Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Teologie
 

 

 

Cuprins Publicaţie
Nostra Aetate
Apologetica
Orientalia
Teologie
Reforma Spirituala
Istorie
Pastorala
Misiunea Azi
Site-uri Baptiste
Media

 

 


Pagina de Teologie

 

Partea abstractă a teologiei sistematice

 de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.

 

(CONTINUARE)

 

Capitolul 34

Credinţa

 

I. Poziţia sa importantă.

 

Deoarece necredinţa era atât de proeminentă în păcatul primului Adam, astfel că credinţa este cea mai proeminentă în răscumpărarea prin al doilea Adam.

 

Aceasta are o legătură importantă cu fiecare act şi condiţie de mântuire. Prin credinţă oamenii ajung în unire vitală cu Cristos, prin credinţă ei sunt îndreptăţiţi, prin credinţă ei se pot închina în mod acceptabil, prin credinţă trăieşte creştinul, prin credinţă are loc procesului lui de sfinţire, aceasta fiind mijlocul de cucerire a lumii, al exercitării speranţei sale în viitorul său, şi a deveni mai mult şi mai mult identificat cu Cristos în domnia lui spirituală de aici şi din lumea de apoi. Aceste fapte demonstrează importanţa sa şi necesitate de a înţelege pe deplin ce este înţeles prin credinţă.

 

II. Înţelesul său.

 

Aceasta corespunde cu cuvintele noastre, convingere şi încredere, - cu convingere în măsura în care se referă la acceptarea faptelor şi afirmaţiilor, sau cu privire la sinceritatea unei persoane, - cu încrederea în măsura în care o persoană sau un obiect este făcut temelia încrederii. Noi credem un fapt, o afirmaţie, o persoană; noi ne încredem sau ne bazăm pe acel fapt, afirmaţie sau persoană ca un lucru pe care clădim. Într-un caz noi avem credinţă în, în celălalt noi ne punem credinţa în.

 

Substantivul pistis şi verbul pisteuo sunt folosite în fiecare dintre aceste sensuri în Scriptură, şi de asemenea în cele două în mod unit; (1.) ca o simplă convingere cu privire la adevăr fie mântuitor fie altfel. 2 Tesaloniceni 2:13; Evrei 10:39; Ioan 2:22; Ioan 5:46; Fapte 26:27; Iacov 2:19.

 

(2.) În sensul de bizuire.

 

Ioan 2:24. „Dar Isus nu Se încredea în ei, pentru că îi cunoştea pe toţi.”

 

Ioan 7:5. „Căci nici fraţii Lui nu credeau în El.”

 

2 Timotei 1:12. „Şi din pricina aceasta sufăr aceste lucruri; dar nu mi-e ruşine, căci ştiu în cine am crezut. Şi sunt încredinţat că El are putere să păzească ce I-am încredinţat până în ziua aceea.”

 

1 Ioan 4:1. „Preaiubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi prooroci mincinoşi.”

 

(3.) Dar folosirea aproape permanentă în Noul Testament include amândouă elementele, convingerea despre o persoană şi despre faptele despre el, şi bizuirea pe ele şi el pentru mântuire.

 

Diferenţa dintre aceste trei forme de convingere este aparentă.

 

1. Simpla convingere poate fi slabă sau fără motiv, şi astfel ar putea avea ca rezultat indiferenţa faţă de acţiune; sau ar putea fi o simplă opinie, susţinerea sau ne susţinerea acesteia nu este simţită a fi o chestiune de consecinţă; sau ar putea fi o simplă noţiune luată fără o dovadă suficientă.

 

2. Simpla încredere într-o persoană sau lucru, poate rezulta din încrederea în cuvântul altuia, sau în acţiunile altora, sau din ceva din experienţa noastră care ne învaţă că putem să ne aventurăm, deşi nu cunoaştem nici un motiv de ce ar trebui să ne încredem astfel. Astfel cineva ne spune că acesta este trenul cu care dorim să mergem - sau mergem peste un pod pe unde alţii au trecut - sau trecem printr-un izvor prin care vedem după urme că alţii au condus. Aici încrederea noastră este mult mai mult, dacă nu cu totul, în mărturia altora decât în orice cunoştinţă despre aceasta, sau încrederea în aceea căreia ne încredinţăm pe noi înşine.

 

Doar prin combinaţia celor două noi avem credinţă, care trebuie să fie o încredere inteligentă. Prin ea noi credem nu doar în el în care avem încredere, ci facem astfel pentru că credem faptele care îl fac vrednic de încredere.

 

De aici Scripturile îl folosesc într-un sens dublu, unind cele două idei în cazul credincioşilor în Cristos, pentru că ei nu doar se bazează pe Isus, ci, din credinţa în faptele referitoare la el învăţate în Cuvântul lui Dumnezeu; ei ştiu în cine au crezut, şi de ce ar trebui să creadă în el.

 

De aceea, credinţa creştină este o încredere pe Cristos pentru mântuire datorită credinţei în mărturia Dumnezeu despre condiţia noastră păcătoasă şi ruinată, şi referitoare la ceea ce a făcut Cristos pentru a ne mântui.

 

De aceea, aceasta este bazată pe cunoştinţa acestei mărturii aşa cum a fost dată de conştiinţa noastră şi de Cuvântul lui Dumnezeu. În consecinţă aceasta este un act al minţii. Deoarece adevărul astfel înţeles este spiritual, astfel el este înţeles spiritual prin inimă. Deoarece aceasta are loc în inima unui păcătos, tot astfel aceasta trebuie să fie actul unei inimi regenerate, care singura este înclinată spre o astfel de credinţă ce constituie încredere. Şi aceasta este dobândită de această inimă prin influenţele iluminatoare ale Duhului lui Dumnezeu.

 

III. Natura credinţei mântuitoare va apărea mai departe prin observarea obiectelor sale.

 

Aceste obiecte nu sunt simple adevăruri abstracte, nici opinii, nici fapte, ci doar cele care sunt astfel conectate cu o persoană.

 

1. Un obiect al credinţei este Dumnezeu Tatăl, nu considerat singur ca Tată, ci deopotrivă ca Tată, şi ca reprezentând Divinitatea.

 

(1.) Ca reprezentând Divinitatea. Astfel, ea îl are pe el de asemenea pentru obiectul ei, nu în toate aspectele pe care le poartă pentru om, pentru că aceasta nu îl înţelege ca Creator, Păstrător, Conducător, sau Binefăcător. Acestea sunt aspectele crezute, dar nu ele sunt baza credinţei mântuitoare.

 

Aceasta are de a face cu el doar în acele relaţii în care el este privit în legătură specială cu mântuirea.

 

(a) Ca Dumnezeu al sfinţeniei, urând păcatul, el însuşi infinit în puritate, înaintea căruia chiar îngerii sunt învinuiţi de prostie.

 

(b) Ca un Dumnezeu al justiţiei, care cu siguranţă va pedepsi orice păcat, chiar cel mai mic.

 

(c) Ca judecătorul drept, care nu va arăta vre-o favoare, şi care a rânduit o zi în care el va judeca lumea.

 

(d) Ca omniscientul cercetător al inimilor, care cunoaşte chiar cele mai secrete gânduri şi intenţii ale inimii.

 

(e) Ca Dumnezeul Atotputernic şi viu, în ale cărui mâini este un lucru de temut să cazi.

 

(f) Ca Dumnezeul care nu îi place moartea păcătosului, ci mai degrabă mântuirea lui.

 

(g) Ca Dumnezeu, a cărui iubire pentru lume l-a trimis pe Fiul său pentru mântuirea ei.

(h) Ca un Dumnezeu, milostiv şi îndurător, şi îndelung răbdător, etc. Exod 34:6, 7.

 

(i) Ca un Dumnezeu, iertând nelegiuirea, fărădelegea, şi păcatul.

 

(j) Ca un Dumnezeu, promiţând şi dând ajutorul Duhului său către cei care îl caută.

 

(k) Ca un Dumnezeu, care justifică pe cei care se încred în el pentru iertarea prin Cristos.

 

(l) Ca un Dumnezeu, care poate şi va asigura mântuirea finală a poporului său. Ioan 10:28, 29; Romani 11:29; Filipeni 1:6; 1 Petru 1:5.

 

(2.) În Dumnezeu Tatăl ca Tată.

 

(a) Care, de la început, ne-a ales în Cristos. 2 Tesaloniceni 2:13; Efeseni 1:4.

 

(b) Care ne-a iubit. 2 Tesaloniceni 2:16; 1 Ioan 4:19.

 

(c) Care ne-a adoptat ca fii, 1 Ioan 3:1, 2, şi în consecinţă ca şi co-moştenitori cu Cristos, Romani 8:17.

 

(d) Ca acela care acordă neschimbat harul. Iacov 1:17; Romani 11:29.

 

(e) Ca autor al unor promisiuni excepţional de măreţe şi preţioase. 2 Petru 1:4; 2 Corinteni 1:20.

 

2. Un alt obiect al credinţei este Cristos.

 

(1.) În persoana şi lucrarea lui.

 

(a) Ca Fiul lui Dumnezeu, dând demnitate şi valoare lucrării de ispăşire.

 

(b) Ca om; ca reprezentant corespunzător al nostru, deoarece a suferit pentru noi, şi ca simpatizând pe deplin cu noi.

 

(c) Ca Dumnezeu-om, astfel unind natura divină cu cea umană într-o singură persoană, astfel că noi putem spune că el este Fiul lui Dumnezeu, Domnul slavei, care a purtat păcatele noastre şi a murit pentru mântuirea noastră.

 

(2.) În mărturia lui, cu privire la sine ca trimis de Dumnezeu, şi cu privire la lucrarea lui ca aprobată de Dumnezeu.

 

(3.) În iubirea şi harul său abundent, precum este văzut în umilinţa lui, şi măreţia sacrificiului său personal pentru noi.

 

(4.) În dorinţa lui serioasă ca păcătoşii să vină la Dumnezeu prin el.

 

(5.) În asigurările răspunsurilor la rugăciunile noastre.

 

(6.) În promisiunile lui de har până la sfârşit.

 

(7.) În prezenţa lui constantă cu noi, simpatizând, ajutând, rugându-se pentru noi, şi asigurând acceptarea noastră înaintea lui Dumnezeu.

 

(8.) În toate slujbele lui, Profet, Preot şi Rege.

 

3. Duhul Sfânt este de asemenea un obiect al credinţei.

 

(1.) Cu privire la prezenţa lui promisă.

 

(2.) Cu privire la lucrarea din inimă, fiind lucrarea lui.

 

(3.) Cu privire la puterea lui de a realiza aceasta până la sfârşit.

 

REMARCĂ. Astfel se vede că nu doar Divinitatea, ci persoane separate în ea, sunt obiecte ale credinţei mântuitoare. De aici unirea tuturor în Botez. Chiar dacă ar fi adevărat că „botezat în numele Domnului Isus” înseamnă că era folosită o formulă diferită, totuşi acest botez implica o cunoaştere a Trinităţii, şi ar fi fost de fapt un botez cu respect faţă de acea Trinitate.

 

IV. Natura credinţei mântuitoare poate fi încă mai departe văzută prin observarea altor cuvinte prin care ea este exprimată. [Vezi cartea lui Gill, Divinitatea, 2:395-400 pentru afirmaţii depline despre următoarele puncte luate, cu excepţia celui de-al patrulea, de la el.]

 

1. Ca privind spre Cristos. Isaia 45:22; Mica 7:7. Ilustrate prin şarpele înălţat. Ioan 3:14, 15.

 

2. Ca venind spre el. Isaia 55:1; Matei 11:28; Ioan 6:37, 44, 45, 65.

 

3. Ca fugind spre el şi punând stăpânire peste el. Evrei 6:18.

 

4. Ca mâncând şi bând cu el. Ioan 6:51-58.

 

5. Ca primindu-l. Coloseni 2:6.

 

V. Faptul că cele de mai sus sunt natura credinţei mântuitoare va apărea mai departe prin contrastul cu alte feluri de credinţă care au încercat să fie substituite cu ea.

 

1. Credinţa implicită. Romano-Catolicii pretind că credinţa trebuie să fie în biserică, - simplu în ea; în doctrinele ei în măsura în care sunt cunoscute; ci în ei ca crezând în autoritatea bisericii nu pe vre-o oricare altă înţelegere a adevărului lor.

 

Aceasta într-adevăr face biserica un fetiş, un simplu farmec, care dă mântuire simplu pentru că unul încredinţează mântuirea în mâinile ei.

 

Este ca şi când, cu credinţa noastră implicită în Biblie, ar trebui să spunem că cel care crede Biblia este mântuit, fie dacă cunoaşte conţinutul ei fie nu îl cunoaşte.

 

Încrederea noastră, nici în Cristos, nici în Biblie, este de acest fel. Ea este bazată pe o încredere inteligentă, nu oarbă, faţă de adevărurile învăţate. Noi pur şi simplu nu ne punem credinţa oarbă în nimic din ceea ce nu înţelegem, pentru că Dumnezeu a învăţat aceasta. Dar întreaga speranţă de mântuire şi credinţă, în orice altă privinţă este eficientă şi operativă, este în ceea ce noi credem, nu în faptul că aceasta este adevărat, ci în cunoştinţa cărui fapt aceasta este adevărat ne este transmis. Mântuirea noastră nu stă în credinţa că, cărţile din Biblie ne învaţă adevărul, ci în credinţa despre lucrurile pe care ele le învaţă.

 

2. Credinţa istorică. Aceasta este o simplă încredinţare intelectuală despre adevărurile învăţate în Scripturi ca fapte istorice; că a existat o persoană ca Isus, care, fiind Fiul lui Dumnezeu, a lucrat mântuirea noastră şi a poruncit acum tuturor oamenilor să se pocăiască şi să se boteze pentru păcatelor.

 

Un fapt care favorizează înlocuirea acesteia pentru credinţa care se încrede în Cristos cu inima, este aceea din zilele apostolice, astfel era pericolul susţinerii că doar Cristos şi nimeni altul nu ar fi apt să facă astfel, care nu a crezut din inimă în el. Un altul este cel al noii religii prezentate în sine în puncte proeminente în opoziţie faţă de vechi, acceptarea acestor puncte ar fi datorată doar unei credinţe din inimă în Isus. De aici limbajul din 1 Ioan 4:15, „Cine va mărturisi că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne în el, şi el în Dumnezeu.” Şi alte pasaje similare.

 

Totuşi, din fericire avem suficientă învăţătură pentru a arăta care este credinţa adevărată.

 

Există cazul lui Simon Magul, Fapte 8:13-24. Evident el a avut credinţa istorică, şi totuşi Apostolul este condus să spună despre el, versetul 21, „Tu n-ai nici parte, nici sorţ în toată treaba aceasta, căci inima ta nu este curată înaintea lui Dumnezeu.” Cazul lui Iuda este de asemenea unul al unei credinţe istorice simple.

 

Totuşi, faptul că acea credinţă, este o lucrare a inimii, este evident din următoarele pasaje:

 

Fapte 2:37. „După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunşi în inimă, şi au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: "Fraţilor, ce să facem?”

 

Romani 10:8-10. „Ce zice ea deci? "Cuvântul este aproape de tine: în gura ta şi în inima ta." Şi cuvântul acesta este cuvântul credinţei, pe care-l propovăduim noi. Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit. Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire.”

 

Vezi o ilustraţie a diferenţei dintre credinţa istorică şi acceptarea din inimă a adevărului în Ioan 12:42, 43 şi Romani 10:16-21.

 

2 Corinteni 3:3. „Voi sunteţi arătaţi ca fiind epistola lui Hristos, scrisă de noi, ca slujitori ai Lui, nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu; nu pe nişte table de piatră, ci pe nişte table care sunt inimi de carne.” De asemenea în versetul 6, „care ne-a şi făcut în stare să fim slujitori ai unui legământ nou, nu al slovei, ci al Duhului; căci slova omoară, dar Duhul dă viaţa.”

 

Evrei 10:22. „să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţite de un cuget rău, şi cu trupul spălat cu o apă curată.”

 

2 Timotei 2:22. Creştinii sunt descrişi ca unii care „îl cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată.”

 

Aceasta este dovedit de toţi cei care au văzut necesitatea şi natura Regenerării, Convertirii şi Pocăinţei.

 

Hodge, [Schiţe, p. 473] oferă această dovadă în plus din efectele credinţei. „Scripturile declară că prin credinţă, creştin „îmbrăţişează promisiunile,” „este convins de promisiuni,” „din slăbiciune este făcut puternic,” „devine viteaz în luptă,” „mărturiseşte despre sine că este un pelerin căutând o ţară mai bună.” Deoarece credinţa într-o ameninţare în mod necesar implică frică, tot aşa credinţa într-o promisiune implică în mod necesar încredere. „În plus, credinţa stă pe veridicitatea lui Dumnezeu şi, de acea, în mod necesar implică încredere. Evrei 10:23 şi întregul capitol 11.”

 

3. Asigurarea interesului personal în mântuirea lui Cristos; astfel că cineva poate spune, ştiu că Cristos a murit pentru mine, că eu sunt unul dintre aleşii săi, că păcatele mele au fost înlăturate de el, şi eu am fost împăcat cu Dumnezeu prin el.

 

Astfel nu poate fi natura credinţei mântuitoare, pentru că

 

(1) Aceasta nu este experienţa unei vieţi creştine timpurii, ci a unei etape avansate din ea.

 

(2) Pentru că nu acesta este obiectul credinţei creştine. Acel obiect este Cristos, şi afirmaţiile adevărului lui Dumnezeu referitoare la el şi la mântuire. Acele afirmaţii sunt generale atât cât este făcută revelaţia. Ele sunt făcute personale prin acceptarea noastră. Dar credinţa noastră intră în acea condiţie. Dacă noi putem să ne satisfacem că credinţa noastră este fără îndoială autentică, nu doar temporară, ci de fapt una înrădăcinată în Cristos, putem câştiga această asigurare, dar acea asigurare nu ar sta pe Cuvântul lui Dumnezeu, nici pe mântuirea lui Cristos, şi pe dovada permisă de lucrarea Duhului în inimile noastre. [Vezi cartea lui Hodge, Schiţe, p. 478.]

 

(3) Scripturile ne oferă un exemplu în Pavel cu privire la un creştin adevărat care a putut spune „Ci mă port aspru cu trupul meu, şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat.” 1 Corinteni 9:27. Vezi de asemenea Filipeni 3:12-14.

 

(4) „Din îndemnurile adresate către cei care erau deja credincioşi, de a ajunge la asigurarea unui grad de credinţă dincolo de cel de care ei deja se bucurau.” [Cartea lui Hodge, Schiţe, p. 478.]

 

(5) „Din experienţa poporului lui Dumnezeu din toate erele.” [Cartea lui Hodge, Schiţe, p. 478.]

 

Remarca 1. Totuşi, asigurarea care nu este astfel o parte din credinţa mântuitoare, este una care poate fi atinsă, şi fără îndoială a fost atinsă frecvent.

 

(a) Aceasta este afirmată direct. Romani 8:16; 2 Petru 1:10; 1 Ioan 2:3; 3:14; 5:13.

 

(b) Exemplele Scripturale sunt date despre atingerea ei, ca Pavel. 2 Timotei 1:12; 4:7, 8.

 

(c) „Mulţi creştini eminenţi s-au bucurat de o asigurare stăruitoare, a cărei autenticitate a umblării şi conversaţiei lor sfinte era un sigiliu indubitabil.” [Cartea lui Hodge, Schiţe, p. 478.]

 

Remarca 2. Motivele pe baza cărora un om poate fi asigurat de mântuire sunt

 

(a) Adevărul divin despre promisiunile mântuirii.

 

(b) Dovada interioară a acelor haruri către acele promisiuni sunt făcute.

 

(c) Mărturia despre adopţia Duhului, Romani 8:15, 16, mărturisind cu duhurile noastre că noi suntem copiii lui Dumnezeu, care Duh, Efeseni 1:13, 14; 2 Corinteni 1:21, 22, este solemn cu privire la moştenirea noastră, prin care noi suntem sigilaţi pentru ziua răscumpărării. [West. Conf., capitolul 18, citat în Cartea lui Hodge, Schiţe, p. 479.]

 

„Această asigurare autentică,” spune Hodge (Schiţe, p. 479), „poate fi deosebit de acea arogantă încredere care este o iluzie de la Satan, în principal prin aceste remarci. Asigurarea adevărată, 1, naşte umilinţă neprefăcută, 1 Corinteni 15; 10; Galateni 6:14; 2, conduce la o mereu crescândă sârguinţă în religia practică, Psalmul 51:12, 13, 19; 3, la auto-examinare sinceră şi o dorinţă de a fi cercetat şi corectat de Dumnezeu, Psalmul 139:23, 24; 4, la aspiraţii constante după o conformare îndeaproape şi o mai intimă comuniune cu Dumnezeu, 1 Ioan 3:2, 3.”

 

4. Credinţa temporară sau amăgitoare. Aceasta are multe semne ale unei credinţe adevărate. De aici aceasta nu este doar receptarea intelectuală a faptelor istorice, ci o acceptare bucuroasă a lor. Acesta este cazul seminţei în locurile stâncoase care reprezintă omul care aude cuvântul şi îl primeşte repede cu bucurie. Dar pilda ne învaţă că solul nu era pregătit. De aceea, aceasta nu în inima regenerată aceasta apare. De aceea, dovada caracterului său temporar va apărea în curând. Acesteia îi lipsesc următoarele caracteristici ale credinţei mântuitoare şi poate fi astfel deosebită de aceasta prin:

 

(1.) Continuarea în a se încrede în Cristos, şi devotament faţă de el şi slujirea lui.

 

(2.) Dorinţa de a fi folositor în lucrarea lui Cristos.

 

(3.) Prezenţa în datoria creştină.

 

(4.) Iubirea rugăciunii şi a cuvântului lui Dumnezeu, şi a întâlnirilor cu poporul lui pentru închinare.

 

(5.) Iubire devotată faţă de copiii lui Dumnezeu.

(6.) Progres în cunoştinţa de sine şi a păcatului, şi a lui Cristos ca Mântuitor.

 

(7.) Progres în iubirea sfinţeniei şi urârea păcatului, cu o mărită convingere faţă de acestea, şi umilinţă cu privire la păcătoşenie.

 

VI. Prin această credinţă mântuitoare noi vom atinge unirea vitală cu Cristos. Totuşi, aceasta nu este pe un temei meritoriu, nici o cauză care procură o astfel de unire, ci simplu actul de alipire de el şi încredere în el care devine cauza instrumentală a unei astfel de uniri. Romani 4:16.

 

1. Există mai multe sensuri în care creştinii vorbesc despre a fi în Cristos.

 

(1.) Prin alegere; „Aleşi în el.”

 

(2.) Prin reprezentare federală în lucrarea lui de ispăşire.

 

(3.) Din unirea credincioşilor cu el prin credinţă.

 

Romani 16:7. „Spuneţi sănătate lui Andronic şi lui Iunia, rudele mele şi tovarăşii mei de temniţă, care sunt cu vază între apostoli. Ei au venit la Hristos mai înainte de mine chiar.”

 

2 Corinteni 5:17. „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură (Sau: zidire.) nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.”

 

2. Această unire este reprezentat în Scripturi prin imaginea unei vii şi a ramurilor sale în Ioan 15:1-6, prin cea a unei pietre vii prin care creştinii ca pietre vii sunt zidiţi ca o casă spirituală (1 Petru 2:4-6), prin Cristos, ca şi cap, a căruia creştinii sunt membre (Efeseni 4:16), şi ca soţul şi soţia (biserica), Efeseni 5:25-32. [Schiţe, Hodge, p. 483.]

 

3. Pe de o parte această unire nu implică orice confuzie misterioasă a persoanei lui Cristos cu persoanele din poporul său; şi pe de altă parte nu este doar o simplă asociere de persoane separate după cum există în societăţile umane. Dar aceasta este o unire care (1.) determină statutul nostru legal pe aceeaşi bază cu a lui, (2.) care înviază şi susţine, prin influenţa Duhului său care locuieşte în interior, viaţa noastră spirituală din fântâna vieţii sale, şi care transformă trupurile şi sufletele noastre după asemănarea umanităţii sale glorificate.

 

De aceea, aceasta este,

 

„(1.) O unire spirituală. Sursa sa acţionată şi legătura este spiritul capului, care locuieşte şi lucrează în membri.” 1 Corinteni 6:17; 12;13; 1 Ioan 3:24; 4:13.

 

„(2.) O unire vitală, adică, viaţa noastră spirituală este susţinută şi hotărâtă în natura şi în mişcarea sa de viaţa lui Cristos prin locuirea în interior a Duhului.” Ioan 14:19; Galateni 2:20.

 

„(3.) Aceasta îmbrăţişează întreaga noastră persoană, trupul prin duhul nostru.” 1 Corinteni 6:15, 19.

 

„(4.) Aceasta este o unire legală sau federală, astfel că toate responsabilităţile noaste legale sau de legământ stau pe Cristos, şi toate meritele lui legale sau de legământ sunt adăugate la noi.”

 

„(5.) Aceasta este o unire indisolubilă.” Ioan 10:38; Romani 8:35, 37; 1 Tesaloniceni 4:14, 17.

 

„(6.) Această unire este între credincios şi persoana Dumnezeului-om în slujba lui ca Mijlocitor. Instrumentul său imediat este Duhul Sfânt, care locuieşte în noi, şi prin el noi suntem uniţi vital şi ne împărtăşim cu întreaga Divinitate de vreme ce el este Duhul Tatălui, cât şi cel al Fiului.” Ioan 14:23; 17:21, 23. [Hodge, Schiţe, pag. 483 şi 484.]

 

VII. Diferenţa între credinţă şi speranţă.

Că ele nu sunt aceleaşi este evident din 1 Corinteni 13:13, unde ele sunt clar distinse una de alta; vezi de asemenea în Romani 5:2-5; 1 Petru 1:21; Evrei 11:1. Ilustrat de Romani 4:18.

 

S-a obiectat că viziunea luată, că credinţa mântuitoare implică încrederea, face aceasta la fel cu speranţa, şi, de aceea, credinţa trebuie să fie de o astfel de natură, de a nu include încrederea.

 

Dar credinţa şi speranţa creştină diferă,

 

1. În natura lor. (a) Credinţa este o bizuire pe ceva acum prezent cunoscut sau crezut. Speranţa este privirea înainte spre ceva în viitor, cu mai multă sau mai puţină aşteptare de a primi aceasta. Credinţa poate deveni asigurarea lucrurilor sperate dar nu speranţa care priveşte înainte spre ele.

 

Credinţa este încredere, Speranţa este aşteptare. Fiecare implică ideea de încredere, dar cu folosirea de prepoziţii diferite. Credinţa este încredere în sau bizuire pe orice persoană sau lucru. Speranţa este încredere cu privire la o anume persoană sau lucru, sau aşteptare a întâmplării a ceva dezirabil.

 

Vezi fiecare pasaj din Concordanţa lui Cruden, unde „speranţa” este descrisă în următoarele exemple: Fapte 23:6; 24:15; 26:6; 28:20; Romani 8:24; 15:4; 1 Corinteni 15:19; 2 Corinteni 3:12; Coloseni 1:5, 23, 27; 1 Tesaloniceni 5:8.

 

(b) Aşteptarea bucuroasă intră în natura speranţei, dar nu în cea a credinţei. Doar din cauza lucrurilor crezute se naşte o speranţă bucuroasă, încrederea creştinului poate fi confundată cu speranţa.

 

2. Speranţa este rezultatul sau efectul credinţei şi, de aceea, nu credinţa în sine. Romani 5:2-5; Romani 15:4, 13; Galateni 5:5; Evrei 11:1.

 

3. Ele diferă în obiectul lor. Credinţa stă pe Cristos şi lucrarea lui pentru mântuirea noastră şi pe promisiunile făcute de binecuvântări. Speranţa stă în binecuvântările rezultate din acea lucrare şi acele promisiuni. Obiectul său este mântuirea, libertatea faţă de păcat, cerul, gloria viitoare. Nu putem spune că avem credinţă în mântuire, ci în Mântuitor şi lucrarea lui; noi nu avem credinţa în eliberarea viitoare faţă de păcat; ci o avem în eliberarea promisă. Tot astfel noi nu avem credinţă în cer sau în slavă; ci în acestea ca promise nouă.

 

 

 

Binecuvântările harului lui Dumnezeu: dincolo de înţelegerea noastră

 

de Marian Ghita

 

„Și mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Cristos, Tatăl slavei,

să vă dea un duh de înțelepciune și de descoperire în cunoașterea Lui”

 (Efeseni 1:17-23)

 

Sărbătorim în aceste zile două evenimente grandioase, legate de lucrarea mesianică a Domnului nostru Isus Cristos: Înălțarea Domnului nostru la cer și coborârea Duhului Sfânt. Ele sunt legate între ele, primul eveniment ducând la cel de-al doilea. Nu putem să trecem cu ușurință peste ele pentru că ambele sunt foarte importante pentru viața și lucrarea bisericii lui Cristos pe pământ. Înainte de moartea, învierea și înălțarea Sa, Domnul Isus, care urma să-i părăsească în mod fizic pe ucenicii Lui, le-a spus: „Vă este de folos să Mă duc, căci dacă nu mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi, dar, dacă Mă duc, vi-L voi trimite” (Ioan 16:7). Vorbind despre lucrarea Duhului Sfânt (a Mângâietorului), Domnul Isus le-a precizat, printre altele: „Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul, căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit și vă va descoperi lucrurile viitoare. El mă va proslăvi pentru că va lua din ce este al Meu și vă va descoperi. Tot ce are Tatăl este al Meu, de aceea am zis că va lua din ce este al Meu și vă va descoperi”  (Ioan 16:13-15). Așadar, în esență lucrarea Duhului Sfânt este aceea de a-L proslăvi pe Domnul Isus Cristos; de a ne călăuzi în tot adevărul lui Dumnezeu, pentru a-L cunoaște pe deplin pe Isus, care este Domn și Cristos (Fapte 2:36).

Am dori să ne oprim asupra unui pasaj din epistola către Efeseni, pentru a descoperi, prin Duhul Sfânt, măreția binecuvântărilor pe care noi le avem în Cristos, în cunoașterea Lui. Este vorba despre Efeseni 1:17-23:

 

„Şi mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire, în cunoaşterea Lui, şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea chemării Lui, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi, şi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui, pe care a desfăşurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat din morţi, şi L-a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie şi de orice nume, care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor. El I-a pus totul sub picioare, şi L-a dat căpetenie peste toate lucrurile, Bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce plineşte totul în toţi”.

 

Aici avem o rugăciune a apostolului Pavel. Ea este o rugăciune ca răspuns la marea declarație teologică din Efes. 1:3-14, unde ni se prezintă binecuvântările pe care Dumnezeu ni le-a dat în Cristos. Adevărurile din v. 3-14 sunt într-adevăr, dincolo de posibilitatea minții umane de a le înțelege. Mintea noastră umană nu poate pătrunde adâncimile adevărului lui Dumnezeu (vezi 1 Cor. 2:9-16). Cu alte cuvinte, noi nu putem vedea, nici auzi și nici înțelege lucrurile pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru cei ce-L iubesc. Numai Duhul lui Dumnezeu ne poate face să înțelegem această moștenire incredibilă pe care o avem în Cristos. Iată de ce apostolul Pavel simte nevoia ca, după ce le-a prezentat (v. 4-14), să se și roage lui Dumnezeu pentru ca Duhul Lui să ne facă să le pricepem (v. 17-23), în așa fel încât priceperea lor să conducă la o transformare a gândirii și trăirii noastre (vezi trecerea de la prezentarea lor, în cap. 1-3, la trăirea pe baza lor, cap. 4-6).

 

Un lucru de bază în viața creștină este să înțelegem bine cine suntem noi în Cristos. Este vorba deci despre înțelegerea adevărului pozițional. Când cei credincioși înțeleg poziția lor în Cristos, atunci vor înțelege și cum să trăiască. 

 

Ideea este că sfinții nu pot trăi în mod vrednic atâta timp cât ei nu înțeleg binecuvântarea lui Dumnezeu. Nu este suficient de a vorbi oamenilor; tu trebuie să te rogi ca Dumnezeu să energizeze informațiile cuvântului vestit (vezi Fapte 6:4 – propovăduirea Cuvântului și rugăciunea merg întotdeauna împreună). De ce? Pentru că slujirea Cuvântului trebuie să fie energizată de Duhul lui Dumnezeu și această energizare este căutată în rugăciunea de mijlocire. Noi nu trebuie să ne rugăm doar pentru găsirea de locuri de muncă, sau doar pentru vindecare fizică; noi trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu ca oamenii să primească (v. 17) un „duh de înțelepciune și de descoperire, în cunoașterea Lui, ca ochii înțelegerii lor să fie luminați”. Nu este suficient doar să învețe cuvântul lui Dumnezeu; ei trebuie să se roage pentru ca energia Duhului lui Dumnezeu să dea viață și putere cuvântului învățat.

 

1.    Lucrarea Duhului Sfânt – o lucrare de iluminare lăuntrică   

Deci, Pavel se roagă pentru ca sfinții să înțeleagă bogățiile lor în Cristos. El se roagă pentru ca Dumnezeu să le dea un duh de înțelepciune și de descoperire, în cunoașterea Lui, astfel încât ei să știe ce este al lor și să fie astfel capabili să folosească aceste bogății în viața de fiecare zi. Adeseori, noi spunem, „Doamne am nevoie de putere” și Biblia spune că poți face toate lucrurile prin Cristos, care vă întărește deja. „Doamne, am nevoie de dragoste”, în timp ce dragostea lui Cristos este turnată în inima ta. „Doamne, am nevoie de har” și harul Lui este de ajuns pentru tine. „Doamne, am nevoie de pace în această situație” și Domnul ne-a lăsat pacea Lui care întrece orice înțelegere. Noi ajungem astfel să cerem binecuvântările Domnului cu lingurița. Și Biblia spune că ar trebui să cerem doar înțelepciune (Iacov 1:5-6) – înțelepciunea de a pricepe binecuvântările pe care deja ni le-a dat în Cristos.

Observă cuvântul „duh (spirit)” (v. 17). Dumnezeu ne oferă spirit (un duh) – aceasta este o constructive specială în greacă, un substantiv fără articol: „duh de înțelepciune și de descoperire” (la noi apare „un duh”). Unii oameni spun că este vorba aici despre Duhul Sfânt pe care Dumnezeu ni L-a dat. Dar noi știm că fiecare creștin are deja Duhul Sfânt (vezi 1 Cor. 6:19-20; Rom. 8:9). De asemenea, noi, ca oameni, avem duh uman. Cuvântul „pneuma”, de la care avem respirație, aer, pneumatic, pneumonie, este un cuvântul grecesc și poate fi tradus într-o mulțime de moduri. Și cred că modul în care acesta ar trebui să fie tradus aici este ca o dispoziție, o influență sau o atitudine duhovnicească care să guverneze sufletul cuiva.

 

Să ilustrăm aceasta. Nu trebuie să fie Duhul Sfânt sau spiritul uman, atunci când vorbim despre atitudinea celor care sunt ucenicii lui Isus (vezi predica de pe munte: „ferice de cei săraci în duh…”). Isus nu vorbea despre Duhul Sfânt sau spiritul uman ci despre o atitudine – despre atitudinea de umilință, despre o influență în gândire care să te facă umil înaintea Domnului. Pavel de fapt vrea să spună că se roagă pentru ca Dumnezeu să le dea plinătatea unei atitudini de înțelepciune și de descoperire, în cunoașterea Lui. Să cunoască în mintea lor cât de mult posedă ei în Cristos . „Dă-le Doamne o înțelegere profundă, bogată, pasionată, puternică, deplină”.

 

Este adevărat că Duhul Sfânt și spiritul uman sunt pe deplin implicate aici. Și Pavel se roagă ca Dumnezeu să trimită Duhul Sfânt pentru a lucra în spiritul uman acea înțelepciune și descoperire, în cunoașterea Lui, pentru a-i face pe sfinți să înțeleagă binecuvântările lor în Cristos (aceasta este de fapt lucrarea Duhului – 1 Cor. 2:6-16). Deci, Pavel spune: „Mă rog ca Duhul Sfânt să lucreze asupra spiritului vostru uman pentru a produce duh de înțelepciune și de descoperire, pentru ca astfel să cunoașteți poziția voastră în Cristos și bogățiile pe care le aveți în El, pentru a trăi o viață din belșug” (Ioan 10:10). Nu este vorba aici despre o cunoaștere intelectuală, ci de mai mult și mai profund decât atât. Viața creștină este bazată pe ceea ce știi despre poziția ta în Cristos și despre binecuvântările pe care le ai în El. Ai nevoie de revelația de la Duhul Sfânt, înainte de a avea nevoie de înțelepciune. Ai nevoie să primești prin credință ceea ce vei folosi în trăire. Noi, de aceea trebuie să vestim Cuvântul lui Dumnezeu prin puterea Duhului Sfânt (vezi Colos. 1:28-29).

 

Duhul Sfânt nu face altceva decât să ne „lumineze ochii inimii, ca să pricepem” (v. 18) cine este Cristos și ce avem în El. Cuvântul de aici (v. 18) pentru înțelegere, în limba greacă, este kardias care înseamnă inimă. Literal în grecește, avem „ochii inimii să fie iluminați”. Sursa de iluminare spirituală este Dumnezeu. Canalul de înțelegere este Duhul Sfânt. Organul prin care avem această înțelegere este inima.

 

Pentru noi modernii, inima este sediul emoțiilor. Toate poemele noastre de dragoste vorbesc despre inimă. Noi căutăm să simțim dragostea cu inima. Dar anticii și deci evreii și grecii nu gândeau astfel. Ei vorbeau despre sentimente nu în termeni de inimă, ci cu ajutorul cuvântului grecesc splanchna. Acest cuvânt se traduce „intestine” („măruntaiele lăuntrice”). Ei de fapt spuneau: „o iubesc pe soția mea cu toate măruntaiele mele”.

 

Acest cuvânt apare foarte frecvent în Biblie . De ce? Pentru că evreii asociau întotdeauna simțirile lor cu organele lăuntrice, cu stomacul lor. Când ești nervos, atunci ai stomacul deranjat, ai dureri lăuntrice. Tu nu simți aceste sentimente (simțiri) în inima ta, ci în stomacul tău (vezi C.C. 5:6 – o traducere literală este „intestinele mele s-au mutat”. Era vorba despre un sentiment de anticipare și de emoție aici; vezi și Ps. 22:14; Plângeri 2:11; 1 Ioan 3:17).

 

La evrei, inima înseamnă de fapt „gândire”, „înțelegere”. Inima reprezintă procesul de gândire, partea de înțelegere, voința (vezi Ierem. 17:9; Mat. 12:34; Mc. 7:21-23).

 

Deci, vorbim aici despre procesul de gândire, nu despre emoții. Dumnezeu nu încearcă să apeleze la emoții; El încearcă să facă apel la mintea, la voința și gândirea omului și asta este ceea ce înseamnă cuvântul kardias. Creștinismul nu este destinat să facă apel la emoții, emoțiile trebuie să se subordoneze minții. Și când emoțiile au prioritate în fața minții tale, atunci tu o vei lua razna . Și orice creștin care face apel la emoții și ocolește mintea, el va da de necazuri. Deoarece, în acest fel, înțelegerea adevărului este blocată pentru el.

 

Privește la 2 Cor. 6:11-13. În v. 11 Pavel vrea să spună că el are o minte deschisă față de sfinții din Corint. El îi înțelege foarte bine. În v. 13 ideea este ca sfinții din Corint să-și deschidă mintea la ceea ce Pavel vrea să îi învețe, însă ei au ceva în calea înțelegerii lor. Iar în v. 12 Pavel spune că, din partea lui, nu există nici o constrângere în lăuntrul lui (în splanchna lui). Dar, el le precizează că nu poate lua adevărul lui Dumnezeu din mintea lui și să-l dea lor, pentru că emoțiile lor stau în calea adevărului pe care ei trebuie să-l primească. Literal, în grecește, se spune că ei sunt „prinși în măruntaiele lor”.  De fapt, Pavel vrea să spună că ei erau oameni care gândeau prin emoțiile lor (oameni emoționali) și, de aceea, lucrarea lui Dumnezeu în viețile sfinților din Corint era împiedicată din cauza emoțiilor care stăteau în calea adevărului. Ori de câte ori pui sentimentele în fața adevărului lui Dumnezeu, tu vei împiedica adevărul și emoția se va extinde în mod sălbatic în tine. Inima (adică mintea) trebuie să fie pe primul loc.

 

Așadar, atunci când Efes. 1:18 spune: „Și să vă lumineze ochii inimii”, aceasta înseamnă exact ceea ce spune. Este vorba despre înțelegerea în gândirea lor. Pavel se roagă, „Oh , Doamne, fă ca mintea lor să cunoască aceste lucruri”. Este atât de important .

Când Duhul Sfânt lucrează în mintea credinciosului, El îmbogățește mintea lui pentru a înțelege adevărul divin, care este profund și, astfel, el se va lega de viață. Și acest lucru este exact ceea ce voia să spună Pavel, atunci când a spus în Coloseni 3:16: „Tu nu ai nevoie de filozofie umană, nici de înțelepciune umană, nici de legalism, nici de ascetism, nici de misticism; tu ai nevoie ca Cuvântul lui Cristos să locuiască din belșug în voi în toată înțelepciunea”.

 

Aceasta este ideea. Și dacă Duhul Sfânt nu accelerează adevărul, el nu are același efect. De aceea, Pavel se roagă, „Doamne, fă acest lucru în inimile lor. Ei îl cunosc, poate în formă scheletică, dar, Doamne, fă-l viu prin Duhul Tău; condu-i înspre o înțelegere profundă a adevărului Tău.

 

Iată o ilustrație bună pentru aceasta. În Luca 24 ucenicii, pe drumul spre Emaus, au fost ajunși din spate de Isus, care înviase. Dar ei nu L-au cunoscut. Ei îl știau pe Isus și totuși nu-L cunoșteau (vezi v. 16, 31). Când ochii lor s-au deschis și L-au recunoscut, El dispăruse dinaintea lor. Și atunci ucenicii au spus: „Nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum și ne deschidea Scripturile?” Ce înseamnă asta? Mințile noastre, voința noastră ardea în noi, în timp ce ne vorbea pe drum și ne deschidea Scripturile.

Ei aveau Scriptura, aveau informația ei, dar nu le ardea inima în ei. Avem nevoie ca Cristosul lui Dumnezeu să ne conducă în adâncimea adevărului Scripturii ca inimile noastre să ardă (să ni se încălzească). Și același lucru este valabil și acum . Cristos nu este aici, dar Duhul Lui este aici și Duhul Lui vine la noi, la cei care posedăm Cuvântul Lui, și El face ca acest cuvânt să ardă în mințile noastre. Aceasta este lucrarea Lui, ca ochii inimii noastre să fie iluminați.  

 

Adevărații creștini sunt cei care sunt cu adevărat grei în studierea Bibliei (vezi diferența dintre boabele de grâu și pleavă în Ps. 1). Aceștia câștigă revelația lui Dumnezeu, care este aplicată cu înțelepciune în viața lor. Pavel deci se roagă ca sfinții Domnului să aibă o gândire divină (vezi Colos. 3:1-4); ca ei să înțeleagă pe deplin adevărul lui Dumnezeu. Cunoști tu poziția ta în Cristos? Cunoști tu ceea ce ai în El? Trăiești tu o viață plină de binecuvântarea lui Cristos? Trăiești tu ca unul care Îl cunoști cu adevărat pe Dumnezeu (Daniel 11:32)?

 

2.            Lucrarea Duhului Sfânt – o lucrare de proslăvire a lui Cristos

Există la mulți creștini ideea potrivit căreia Cristos nu ar fi suficient. Că fiind „în Cristos”, nu vei obține tot ceea ce are nevoie sufletul omenesc. Aceștia caută mai mult de la Domnul, mai mult din partea Duhului Sfânt, mai multă putere spirituală. Ca și cum binecuvântările pe care le avem în Cristos ar fi puține și incomplete pentru o viață spirituală din belșug. Implicația unui astfel de lucru este că atunci când ai fost mântuit tu nu ai obținut tot ceea ce ar oferi Isus. Oare chiar avem nevoie de a obține mai mult de la Isus? Mai mult de la Duhul Sfânt? Mai multă putere? Sau noi avem totul în mântuire? Aceasta este o problemă foarte importantă (vezi în acest sens 2 Petru 1:3-4 – Noi avem totul în Cristos; vezi și Colos. 1:19; 2:9-10).

 

Petru este foarte clar în această privință (vezi 2 Petru 1:3-4). Noi avem în Cristos (prin cunoașterea Lui) tot ce privește viața și evlavia. Cu alte cuvinte, viziunea biblică a doctrinei mântuirii este că mântuirea acordă credinciosului totul în Cristos și nu este nevoie de a căuta ceva mai mult. De fapt, o astfel de căutare este o subminare a esenței doctrinei mântuirii. Când Domnul Isus a spus pe cruce „S-a isprăvit!” (Ioan 19:30), El a folosit cuvântul grecesc Tetelestai, care înseamnă că mântuirea este „finalizată”, sau îndeplinită, sau realizată în mod deplin (vezi de ex. Coloseni 2 – confruntarea cu erezia potrivit căreia Cristos nu este suficient pentru mântuire; deci, ai nevoie de mai mult).

 

Pavel spune în Coloseni că Isus Cristos este absolut, total, complet suficient (vezi și Col. 1:19; vezi și Efes. 1:22-23). Cristos este Cel care umple totul. Și în El este toată plinătatea Dumnezeirii (vezi Col. 2:9-10). Atunci când noi suntem „în El”, noi avem toată plinătatea mântuirii. Acesta este mesajul din Efeseni și Coloseni.

 

Mulți creștini încep cu Cristos, dar ei adaugă înțelepciunea umană , rațiunea umană , logica umană , filozofia umană la Cristos. Și Pavel spune (Col. 2:8): „ Feriți-vă ca nimeni să nu vă strice cu filozofia și cu o amăgire deșartă, după datina oamenilor, după învățăturile începătoare ale lumii”. ABC-ul religiei umane este filozofică, mai degrabă decât teologică. Ea este de fapt „Nu după Cristos”. Așadar, Cristos este suficient și, de aceea, nu lăsa pe nimeni să-ți spună că ai nevoie de Cristos plus filozofie.

 

În al doilea rând, acești eretici îți vor spune că ai nevoie de Cristos plus legalism (Col. 2:16-17). Cu alte cuvinte , nu lăsa pe nimeni să-ți evalueze spiritualitatea pe baza ritualurilor pe care el le ține.

 

În al treilea rând, acești eretici vorbesc despre nevoia de a adăuga la Cristos experiențe mistice, misticismul (Colos. 2:18-19 – v. 18 nu are, în original, cuvântul „nu”; deci apare „…în lucruri pe care le-a văzut…”).

 

Și în al patrulea rând, ereticii spun că trebuie să adaugi ascetismul la Cristos. Ascetismul înseamnă lepădarea de sine, un fel de viață monahală, o existență de pustnic (Col. 2:20-23). Aceasta este un fel de religie pământească; este vorba aici despre învățăturile începătoare ale lumii, elementele de bază ale religiei umane.

 

Răspunsul lui Pavel la toate aceste erezii este că nu trebuie să acceptăm așa ceva în mintea și în viața noastră de creștini. Noi avem totul deplin în Cristos. În Cristos locuiește toată plinătatea Dumnezeirii (Col. 2:8-10).

 

Deci, voi ați fost îngropați împreună cu El, prin botez; ați înviat împreună cu El din morți. Ești complet în Cristos (Col. 2:11-15). Aceasta este doctrina mântuirii pe care o învață Noul Testament. Dumnezeu ne-a binecuvântat deja în mod deplin în Cristos (Efes. 1:3). În 1 Ioan 2:27 ni se spune că Dumnezeu ne-a dat ungerea Duhului Sfânt și astfel nu avem nevoie de a fi învățați de oameni, atunci când vorbim despre binecuvântările extraordinare ale lui Dumnezeu (vezi și 1 Cor. 2). De aceea, Pavel se roagă ca Dumnezeu să dea înțelegerea de care avem nevoie (v. 17-18).  

 

Unii spun că dacă devii creștin tu nu ai de la început Duhul Sfânt. Tu trebuie să-L primești mai târziu. Dar, conform Rom. 8:9 copiii lui Dumnezeu, din moment ce devin copii ai Lui, au deja Duhul lui Dumnezeu în ei. Toți creștinii Îl au pe Duhul Sfânt în ei. El este profesorul adevărat care ne descoperă lucrurile adânci ale lui Dumnezeu (1 Cor. 2:9-16). Nimeni altcineva dintre oameni nu ne poate descoperi aceste lucruri despre Dumnezeu. Alți creștini consideră că, atunci când L-ai primit pe Cristos prin credință, tu ai nevoie în plus (față de credința în Cristos) și de Duhul Sfânt pentru ca El să-ți ofere ceea ce nu ai primit la momentul convertirii tale. Să fim bine înțeleși. Este drept că sunt creștini care nu și-au pus în mod deplin credința în Cristos și ajung astfel să se încurce în întinăciunile acestei lumi și să fie biruiți de ele (2 Pet. 2:20-22), dar aceștia nu s-au lăsat pe deplin înnoiți de Duhul lui Dumnezeu (vezi diferența dintre 1 Ioan 2:1-2 și 1 Ioan 3:6-10). Duhul Sfânt, însă, nu are menirea de a-ți oferi ceea ce nu ai în Cristos. Aceasta este o greșeală capitală. Duhul Sfânt în cei credincioși nu face altceva decât să-L proslăvească pe Cristos în aceștia. Aceasta înseamnă că Duhul Sfânt îi va descoperi credinciosului cine este Cristos, cine este credinciosul în Cristos și ce are credinciosul în Cristos Domnul.

 

3.    Lucrarea Duhului Sfânt – o lucrare de iluminare a inimii cu privire la binecuvântările pe care le avem în Cristos  

Pavel are trei lucruri în minte, pe care el vrea să le înțelegem, trei adevăruri magnifice, incomparabile. (1) Măreția planului Său (v. 18). (2) Măreția puterii Lui (v. 19-20). (3) Măreția persoanei Sale (v. 21-23).

 

(a)          Măreția planului Său (v. 18) – Pavel vorbește aici despre două elemente care precizează planul lui Dumnezeu pentru noi: „Nădejdea chemării Lui”, adică chemarea de dinainte de creația lumii de care sfinții au parte și „bogăția slavei moștenirii Lui în sfinți”, adică nădejdea pe care sfinții Domnului o au la sfârșitul lumii. Avem aici întregul plan al lui Dumnezeu pentru sfinții Lui. Este atât de important să știm cine suntem și ceea ce Dumnezeu a pregătit pentru noi.

 

Deci, primul lucru pe care noi trebuie să-l înțelegem este măreția planului Său (v. 18). Noi am fost aleși de Dumnezeu înainte de creația lumii și suntem destinați pentru a moșteni o moștenire glorioasă în ceruri. De aceea, am fost răscumpărați prin Cristos. Deci, aleși și răscumpărați în vederea primirii unei moșteniri care se află în Împărăția lui Dumnezeu. Acesta este planul lui Dumnezeu pentru tine. Acesta este planul general al Dumnezeului cel veșnic pentru totdeauna și în vecii vecilor. Avem nevoie să înțelegem acest plan, conceput înainte de a fi lumea.

 

Aceasta este identitatea celor sfinți. Când vei înțelege bine această identitate a ta, atunci vei acționa ca atare. Planul lui Dumnezeu este să fim ca Domnul Isus Cristos. Nu numai că acesta este un plan măreț, dar este și un plan bogat (vezi „Bogăția slavei moștenirii Lui în sfinți” – v. 18). Merită să zăbovim puțin aici. Observă că în v. 14 se vorbește despre „moștenirea noastră”, în timp ce în v. 18 se vorbește despre „moștenirea Lui (a lui Dumnezeu) în sfinți”. Când cineva a fost convertit prin credința în Cristos, el este învățat de Duhul Sfânt, chiar de la început, că are în ceruri o moștenire glorioasă, și care nu poate fi înstrăinată – va fi a celui care este în Cristos (vezi 1 Pet. 1:3-9). Petru spune că, nu numai că o avem în ceruri, dar noi suntem și păziți și pregătiți pentru ca să intrăm, la venirea Domnului, în posesia acelei moșteniri, ca persoane calificate pentru a ne bucura de ea (iată deci care este, printre altele, lucrarea Duhului Sfânt în viața credinciosului). Este însă mai mult decât atât. Moștenirea nu doar că este a noastră în ceruri, dar Însuși Dumnezeu are în noi (sfinții Lui) o moștenire a Sa. Noi nu am fost mântuiți prin fapte ci prin harul lui Dumnezeu (Efes. 2:8-9). Însă, Dumnezeu a pregătit pentru cei mântuiți prin har și faptele bune în care ei să umble (Efes. 2:10). Suntem chemați ca, prin credință, să umblăm în aceste fapte bune pregătite de Dumnezeu. În acest context, Pavel spune că noi suntem lucrarea Lui și am fost zidiți în Cristos Isus pentru aceste fapte bune (Efes. 2:10). Pavel folosește aici un cuvânt deosebit pentru „lucrare”. Nu este vorba despre o lucrare obișnuită, banală. Este vorba despre poema lui Dumnezeu. Acest cuvânt (poema) înseamnă o lucrare a unui maestru, de o valoare inestimabilă, o capodoperă, un poem admirabil. Dumnezeu, în toată viața creștinului, lucrează această capodoperă. La sfârșit, această capodoperă va fi expusă în ceruri pentru gloria lui Dumnezeu (vezi și Apoc. 21:10-11). Atunci Dumnezeu Însuși se va bucura și va fi proslăvit prin ceea ce El a făcut în noi, care suntem în Cristos. În acest sens trebuie să înțelegem „bogăția slavei moștenirii Lui în sfinți” (v. 18). Acesta va fi punctul final al mântuirii lui Dumnezeu în viața celor credincioși.    

 

Deci, ceea ce Dumnezeu are pregătit pentru noi, este ceva ce nu se poate descrie (1 Cor. 2:9-10). Binecuvântările mântuirii pot fi înțelese doar prin Duhul Sfânt, pentru că sunt magnifice, dincolo de înțelegerea noastră umană.  Credincioșii trebuie să înțeleagă binecuvântările și resursele lor, și aceasta este doar începutul.

 

(b)          Măreția puterii Lui (v. 19-20) – Pavel se roagă ca noi să înțelegem și măreția puterii Lui.  Există patru cuvinte diferite pentru putere (în l. greacă) în versetul 19.

 

În primul rând, avem cuvântul grecesc dunamis. De aici avem „dinamită”. Apoi avem „după lucrarea…” (v. 19). Această putere este pentru toți cei care sunt mântuiți; nu există putere mai mare ca aceasta. Unii credincioși caută mai multă putere. Dar nu există mai mult decât această putere a lui Dumnezeu. Pavel a folosit aici cuvântul grecesc energia care înseamnă „energie” (noi avem „lucrare”).

Pavel continuă, „…puterii…” (v. 19). Aici avem cuvântul grecesc Kratos, care ar putea fi tradus prin „putere” sau „stăpânire”. Și apoi Pavel încheie cu „…tăriei Lui” (v. 19). Aici avem cuvântul grecesc ischus care nu este la fel ca și celelalte cuvinte.

 

Cuvântul dunamis înseamnă putere inerentă; cuvântul energia  înseamnă putere operativă; cuvântul Kratos înseamnă putere finală și cuvântul ischus înseamnă putere înzestrată. Este vorba de puterea lui Dumnezeu nediminuată în vreun fel. Și această putere este pentru noi, cei credincioși.

 

Așadar, noi avem puterea de a evangheliza (puterea este în Evanghelia lui Cristos, nu în noi înșine – Rom. 1:16-17). Apostolul Pavel a spus în 1 Tes. 1:5, „Evanghelia noastră v-a fost propovăduită nu numai cu vorbe, ci și cu putere (putere de evanghelizare)…”. Apoi, Dumnezeu ne-a dat putere să suferim și să îndurăm plini de victorie (vezi 2 Cor. 4:7-12). Avem, de asemenea, puterea de a face voia lui Dumnezeu (vezi Filip. 2:13). Avem și puterea de a sluji (Col. 1:29). Tu spui că nu știi dacă ai puterea lui Dumnezeu. Dar în Fapte 1:8 ni se spune că „…voi veți primi putere când va veni Duhul Sfânt peste voi…”. Și Duhul Sfânt a venit peste noi atunci când am fost mântuiți. Deci avem puterea lui Dumnezeu.

 

De fapt, ai atât de multă putere încât ești foarte periculos (vezi Efes. 3:20-21). Ai înțeles acest lucru? Nu căuta ceva mai mult, pentru că va fi un afront la iubirea plină de har și totală a lui Dumnezeu, care este în Cristos. În El, Dumnezeu ne-a dat totul (Col. 2:9-10). De fapt, El vrea ca noi să avem o bună înțelegere a acestei puteri și de aceea Pavel spune că această putere s-a văzut în învierea și înălțarea lui Cristos (v. 20-22).

 

În cazul în care sunteți îngrijorați cu privire la validitatea promisiunilor lui Dumnezeu amintiți-vă ce a făcut El în Cristos. Ceea ce El a făcut în Cristos va face exact la fel în cei ce cred în El.

 

El va face acelasi lucru pentru tine. Biblia spune că El te va ridica din mormânt și vei sta cu El pe tronul Tatălui (Efes. 2:6-7). Deci, tu n-ai nici un motiv să te îndoiești de lucrarea puterii lui Dumnezeu în viața ta, dacă tu Îl ai pe Cristos și dacă privești la El prin credință (vezi Rom. 8:28-39). Prin Duhul Sfânt putem înțelege măreția planului lui Dumnezeu pentru noi și măreția puterii Sale care lucrează în noi.

 

(c)          Măreția persoanei Sale (v. 21-23) – Este extrem de important să știm cine este Cristos, în care noi ne încredem. Este Cristos Cel care ne păstrează și Cristos în noi este „nădejdea slavei” (Col. 1:27). Ce ar putea fi mai mult? „El nu dă Duhul cu măsură” (Ioan 3:34-36).

 

Pavel îl încurajează pe Timotei în lucrarea lui prin cuvintele din 2 Tim. 2:8, „Adu-ți aminte de Domnul Isus Cristos…înviat din morți, după Evanghelia mea”. Ce înseamnă asta? El, Cristos, a fost om ca și noi, a murit, dar a înviat din morți și a fost înălțat la cer. Deci, amintește-ți de cine este în tine.

 

Fiecare creștin ar trebui să se concentreze asupra lui Cristos (vezi Evr. 12:2-3). De aceea, Biblia spune că, dacă privim la gloria lui Cristos, vom fi transformați asemenea Lui, din slavă în slavă (2 Cor. 3:18) și în final vom ajunge desăvârșiți ca El, pentru că Îl vom vedea așa cum este (1 Ioan 3:2-3). Dacă ne concentrăm mai puțin asupra problemelor noastre psihologice, mai puțin asupra micilor noastre probleme spirituale, și mai mult asupra persoanei lui Isus Cristos și înțelegem mai mult puterea Sa și înțelegem că El este în noi, am fi atunci eliberați de o mulțime de probleme.

 

În v. 21 ni se arată poziția lui Cristos („mai presus de orice domnie…”). Avem aici cuvintele grecești arche (pentru „domnie”) și exousia (pentru „stăpânire”). Arche este cuvântul pentru primul lider. Exousia este cuvântul pentru cel de-al doilea lider (cu autoritate delegată). Pavel spune de fapt că Cristos este mai presus de toți îngerii, de orice nume care se poate numi (v. 21). Ceea ce înseamnă că fiecare persoană din univers, cu orice identitate ar avea (în acest veac și în cel viitor) este sub autoritatea lui Cristos (v. 21). Și Dumnezeu a pus totul sub picioarele Lui; L-a dat să fie cap peste toate lucrurile, Bisericii (v. 22) și Biserica , care este trupul Lui , nu este nimic mai mult decât plinătatea Celui ce umple totul (v. 23).

 

Isus Cristos este incomplet fără tine. Tu ești plinătatea Celui ce umple totul în toți. Noi suntem biserica Sa. Și biserica este trupul lui Cristos. La întrupare, Cristos a avut Trupul I. După înălțarea Lui, noi (biserica Lui) suntem Trupul II. Cristos, Capul, Își trăiește viața Lui prin noi. El deci este incomplet în lume fără noi . Noi suntem plini cu plinătatea Lui.

 

De aceea, noi trebuie să-L cunoaștem pe Cristos. De această cunoaștere depinde trăirea noastră. El, Cristos, va schimba modul în care trăim. Nimic nu-L înlocuiește pe Isus Cristos. Nimeni nu poate schimba vreodată ceva din ceea ce Dumnezeu a planificat, deoarece nimeni nu are o putere mai mare decât Cristos (Fiul lui Dumnezeu). Nimeni nu te poate iubi mai mult, nimeni nu poate face mai mult în și prin tine, în comparație cu Cristos. Nimeni nu te poate iubi vreodată mai mult pentru că El este dragostea în ea însăși. Și astfel noi suntem în siguranță în El.

 

Evrei 1 ne spune că Cristos este mai presus de îngeri. Filipeni 2 ne spune că El este mai presus de orice nume care este numit, pentru ca orice genunchi să se plece înaintea Lui, de pe pământ și de sub pământ. Și aici (v. 22-23), Pavel ne amintește că El este cel care este Capul a tot și a toate, și chiar peste biserică, care este plinătatea Celui ce umple totul și toate. Îți dai seama că ești plinătatea lui Cristos în lume? El a ales să Se manifeste prin tine.

 

Nu este de mirare că Pavel spune în Efes. 6:12, „…Noi n-avem de luptat împotriva cărnii și sângelui, ci împotriva căpeteniilor și puterilor, și așa mai departe…”Tot ceea ce ne trebuie în această luptă este armura lui Dumnezeu . Și în 6:10 Pavel ne îndeamnă: „…întăriți-vă în Domnul și în puterea tăriei Lui”. Totul e disponibil pentru noi. El are nevoie de noi, pentru că suntem plinătatea Lui în această lume.

 

El este în noi acum și în acest sens El se manifestă prin noi. Și într-o zi, când noi vom merge în cer pentru a fi cu El pentru totdeauna, El va fi gloria noastră. Pavel se roagă ca noi să înțelegem aceste adevăruri și să trăim prin ele. Pentru aceste lucruri mă rog și eu pentru tine.

 

4.    Lucrarea Duhului Sfânt – o lucrare de garantare a binecuvântărilor pe care sfinții le au în Cristos

Textul din Efeseni 1:11-14 vorbește despre promisiunea lui Dumnezeu în Isus Cristos pentru toți cei care cred. Sunt promisiunile pe care Dumnezeu le va ține. Dumnezeu, în Fiul Lui, Isus Cristos, face promisiuni pe care nu le va încălca niciodată. Promisiunea pe care o avem în Efeseni 1:11-14 este minunată , incredibilă și incitantă .

 

Petru a spus în 2 Petru 3:9 că „Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduințelor Lui”.  Pavel a spus: „El este Dumnezeu, care nu poate minți” (vezi și Evr. 10:23; Rom. 4:21). Pasajul din Efes. 1:3-14 (tot acest text este o singură frază), are trei părți și fiecare dintre aceste părți începe cu „În El (Cristos)”. În prima parte (v. 4-6), Pavel vorbește despre alegerea lui Dumnezeu din veșnicie. Sfinții Domnului sunt oameni cu totul speciali, aleși ai Lui dinainte de creație. În partea a 2-a (v. 7-10) se spune că acești sfinți au fost răscumpărați (cumpărați înapoi, pentru că ei erau pierduți prin păcat). A 3-a parte (v. 11-12) arată că sfinții sunt destinați pentru o imensă moștenire pentru veșnicie. Deci, în El (în Cristos) noi, sfinții Lui, am obținut o moștenire (în v. 11 verbul care apare aici este la timpul trecut; este vorba de momentul în care Cristos a fost invitat în viața cuiva).

 

De fiecare dată când grecii au vrut să spună ceva pentru viitor, ceva foarte sigur și de neschimbat, ei foloseau în limbajul lor timpul trecut. Când Pavel spune ceva despre ceea ce Dumnezeu are de gând să facă, el spune că acel lucru deja s-a întâmplat (observă Efes. 2:6 – El…ne-a pus să ședem împreună în locurile cerești, în Cristos Isus). Acest lucru este atât de sigur și irevocabil, încât ceea ce se va împlini în viitor, este deja realizat (în trecut). Deci, dacă ești un creștin tu ai primit deja o moștenire. Există o parte din ea care va fi primită în viitor, dar există o altă parte pe care tu deja o ai acum.

 

În v. 11 se spune, ”În El am fost făcuți și moștenitori”. Avem aici forma pasivă a verbului. Aceasta înseamnă că, în acest caz, se poate traduce în două moduri. (1) Noi suntem moștenirea lui Cristos. Cu alte cuvinte , Cristos ne-a moștenit (Vezi Ioan 6:37-40). Noi suntem darul Tatălui către Fiul . Dumnezeu a dat Fiului biserica ca moștenire. Tatăl a dat Fiului Lui biserica ca o răsplată pentru credincioșia Sa. Dumnezeu L-a înălțat pe Isus din cauza lucrării Sale minunate de pe cruce și a ieșit din mormânt. Dumnezeu i-a dat și o pradă pentru victoria Lui de la cruce (vezi și Efes. 4:8-10). El ne-a câștigat pentru Sine la Golgota (vezi și Tit 2:14; 1 Cor. 6:19-20; Fapte 20:28). Și noi suntem moștenirea Lui  (vezi și Maleahi 3:17). Tu ești un cadou de la Tatăl către Fiul, un cadou al dragostei. (2) Cristos este moștenirea noastră, a celor sfinți. Când cineva devine creștin el moștenește pe Cristos Însuși (vezi și 1 Cor. 3:21-23; 6:17). Un creștin nu are identitate în afară de Cristos . De aceea, Pavel spune „căci pentru mine a trăi este Cristos” (Filip. 1:21). Noi nu suntem în lume pentru a profita; noi suntem în lume pentru a ne pierde viața noastră pentru Cristos, deoarece Isus S-a dat pe Sine pentru binele altora (vezi și 2 Cor. 4:14-15). Aici, în Efes. 1:11, Pavel are în vedere în special varianta a 2-a – Cristos este moștenirea noastră.

 

Și Noul Testament vorbește mult despre aceasta. În 1 Petru 1:3-4 ni se spune despre valoarea imensă a moștenirii noastre din ceruri. Este adevărat că această moștenire noi o vom primi doar în ceruri (în viitor). Dar, promisiunile legate de această moștenire le avem acum și ele sunt garantate de Dumnezeu Însuși pentru noi. În 2 Petru 1:3-4 se vorbește despre aceste făgăduințe ale lui Dumnezeu, care sunt mari și scumpe pentru noi (vezi și 2 Cor. 1:20-22). 

 

Atunci când ai devenit un creștin, tu ești una cu Isus Cristos și de aceea vei primi tot ceea ce Tatăl Îi dă Fiului Lui. Tu esti astfel moștenitor cu Cristos și legat de El în această moștenire. Tu ești moștenitorul tuturor promisiunilor lui Dumnezeu (vezi Galat. 3:16,29).

Sunt trei lucruri legate de moștenirea noastră, subliniate în Efes. 1:11-14: (a) temelia moștenirii noastre; (b) garanția moștenirii noastre și (c) scopul moștenirii noastre.

 

(a)          Temelia moștenirii noastre (v. 11-12) – Primele două cuvinte, „În El” (vezi și v. 10), ne arată că temelia moștenirii noastre este Cristos. Nu există nici o modalitate de a obține tot ceea ce Dumnezeu are de oferit în afara lui Cristos. Nu e nimic în afara lui Cristos (Gal. 3:16; Fap. 4:12; Efes. 1:3; vezi și v. 4,7,11 – avem aici biografia spirituală a creștinului).

În Romani 6:3-14 se vorbește despre unirea noastră cu Cristos (vezi și Gal. 2:20). Am fost botezați în moartea Lui, am fost îngropați împreună cu El prin botezul în moartea Lui și, după cum Cristos a înviat din morți, prin slava Tatălui, tot așa și noi ar trebui să trăim o viață pentru Dumnezeu, în Cristos, pentru că am fost înviați împreună cu El.

 

Când tu ai devenit un creștin, cumva printr-un miracol minunat al lui Dumnezeu, tu ai fost transportat în vremea lui Isus Cristos, ai fost pironit pe cruce, îngropat cu Cristos , ai înviat cu Cristos, și tu ești una cu Cristos pentru totdeauna. Dumnezeu a făcut un miracol incredibil . Dumnezeu te-a făcut una cu Isus Cristos. Ai murit împreună cu El, astfel că păcatul tău a fost plătit pentru totdeauna. Ai înviat împreună cu El, ca tu să umbli într-o viață nouă și ești acum una cu El pentru a primi toată moștenirea pe care Dumnezeu o oferă Fiului Său. Aceasta este unirea cu Cristos; aceasta înseamnă să fii în Cristos. Nu doar o ascultare de Cristos, urmând exemplul Lui, ci o unire adevărată care duce la credință și încredere în El.

 

Și, în cele din urmă, minunea tuturor minunilor din Biblie: Într-o zi (vezi 1 Ioan 3:1-3), când Îl vei vedea pe Isus Cristos, vei fi ca El, așa cum El este. În Romani 8:28-30 ni se spune că Dumnezeu vrea ca noi să ne conformăm chipului Fiului Său. În Efes. 1:11 ni se spune că am fost predestinați la aceasta, conform scopului Celui care lucrează toate lucrurile după sfatul voii Sale (vezi și v. 4).

Cuvântul predestinat este proorizo ​​în greacă. El înseamnă „a stabili limitele”. Dumnezeu a planificat; El a marcat limitele.

 

Observă și o a doua frază din v. 11: „care face toate după sfatul voii Sale”. Aceasta este o declarație fabuloasă.

Cuvântul „face” de aici, în greacă este energeo de unde avem energetic sau a energiza sau energie. Deci, indiferent de ceea ce planifică Dumnezeu, El energizează ceea ce planifică. Tot ceea ce Dumnezeu are de gând să facă se și realizează (El spune și se face – Ps. 33:9). Planul lui Dumnezeu este încărcat cu energia care duce la realizare. Gândul din mintea lui Dumnezeu este activat (energizat) în realitate . Aceasta pentru că El este atotputernic.

Deci, El nu numai că predestinează, ci El și energizează împlinirea a ceea ce predestinează. Pavel spune că Acela care a început o lucrare bună în voi o va isprăvi până în ziua lui Isus Cristos (Filip. 1:6). Ceea ce începe Dumnezeu, El va termina (se va realiza).

 

Și în v. 19 apare din nou cuvântul grec energeo. („lucrarea puterii tăriei Lui”, adică „energizarea marii Sale puteri”).  Iar în v. 20 Pavel explică: „pe care a desfășurat-o în Cristos, prin faptul că L-a înviat din morți”.

 

Acesta este genul de energie care lucrează în împlinirea planului Său. Dacă Dumnezeu face un plan El îl și energizează. Orice lucru pe care Dumnezeu îl planifică (despre care spune că Îl va face) El Îl și energizează în vederea împlinirii acelui plan (acelui lucru spus). Deci, temelia moștenirii noastre este „în Cristos”.

 

În v. 12 ni se spune motivul pentru care Dumnezeu ne-a făcut moștenitori („ca să slujim de laudă slavei Sale”). Mântuirea este întotdeauna prezentată din partea lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu trebuie glorificat pentru ceea ce este și face.

 

De ce vrea Dumnezeu toată această glorie și laudă pentru El? Noi ar trebui să înțelegem dreptul curat și sfânt pentru glorie pe care Îl are Dumnezeu. Noi, din cauza păcătoșeniei noastre, ușor ajungem să considerăm că Dumnezeu ne mântuie pentru binele nostru, ca și cum noi trebuie să fim în centrul atenției. Noi trebuie să înțelegem că orice binecuvântare venită de la Dumnezeu pentru noi este pentru gloria Lui. El o merită . Și Dumnezeu vrea să fie lăudat și glorificat. Și modul în care El poate fi glorificat și lăudat în mântuire este să spun, „Totul este al Domnului și nimic nu este pentru mine” (vezi Rom. 11:36).

 

Predestinarea nu se poate explica. Ea este ceva în mintea lui Dumnezeu. Cum Dumnezeu ne-a ales înainte de creația lumii și totuși noi suntem mântuiți prin credința noastră în Evanghelie? Nu putem înțelege. Știm doar că așa stau lucrurile. Evanghelia trebuie să fie predicată pentru a naște credință (Rom. 10:14-17). Ea trebuie auzită și ea trebuie crezută (Cristos trebuie crezut) (vezi și Ioan 1:12-13; Rom. 10:8-11).

 

Credința este partea noastră . Ea este un lucru simplu . Tu nu trebuie să faci gimnastică spirituală, nu trebuie să practici ritualuri; tu trebuie doar să crezi. Dumnezeu urăște orice sistem religios care spune că puteți câștiga (prin meritele proprii) drumul spre cer.

 

Un creștin adevărat nu va încerca niciodată să câștige dreptul de a intra în cer, pentru că nu se poate. „Prin faptele firii pământești nu este nimeni niciodată justificat” (Gal. 2:16), a spus Pavel . Există o singură cale și aceasta este doar prin credința în Cristos . Creștinul adevărat pur și simplu crede.

 

Faptele bune, plăcute lui Dumnezeu, nu sunt meritele umane ci sunt faptele credinței (Efes. 2:8-10). Ele reprezintă „ascultarea credinței” (Rom. 1:5).

 

Așadar, sunt două elemente de bază ale moștenirii noastre. Din punctul de vedere al lui Dumnezeu avem predestinarea și din punctul nostru de vedere avem credința personală. Aceasta înseamnă a fi în Cristos.

 

(b)          Garanția moștenirii noastre (v. 13-14) – Cum știm că ceea ce credem este adevărat? Ce garanție avem în acest sens? Ei bine, Dumnezeu are o garanție pentru tine, pentru că El știe că trebuie să aveți acea încredere. „Ați fost pecetluiți cu Duhul Sfânt al făgăduinței, care este o arvună a moștenirii noastre până la răscumpărarea celor cîștigați de Dumnezeu” (v. 13-14).

Noi nu am fost încă în totalitate răscumpărați, noi am fost deocamdată răscumpărați în plan spiritual, dar trupul nostru nu a fost răscumpărat și în plan fizic (vezi Romani 8); noi nu am ajuns încă în cer și nu avem încă posesia deplină a întregii noastre moșteniri. Nu suntem încă în casa Tatălui din ceruri, pentru a primi totul. Acest lucru nu s-a întâmplat încă.

De unde știm însă că toate acestea se vor întâmpla? Care este garanția? Garanția este: „Am fost pecetluiți cu Duhul Sfânt al făgăduinței”. El este numit Duhul făgăduinței, deoarece avem această promisiune că El este acolo pentru a sigila promisiunea. „El este o arvună a moștenirii” (Efes. 1:14). El este garanția că răscumpărarea completă se va întâmpla cu siguranță în cel care Îl are pe Duhul Sfânt. Cu alte cuvinte, atunci când cineva a devenit un creștin, Dumnezeu i-a dat Duhul Sfânt. Dacă cineva nu are Duhul lui Cristos (Romani 8:9), el nu este un creștin. Pavel spune că trupul nostru este templu al Duhului lui Dumnezeu (1 Cor. 6:19-20). Dumnezeu Și-a stabilit domiciliul în viața creștinului. Duhul lui Dumnezeu este acolo. El este acolo, nu numai pentru a ne împuternici și nu numai pentru a ne echipa pentru slujire, nu numai pentru a face ca darurile spirituale să fie efective; El este acolo pentru a garanta moștenirea noastră. El este acolo pentru a ne oferi încredere (vezi Rom. 8:16 – „Însuși Duhul adeverește împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu”). El este o forță asiguratoare; El este o garanție.

 

Ați fost pecetluiți (sigilați) cu Duhul Sfânt al făgăduinței (v. 13). Ce înseamnă să fii sigilat? În zilele antichității, orice document oficial trebuia să aibă sigiliul autorității celui care l-a emis. El nu putea fi rupt.

 

Duhul lui Dumnezeu este sigiliul. Sunt patru lucruri pe care pecetea Duhului le semnifică (vezi și 2 Cor. 1:20; Efes. 4:30). (1) Era un semn al siguranței (vezi Dan. 6:16-17 – piatra de deasupra gropii unde a fost aruncat Daniel a fost sigilat cu inelul împăratului și cu inelul mai marilor, pentru a nu se schimba nimic. Numai cineva mai mare decât regele putea rupe sigiliul (vezi și sigilarea mormântului lui Isus Cristos de autoritățile romane și iudaice). Sigiliul Duhului Sfânt garantează securitatea copiilor lui Dumnezeu (vezi și Apoc. 7). (2) Era un semn al autenticității (vezi 1 Regi 21 – Ahab și Izabela au pecetluit un document care arăta că venea de la rege). Duhul Sfânt în viața celor credincioși arată că acei sfinți sunt cu adevărat copiii lui Dumnezeu. (3) Era un semn al unei tranzacții finalizate. (vezi Ierem. 32 – Ieremia cumpără un teren, atunci când Ierusalimul urma să fie cucerit de babilonieni. El voia să arate că poporul se va întoarce în țară după robie, conform cuvântului Domnului). Prezența Duhului Sfânt în cei credincioși arată că ei au fost mântuiți pentru totdeauna. Când îți pui credința în Isus Cristos, Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, afirmă: Aceasta (mântuirea ta) este o tranzacție încheiată. (4) Era un semn al autorității (vezi Estera 3,8 – documente care desemnau autoritatea celor care le-au dat).  

 

Deci, darul Duhului Sfânt, al Duhului făgăduinței garantează moștenirea; prin El ea ne este asigurată; ea ne este autentificată; simbolizează o tranzacție încheiată și are pentru noi autoritate divină.

 

(c)          Scopul moștenirii noastre (v. 14) – De ce face Dumnezeu acest lucru ? Ni se spune: „spre lauda slavei Lui” (v. 14). Dumnezeu vrea să fie slăvit prin tine . Noi nu suntem creștini pentru propria noastră slavă. Noi suntem slujitorii lui Dumnezeu (vezi Lc. 1:72-75). Tot ceea ce ar trebui să facem în lume este să-L înălțăm pe Dumnezeul și Domnul și Mântuitorul nostru (2 Cor. 5:14-15; Tit 2:14).

Și astfel Dumnezeu a făcut aceste lucruri pentru noi . În v. 14 ni se spune: „(Duhul Sfânt) este o arvună a moștenirii noastre, până la momentul răscumpărării celor câștigați de Dumnezeu”. Cuvântul „arvună” este traducerea grecescului arrabon. Acest cuvânt înseamnă două lucruri: pe de o parte înseamnă o anumită sumă de bani care este dată în avans (din toată plata), ca garanție că în final se va plăti totul, dar și pentru a nu se schimba nimic din tranzacția făcută. În al 2-lea rând, are sensul de, să zicem, „inel de logodnă”. Aceasta arată că va fi o nuntă în cer. Cristos este mirele, biserica este mireasa. De unde știm aceasta? Pentru că viitoarea mireasă are inelul de logodnă (Duhul Sfânt în ea).

 

Dumnezeu spune exact acest lucru: „Am o promisiune pentru tine; am o moștenire pentru tine. Și ea este garantată prin Duhul promisiunii”. Și Duhul Sfânt locuiește în noi pentru a confirma în mod constant că suntem copii ai lui Dumnezeu și că toate promisiunile Sale vor fi împlinite atunci când Domnul va reveni. Noi suntem aici pe pământ în procesul așteptării cu încredere a împlinirii tuturor promisiunilor lui Dumnezeu . Și totul este spre lauda slavei Lui.

 

Concluzii

Dumnezeu ne-a binecuvântat în Cristos cu toate binecuvântările Sale spirituale în locurile cerești (Efes. 1:3). Noi avem totul deplin în Cristos (Colos. 2:9-10). De ce însă mai avem nevoie de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu? Pericolul în care noi ne putem găsi este fie să credem că, dacă avem totul în Cristos noi nu avem nevoie de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, fie să spunem că prezența Duhului Sfânt în noi este atât de importantă încât să ajungem să credem că prezența și lucrarea Lui sunt totul, așa că nu mai avem nevoie de Cristos și de ceea ce avem în El. Duhul Sfânt este în cei credincioși tocmai pentru a-L proslăvi pe Cristos și a ne îndrepta privirile înspre El. Duhul Sfânt este în cei credincioși tocmai pentru a-L descoperi pe Cristos vieților noastre și a ne descoperi tot adevărul despre persoana și lucrarea lui Cristos. Duhul Sfânt este Acela care energizează în noi cuvântul Scripturii, cuvântul despre Cristos, pentru ca să trăim vrednici de chemarea pe care Dumnezeu ne-a făcut-o în Cristos și plini de toată plinătatea Dumnezeirii în Cristos. Așadar, Îl slăvim pe Dumnezeu pentru ceea ce suntem în Cristos și pentru ceea ce noi avem de la El în Cristos. Dar Îl slăvim cu adevărat doar prin Duhul Sfânt care ne deschide ochii să înțelegem lucrurile minunate ale lui Dumnezeu care sunt în Cristos. AMIN.

 

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi


 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2014 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate