Hartă Site Contact Despre noi FORUM
 Teologie
 

Home
Arhiva editurii

Cuprins Publicaţie
EDITORIAL
Apologetică
Teologie
Istorie
Pastorală
Cartea Creştină
Literatură
Mărturisiri
Proiectul Betania
Mass-Media
Ştiri
POŞTA REDACŢIEI

Colaboratorii

 


Pagina de Teologie

 

Dr. Benjamin Cocar

Pagina de Teologie este realizată de

 

Dr. Bejamin Cocar,

Profesor Asistent de Biblie şi Teologie la Luther Rice Seminary, Georgia, USA

 

Pastor al Bisericii Baptiste Eben-Ezer

 

Site-ul Bisericii Baptiste Eben-Ezer, unde Dr. Bejamin Cocar slujeşte ca pastor, pune la dispoziţia frăţietăţii meditaţii zilnice, care pot fi citite mergând direct la site-ul bisericii, sau prin site-ul Publicaţiei Baptiste de Apologetică.

 

Pentru cei care au posibilitatea să asculte predici, oferim frăţietăţii predicile fratelui Dr. Bejamin Cocar, care pot fi găsite pe site-ul Bisericii Baptiste Eben-Ezer.

 

Orice comentariu poate fi trimis la adresa:
apologetics@voxdeibaptist.org

 

Biserica Eben-Ezer

 

Începând cu luna mai 2005 fratele dr. Cocar prezintă un curs de Hristologie, predat la Luther Rice College and Seminary, un studiu care se concentrează asupra Persoanei şi lucrarea Domnului Isus Hristos. O consideraţie particulară este oferită divinităţii şi umanităţii lui Hristos, la profeţiile mesianice, lucrarea Sa în Vechiul Testament, lucrarea Sa salvatoare de pe cruce, învierea Sa literală, înălţarea Sa precum şi lucrarea Sa prezentă din Ceruri şi revenirea Sa viitoare. O mare atenţie este acordată şi asupra atacului modern în privinţa portretizării biblice a lui Hristos.

horizontal rule

Hristologie

 

 

Isus Hristos, Domnul din Ceruri

 

I. Hristologia

 

A. Ce este Hristologia?

 

Un studiu al celei de-a Doua Persoane a trinităţii, Isus Hristos.

 

Doctrina despre Hristos, persoana şi naturile Sale, şi lucrarea Sa.

 

B. Importanţa Hristologiei

 

Pentru Creştinism, studiul despre Hristos este foarte semnificativ, din moment ce fără de Isus Hristos, religia numită după El nu s-ar fi născut. Creştinismul este Isus Hristos într-un fel care este chiar unic.

 

C. Perioadele din cadrul dezvoltării Hristologice

 

1. Hristologia clasică

Hristologia clasică a început în secolul al 4lea, ca răspuns la învăţătura lui Arius (c. 250 – c. 336). El a fost un presbiter dintr-o parohie urbană din Alexandria. El credea că Isus Hristos era o fiinţă cerească, intermediar dintre Dumnezeu şi om, dar cu toate acestea o creatură. Arius a fost condamnat de Conciliul de la Nicea în 325, însă părerile sale au dominat în forme variate până cel puţin în secolul al 8lea.

 

2. Hristologia modernă

Nu prea multe s-au făcut în domeniul Hristologiei după perioada patristică. Dezbaterea despre persoana şi naturile lui Hristos a fost rezumată în secolul al 18lea, sub impactul Iluminării.

 

3. Hristologia postmodernă

Căutarea după „Isus cel istoric”

Expresia este o combinaţie a unui nume, „Isus” (din Nazaret), şi titlul „Mesia” (ebraică) sau „Hristos” (greacă), care înseamnă „uns”. În Fapte 5:42, unde citim despre predicarea lui Isus, Hristosul”, această combinaţie de nume şi titlul este încă aparent. Pe măsură ce timpul progresa, totuşi, titlul a devenit atât de asociat cu numele încât combinaţia a fost curând transformată dintr-o confesiune, Isus (care este) Hristos, într-un nume confesional, Isus Hristos. Caracterul potrivit al acestui titlu pentru Isus era în aşa fel încât şi scriitorii creştini evrei se refereau mai degrabă la Isus Hristos decât la Isus Hristosul (cf. Matei 1:1; Romani 1:7; Evrei 13:8; Iacov 1:1; 1 Petru 1:1).

 

Sursele cunoaşterii noastre despre Isus Hristos pot vi divizate în două grupe principale: necreştine şi creştine.

 

Sursele necreştine

Aceste surse pot fi divizate din nou în două grupări: păgâne şi iudaice. Ambele sunt limitate în valoarea lor. Există în mod esenţial doar trei surse păgâne de importanţă Pliny (Epistolele x.96), Tacitus (Analele xv.44) şi Suetonius (Lives xxv.4). Toate acestea datează din a doua decadă a secolului al 2lea. Sursele iudaice principale sunt Josephus (Antichităţi xviii.3.3 şi xx.9.1) şi Talmudul. Sursele necreştine oferă informaţii sărace despre Isus, însă ele stabilesc faptul că el a trăit într-adevăr, că şi-a adunat ucenici, că a făcut minuni, şi că a fost condamnat la moarte de Pontius Pilat.

 

Sursele creştine

Sursele creştine nebiblice constau în cea mai mare parte din evangheliile apocrife (150-350 d. Hr.) şi „agrapha” („vorbele nescrise” ale lui Isus, adică, spuse autentice presupuse ale lui Isus care nu sunt găsite în Evangheliile canonice). Valoarea lor este chiar dubioasă în ceea ce nu este în totalitate fantastic (cf. Evangheliei Prunciei lui Toma) sau eretice (cf. Evangheliei Adevărului) este cel mai bine doar posibil şi nu de dovedit (Evanghelia lui Toma 31, 47).

 

Materialele biblice pot fi divizate în Evanghelii şi de la Faptele Apostolilor până la Apocalipsa. Informaţia pe care o putem învăţa din Fapte şi până în Apocalipsa este în esenţă următoarea: Isus s-a născut evreu (Galateni 4:4) şi a fost un urmaş al lui David (Romani 1:3); el a fost gentil (2 Corinteni 10:1), neprihănit (1 Petru 3:18), fără de păcat (2 Corinteni 5:21), umil (Filipeni 2:6), şi a fost ispitit (Evrei 2:18; 4:15); El a instituit Cina Domnului (1 Corinteni 11:23-26), s-a schimbat la faţă (2 Petru 1:17-18), a fost trădat (1 Corinteni 11:23), a fost crucificat (1 Corinteni 1:23), a înviat din morţi (1 Corinteni 15:3 şu), şi s-a înălţat la ceruri (Efeseni 4:8). Anumite spuse specifice despre Isus sunt cunoscute (cf. 1 Corinteni 7:10; 9:14; Fapte 20:35), şi se găsesc şi posibile aluzii la spusele sale (de exemplu, Romani 12:14, 17; 13:7, 8‑10; 14:10).

 

Sursele majore pentru cunoştinţa noastră despre Isus sunt Evangheliile canonice. Acestea sunt divizate în general în două grupe: Evangheliile Sinoptice (Evangheliile „asemănătoare” ale lui Matei, Marcu şi Luca) şi Ioan. Primele sunt în general înţelese că ar fi „asemănătoare” datorită faptului că au o relaţie din punct de vedere literar. Cea mai comună explicaţie a acestei relaţii literare este faptul că Marcu a scris primul şi Matei şi Luca s-au folosit de Marcu şi de altă sursă, acum pierdută, care conţinea majoritatea învăţăturilor lui Isus (numite „Q”) şi ei au folosit şi alte materiale („M” = materialele găsite doar în Matei; „L” = materialele găsite numai în Luca). Presupun că prioritatea lui Matei faţă de Marcu are o acceptarea aproape universală.

 

Isus din Nazaret

În Matei şi Luca descoperim relatări ale naşterii lui Isus. Ambele relatări indică faptul că Isus s-a născut dintr-o fecioară pe nume Maria în oraşul Betleem (Matei 1:18-2:12; Luca 1:26-2:7).

 

Lucrarea lui Isus a început cu botezul său de către Ioan (Marcu 1:1-15; Fapte 1:21-22; 10:37) şi ispitirea sa de către satan. Lucrarea sa a implicat selectarea celor doisprezece ucenici (Marcu 3:13-19), care a simbolizat adunarea celor 12 triburi ale lui Israel; predicarea nevoii de pocăinţă (Marcu 1:15) şi sosirea împărăţiei lui Dumnezeu în lucrarea sa (Luca 11:20); oferta mântuirii către proscrişii societăţii (Marcu 2:15-17; Luca 15; 19:10); vindecarea bolnavilor şi a celor posedaţi de demoni (la care se face referire în Talmudul Evreiesc); şi revenirea sa glorioasă pentru a desăvârşi împărăţia.

 

Punctul de întorsură din lucrarea lui Isus a avut loc la Cezarea din Filipi când, după ce a fost mărturisit drept Hristosul de către Petru, el a admis corectitudinea acestei confesiuni şi a purces să le spună ucenicilor despre moartea sa care avea să aibă loc (Marcu 8:27-31; Matei 16:13-21). Avansând spre Ierusalim, Isus a curăţat templul şi prin aceasta a judecat religia lui Israel. În noaptea în care el a fost trădat el a instituit ritualul Cinei Domnului, care se referă la noul legământ sigilat de sângele lui de jertfă şi de readunarea victorioasă în împărăţia lui Dumnezeu (Marcu 14:35; Matei 26:29; Luca 22:18; 1 Corinteni 11:26). Apoi el a fost arestat în Grădina Gheţimani, judecat înaintea Sanhedrinului, a lui Irod Antipa, şi în final de Pontius Pilat, care l-a condamnat la moarte sub acuzaţii politice pentru că a pretins că este Mesia (Marcu 15:26; Ioan 19:19). În evenimentul Sabatului Isus a fost crucificat pentru păcătoşii lumii (Marcu 10:45) în afara oraşului Ierusalim (Ioan 19:20) într-un loc numit Golgota (Marcu 15:22) între doi tâlhari care se prea poate să fi fost revoluţionari (Matei 27:38).

 

El şi-a dat viaţa înainte de venirea Sabatului, aşa că nu mai era nici o nevoie de grăbire a morţii sale prin crurifragium, adică, zdrobirea picioarelor sale (Ioan 19:31-34). El a fost îngropat într-un mormânt de Iosif din Arimatea (Marcu 15:43; Ioan 19:38) în evenimentul Sabatului.

 

În prima zi a săptămânii, care era a treia zi (vineri până la 6 seara = ziua 1; vineri de la 6 seara până sâmbătă la 6 seara = ziua 2; sâmbătă de la 6 seara până duminică dimineaţa = ziua 3), El a înviat din morţi, mormântul gol a fost descoperit, şi el s-a arătat urmaşilor săi (Marcu 16; Matei 28; Luca 24; Ioan 20-21). El a rămas 40 de zile cu ucenicii şi apoi s-a înălţat la ceruri (Fapte 1:1-11).

 

Înţelegerea de sine unică a lui Isus poate fi stabilită de două mijloace: Hristologia implicită revelată prin acţiunile şi cuvintele sale, şi Hristologia explicită revelată de titlurile pe care le-a ales el să se descrie pe sine.

 

Hristologia implicită

Isus în timpul lucrării sale a acţionat în mod clar ca unul care poseda o autoritate unică. El şi-a asumat prerogativa de curăţire al templului (Marcu 11:27-33), de aducere a proscrişilor în împărăţia lui Dumnezeu (Luca 15), şi de a avea autoritate divină de a ierta păcatele (Marcu 2:5-7; Luca 7:48-49). Isus a vorbit de asemenea ca unul care poseda autoritatea mai mare decât Vechiul Testament (Matei 5:31‑32, 38‑39), decât Avraam (Ioan 8:53), Iacov (Ioan 4:12), şi templul (Matei 12:5). El a pretins a fi Domnul Sabatului (Marcu 2:28). El a pretins chiar că destinul tuturor popoarelor depindeau de felul cum au răspuns ele faţă de el (Matei 10:32-33; 11:6; Marcu 8:34-38).

 

Hristologia explicită

Alături de Hristologia implicită a comportamentului său Isus a făcut de asemenea şi anumite revendicări Hristologice de diferite titluri pe care le-a folosit pentru sine. El s-a referit la sine ca Mesia sau Hristosul (Marcu 8:27‑30; 14:61‑62), şi sentinţa sa formală la moarte pe motive politice (notaţi ce s-a scris pe cruce) are sens doar în baza faptul că Isus a recunoscut că el era Mesia. El s-a referit la sine şi ca Fiul lui Dumnezeu (Marcu 12:1-9; Matei 11:25-27), şi un pasaj precum Marcu 13:32 în care el s-a distins în mod clar de alţii trebuie să fie autentic, căci nimeni în biserică nu ar fi creat o astfel de spusă ca aceasta în care Fiul lui Dumnezeu să pretindă a fi ignorant în ceea ce priveşte vremea sfârşitului. Desemnarea de sine favorită a lui Isus, datorită naturii sale tăinuite precum şi revelate, a fost titlul de Fiu al omului. Isus foloseşte acest titlu în mod clar pentru a descrie pe Fiul omului din Daniel 7:13, după cum este evident din Marcu 8:38; 13:26; 14:62; Matei 10:23; 19:28; 25:31.

 

Hristologia Noului Testament

În cadrul Noului Testament numeroase revendicări sunt făcute cu privire la Isus Hristos. Prin învierea sa Isus a fost înălţat şi i s-a dat domnie peste toată creaţia (Coloseni 1:16‑17; Filipeni 2:9‑11; 1 Corinteni 15:27). Folosirea titlului de „Domn” pentru Isus a rezultat imediat din asocierea persoanei şi lucrării lui Isus cu Domnul din Vechiul Testament, adică, Yahweh. (Cf. Romani 10:9-13 cu Ioel 2:32; 2 Tesaloniceni 1:7-10, 1 Corinteni 5:5 cu Isaia 2:10-19; 2 Tesaloniceni 1:12 cu Isaia 66:5; 1 Corinteni 16:22 şi Apocalipsa 22:20; Filipeni 2:11). Se face referire la preexistenţa Sa (2 Corinteni 8:9; Filipeni 2:6; Coloseni 1:15‑16); despre El se vorbeşte ca fiind creator (Coloseni 1:16); deţine „forma” de Dumnezeu (Filipeni. 2:6) şi „imaginea” lui Dumnezeu” (Coloseni 1:15; cf. 2 Corinteni 4:4). Despre El se spune în mod explicit într-un număr de locuri ca fiind „Dumnezeu” (Romani 9:5; 2 Tesaloniceni 1:12; Tit 2:13; Evrei 1:5‑8; 1 Ioan 5:20; Ioan 1:1; 20:28; deşi exegeza anumitor pasaje din cele prezentate este dezbătută, este clar că unele dintre ele se referă în mod clar la Isus ca „Dumnezeu”).

 

Căutarea după Isus cel istoric

Începutul căutării după Isus cel istoric poate fi datat în 1774-78 cant poetul Lessing a publicat postum notele de discurs ale lui Hermann Samuel Reimarus. Aceste note au provocat portretul tradiţional al lui Isus găsit în Noul Testament şi în biserică.

 

Pentru Reimarus, Isus nu a făcut niciodată vreo pretenţie mesianică, niciodată nu a instituit sacramente, niciodată nu a prezis moartea sa şi nici nu a înviat din morţi. Povestirea despre Isus era de fapt o impostură intenţionată a ucenicilor. În a-l portretiza astfel pe Isus, Reimarus a pus întrebarea, „Cum a fost de fapt Isus din Nazaret?” Astfel a început căutarea după Isus cel „real”.

 

În timpul părţii celei mai timpurii a secolului al 19lea metoda dominantă de căutare din această cercetarea a fost raţionalismul, şi s-au făcut încercări de a explica „raţional” viaţa lui Hristos.

 

Un punct de întorsură major a avut loc atunci când lucrarea lui D. F. Strauss, The Life of Christ (Viaţa lui Hristos) a fost publicată în 1835, Strauss indicând zădărnicia abordării raţionaliste a argumentat faptul că miraculosul din Evanghelii trebuia să fie înţeles drept „mituri” neistorice. Această nouă abordare a fost la rândul ei succedată de interpretarea liberală a vieţii lui Isus, care a minimalizat şi a neglijat dimensiunea miraculoasă a Evangheliilor şi a privit aceasta ca „coajă” ce trebuia eliminată pentru a se putea concentra asupra învăţăturilor lui Isus. Nu-i de mirare că această abordare şi-a găsit în învăţăturile lui Isus astfel de doctrine liberale precum calitatea de tată a lui Dumnezeu, calitatea de frate a omului, şi valoarea infinită a sufletului uman.

 

„Moartea” acestei cercetări a apărut pentru câteva motive.

 

Mai întâi, a devenit aparent, prin lucrarea lui Albert Schweitzer, că Isus cel liberal nu a existat niciodată ci a fost pur şi simplu o creaţie a năzuinţei liberale. Un alt factor care a ajutat la terminare cercetării a fost realizarea faptului că Evangheliile nu erau simple biografii care să fie folosite pur şi simplu pentru informaţie istorică. Aceasta a fost rezultatul lucrării lui William Wrede şi criticii de formă. Un alt motiv a fost realizarea faptului că obiectul credinţei pentru biserică de-a lungul secolelor nu a fost niciodată Isus cel istoric al liberalismului teologic ci Hristosul credinţei, Hristos cel supranatural proclamat în Scripturi. Martin Kahler a fost influent în această privinţă.

 

În tipul perioadei dintre cele două războaie mondiale, căutarea a devenit adormită pentru cea mai mare parte datorită lipsei de interes şi a îndoielii în ceea ce priveşte posibilitatea sa. În 1953 o nouă căutare a apărut la investigarea lui Ernst Kasemann. El s-a temut că discontinuitatea atât în teorie cât şi în practică dintre Isus al istoriei şi Hristos al credinţei era în mare parte asemenea erezie docetice, care nega umanitatea Fiului lui Dumnezeu. Drept rezultate el a argumentat ideea că era necesar să se stabilească o continuitate între Isus cel istoric şi Hristosul credinţei. În plus el a indicat că scepticismul prezent istoric cu privire la istoricul Isus a fost negarantat deoarece anumite date istorice erau disponibile şi de netăgăduit. Rezultatele acestei noi căutări au fost oarecum decepţionate, şi entuziasmul care a salutat aceasta se poate spune în mare parte că a dispărut. Unelte noi au fost făcute în timpul acestei perioade, care să poată asistat în cadrul sarcinii acesteia istorice.

 

Problema majoră care confruntă orice încercare de a ajunge la „istoricul Isus” implică definirea termenului „istoric”. În cercurile critice termenul este înţeles în general ca „produsul metodei istorico-critice”. Această metodă pentru mulţi presupune un continuu închis de timp şi spaţiu în care intervenţia divină, miraculosul, nu poate fi impus. O astfel de definiţie va avea întotdeauna o problemă în căutarea unei continuităţi dintre Hristosul supranatural şi Isus al istoriei, care printr-o astfel de definiţie nu poate să fie supranatural.

 

Dacă „istoric” înseamnă că nu este supranatural, nu poate exista niciodată o continuitate reală între Isus al cercetării istorice şi Hristos al credinţei. Devine prin urmare clar că această definiţie a „istoricului” trebuie să fie provocată, chiar în Germania purtătorii de cuvânt se ridică să discute despre nevoia metodei istorico-critice de a presupune o deschidere faţă de transcendenţă, adică, deschidere faţă de posibilitatea miraculosului. Doar în acest fel poate exista vreodată speranţă în stabilirea unei continuităţi între Isus al cercetării istorice şi Hristosul credinţei.

 

Pe lângă această accentuare asupra umanităţii sale adevărate, există cu toate acestea un accent pe faptul că în umanitatea sa el este fără de păcat precum şi total diferit faţă de alţi oameni şi că semnificaţia sa nu trebuie să fie căutată prin a-l pune pe el alături de cel mai mare sau mai sfânt dintre oameni. Naşterea din fecioară şi învierea sunt semne că aici avem ceva unic din domeniul umanităţii. Cine sau ce este el poat fi descoperit doar prin contrastarea lui cu alţii, şi aceasta reiese în mod clar atunci când toţi ceilalţi sunt împotriva lui. Evenimentul venirii sale să sufere şi să triumfe ca om în mijlocul nostru este absolut decisiv pentru fiecare individ pe care îl întâlneşte el şi pentru destinul întregii lumi (Ioan 3:16‑18; 10:27‑28; 12:31; 16:11; 1 Ioan 3:8). În venirea Sa împărăţia lui Dumnezeu a venit (Marcu 1:15). Miracolele sale sunt semne că aceasta este aşa (Luca 11:20). Vai, prin urmare, de cei care le interpretează greşit (Marcu 3:22‑29). El acţionează şi vorbeşte cu autoritate cerească regală.

 

El poate provoca pe oameni să îşi dea vieţile pentru dragul lui (Matei 10:39). Împărăţia este într-adevăr a sa (Matei 16:28; Luca 22:30). El este Cel care, în rostirea a ceea ce era în mintea sa, în acelaşi timp rosteşte cuvântul etern şi decisiv al lui Dumnezeu (Matei 5:22, 28; 24:35). Cuvântul Său afectează ceea ce proclamă acesta (Matei 8:3; Marcu 11:21) aşa cum o face cuvântul lui Dumnezeu. El are autoritatea şi puterea chiar de a ierta păcatele (Marcu 2:1‑12).

 

Hristos. Adevărata semnificaţie a lui poate fi înţeleasă doar atunci când relaţia sa faţă de poporul în care s-a născut este înţeleasă. În evenimentele care sunt manifestate în cariera sa pământească scopul şi legământul ui Dumnezeu cu Israel este împlinit. El este Cel care vine să facă ceea ce nici cei din Vechiul Testament, nici reprezentanţii unşi, profeţii, preoţii sau regii, nu au putut să facă. Dar lor li s-a promis că Unul care se va ridica din mijlocul fa face bine în ceea ce toţi dintre ei au eşuat în totalitate să facă bine. În acest sens Isus din Nazaret este Cel uns cu Duh şi putere (Fapte 10:38) de a fi adevăratul Mesia sau Hristosul poporului său (Ioan 1:41; Romani 9:5). El este adevăratul profet (Marcu 9:7; Luca 13:33; Ioan 1:21; 6:14), preot (Ioan 17, Evrei), şi rege (Matei 2:2; 21:5; 27:11), ca, de exemplu, botezul său (Matei 3:13 şu.) şi folosirea lui a textului din Isaia 61 indică aceasta (Luca 4:16‑22). În primirea ungerii acesteia şi împlinirea scopului mesianic, el primeşte de la contemporanii săi titlurile de Hristos (Marcu 8:29) şi Fiul lui David (Matei 9:27; 12:23; 15:22; cf. Luca 1:32; Romani 1:3; Apocalipsa 5:5).

 

Dar el îşi conferă şi primeşte şi alte titluri care vor ajuta la iluminarea oficiului pe care l-a îndeplinit şi care sunt chiar mai decisive în a indica cine este el. O comparaţie a ideilor curente mesianice din Iudaism cu învăţătura lui Isus precum şi mărturia Noului Testament indică faptul că Isus a selectat anumite caracteristici ale tradiţiei mesianice pe care el le-a accentuat şi le-a permis să se cristalizeze în jurul persoanei sale. Anumite titluri mesianice sunt folosite de El şi despre El în preferinţă faţă de alţii, şi sunt în sine reinterpretate în folosirea acestora de către El şi în relaţie pe care le-o oferă faţă de sine şi unul faţă de celălalt. Aceasta este în pateu motivul pentru „rezerva sa mesianică” (Matei 8:4; 16:20; Ioan 10:24; etc.).

 

Fiul Omului. Isus a folosit titlu de „Fiul omului” despre sine mai mult decât oricare altul. Există pasaje în Vechiul Testament în care fraza înseamnă pur şi simplu „om” (de exemplu, Psalmul 8:5), şi uneori folosirea lui Isus a acestei fraze corespunde cu acest înţeles (cf. Matei 8:20). Dar majoritatea contextelor indică faptul că în folosirea acestui titlu Isus se gândeşte la Daniel 7:13, unde „Fiul omului” este o figură cerească, atât un individ cât şi reprezentativul ideal al poporului lui Dumnezeu. În tradiţia apocaliptică iudaică acest Fiu al omului este privit ca fiind unul preexistent care va veni la sfârşitul anilor ca să judece şi ca o lumină a neamurilor (cf. Marcu 14:62). Isus foloseşte uneori acest titlu atunci când el accentuează autoritatea şi puterea sa (Marcu 2:10; 2:28; Luca 12:19). În alte dăţi el îl foloseşte atunci când îşi accentuează umanitatea şi incognito (Marcu 10:45; 14:21; Luca 19:10; 9:58). În Evanghelia lui Ioan titlu este folosit în contextele care accentuează preexistenţa sa, venirea sa în lume într-o umilire care tăinuieşte şi manifestă slava sa (Ioan 3:13‑14; 6:62‑63; 8:6şu.), rolul său de unire a cerului şi pământului (Ioan 1:51), venirea sa să judece pe oameni şi să ţină banchetul mesianic (Ioan 5:27; 6:27).

 

Deşi „Fiul omului” este folosit doar de Isus despre sine, ceea ce se semnifică este exprimat altminteri, în special în Romani 5 şi 1 Corinteni 15, unde Hristos este descris ca „omul din cer” sau „al doilea Adam”. Pavel preia aluzii din Evangheliile Sinoptice că în venirea lui Hristos există o nouă creaţie (Matei 19:38) în care partea sa se repetă şi se contrastează cu cea a lui Adam din prima creaţie (cf., de exemplu, Marcu 1:13; Luca 3:38). Atât Adam cât şi Hristos au relaţia reprezentativă faţă de întregul omenirii care este implicat în conceperea „Fiului omului”. Dar Hristos este privit ca Unul a cărui identificare cu toată omenirea este cu mult mai profundă şi completă decât a lui Adam. În acţiunea sa răscumpărătoare mântuirea este oferită pentru toată omenirea. Prin credinţa în el toţi oamenii pot să participe în mântuirea realizată deja în el. El este şi imaginea şi salva lui Dumnezeu (2 Corinteni 4:4, 6; Coloseni 1:15) pentru care a fost făcut omul ca să o reflecte (1 Corinteni 11:7) şi pe care creştinii trebuie să o arate în participarea în noua creaţie (Coloseni 3:10).

 

Slujitor. Identificarea de sine a lui Isus cu oamenii este scoasă din pasajele care amintesc suferinţa robului din Isaia (Matei 12:18; Marcu 10:45; Luca 24:26). În experienţa sa de botez intră el în acest rol (cf. Matei 3:17 şi Isaia 42:1) de suferinţă ca Cel în care tot poporul său este reprezentat şi care este oferit t păcatele lumii (Ioan 1:29; Isaia 53). Isus este numit în mod explicit „robul” în predicarea timpurie a bisericii (Fapte 3:13, 26; 4:27, 30), şi gândul despre el în această postură a fost şi în mintea lui Pavel (cf. Romani 4:25; 5:19; 2 Corinteni 5:21).

 

În umilirea identificării sale de sine cu umanitatea noastră (Evrei 2:17; 4:15; 5:7; 2:9; 12:2) el îndeplineşte partea nu doar a victimei, ci şi a marelui preot, oferindu-se pe sine pentru toţi (Evrei 7:27; 9:12; 10:10) într-o oferire de sine care aduce pentru totdeauna o nouă relaţie între Dumnezeu şi om. „Botezul” lui, a cărui îndeplinire o realizează el în cariera sa timpurie ce culminează în crucea sa (cf. Luca 12:50), este sfinţirea sa de sine faţă de preoţia eternă, şi în şi prin acest sacrificiu de sine poporul său este sfinţit pentru totdeauna (Ioan 17:19; Evrei 10:14).

 

Fiul lui Dumnezeu. Titlul de „Fiu al lui Dumnezeu” nu este folosit de Isus în sine la aceiaşi extindere ca şi „Fiul omului” (cf. exemplului din Marcu 12:6), ci este numele dat lui (cf. Luca 1:35) prin vocea cerească de la botezul şi schimbarea sa la faţă (Marcu 1:11; 9:7), de Petru în momentul său de iluminare (Matei 16:16), de demoni (Marcu 5:7) şi de centurion (Marcu 15:39).

 

Acest titlul de „Fiu al lui Dumnezeu” este mesianic. În Vechiul Testament, Israel este „fiul” (Exod 4:22; Osea 11:1). Regele (Psalmul 2:7; 2 Samuel 7:14) şi posibil preoţii (Maleahi 1:6) primesc şi ei acest titlu. Isus prin urmare, în folosirea şi recunoaşterea acestui titlu îşi asumă numele Aceluia în care adevăratul destin al lui Israel trebuie să fie împlinit.

 

Dar titlul reflectă de asemenea filialul unic conştiincios al lui Isus în mijlocul unei astfel de sarcini mesianice (cf. Matei 11:27; Marcu 13:32; 14:36; Psalmul 2:7). Aceasta are cele mai profunde implicaţii Hristologice. El nu este doar un fiu ci Fiul (Ioan 20:17). Această conştientizare, care este revelată în puncte înalte în Evangheliile Sinoptice, este privită în Ioan ca formând un fundal continuu conştient al vieţii lui Isus. Fiul şi Tatăl sunt una (Ioan 5:19, 30; 16:32) în voinţă (4:34; 6:38; 7:28; 8:42; 13:3) şi activitate (14:10) şi în oferirea vieţii veşnice (10:30). Fiul este în Tatăl şi Tatăl în Fiul (10:38; 14:10). Fiul, ca şi Tatăl, are viaţă şi puterea însufleţitoare în sine (5:26). Tatăl îl iubeşte pe Fiul (3:35; 10:17; 17:23‑24) şi îi încredinţează toate în mâinile sale (5:35), dându-i autoritatea de a judeca (5:22). Titlul implică de asemenea o unitate de fiinţă şi natură cu Tatăl, unicitate de origine şi preexistenţă (Ioan 3:16; Evrei 1:2).

 

Domn. Deşi Pavel foloseşte şi titlu „Fiul lui Dumnezeu”, el se referă în modul cel mai frecvent la Isus ca „Domnul”. Acest termen nu îşi are originea la Pavel. Isus este adresat şi se face referinţă la el în Evanghelii ca Domn (Matei 7:21; Marcu 11:3; Luca 6:46). Aici titlul se poate referi în principal la autoritatea sa de învăţare (Luca 11:1; 12:41), dar poate avea şi o semnificaţie mai profundă (Matei 8:25; Luca 5:8). Deşi acesta îi este oferit lui după înălţarea sa, el însuşi a citate Psalmul 110:1 şi s-a pregătit pentru această folosire (Marcu 12:35; 14:62).

 

Domnia Sa se extinde peste cursul istoriei şi toate puterile răului (Coloseni 2:15; 1 Corinteni 2:6‑8; 8:5; 15:24) şi trebuie să fie preocuparea de conducere în viaţa bisericii (Efeseni 6:7; 1 Corinteni 7:10, 25; 2:6‑8; 8:5; 15:24). În calitate de Domn el va veni să judece (2 Tesaloniceni 1:7).

 

Deşi lucrarea sa în umilire este şi exerciţiul domniei sale, după învierea şi înălţarea sa titlul de Domn a fost cel mai spontan conferit lui Isus (Fapte 2:32şu.; Filipeni 2:1‑11) de către biserica timpurie. Ei se rugau lui ca şi cum se rugau la Dumnezeu (Fapte 7:59‑60; 1 Corinteni 1:2; cf. Apocalipsa 9:14, 21; 22:16). Numele lui de Domn este legat în cea mai apropiată asociere cu cea a lui Dumnezeu (1 Corinteni 1:3; 2 Corinteni 1:2; cf. Apocalipsa 17:14; 19:16; şi Deuteronom 10:17). Faţă de el sunt referite promisiunile şi atributele „Domnului” Dumnezeu (Kyrios, LXX) în Vechiul Testament (cf. Fapte 2:21 şi 38; Romani 10:3 şi Ioel 2:32; 1 Tesaloniceni 5:2 şi Amos 5:18; Filipeni 2:10‑11 şi Isaia 45:23). Lui i se aplică în mod libere limbajul şi formula care sunt folosite de însăşi Dumnezeu, aşa că este dificil să decidem într-un pasaj precum Romani 9:5 dacă se face referire la Tatăl sau la Fiul. În Ioan 1:1, 18; 20:28; 2 Tesaloniceni 1:12; 1 Timotei 3:16; Tit 2:13; şi 2 Petru 1:1, Isus este mărturisit ca „Dumnezeu”.

 

Cuvântul. Afirmaţia „Cuvântul a devenit trup” (Ioan 1:14), îl relatează pe Isus atât ca Înţelepciunea lui Dumnezeu în Vechiul Testament (care are un caracter personal (Proverbe 8) precum şi ca legea lui Dumnezeu (Deuteronom 30:11‑14; Isaia 2:3) după cum acestea sunt revelate şi declarate într-o venire a Cuvântului prin care Dumnezeu creează, se revelează pe sine, şi împlineşte voia sa în istorie (Psalmul 33:6; Isaia 55:10‑11; 11:4; Apocalipsa 1:16). Există aici o relaţie apropiată între cuvânt şi eveniment. În Noul Testament acesta devine mai clar că Cuvântul nu este doar un mesaj proclamat ci este însăşi Hristos (cf. Efeseni 3:17 şi Coloseni 3:16; 1 Petru 1:3 şi 23; Ioan 8:31 şi 15:17). Ceea ce exprimă Pavel în Coloseni 1, Ioan exprimă în preludiul său. în ambele pasaje (şi în Evrei 1:1-14) locul lui Hristos ca Cel care la început era agentul activităţii creative a lui Dumnezeu este afirmat. În a aduce mărturie faţă de aceste aspecte ale lui Isus Hristos este inevitabil faptul că Noul Testament ar trebui să mărturisească despre preexistenţa Sa. El era „la început” (Ioan 1:1‑3; Evrei 1:2‑10).

 

Însăşi venirea sa (Luca 12:49; Marcu 1:24; 2:17) îl implică într-o umilire de sine profundă (2 Corinteni 8:9; Filipeni 2:5‑7) în împlinirea unui scop ordinat pentru el de la întemeierea lumii (Apocalipsa 13:8). În Evanghelia lui Ioan el oferă mărturia în cuvintele sale (Ioan 8:58; 17:5, 24).

 

Cu toate acestea în timp ce venirea sa de la Tatăl implică diminuarea Dumnezeirii sale, există o subordonarea a Fiului întrupat faţă de Tatăl în relaţia de dragoste şi egalitate care subzistă între Tatăl şi Fiul (Ioan 14:28). Căci Tatăl este cel care-l trimite pe Fiul, care este trimis (Ioan 10:36), Tatăl e cel ce dă şi Fiul e cel ce primeşte (Ioan 5:26), Tatăl e cel ce porunceşte şi Fiul e cel ce îndeplineşte (Ioan 10:18). Hristos aparţine lui Dumnezeu care este Capul (1 Corinteni 3:23; 11:13) şi la final va supune toate lucrurile lui (1 Corinteni 15:28).

 

Continuare în numărul viitor

sus

 

 

Ce este nou?

CHAT Apologetic!

Aici poţi să vorbeşti online pe teme de Apologetică, Teologie sau să îţi faci prieteni noi. Tot ce trebuie să faci e să intri cu un user (de preferinţă numele tău mic) apăsând aici.

 

FORUM de discuţii pe teme Teologice, Apologetice şi discuţii libere!

[apasă aici pentru detalii]

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe paginile fiecărui subiect de studiu găsiţi o serie de articole de interes.

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole noi la subiectele doctrinare despre:
 
HRISTOLOGIE
(doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE
(doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE
(doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE(doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE
(doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE
(doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE
(doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE
(doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE
(doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
 
Apasă pe titluri pentru a accesa paginile cu aceste subiecte
Newsletter gratuit!

Apasă aici dacă doreşti să primeşti lunar pe email notificări despre apariţia următorului număr al Publicaţiei de Apologetică

 

Cartea de Oaspeţi

Apasă aici dacă doreşti să semnezi sau să citeşti Cartea noastră de Oaspeţi.

 

Citeşte Biblia online!

Citeşte Biblia Online!


 Înapoi Înainte 
Copyright © 2003 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate