Arhiva Contact Despre noi Link-uri

 Teologie

 

 

 

 

 

 

Manual de Teologie

 de John Leadley Dagg, D. D.

 

John L. Dagg

Partea a doua - Tratat despre ordinea bisericească (continuare)

 

CAPITOLUL IV - MEMBRII COPII

Am realizat că credincioșii în Hristos sunt singurele persoane care au dreptul scriptural la a fi membrii în bisericile creștine. Dar acest drept a fost cerut și pentru copii, iar numărul, talentul și evlavia celor care cer acest lucru dau greutate argumentelor prin care îl apără, la o examinare atentă.

SECȚIUNEA I.—ARGUMENTE DIRECTE PENTRU COPIII MEMBRII

Argumentul 1
.—în epistolele scrise membrilor bisericii, Pavel se adresează copiilor și cere părinților să îi crească în teama de Domnul. Este clar deci, că copiii se aflau între membrii bisericii cărora li s-a scris epistola aceasta. Dacă acești copii erau în biserică, nu ne îndoim că erau în toate bisericile și că erau admiși de la naștere.

Deoarece o epistolă către biserică se adresează copiilor, nu înseamnă neapărat că erau membrii în biserică. Părinților li se cerea să îi crească în frica de Domnul, și în aceeași epistolă Domnul le cere copiilor să se supună părinților. Deci pentru a împlini îndatorirea, părinții trebuie să ia copiii cu ei la locul de închinare, unde se citesc epistolele apostolice. Faptul că o poruncă apostolică li se adresează nu dovedește decât că apostolul se aștepta să ajungă la ei și își asuma dreptul de a le porunci în Numele Domnului.

Dar probabilitatea este că copiii cărora li se adresează Pavel, erau membrii ai bisericii. Porunca: supuneți-vă părinților în Domnul1 este exprimată pentru a implica obligația bazată pe relația lor cu Domnul. Copiii cărora li se adresează porunca erau inteligenți pentru a înțelege sensul ei și erau evlavioși pentru a-i simți puterea în cuvintele: căci acest lucru este plăcut Domnului.2 Timotei, de mic copil cunoscuse Scripturile. Evlavia inteligentă s-a găsit întotdeauna în copiii care nu au ajuns la maturitate și astfel de copii au dreptul scriptural de a fi membrii în biserică.

Argumentul că copiii sunt așa de mici încât au nevoie de grijă și disciplină din partea părinților pentru a-i crește în teama și mustrarea Domnului, nu dovedește că ei nu aveau evlavie personală. Membrii adulți ai bisericii au nevoie de instruire și disciplină adaptat circumstanțe și instruirea și disciplinarea părinților înțelepți și evlavioși este un avantaj inestimabil pentru copiii lor evlavioși.

Argumentul conține o falsitate ce trebuie observată, în presupunerea că copiii cărora li se poruncește să se supună și copiii care trebuiau crescuți în teama de Domnul erau aceiași. stăpânilor li se poruncește cum să trateze sclavii, slujitorilor, cum să se supună stăpânilor, dar este greșit să presupunem că se referă doar la stăpânii cu slujitori evlavioși sau la slujitorii cu stăpâni evlavioși. din contră, acei sclavi care au stăpâni credincioși sunt distinși de cei ai căror stăpâni nu sunt , și totuși și ultimilor li se poruncește ca și primilor. Relația stăpân-sclav exista în unele cazuri cu ambele părți membri ai bisericii și alteori doar o parte membră. Nu există dovezi că relația părinte copil nu se împarte la fel. Părinților nu li se cerea să își crească copiii în teama de Domnul pentru că aceștia sunt membrii ai bisericii și vice-versa. Deci presupunerea că copiii din ambele cazuri sunt aceiași este greșită.

Presupunerea că dacă erau copiii în biserică, ei fuseseră admiși în copilărie ca membrii, nu datorită evlaviei personale, este nelegitimă.


Nu se vede că nu aveau evlavie personală și aceasta era condiția stabilită pentru a fi membru în biserică în toate celelalte cazuri, deci presupunerea este că membralitatea lor în biserică are o bază comună.

Argumentul 2.—Regele Sionului a declarat expres în Matei xix. 14, că privilegiile Împărăției aparțin copiilor inclusiv privilegiul de a fi membru în biserică. Copiii trebuie primiți în numele lui Hristos sau pentru că aparțin lui Hristos3 deci implică starea de membru în biserică.

Interpretarea și aplicarea razei: a lor este împărăția cerurilor cere o decizie importantă, dacă termenul a lor denotă copii literali sau persoane cu atitudine de copi. Fraza pare a sugera că împărăția constă în astfel de persoane exclusiv. Nimeni nu își imaginează că împărăția este o comunitate ce constă în copii ad literam, deci această interpretare favorizează pe cealaltă, conform căreia întreaga comunitate este descrisă ca persoane cu dispoziție de copii. Ucenicii lui sunt umili, încrezători, ușor de atins, liberi de răutate și ambiție și aceste calități caracterizează pe cei care au parte de împărăție.

Apărătorii copiilor membrii au propus o altă interpretare a frazei. Ei remarcă că ea corespunde ca și construcție gramaticală cu fraza din Mat. v. 3: „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!” termenul „a lor” nu are genitiv în limba engleză care să corespundă cu „a lor”, deci trebuie exprimat astfel: a unora ca ei aparține împărăția cerului” după o atentă considerare , cred că acesta este adevăratul sens al pasajului. Este analo cu Matt. v. 3; iar celălalt sens nu are analogie în NT. Împărăția cerului nu constă total în subiecți săi, dar are un Rege, legi, privilegii și bucurii. Avem analogie scripturală pentru ideea că subiecții primesc împărăția și au parte în împărăție, intră în împărăție, moștenesc împărăția, dar nu se spune că ei compun împărăția. De aici: a unora ca ei este împărăția, este fraza recomandată ca interpretare a cuvintelor Salvatorului.

În pasaje paralele: a lor este împărăția cerurilor, obiecții sunt cei săraci cu duhul, includ subiecții loiali împărăției. Dacă paralela între pasaje este completă, termenul „ca ei” trebuie să includă toți subiecții loiali ai domniei Răscumpărătorului și nu copiii literali. Dar dacă luăm termenul ca semnificând o parte din cei cărora le aparține împărăția, va trebui să considerăm declarația că împărăția aparține tuturor acestora. Nimic în cuvinte, nimic în context, nimic în natura subiectului nu duce la presupunerea că împărăția aparține copiilor și nu altora. Dar apărătorii copiilor membrii nu admit toți copiii, fără discriminare. Dacă termenul „ca ei” califică pentru membru pe acești copii și nu pe alții, nu avem idee în context care sunt aceste calificări. Dacă Isus a vrut să învețe pe apostoli cum să discrimineze între copiii admiși și restul copiilor, nu s-a mai întâmplat ca El să da instrucțiuni așa de obscure și nedefinite.

Termenii cer o interpretare care să facă pe „cei” să includă pe toți care au dreptul la împărăție și nu pe alții și aceasta este interpretarea la care duce contextul. Imediat după rostirea cuvintelor, Isus explică: cine nu primește împărăția cerurilor ca un copil, nu va intra.4 A fi copil și a acționa ca un copil este diferit, iar Salvatorul s-a referit la a doua situație. Explicația Lui arată acest lucru clar, în Marcu și Luca. Matei o omite dar a înregistrat în capitolul anterior un discurs al lui Hristos p același subiect, dând aceleași instrucțiuni clar și deplin: „În clipa aceea, ucenicii s-au apropiat de Isus, şi L-au întrebat: „Cine este mai mare în Împărăţia cerurilor?”
2 Isus a chemat la El un copilaş, l-a pus în mijlocul lor,
3 şi le-a zis: „Adevărat vă spun că, dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor
4 De aceea, oricine se va smeri ca acest copilaş, va fi cel mai mare în Împărăţia cerurilor.
5 Şi oricine va primi un copilaş ca acesta în Numele Meu, Mă primeşte pe Mine.
6 Dar pentru oricine va face să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi, care cred în Mine, ar fi mai de folos să i se atârne de gât o piatră mare de moară, şi să fie înecat în adâncul mării.”5 Aici copilul îl reprezintă pe cel care vrea să fie mare în împărăție și fraza „un copilaș ca acesta” și discursul au pregătit mințile ucenicilor să înțeleagă sensul când ulterior a spus: a unora ca ei aparține împărăția, chiar dacă nu urmează nici o explicație, reiterând chiar învățătura dată anterior, anume aceleași calificări pentru împărăție sunt intenționate – nu copii literali, ci atitudinea de copil.

O cerere ulterioară a acestei interpretări se găsește în natura împărăției lui Hristos. Cei care cred că se referă la copii literali, presupun că împărăția este biserica catolică vizibilă și starea de membru a ei aparține copiilor. În capitolul trecut am văzut că împărăția lui Hristos nu este identică cu biserica vizibilă catolică a scriitorilor teologi și și un astfel de trup nu există. În împărăția lui Dumnezeu, sunt două clase de subiecți: cei loiali și cei nesupuși. împărăția aparține exclusiv primei clase, conform Scripturilor și pasajul luat în considerare corespunde precis cu această învățătură, dacă persoane ca niște copii sunt intenționate. Dar dacă împărăția aparține copiilor literali, care sunt așa prin naștere, este o altă împărăție decât cea a lui Isus despre care i se spune lui Nicodim: dacă nu se naște cineva din nou, nu poate vedea împărăția lui Dumnezeu.

Unele persoane înțeleg fraza că această împărăție aparține copiilor și susțin că dacă au drept în cer, nu trebuie excluși din biserica de pe pământ. Dar copiii nu au un drept necondiționat la împărăție. Dacă mor în copilărie, sunt făcuți potriviți pentru ea și primiți în ea, dar dacă rămân în această lume până cresc, nu pot obține împărăția fără pocăință și credință. deoarece dreptul copiilor la împărăție depinde de starea în care mor, fie copii , fie adulți, rezultă că nu au un drept necondiționat la starea de membru în biserică. Copiii nu sunt luați în cer fără a fi făcuți potriviți pentru aceasta, ar bisericile de pe pământ sunt organizate pentru închinarea și slujirea Domnului și copiii nu sunt potriviți pentru aceste îndatoriri. Chiar privilegiile bisericii pământești sunt nepotrivite pentru copii. Dreptul la botez este cerut pentru ei, dar nu și cel la Cina Domnului, dar fără acest drept nu se poate spune că biserica sau împărăția le aparține. Dacă s poate stabili dreptul copiilor la starea de membru al bisericii pământești se poate stabili din interpretarea pasajului, trebuie să includă dreptul la Cină.

S-a obiectat la interpretarea noastră că termenul „ca a lor” denotă calitatea lucrului la care se aplică și nu asemănarea cu altceva care o poartă. S-au citat ca dovezi următoarele pasaje: căci au suferit astfel de lucruri.7 multe astfel de pilde li s-au spus.8 În primul exemplu, astfel de lucruri înseamnă acele lucruri, și astfel de pilde înseamnă aceste pilde și altele ca ele. La fel, astfel de copiii înseamnă acei copii sau aceștia și alții ca ei. Se presupune deci că o interpretare ce exclude copiii prezenți de la termenul „ca ei” este inadmisibilă.

Este adevărat că termenul „ca ei” denotă tipul sau calitatea lucrului la care se aplică, dar denotă și asemănarea cu altul care o are. Denotă calitatea lucrului și nu lucrul. Este diferit aici de „acesta, aceștia” dacă primul exemplu de mai sus spune „căci suferă aceste lucruri”, suferințe identice sunt semnificate, nu genul lor și calitatea. Deci „ca ei” nu înseamnă „ei” „astfel de pilde” nu înseamnă acestea sau altele ca ele. Deoarece denotă tipul și calitatea pildelor li „acestea și altele” nu se potrivește. Faptul că „astfel de lucruri” din exemplu denotă suferințe identice menționate, nu este determinat de sensul termenului „astfel”, ci de legătura în care este folosit. Orice alte suferințe de acest gen se potrivesc sensului cuvântului în mod egal. Orice alte pilde de gen se potrivesc frazei „astfel de pilde”. Faptul că suferințele și pildele menționate anterior sunt denotate de termenul „astfel” sau incluse în sensul lui, este accidental. „ca ei” nu înseamnă ei și nu include ei în sens, doar accidental. Oricât de frecventă este folosirea accidentală a termenului, sensul ei esențial se referă la gen sau calitate și nu la lucruri particulare. Când se spune: cei care fac astfel de lucruri merită moartea9, lucrurile particulare menționate nu sunt incluse neapărat, ci orice lucruri de acel gen. Pavel spune: aș vrea ca toți să fie ca mine, în afară de lanțuri10. Termenul „ca mine” nu include „eu”, ci asemănarea și acea asemănare este limitată la înzestrarea spirituală și la privilegii și nu se extinde asupra trupului sau a stării exterioare. Deci nu se intenționează și nu se includ copiii prezenți, ci asemănarea cu ei și acea asemănare nu se referă la trup sau la starea exterioară, c la calitățile mentale care îi face reprezentanți potriviți ai oamenilor convertiți.

Dacă nu puteam distinge între sensul esențial al termenului și folosirea sa accidentală, putem totuși fi feriți d o concluzie eronată de Mat. xviii. 5. În acest verset, același cuvânt este folosit de același vorbitor cu referire la același subiect și aceleași circumstanțe, un copil mic fiind prezent cum copiii erau prezenți în celelalte cazuri. Dar termenul nu include copilul prezent, ci denotă calitățile prin care acel copil a fost făcut reprezentativ pentru persoanele convertite. Cuvintele care urmează după folosirea termenului în cellalt caz, dovedesc același lucru. Analogia este completă cu unica excepție că explicația urmează într-un caz și precede, în celălalt. Dar urmează repede ca fiind ieșită cu aceeași respirație, deoarece a fost spusă înainte ca Isus să pună mâna pe copii. Dacă se poate atașa vreo importanță la ordinea timpului în care s-a dat explicația, trebuie amintit că întregul discuției din cap. 18 a precedat tranzacția înregistrată în 19 și a pregătit mințile ucenicilor pentru înțelegere. Când se iau în considerare toate aceste fapte, nu trebuie să ne clătinăm, deși numeroase exemple în care termenul are alt sens pot fi aduse. Critica va privi analogia cazurilor, nu a numerelor și dacă termenul are sensuri diferite, vom prefera ceea ce este sprijinit de analogie remarcabil și complet. Adevărul este că critica poate alege între sensurile termenului deoarece în fiecare caz, sensul este același.

Dacă critica era dreaptă, nu va justifica concluzia trasă. În Luca ix. 47, 48, termenul nu este folosit: Isus le-a cunoscut gândul inimii, a luat un copilaş, l-a pus lângă El, 48 şi le-a zis: „Oricine primeşte pe acest copilaş, în Numele Meu, pe Mine Mă primeşte; şi oricine Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Fiindcă cine este cel mai mic între voi toţi, acela este mare.” Aici este expresia „acest copil” dar sensul nu este literal. Totul este simbolic. Ucenicii doriseră locul cel mai mare la dreapta Lui și la stânga. Dar Isus a așezat copiii lângă Sine și a făcut din acel copil reprezentantul: "cine va oprii”. Totul este simbolic și a fost desemnat să învețe ucenicii ce trebuie să fie pentru a obține cinstea dorită. Dacă critica ar putea converti termenul „unii ca ei ” în „ei” și fraza: a acestora este împărăția” în „a unora ca ei este împărăția”, ar fi motive suficiente să privim și atunci copiii ca simboluri ai convertiților, umili și ca niște copii.

S-a mai obiectat că fraza: a unora ca ei este împărăția cerului, nu poate conține, conform interpretării noastre, vreo rațiune pentru a admite copiii în prezența Domnului. Suntem de acord cu bucurie că legătura acestei fraze cu ceea ce precede ar fi evidentă, dacă ar declara dreptul copiilor la starea de membrii ai bisericii și dacă s-ar arăta că acești copii au fost aduși la Hristos pentru a fi inițiați în biserică. Acest lucru s-a presupus de către unii, dar fără vreo dovadă de scriere sfântă. Scopul pentru care au ost aduși la Isus copiii este exprimat astfel: ca să-Și pună mâinile peste ei și să se roage11 ca să-i atingă.12 Dacă modelul era inițierea în biserică, nu se justifică faptul că toți scriitorii au eșuat în a-l menționa și ei ar fi descris faptul ca fiind făcut cu alt model. Dacă era ușor ca copiii să fie admiși ca membrii în biserică, apostolii au știut, și opoziția lor în acest caz nu este justificată. Dacă acești copii au fost aduși pentru a iniția biserica și dacă Isus le-a declarat dreptul la privilegiile bisericii Sale, nu se poate presupune că au fost trimiși de acolo fără beneficiul dorit. Dar au fost inițiați? prin ce ritual? Botezul fusese considerat ritualul inițierii, dar nu sunt dovezi că acești copii au fost botezați. când Isus a făcut ucenici, ei au fost botezați, nu de El, ci de ucenicii Lui. Nu sunt dovezi că El a dat copiii aceștia pe mâinile ucenicilor, cu porunca de a-i boteza, ci din contră, i-a luat în rațe pentru a-i binecuvânta, nu boteza.

La o examinare atentă a pasajului descoperim că conjuncția „pentru” unește fraza care urmează cu porunca„nu-i opriți”. Această poruncă se adresa ucenicilor și motivul care urmează se presupune a fi fost introdus pentru ei, nu pentru copii. Nu a fost mulțumit de ucenici și i-a mustrat. Pentru a înțelege mustrarea Lui, trebuie să o vedem în legătură cu vina ucenicilor. Ei se așteptau ca Stăpânul să stabilească o împărăție temporară și toate învățăturile Lui contrare și crucificarea nu i-a convins că împărăția Lui nu este din această lume. Aveau ambiția de a avea locul cel mai înalt în împărăția Sa și această ambiție păcătoasă a rămas până e au mâncat ultimul Paște cu El. recent așezase un copil înaintea lor ca reprezentant favorit al împărăției Sale. E nu au înțeles acest discurs. Ca celelalte discursuri desemnate să explice natura împărăției și calificarea pentru ea, instrucțiunile nu au fost bine primite până după plecarea lui Hristos, când DS le-a amintit. Ambiția și politica lumească le orbise mințile. Nu putem ști cum au înțeles cuvintele Salvatorului, dar se pare că apărătorii copiilor membrii au înțeles termenul ca referindu-se la vârstă, nu la calități morale. De aceea, cuvintele: cine primește un copil ca acesta, a așezat copiii ca rivali în mintea lor, pentru locul de onoare în împărăție. Fie că se temeau ca Hristos să nu amâne așezarea împărăției până acești copii ajungeau la vârsta maturității, fie credeau că îi va înzestra supranatural în copilărie ca să poată deține poziția în împărăție, nu știm. Dar se pare că erau geloși. lucrătorii monarhilor estici păzeau calea de acces la stăpânii lor. Paza căii acesteia către stăpân și-au asumat-o ucenicii aici. Isus, care nu a negat accesul nimănui care căuta favorul Său, nu a fost mulțumit de comportamentul lor firesc și de ambiția care l-a determinat. Pentru ei a spus: lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți. nu-i excludeți din prezența Mea, pentru că a unora ca ei este împărăția cerurilor. Imitați-le spiritul, nu îi alungați, căci cine nu va primi împărăția ca un copil, nu va intra.

Fraza nu afirmă dreptul copiilor de a fi membrii. Dovezile sunt clare și decisive.

Ceea ce s-a spus explică Marcu ix. 27, cellalt pasaj citat în argument. Admitem că a primi un copil în numele lui Hristos înseamnă a-L primi pe El, deoarece acesta aparține lui Hristos, dar pasajul nu ne învață că copiii literali sunt membrii ai bisericii lui Hristos. Am dovedit că Salvatorul a folosit fraza „unii ca acești copii” pentru a denota persoane cu atitudine ca niște copii. De aici doctrina copiilor membrii nu reiese din acest pasaj.

Unii congregaționaliști au spus că copiii sunt membrii ai bisericii universale, nu locale. Distincția poate justifica admiterea lor la botez și excluderea lor de la Cină, dar pentru a arăta clar că privilegiile împărăției nu le aparțin. Nimeni nu susține că copiii neregenerați sunt membrii ai bisericii spirituale. Dacă sunt membrii ai unei biserici universale, este vorba de biserica catolică vizibilă. Dacă un astfel de trup există, nu se adună și nu acționează, și ce sunt privilegiile membrilor ei, dacă le este negată starea de membru local? În biserica locală este vorba de închinare, Cină, disciplină. Atunci cum le aparține împărăția?

 

Note de subsol:

 

1. Eph. vi. 1.
2. Col. iii. 20.
3. Mark ix. 37.
4. Mark x. 15; Luke xviii. 17.
5. Matt. xviii. 6.
6. John xiii. 33. În textul original, un cuvânt diferit este folosit, ce pare să fi fost mai potrivit pentru arătarea dragostei. Sensul său propriu-zis îl acceptă pe acela al altui termen şi este dat cum se cuvine traducătorilor noştrii prin cuvintele "copii mici".
7. Luke xiii. 2.
8. Mark iv. 33.
9. Rom. i. 32.
10. Acts xxvi. 29.
11. Matt. xix. 13.
12. Mark x. 13; Luke xviii. 15.

 

 


 

Dragostea este îndelung răbdătoare

 

de Marian Ghita

O, adevărat și cu totul vrednic de primit este cuvântul care zice: „Cristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoși”, dintre care cel dintâi sunt eu. Dar am căpătat îndurare, pentru ca Isus Cristos să-Și arate în mine, cel dintâi, toată îndelunga Lui răbdare, ca o pildă celor ce ar crede în El, în urmă, ca să capete viața veșnică” (1 Tim. 1:15-16)

Chemarea Domnului nostru este de a crește în credință și de a fi perseverenți în ea până la capăt. Același lucru ni se spune și despre dragostea sfântă. Noi suntem chemați să creștem în ea și dragostea, care este legătura desăvârșirii, să ne fie ca o haină pe care să o purtăm permanent (Col. 3:14). Dragostea pe care creștinii trebuie să o manifeste nu este de obârșie firească, omenească; ea este de obârșie dumnezeiască. Ea vine de la Dumnezeu Tatăl (1 Ioan 4:8,16), este manifestată în Fiul Său (în Domnul Isus Cristos – Rom. 5:8) și este roada Duhului Sfânt (Gal. 5:22-23).


O descriere a acestei dragoste o avem în 1 Cor. 13. Avem aici cea mai sublimă descriere a ei (vezi v. 4-7). Sunt prezentate aici, în 1 Cor. 13:4-7, un număr de 15 trăsături ale dragostei divine. Merită subliniat că dragostea care vine de la Dumnezeu nu este doar sentiment, așa cum unii oameni ar crede. Dragostea nu apare și dispare imediat, așa cum vedem de multe ori în viața oamenilor. Dragostea lui Dumnezeu este veșnică, desăvârșită și este trăsătura Sa de caracter. Când vorbim despre trăsăturile de caracter creștine, pe care trebuie să le avem în viața noastră și, în special, despre dragoste, noi trebuie să le raportăm la caracterul lui Dumnezeu și al Domnului nostru Isus Cristos. Dumnezeu este etalonul, standarul pentru orice trăsătură de caracter creștin. Domnul ne cere, „Voi fiți dar desăvârșiți, după cum și Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit” (Mat. 5:48). Vom căuta să vedem cum ar trebui să se manifeste dragostea sfântă în viața noastră. Ne vom uita mai întâi la faptul că dragostea lui Dumnezeu este „îndelung răbdătoare” (1 Cor. 13:4).

1. Ce înseamnă să fii îndelung răbdător
- Domnul Isus Cristos apare în Noul Testament ca Cel care nu se grăbește să judece pe cineva. El mai acordă o șansă de îndreptare celui care este pe calea pierzării. În pilda smochinului neroditor (Luca 13:6-9), smochinul care a fost plantat în grădină avea menirea să aducă rod spre bucuria stăpânului lui (avem aici o clară imagine a lui Dumnezeu Tatăl). Corect era ca atunci când stăpânul a constatat că smochinul este neroditor să-l taie imediat. Așa era drept. Totuși, stăpânul a lăsat smochinul trei ani, sperând să aducă totuși rod. După acești trei ani a decis să-l taie. Stăpânul a arătat în felul acesta răbdare pentru smochin (el a fost îngăduitor deci, mai mult decât drept). Dar, vierul (Domnul nostru Isus Cristos) a intervenit și a pledat înaintea Stăpânului să mai lase smochinul încă un an. Urma să-l îngrijească într-un mod cu totul special, în speranța că va ajunge totuși să facă rod. Aceasta este îndelungă răbdare. Dragostea este îndelung răbdătoare cu cel care nu merită îngăduință. Așa se poartă Dumnezeu în Domnul Isus cu noi (vezi tratamentul aplicat lui Saul din Tars, cel care a devenit apostolul Pavel - 1 Tim. 1:15-16). Înțelegem din textul de aici că nu doar cu unii se poartă Dumnezeu cu îndelungă răbdare ci cu toți oamenii. Așadar, noi trebuie să recunoaștem îndelunga răbdare a Lui față de noi. Este adevărat că îndelunga răbdare a lui Dumnezeu are și ea o limită, după care va fi aplicată judecata Lui dreaptă (Lc. 13:9). Totuși, Dumnezeu este îndelung răbdător cu noi, păcătoșii. Așa ar trebui să fim și noi cu cei care ne greșesc. A nu arăta îndelungă răbdare celor ce ne greșesc, ne face să intrăm sub incidența judecății necruțătoare a lui Dumnezeu (vezi Mat. 18:21-35).


- Privind în Romani 11, observăm că Dumnezeu arată o îndelungă răbdare în mântuirea rămășiței lui Israel (desigur, această îndelungă răbdare a arătat-o Dumnezeu și cu neamurile, dar sub altă formă). Este foarte interesant cum El își arată această îndelungă răbdare cu cei din urmă mântuiți ai poporului Israel (Rom. 11:25-36). Poporul Israel a fost ales ca popor al lui Dumnezeu. Israel a fost ales, ca popor sfânt, prin harul lui nu prin meritele sale (vezi Rom. 9:13). Însă poporul Israel a ajuns să se considere un popor special, care merita mai mult decât celelalte neamuri binecuvântarea lui Dumnezeu. Astfel, Israel a ajuns la mândrie și decădere spirituală și Dumnezeu Și-a lepădat în final poporul. Mântuirea a ajuns astfel la neamuri, la cei care nu meritau (vezi Efes. 2). Israel a ajuns împietrit, sub stăpânirea unui duh de adormire (Rom. 11:8). Totuși, Dumnezeu nu Și-a abandonat poporul și a planificat mântuirea rămășiței sale. Cum? Prin mântuirea arătată neamurilor, Israel urmează să fie stârnit la gelozie (Rom. 11:11-12). În acest fel, rămășița lui Israel va fi trezită din adormire și adusă la pocăință și Domnul îi va da mântuire în final. În felul acesta Dumnezeu Își va împlini promisiunile făcute lui Avraam și seminței lui, în ciuda nevredniciei seminței sale. Iată cum Dumnezeu Își arată îndelunga lui răbdare față de cei păcătoși. Dumnezeu a făcut promisiuni fără ca beneficiarii acestora să merite. El a îngăduit pe Israel în păcătoșenia lui. Deși l-a pedepsit, după o perioadă atât de lungă de timp, El își va arăta îndelunga Lui răbdare față de o sămânță împietrită și pentru un timp lepădată. Aici Îl vedem pe Dumnezeu plin de o îndurare cu totul ieșită din comun față de poporul Lui și intervine în harul Lui ca să-Și arate îndelunga Lui răbdare. Dumnezeu a planificat acest lucru chiar din veșnicie. Acest plan pune în lumină desăvârșita Lui înțelepciune și desăvârșita Lui dragoste. De fapt, Dumnezeu, în inima Lui, nu Și-a părăsit niciodată poporul păcătos. El a lucrat și lucrează răscumpărarea și binecuvântarea poporului Său, conform promisiunilor Sale (Rom. 11:25-27).


O asemenea îndelungă răbdare ne este cerută și nouă, credincioșilor Lui. Aceasta este roada Duhului Sfânt în cei care sunt ai lui Cristos (Gal. 5:22-23); noi ca oameni firești nu suntem deloc în stare de a arăta față de cineva îndelungă răbdare. Numai cei care sunt mântuiți prin harul lui Dumnezeu și care astfel sunt în Cristos pot arăta îndelungă răbdare așa cum Dumnezeu a arătat-o și o arată.

2. Cum se manifestă îndelunga răbdare
Îndelunga răbdare este acea trăsătură de caracter care te face să acorzi timp și să lucrezi cu cineva într-un mod special, nemaiîntâlnit până atunci, pentru a se manifesta rezultatele pe care le dorești în viața acelei persoane. Dumnezeu acționează prin harul Lui în viețile oamenilor și așteaptă astfel pocăință și credință mântuitoare în cei care se manifestă acest har al Său. Nădejdea este legată de viitor. Dumnezeu vorbește despre restaurarea spirituală a poporului Său Israel ca fiind deplină în viitorul escatologic (Deut. 30:1-10). Aceasta va fi posibilă datorită faptului că Dumnezeu are putere să-Și împlinească cuvintele pe care le-a rostit și datorită dragostei Sale. Noi credincioșii suntem chemați să arătăm dragoste față de aproapele nostru, o dragoste care va rodi în viitor.


- Profetul Osea a primit o poruncă foarte ciudată din partea lui Dumnezeu: de a se căsători cu o prostituată și de a o iubi ca pe o adevărată soție. În felul acesta el urma să arate o imagine a dragostea lui Dumnezeu față de poporul Său Israel, care păcătuise grav de tot (vezi Osea 2:14-3:5). Pentru a face cineva așa ceva îi trebuie o dragoste dumnezeiască. Osea a primit o asemenea dragoste. Osea a fost chemat să o ademenească pe această femeie decăzută, să-i vorbească pe placul inimii, să-i ofere bogățiile sale să o recupereze chiar din locul dezastruos unde ea ajunsese. Tot arsenalul dragostei trebuia folosit pentru a o câștiga și a o restaura din starea ei decăzută. Osea a procedat așa în speranța că soția sa decăzută va ajunge să-i fie din nou loială, lucru care s-a și întâmplat. La fel suntem și noi chemați să arătăm o dragoste dumnezeiască față de semenii noștri. Suntem noi oare gata să arătăm o dragoste de acest gen soțiilor, sau bărbaților care au greșit față de cei care au rămas în credință, așa cum a arătat Osea? Sau ne gândim imediat la divorț? Credem noi cu adevărat că dragostea nădăjduiește totul?


- Pavel îi cere fratelui său în Cristos, Filimon, să-l reprimească pe cel care îi fusese rob și care fugise de acasă, aducându-i un prejudiciu substanțial (vezi Epistola către Filimon). Numele robului era Onisim. Pavel întâlnindu-se cu Onisim (în detenția lui de la Roma, unde ajunsese și Onisim, probabil acesta fiind prins călcând legea) i-a vestit Evanghelia și i-a arătat dragoste. Onisim s-a întors la Dumnezeu, s-a pocăit de faptele lui și a fost îndemnat să se reîntoarcă (desigur după detenție) la vechiul lui stăpân, Filimon. Însă, pentru a se realiza acest lucru, lucrarea dragostei trebuia să continue față de Onisim. De aceea, Pavel îl roagă cu multă dragoste pe Filimon să vină în întâmpinarea lui Onisim. Pavel și în relația lui cu Filimon se bazează pe nădejdea că acesta va împlini dorința sa din scrisoarea trimisă (v. 21). Așadar, în baza dragostei lui Cristos, Onisim este recuperat și Pavel îl încredințează pe Filimon că cel restaurat îi va deveni folositor cu adevărat (v. 11-16).


Este interesant să vedem că dragostea are puterea de a nădăjdui totul. Când Dumnezeu i-a cerut lui Osea să iubească o prostituată, desigur nu l-a pus pe omul său să o ia de soție și să-i arate dragoste fără speranța ca ea să ajungă vreodată să-l iubească. Dumnezeu nu cere oamenilor Lui să se chinuiască în demersuri fără speranță. Soția lui Osea a fost recuperată și el s-a bucurat în final de loialitatea ei deplină ca o adevărată soție. La fel, Pavel nu i-a arătat dragostea Evangheliei lui Cristos lui Onisim fără speranța că el s-ar pocăi și ar deveni un om nou în Cristos (2 Cor. 5:17). De asemenea, Pavel nu și-a risipit dragostea sa în rugămintea lansată fratelui său Filimon, degeaba, ca unul care trebuia să facă ceva, doar pentru că așa trebuie să facă. Pavel a sperat că Filimon va răspunde dragostei sale și că Onisim va fi restaurat în relație cu el. La fel, Dumnezeu nu-și arată dragostea Lui față de poporul Lui, în mod zadarnic (Deut. 30), doar ca să facă paradă de dragostea Lui. Dragostea care vine de la Dumnezeu se va întoare la Dumnezeu cu rod deplin, pentru că dragostea nădăjduiește totul (vezi Isa. 55:10-13). Noi, cei care suntem ai lui Cristos, trebuie să arătăm dragostea Lui celor din jurul nostru, celor pierduți, în speranța că ea se va întoarce cu rod înapoi. Când Pavel vorbește despre dragostea lui pentru națiunea lui Israel, care L-a respins pe Mesia al lor (Rom. 9:1-5), deși îl vedem plin de durerea că ei erau nemântuiți și părea astfel că Evanghelia predicată de El era fără putere cu privire la Israelul apostat, totuși el vorbește despre restaurarea viitoare a rămășiței lui Israel (Rom. 11), și aceasta pentru că Dumnezeu își va împlini cuvântul (Rom. 11:26-27; vezi și Isa. 6:13), pentru că dragostea, care este îndelung răbdătoare, nădăjduiește totul.

3. Ce anume dă măsura lungimii răbdării pe care trebuie să o arătăm
Poate cea mai edificatoare caracteristică a dragostei dumnezeiești este aceea că suferă totul (vezi ultima trăsătură de caracter a dragostei adevărate – 1 Cor. 13:7). Domnul Isus Cristos a fost dispus ca pentru mântuirea omului să părăsească gloria cerului, să devină om pentru a-Și da viața ca preț de răscumpărare pentru păcatele sale (Evr. 10:5-10; Isa. 53:5-6; Filip. 2:6-8; 1 Pet. 3:18). În felul acesta, Domnul Isus Cristos a demonstrat o dragoste desăvârșită, pe care numai Dumnezeu poate să o aibă (Rom. 5:8). Îndelunga Sa răbdare L-a făcut să accepte întreaga suferință pentru păcatele noastre.


- Dragostea care suferă totul este dispusă să se identifice total cu persoana iubită. În Isaia 53 se spune că Robul Domnului (Domnul Isus Cristos) a purtat asupra Lui suferințele și durerile noastre și a fost străpuns și zdrobit pentru fărădelegile noastre. El, Fiul lui Dumnezeu, deopotrivă cu Cel Preaînalt, a acceptat să ia trup omenesc, să trăiască ca om (Evr. 10:5-10) și să ia asupra Lui păcatele noastre pentru ca astfel să fie o jertfă de ispășire în locul nostru, să suporte din plin condamnarea lui Dumnezeu pentru ele. Identificarea Lui cu noi oamenii a ajuns până acolo încât, deși absolut nevinovat de vreun păcat (Evr. 7:26-28), s-a făcut păcat pentru noi (chiar blestem pentru noi - Gal. 3:13), a ajuns să sufere despărțirea de Dumnezeu Tatăl (Ps. 22:1; Mat. 27:46), pentru ca prin moartea Lui pe cruce să avem, toți cei care cred în El, iertare de orice păcat. Domnul Isus Cristos a experimentat toate trăirile noastre omenești și chiar moartea pentru a deveni Mântuitorul nostru. El nu s-a dat la o parte de la nici o suferință pentru a se identifica complet cu noi, păcătoșii, deși El nu a avut nici un păcat.


- Dragostea care suferă totul L-a făcut pe Domnul Isus Cristos să se dea „pe Sine Însuși pentru păcatele noastre ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru și Tatăl” (Gal. 1:4). În dragostea Lui pentru noi El Și-a dat viața, considerându-ne prietenii Lui (Ioan 15:12-13). Domnul Isus Cristos a murit cu adevărat pentru noi, nu a mimat doar moartea, așa cum spun unii. Moartea Lui a fost dovedită chiar de soldații puși să supravegheze moartea Sa (Ioan 19:31-37); El a fost înmormântat (1 Cor. 15:1-4; Isa. 53:9) ca orice mort. Când vorbim însă de faptul că El Și-a dat viața pentru noi, nu ne referim doar la momentul morții și îngropării Sale. Întreaga lui viață, de la concepere în pântecele mamei Lui, Maria, și până la așezarea Sa în mormânt, a fost total dăruită ca preț de răscumpărare pentru noi, păcătoșii. Când Domnul Isus afirmă că „El este Pâinea vieții și cine mănâncă din trupul Lui și bea sângele Lui are cu adevărat viață veșnică” (Ioan 6:48-58), El S-a referit la întreaga Sa viață de pe pământ, ca dar (hrană) pentru mântuirea și edificarea noastră spirituală.


- Dragostea care suferă totul este dispusă să dăruiască tot ceea ce este nevoie pentru mântuirea, edificarea și desăvârșirea noastră spirituală, în vederea ajungerii noastre în gloria Împărăției Sale (vezi Efes. 5:25-27). Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că Domnul Isus Cristos „a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înțelepciune, neprihănire, sfințire și răscumpărare” (1 Cor. 1:30). De asemenea, în El noi avem toate binecuvântările duhovnicești în locurile cerești, pentru desăvârșirea noastră spirituală (Efes. 1). Mai mult, ni se spune că „în El locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii. Voi aveți totul deplin în El, care este Capul oricărei domnii și stăpâniri” (Col. 2:9-10). Lucrarea de edificare spirituală (de curățire și sfințire), pe care Domnul Isus Cristos este dispus să o facă în noi, merge până acolo încât El ne va înfățișa înaintea lui Dumnezeu plini de slavă, fără pată, fără sbârcitură sau altceva de felul acesta ci sfinți și fără prihană (Efes. 5:25-27; 2 Cor. 3:18; 1 Ioan 3:1-2). Dragostea lui Cristos nu doar că ne oferă totul, dar și suferă totul, pentru ca mântuirea noastră să fie desăvârșită și veșnică.


O asemenea dragoste ni se cere și nouă, celor credincioși, în puterea harului lui Dumnezeu, prin Duhul Său (vezi Efes. 4:11-16; Ioan 15:12-13). Nu ar trebui să precupețim nimic din ceea ce am putea face sau dărui pentru aproapele nostru, în dragoste (Mc. 12:29-31; Lc. 10:25-37; 1 Cor. 13).

Concluzie
Este suficient să privim la îndelunga răbdare pe care Dumnezeu ne-a arătat-o în Domnul Isus Cristos și să ne dăm seama că o asemenea dragoste este imposibil de manifestat de noi, oamenii. Observăm, de asemenea, că această îndelungă răbdare nu este un produs omenesc; numai Dumnezeu poate să manifeste o așa îndelungă răbdare. Pe de altă parte, porunca Domnului pentru noi, urmașii noștri este clară și fără echivoc: „Voi fiți dar desăvârșiți, după cum și Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit” (Mat. 5:48). Nu este oare un standard imposibil de atins? Omenește vorbind, este adevărat că nici un om nu poate arăta o asemenea dragoste. Dar, aici intervine Evanghelia harului lui Dumnezeu. Pe de o parte, „dacă este cineva în Cristos este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Cor. 5:17). Pe de altă parte, noi, cei care suntem creștini, „noi toți privim cu fața descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului și suntem schimbați în același chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Cor. 3:18). Așadar, un creștin adevărat este transformat asemenea Domnului Dumnezeu; deci El va avea o natură care va arăta îndelunga răbdare divină în viața Lui (el trebuie doar s-o cultive de-a lungul vieții sale). De asemenea, prin Duhul Domnului, în părtășie cu Domnul Isus Cristos, creștinul este în fiecare zi transformat tot mai asemenea în asemănare cu Domnul lui. Îndelunga răbdare divină este de fapt lucrarea harului lui Dumnezeu în viața credinciosului, roada Duhului lui Dumnezeu (Gal. 5:22-23). Credinciosul nu trebuie altceva decât să umble cârmuit de Duhul lui Dumnezeu (Gal. 5:16), să trăiască conform naturii sale spirituale pe care a primit-o de la Dumnezeu în Cristos (Rom. 8). 

         


 

Viorel ArdeleanDragostea - Eseu (partea 2)


de Ardelean Viorel


1 Corinteni 13:1-13


3). OMUL FIINŢĂ CĂZUTĂ ÎN PĂCAT – Psalmul 6. Acest psalm este scris de David[12] şi se poate observa, abisul şi adâncimea spirituală, pe care o poate experimenta fiinţa umană în starea de păcat, Este un psalm de penitenţă, un strigăt de pocăinţă şi în acelaşi timp autorul cere îndurare de la Domnul. David cere milă, vede cum sufletul i se ofileşte, cere vindecare sufletească, vede groaza păcatului săvârşit, cere de la Domnul izbăvirea sufletului şi mântuire prin îndurarea Lui. De fapt este o conştientizare a păcatului, primul pas spre iertare. David îşi mărturiseşte păcatul, un lucru foarte important în viaţa de credinţă. El doreşte iertarea cât este în viaţă, fiind conştient cu nu are cum să-l laude pe Domnul în locuinţa morţilor. Sufletul lui geme, noapte plânge, are faţa întristată, se simte îmbătrânit. Imaginea se aplică lui David, poporului Israel dar şi Domnului Isus Hristos (Isaia 52 -53). Dar există şi o imagine a credincioşilor din vremea noastră, care au păcătuit şi strigă după îndurare. Biblia îl descrie pe Dumnezeu şi în felul acesta : Exod 34:6 Şi Domnul a trecut pe dinaintea lui şi a strigat: „Domnul, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, şi este creştinesc şi biblic să apelăm la îndurarea Lui. De asemenea şi în Noul Testament ni se spune faptul că Dumnezeu este bogat în îndurare (Romani 10:12) şi există suficientă îndurare pentru toţi oamenii ar noi avem nevoie de mila şi îndurarea Sa. În Isaia 52:14 şi Psalmii 69:3, 42:3, 38:10, spune despre Domnul Isus Hristos că „avea faţa schimonosită, se uscă gâtlejul, ochii se topesc, se hărăneşte cu lacrimi zi şi noapte, se întreabă unde este Dumnezeu, inima bate cu putere, este fără vlagă, lumina ochilor este afectată, ochii se topesc de suferinţă, cheamă pe Domnul în toate zilele, şi întinde mâinele spre Dumnul”. În aceste frânturi de text, ele sunt mai multe, Duhul vorbeşte în mod profetic despre suferinţele viitoare a lui Hristos. şi creştinii şi poporul Israel trec astăzi mare parte dintre ei prin suferinţă. Mângâierea noastră este faptul că Domnul Isus a trecut deja prin suferinţă. Oamenii care fac lucruri rele ar trebui să privească cu atenţie la ceea ce spune David. Domnul ascultă cererea lui David, care prefigurează şi cererea lui Hristos (Evrei 4:7), El va fi biruitor în final, dar până atunci Satana se va împotrivi lui Hrisos, şi credincioşilor. Satana[13] este un înger căzut (taina fărădelegii 2 Tesaloniceni 2:7), care din înger de lumină s-a transformat în vrăşmaşul lui Dumnezeu. „Ca şi îngerii buni ei au grade ierarhice şi se împart în două categorii : cei care populează pământul (Efeseni 6:12) şi îngerii legaţi dar care vor lăsaţi să pricinuiască durere oamenilor în timpul "Necazului cel mare" (Apocalipsa 9:1-21; 16:13-16). Demonii[14] sau dracii sunt îngeri răi ( în N. Tr), sunt şi ei fiinţe fără trup material. Ei sunt în slujba Diavolului (Matei 12:26-27; 25:41;….Apocalipsa 16:13-16) şi au putere să întunece mintea omului şi să pricinuiască diferite boli (Matei 12:22; 17:15-18; Luca 13:16). Numărul lor nu se cunoaşte dar este mare (Marcu 5:19). Spre deosebire de oamenii demonii nu se pot pocăii, nu mai există nici o speranţă şi ştiu faptul că Isus este Fiul lui Dumnezeu. La final ei vor fi aruncaţi în focul cel veşnic (Matei 25:41; 8:28-32; Faptele Apostolilor 19:15; Iacov 2:19). Ei joacă un rol important în lupta spirituală (Efeseni 6:12). Demonii pot să dea prin oameni învăţături false şi se luptă împotriva lui Dumnezeu Avem numeroase exemple în Vechiul Testament (Deuteronom 32:17; 1 Samuel 28:7-20; Psalmul 106:36-37), în care oamenii conduşi de demoni se ocupă de ghicire, spiritism, şi vrăşitorie, dar aceste lucruri se practică şi astăzi cât şi în Noul Testament. (Efeseni 6:12; 1Timotei 4:1-3; 1Ioan 4:1-6). Demonii pot face multe lucruri rele dar numai cu acordul lui Dumnezeu şi amintim câteva dintre ele. Ei au putere asupra trupului omului dar limitată. În Lua 4:35 scrie: "Isus l-a certat, şi i-a zis: "Taci, şi ieşi afară din omul acesta!" , şi mai sunt exemple (Luca 8:29; Faptele Apostolilor 19:16). Demonul şi mai grav are puterea să se întoarcă în trupul unui om (Matei 12:43-45), iar omul ajunge într-o stare mai rea decât a fost înainte. De asemenea demonii au putere să provoace boli mintale (Marcu 5:5). Astăzi drogurile sunt foarte primejdioase la fel ca şi băuturile tari fiindcă deschid mintea pentru lucrarea lor (1 Corinteni 10:20-21). De asemenea ei pot controla mintea celor care s-au împotrivit lui Dumnezeu (Matei 12:43-45). Ei lucrez prin frică şi minciună (2Timotei 1:7; Romani 8:15, Ioan 8:40-47). Ura este un alt factor propice pentru lucrarea demonică, iar răgăciunea Tatăl Nostru este edificatoare în sensul acesta. Satana este conducătorul lor este duşmanul lui Dumnezeu dar şi a oamenilor (Matei 12:26-27; 25:41). El este un ucigaşi, mincinos conduce pe moment această lume (Ioan 8:44; 14:30; Evrei 2:14; 1 Ioan 3:8). El urăşte pe Dumnezeu şi pe oameni (Iov 1:6-12; Matei 13:19, 39; Faptele Apostolilor 5:3; Efeseni 6:11-12; 1 Petru 5:8), referinţele sunt numeroase. De asemenea Satana poartă diferite nume care îi arată caracterul rău : Diavol (Apocalipsa 12:9; 20:2). Şarpe (Apocalipsa 12:3,7; 13:2; 20:2). Lucifer (Isaia 14:12). Omul păcatului (2 Tesaloniceni 2:8). Ispititorul (Matei 4:3; 1 Tesaloniceni 3:5). Dumnezeul acestei lumi (2 Corintei 4:4). Căpetenia forţelor întunericului (Efeseni 2:2). Stăpânitorul acestei lumi (Ioan 12:31; 14:30; 16:11). mincinos şi ucigaş (Ioan 8:44). Apolion (Apocalipsa 9:11). Abadon (Apocalipsa 9:11) „. Am abordat această secţiune pentru a evidenţia cauza pentru care omul poate să ajungă în păcat, în abisurile căderii spirituale. Credinciosul trebuie să fie treaz şi să lupte împotriva demonilor şi a lui Stana. În Biblie ni se spune că trebuie să ne supunem lui Dumnezeu şi demonii vor fugii de la noi (Iacov 4:7). De asemenea trebuie să ne ferim de lucrurile care ni se par rele (1 Tesaloniceni 5:22), iar frecventarea barurilor şi a discotecilor face parte din aşa ceva. Credincioşii nu au putere să lupte singuri ci doar prin puterea lui Dumnezeu şi Numele lui Isus Hristos (1 Petru 5:8-11; Iuda 9). Dacă credinciosul face apel la Sângele lui Hristos în mod sigur va fi apărat şi protejat. (Apocalipsa 12:11). În Efeseni este un îndemn forte bun pentru fiecare credincios. Nu redăm toate versetele ci doar unul Efeseni 6:13 „De aceea, luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea, şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul”. În concluzie se poate să fim biruitori prin Hristos.

4). OMUL[15] - FIINŢĂ MINUNATĂ – Psalmul 8. Acest psalm este Mesianic, citat de trei ori în Noul Testament şi subliniază umanitatea lui Hristos şi biruinţa lui ca şi Om (Evrei 2:6-8 ). Omul[16] este coroana creaţiunii lui Dumnezeu. A fost creat în mod aparte, nu la Cuvântul lui Dumnezeu ci prin modelarea din ţărână de palmele lui Dumnezeu, în care Creatorul a pus un suflet viu. Geneza 2:7 „Domnul Dumnezeu l-a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul s-a făcut astfel un suflet viu”. Deşi în aparenţă slab şi neînsemnat el a fost creat de Dumnezeu să stăpânească peste toate lucrurile (Gen.1:26), dar este şi corona creaţiei lui Dumnezeu. Sensul şi destinul omului este făcut şi cunoscut de Isus Hristos ( Matei 21:16) şi este o împlinire şi o soartă în viitor a omului care intră prin Hristos în Împărăţia Cerurilor (Evrei. 2 :6-9). La intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim[17] mulţimea a strigat „Osana, Fiul lui David!” (Matei 21:15). Parcă cerurile s-a deschis pentru o clipă şi mulţimea a văzut pe adevăratul Mesia, iar noi astăzi credem, vedem şi aşteptăm „Parousia - a doua venire a lui Hristos”. În acest psalm îl vedem pe Dumnezeu ca şi Creator, natura creaţiei care este omul şi realaţie eu – Tu. Dar el îl vede pe Dumnezeu şi Numele Său minunat pe tot pământul, dar şi deasupra cerurilor, iar din copiii mici Domnul face un zid împotriva duşmanilor lui. De fapt el percepe modelul Transcendenţei şi a Imanenţei dezvoltat mai târziu de către Biserică. David are o revelaţie minţii când priveşte creaţia lui Dumnezeu. El vede ordinea din cerul înstelat şi locul în care Dumnezeu le-a pus. Când David vorbeşte despre mântuire, face referire la „braţul Domnului” (Isaia 53:1), dar când se referă la creaţie, despre ceruri şi pământ el face referinţă la lucrarea „degetele” Sale. Creaţia lui Dumnezeu este splendidă şi încântătoare, iar credincioşi se închină şi venerează Creatorul. De la cerul înstelat David îşi întoarce privirea la fiinţa umană şi pune o întrebare legitimă. Ce este omul şi ce înseamnă el în „ochii lui Dumnezeu”. Întrebarea aceasta o pune omul de rând dar şi împăratul, şeful de stat dar şi muncitorul care lucrează în fabrică. Este întrebarea care a frământat omenirea de-a lungul mileniilor, cine sunt, sau suntem ca şi specie umană, care este rostul şi nostru pe acest pământ şi care este destinul nostru. Niciodată răspunsul corect nu va fi scos din afara Revelaţiei lui Dumnezeu în Scriptură. Noi ştim ce s-a întâmplat în Geneza cap. 3, iar întrebarea se pune într-un mod şi mai acut, de ce Dumnezeu în asemenea condiţii se mai gândeşte la om, de ce nu l-a nimicit de pe pământ. Răspunsul este dragostea lui Dumnezeu faţă de om, chiar în postura de răzvrătit şi blestemat de Dumnezeu. Omul este un eşec nefericit, dar cauza acestui lucru este tot el, fiindcă a căzut în neascultare. Dumnezeu a iubit omul şi cum aproximativ 2 000 de ani în urmă Fiul lui Dumnezeu, s-a Întrupat, a murit pe Cruce pentru păcatele noastre, a fost Înviat şi s-a Înălţat la cer iar acum stă la dreapta Tatălui. La creaţie în mod ontologic, viaţa şi moartea erau acolo, dar şi omul cu libertatea de a alege, şi a ales dezastrul, dar mai era ceva în plus şi aceasta este dragostea lui Dumnezeu, căruia ia oferit o şansă de salvare a sufletului (Gen. 3:15). Atunci când David priveşte la Dumnezeu este copleşit de admiraţie, respect şi splendoare lui Dumnezeu. Automat el îşi pune problema raportului dintre om – Dumnezeu, a relaţie omului cu Dumnezeu, de fapt a relaţiei eu –Tu. Numai când vezi măreţia lui Dumnezeu suntem aproape de adevăr, altfel ajungem la imagini eronate cu privire la Fiinţa Sa. Dumnezeu este „A Se” şi a creat omul pentru aşi revărsa dragostea Sa asupra lui. Orice altă interpretare este greşită şi cine face altfel de afirmaţii înseamnă că nu îl cunoaşte pe Dumnezeu. Îngerii[18] şi oamenii sunt fiinţe create, iar în Vechiul Testament îngerii în multe cazuri Domnul s-a arătat oamenilor sub forma unui înger. Îngerii sunt superiori oamenilor (Evrei 2:7-9), dar nu sunt creaţi după Chipul lui Dumnezeu, nu se reproduc iar ei pot îmbrăca diferite forme, şi noi ştim că o parte din ei în frunte cu Satana s-a răzvrătit şi au devenit îngeri răi pe care ca şi pedeapsă finală îi aşteaptă Iadul. Şi îngerii buni şi cei răi au grade ierarhice, iar aici vom amintii gradele îngerilor buni. Heruvimii au cea mai înaltă funcţie şi frumuseţe iar scopul lor este proclamarea şi protecţia glorioasă a lui Dumnezeu (Gen. 3:24, Exod 25: 17-22), şi însoţesc Slava lui Dumnezeu cu privire la judecată. (Ezekil 1). Serafimii „cei arzători” ( Isaia 6:2) sunt descrişi ca având şase aripi. Ei proclama Slava lui Dumnezeu „ sfânt, sfânt, sfânt” (Isaia 6:3) şi recunosc un Dumnezeu extrem perfect şi sfânt. Omul trebuie să fie curăţit de păcat, aşa cum a fost curăţit Isaia ca să poată să slujească lui Dumnezeu. Biblia mai aminteşte de Creaturile vii, şi de îngeri speciali şi alte categorii de îngeri. Mihail este clasificat cu gradul de arhanghel şi luptă cu Satana şi îngerii lui a luptat şi va lupta alături de Israel (Apo. 12: 7-9). Un alt arhanghel este Gabriel care are rol de mesager (Luca 1:26), dar şi explică evenimentele din Cartea lui Daniel (Daniel 9: 21-27). De asemenea El a anunţat şi naşterea lui Ioan Botezătorul (Luca 1:11-20). Mai exisă mulţi îngeri care slujesc şi pe care omitem să îi menţionă. David cunoştea parţial aceste lucruri prin descoperirea Duhului Sfânt, dar a şi văzut pe Îngerul Domnului în împrejurări neplăcute (2 Samuel 24:17). Pe de altă parte Isus Hristos a venit pe pământ într-o poziţie inferioară îngerilor. Am scos în evidenţă acest pasaj pentru că în vechime oamenii credincioşi au interacţionat mereu cu îngeri. David[19] îşi întoarce din nou privirea spre om şi scopul pentru care a fost creat. Omul a fost creat ca şi o fiinţă liberă cu capacitatea de alegere, şi să stăpânească peste lucrurile făcute de Dumnezeu. El a fost creat pentru a da slavă lui Dumnezeu şi a avea părtăşie cu Creatorul. Atunci când mulţi încearcă să definească noţiunea se Sabat, ei uită faptul că la început înainte de cădere Adam şi Eva trăiau efectiv în „Odihna lui Dumnezeu” - în Sabat, iar Dumnezeu prin planul de mântuire vrea să readucă omul în starea sa iniţială. Omul nu a fost creat pentru a fi rob Satanei, dar prin neascultare de Dumnezeu, pierde privilegiile de la început, cade sub blestemul lui Dumnezeu (Geneza 3), şi efectiv devine rob al neascultării, a păcatului şi implicit a Diavolului. Omul nu mai controlează şi dominează universul sau pământul, ci din contră. Ştiinţa are pretenţia că poate controla natura dar nu este adevărat ci o distruge şi pot fi date numeroase exemple începând de la defrişări masive, poluare, contaminare radioactivă, etc. Cuvintele lui David în cazul acesta sunt profetice. Dumnezeu a creat celelalte vieţuitoare, peştii din mare şi animalele de pe pământ, păsările şi alte feluri de viaţă pentru om. Lucrarea lui Dumnezeu se poate vedea în natură, dacă privim în jurul nostru (Romani 1:20), iar în ziua judecăţii nimeni nu se poate dezvinovăţi. Tot ca şi o profeţie David afirmă faptul că Numele Domnului va fi minunat pe tot pământul. În momentul prezent prin faptul că şi pământul a fost blestemat ( Geneza 3: 17), universul şi pământul suspină şi suferă (Romani 8:22). Pe de altă parte percepţia noastră despre Dumnezeu se face ca şi într-o oglindă, dar vine timpul când vom fi schimbaţi cu acelaşi chip şi vom vedea Slava Domnului aşa cum este (2 Cor. 3:18, 1 Ioan 3:2). Trebuie să ne amintim că acest psalm este Mesianic, un psalm în care se cântă spre lauda Domnului.

Note de subsol:

[12] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee
[13] ÎNVĂŢĂTURA SCRIPTURII CU PRIVIRE LA ÎNGERI (Doctrina despre îngeri) Călăuzire în înţelegerea Sfintelor Scripturi de Gleason H. Ledyard Sait www.theophilos.3x.ro
[14] ÎNVĂŢĂTURA SCRIPTURII CU PRIVIRE LA ÎNGERI (Doctrina despre îngeri) Călăuzire în înţelegerea Sfintelor Scripturi de Gleason H. Ledyard Sait www.theophilos.3x.ro
[15] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee
[16] SRUDIU INTRODUCTIV ÎN LEGEA ISTORIA ŞI POEZIA VECHIULUI TESTAMENT de VASILE TALPOŞ pag 356
[17] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee
[18] Sait http://publicatia.voxdeibaptist.org/apologetica_mai15.htm
[19] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee


 

Înapoi ] Înainte ] [ sus ]

Abonare gratuita!

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 

HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)


Copyright © 2003-2016 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate