voia Lui în noi aşa cum se face în ceruri!

Relaţia noastră cu Dumnezeu trebuie să fie una de intimitate şi de dragoste ca între un fiu şi Tatăl său, dar trebuie să fie în acelaşi timp din partea noastră şi o atitudine de respect, de supunere şi, mai ales, de ascultare.

În greacă, pentru a exprima noţiunea de slujire cuiva aveai cuvântul diakoneo. Când îi slujeai cuiva cu diakoneo, îi slujeai fie din mărinimie, fie din amabilitate, fie pentru bani. Este extrem de important să ştim că niciodată în Noul testament slujirea lui Dumnezeu nu este exprimată prin diakoneo. Când este vorba de slujire lui Dumnezeu se foloseşte fie cuvântul latreo, fie cuvântul douleo. Acest verb din urmă vine de la substantivul doulos, care înseamnă sclav. Cel ce slujeşte cu diakoneo condescende să slujească. Cel ce slujeşte cu douleo nu are de ales, căci el este proprietatea lui Dumnezeu şi trebuie să facă ce-i cere Stăpânul. Nouă, celor ce ne-am unit cu Cristos ni se spune direct că nu mai suntem ai noştri, ci am fost cumpăraţi cu un preţ (cu viaţa Fiului lui Dumnezeu dată pentru noi) şi deci trebuie să ne supunem Proprietarului nostru şi să ascultăm de El ( vezi 1 Corinteni 6:17-19).

Paradoxul cel mai minunat în Sfânta Scriptură este că atunci când „ne vindem” sau ne lăsăm „cumpăraţi”, adică ne dăruim total şi absolut lui Dumnezeu, ca sclavi ai Lui ca să se facă voia Lui în noi, descoperim că am intrat în adevărata libertate!

Când Fiul ne face liberi suntem cu adevărat liberi (Ioan 8:36) şi El ne face liberi învăţându-ne să fim fii ai lui Dumnezeu cu mentalitate de sclavi care Îl slujesc pe Tatăl lor în dumnezeiască dragoste, situaţie care este dumnezeiască libertate.

Mai adaug un text esenţial pentru tema noastră. În Matei 11:27, Domnul Isus le face ucenicilor acest anunţ uluitor:

„Toate lucrurile Mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu”!

Imaginează-ţi că ai fi tu în locul Lui şi că ţi-ai anunţa prietenii (şi duşmanii!):

„Aflaţi că Dumnezeu tocmai a pus tot universul în mâinile mele şi de acum sunt eu stăpân peste toate, inclusiv peste voi toţi!”

Imaginează-ţi care ar fi imediat următorul tău gând? Care ar fi următoarea ta atitudine? Cum te-ai descrie acum pe tine? Stai şi imaginează-ţi o asemenea situaţie şi gândurile care ţi-ar veni în minte.

Apoi, să mergem mai departe la relatarea lui Matei despre Isus. Acesta, îndată ce-i anunţă pe ucenici despre acest fapt uluitor de mare, adaugă:

„Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă… şi învăţaţi de la Mine, căci eu sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11:28-29).

În momentul în care stă cu universul în mâini, gândul lui este la cei trudiţi şi împovăraţi si apoi se descrie pe sine, în fiinţa lui cea mai lăuntrică („inima”), ca fiind blând şi smerit!

Ca să înţelegem cât de nemaiauzită este descrierea aceasta de Sine, trebuie să mergem înapoi în antichitate şi să cunoaştem mentalitatea acelei vremi. Pe la anul 330 înainte de Cristos, Aristotel a scris un manual de etică în care a enumerat virtuţile cele mai importante pe care trebuie să le aibă un om: înţelepciune, prudenţă, dreptate şi curaj. Tot acolo Aristotel spune că smerenia este numai pentru sclavi! Blândeţea nu era nici ea ţinută în mare cinste!

Nu este uluitor să vedem că Fiul lui Dumnezeu îşi descrie atitudinea lui interioară definitorie prin aceşti termeni dispreţuiţi de lume: blândeţea şi smerenia?!

Am introdus aici conceptul de relaţii trinitariene, prin care definim relaţiile care există între persoanele din Sfânta Treime – relaţii care produc absolută fericire. În cadrul acestor relaţii, ceea ce trebuie să ne intereseze pe noi sunt relaţiile pe care le are Fiul cu Tatăl Său, deoarece şi noi suntem chemaţi să intrăm ca fii în relaţii cu Sfânta Treime.

Am vorbit apoi de compatibilitate. Aceasta este un potenţial: este capacitatea de a intra în relaţii cu Sfânta Treime. Pentru ca această capacitate (sau potenţialitate) să devină realitate, noi trebuie să învăţăm un singur nou concept: relaţii! Şi anume, felul de relaţii pe care le are Fiul cu Tatăl Său.

În Romani 8:29 ni se spune că din veşnicie (de la acel Sfat sau Consiliu când Sfânta Treime a decis crearea noastră după chipul şi asemănarea Lor) Dumnezeu a decis ca noi „să fim conformaţi asemenea chipului Fiului Său” (termenul grec este symmorphous, care înseamnă „formaţi împreună”, termen care poate fi redat prin „conformaţi”).

A fi asemenea chipului Fiului înseamnă a învăţa şi a practica, în mod normal, natural, din întreaga fiinţă, acelaşi fel de relaţii pe care le-am văzut la Fiul. De acest fel de relaţii devenim capabili numai dacă ne înnoim felul de a gândi şi dacă ne înarmăm cu felul de gândire al lui Isus. Dar în modul cel mai adânc symmorphous înseamnă că după chipul Domnului Isus ne formăm numai împreună cu Fiul, adică numai în unire cu Fiul. Numai învăţând să fim una cu El şi trăind în această unire cu El suntem schimbaţi în acelaşi chip cu al Lui, din treaptă în treaptă, prin Duhul Sfânt (2 Corinteni 3:18).

horizontal rule

Pilde şi Minuni

 de Dr. Benjamin Cocar

 

I. INTRODUCERE

 

Dr. Luca, scriitorul a două cărţi din Noul Testament, scrie în Fapte 1:1 despre ceea ce a „început să facă… şi să înveţe” Isus.

 

Pildele şi Minunile vor acoperii o parte a ceea ce a învăţat şi făcut El.

 

Pildele sunt miracole în cuvinte, Miracolele sunt pilde în acţiune.

 

Miracolele ne învaţă despre forţele Creaţiei; Pildele formele Creaţiei.

 

El a folosit multe pilde pentru a învăţa, şi a făcut multe minuni.

 

Este important să analizăm pildele şi să învăţăm de la cel mai mare Învăţător, căci pildele nu sunt ilustrările din predicarea lui Isus, ele sunt predicarea. Aproximativ 35% din spusele lui Hristos înregistrate sunt pilde. De asemenea, vom observa şi câteva din minunile Lui pentru a crede pretenţiile Sale că El ESTE Dumnezeu, Ioan 20:30-31.

 

Pildele şi minunile nu sunt ceva unic la Isus, cu siguranţă că el era Maestrul folosirii pildelor ca o modalitate de a învăţa, şi El a făcut mai multe minuni decât oricine altcineva.

 

Este necesar să studiem pildele deoarece, căci tot farmecul (Fiul Risipitor, Samariteanul Milostiv) şi simplicitatea lor au avut de suferit o soartă de interpretare greşită în biserică, alături de cartea Apocalipsei.

 

Miracolele au reprezentat un canal al revelaţiei lui Dumnezeu, însă în decursul istoriei, minunile au fost „explicate”, respinse, abuzate, etc. Este de o mare importanţă pentru credincioşii din acest secol să aibă o pledoarie apologetică pentru minuni.

 

II. DEFINIŢIA UNEI PILDE

 

Definiţia Şcolii Duminicale: O povestire pământească cu un înţeles ceresc, sau o povestire cerească cu un înţeles pământesc.

 

Definiţia Dicţionarului: O povestire alegorică scurtă, desemnată să transmită un anumit adevăr sau o lecţie morală.

 

Pilda ca metodă literară: aceasta poate fi înţeleasă ca o comparaţie extinsă. Comparaţia este exprimată şi subiectul precum şi lucrul comparat sunt explicate mai în detaliu, acestea fiind separate. (O comparaţie foloseşte în mod tipic cuvintele precum sau ca şi.)

 

Desemnarea Biblică

 

În Vechiul Testament

 

____ mashal

 

1. Proverb, 1 Samuel 24:13, Ezechiel 18:2-3; Proverbe 1:1, 10:1

 

2. Pilda, 2 Samuel 12:1-4, 14:1-11; Isaia 5:1-7

 

3. Alegorie, Ezechiel 24:2-5, 17:2-10, 20:49-21:5

 

4. Zicătoare, satiră, ironie, cuvânt de batjocură, Habacuc 2:6; Numeri 21:27-30; Deuteronom 28:37; 1 Împăraţi 9:7

 

6. Discurs, Numeri 23:7, 18; 24:3, 15, 20, 21, 23

 

7. Ghicitoare, Psalmul 49:4; Proverbe 1:6

 

8. Înţelepciune etică, Iov 27:1, 29:1

 

O pildă din Vechiul Testament includea o varietate mult mai largă de concepte decât simplele povestiri care conţineau adevăruri morale sau spirituale.

 

În Noul Testament

 

παραβoλη parabolee

 

1. Proverb, Luca 4:23

 

2. Metaforă de vorbire figurativă, Marcu 7:14-17; Luca 5:36-38; Marcu 2:21-22; Matei 9:16-17

 

3. Ghicitoare, Marcu 3:23

 

4. Ilustraţie, Marcu 13:28

 

5. Pilda, Matei 13:33

 

Verbul grecesc παραβαλλω înseamnă „a arunca sau a pune alături de ceva”. O pildă este ceva pus alături de altceva pentru scopul comparaţiei.

 

Ce este o pildă?

 

A. Trebuie să fim conştienţi de faptul că termenul ebraic/aramaic pentru pildă, şi corespondentul său din greacă sunt termene extinse şi pot fi folosite pentru orice de la un proverb până la o alegorie înflorită. Înţelesul extins al pildei se poate referi la orice vorbire neobişnuită sau izbitoare, orice spusă întunecată intenţionată să stimuleze gândirea.

 

B. Pilda poate fi folosită în orice povestire cu două nivele de înţeles, literal şi figurativ, care funcţionează precum vorbirea religioasă şi etică.

 

C. Pilda poate fi folosită tehnic în studiile moderne pentru a se face distincţia dintre alte tipuri de povestiri precum comparaţia, povestirea exemplară şi alegoria.

 

III. CLASIFICAREA PILDELOR

 

A. Lockyer a analizat peste 250 de pilde din Biblie!

 

1. Tărâmul spiritual

Pilde asociate cu cerul, iadul, heruvimi, îngeri

 

2. Fenomenul natural

Pilde conectate cu soarele, lumina, fulgerul, cutremurele, focul, norii, furtuna, ploaia

 

3. Natura animată

Pilde relatate de creaturi – cai, fiare, lei, vulturi, cămile, boi, oi, miei, lupi, asini, vulpi, porci, căini, capre, peşti, păsări, şerpi.

 

Pilde ilustrate de plante şi pomi, spini, ciulini, smochini, măsline, sicomor, migdal, struguri, crini, anason, mentă, viţă, cedru, rug de chimion.

 

Pilde simbolizate de metale – aur, argint, alamă, fier, tinichea.

 

4. Viaţa umană. Seria de ilustraţii parabolice este foarte largă.

 

Fizică – carnea, sângele, ochi, ureche, mâini, picioare, foame, sete, somn, boală, râs, plâns, moarte.

 

Domestică – case, felinare, scaune, mâncare, cuptor, gătit, pâine, sare, naştere, mame, soţii, surori, fraţi, copii, serviciu, căsătorie, comori.

 

Pastorală – câmpuri, văi, păstori, oi, stăpâni, sol, sămânţă, arătură, semănat, creştere, recoltă, vii.

 

Comercială – pescar, croitor, constructor, comerciant, talanţi, bani, datorii.

 

Civilă – sclavie, robie, violenţă, judecată, pedeapsă, taxe.

 

Socială – căsătorie, ospitalitate, ospeţe, călătorii, saluturi.

 

Religioasă – cort, templu, milostenii, post, rugăciune, sabat.

 

(Herbert Lockyer, All the Parables of the Bible Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1963, pp. 22-23).

 

B. Kistemaker spune că a categorisi pildele poate fi oarecum arbitrar şi, în unele instanţe chiar forţată.

 

1. Pilde despre natura: semănătorul, sămânţa care creşte în secret, grâul şi mărăcinii, smochinul fără rod, smochinul care înfloreşte.

 

2. Pilde despre muncă şi plată: lucrătorii din vie, talantul, administratorul isteţ.

 

3. Casatorii şi ocazii festive/solemne: copiii care se joacă în piaţă, cele zece fecioare, cina cea de taină, banchetul de nuntă.

 

4. Pilde despre pierdut şi găsit: oaia pierdută, moneda pierdută, fiul pierdut.

 

C. Blomberg

 

1. Pilde simple de trei puncte

 

2. Pilde complexe de trei puncte

 

3. Pilde de două puncte

 

4. Pilde de un punct

 

Pildele subdivizate în trei categorii:

 

a. asemănări

 

b. pilde de potriviri

 

c. povestiri cu exemple  (Blomberg, "Interpreting the Parables," p. 73)

 

Sunt pildele alegorii?

 

Pildele sunt comparaţii extinse, alegoriile sunt metafore extinse în formă narativă.

 

Sf. Augustin a oferit exemplul clasic de alegorizare cu interpretarea sa a pildei Samariteanului milostiv (Luca 10:30-37).

 

Pentru circa 19 secole această abordare a persistat. Voci periodice au făcut apel la o oprire. Chrysostom, Aquinas şi Calvin sunt exemple notabile din perioade patristice, medievale şi respectiv de reformă, însă ei nu au putut să evite în mod consistent alegoria în exegezele lor (Blomberg, p. 31).

 

O alegorie diferă de o pildă în aceea că o pildă păstrează în mod tipic povestirea distinctă de interpretarea sau aplicaţiei ei, în timp ce alegorie împleteşte povestirea şi înţelesul ei.

 

Alegoria = o deviză retorică aplicabilă multor genuri literare care oferă o dimensiune simbolică unui text.

 

Alegorizarea = atribuirea unui text ascuns, înţelesuri adesea anacronistice pe care autorul nu le-ar fi intenţionat vreodată

 

Alegorizaţia = expansiunea de alegorizare şi împodobire a unui text care original a fost deja o alegorie într-o formă mai simplă (Hans-Josef Klauck in Blomberg, p. 44).

 

Din punct de vedere interpretativ, pildele şi alegoriile diferă într-un punct major: într-o pildă există un centru, şi detaliile sunt semnificative doar pe măsură ce se relatează faţă de centru; într-o alegorie există în general câteva puncte de comparaţie, nu neapărat centrate în jurul unei idei.

 

Pildele lui Isus sunt alegorii şi ele sunt autentice. Ele sunt alegorii nu în faptul că fiecare detaliu din pilde stau pentru ceva, ci în faptul că cel puţin câteva detalii din fiecare pildă funcţionează în mod metaforic pentru a indica spre un al doilea nivel de înţeles din povestire. În mod specific, pildele ilustrează diferite aspecte ale împărăţiei lui Dumnezeu (Blomberg, p. 133).

 

sus

Ce este nou?

 

Mapamond Creştin Baptist - ştiri de interes pentru creştinătatea română.

 

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Grup de Discuţii Apologetică - te poţi abona şi scrie mesaje care să fie dezbătute, discutate în acest grup de către membrii săi.

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

CHAT Creştin! - aici intri dacă vrei să discuţi cu prietenii sau să îţi faci prieteni noi. Teme diverse.

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Newsletter gratuit!

Apasă aici dacă doreşti să primeşti lunar pe email notificări despre apariţia următorului număr al Publicaţiei de Apologetică

 

Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi


 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate