Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Teologie
 

 

 

Cuprins Publicaţie
Nostra Aetate
Apologetica
Teologie
Hegeomai
Istorie
Pastorala
Studiu Biblic
Site-uri Baptiste
Media

 

 


Pagina de Teologie

 

Partea abstractă a teologiei sistematice

 de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.

 

(CONTINUARE)

 

CAPITOLUL 23

EFECTELE PĂCATULUI LUI ADAM.

 

Efectul imediat al păcatului lui Adam, aşa cum este indicat în relatarea din Geneza, au fost (1) ruşinea, sau frica de prezenţa lui Dumnezeu, şi (2) a construi scuze pentru păcatul lui şi a arunca vina pe femeie şi pe creatul ei. Gen. 3:7-13.

 

Blestemul imediat rostit împotriva femeii a fost (1) pericol pentru ea şi sămânţa ei din partea şarpelui şi a seminţei lui, (2) durere şi tristeţe înmulţită în naşterea de copii, şi (3) o condiţie de subordonare faţă de soţul ei. Gen. 3:15-16.

 

Blestemul împotriva bărbatului a fost (1) că spinii şi ciulinii vor împiedica cultivarea pământului, (2) că prin muncă grea şi în transpiraţia feţei lui el trebuie să-şi mănânce pâinea, şi (3) o declaraţie pozitivă a întoarcerii omului în ţărâna din care a fost luat. Gen. 3:17-19.

 

Relele ameninţate astfel nu au fost limitate doar la Adam şi Eva, ci au căzut de asemenea asupra întregii lor posterităţi. Oricare ar putea fi legătura dintre Adam şi urmaşii lui, este în general admis că cei din urmă împărtăşesc cu el toate aceste rele.

 

În căutarea lor în efectele păcatului lui Adam vor găsi că ele sunt în legătură cu condiţia rea a urmaşilor săi, cât şi în legătură cu el însuşi.

 

Blestemele rostite în grădină nu trebuie să fie luate ca fost exhaustive în privinţa blestemului ameninţat. Ele sunt astfel după cum sunt imediat sugerate de circumstanţele specifice care însoţesc păcatul lui Adam, şi trebuie să fie considerate doar ca exemple ale efectelor sale rele. Totuşi chiar ele nu au fost restrânse la Adam, ci au venit în mod egal asupra rasei umane în general.

 

Toate efectele rele ale păcatului lui Adam sunt cuprinse într-un cuvânt „moarte.” Aceasta a fost pedeapsa ameninţată. Dar ce se înţelege prin aceasta?

 

I. Moartea naturală este inclusă. Prin aceasta se înţelege separarea sufletului şi a trupului, şi decăderea în consecinţă a trupului.

 

1. S-a obiectat că aceasta nu este un rezultat al păcatului lui Adam pentru că, chiar natura trupului (ţărâna) a făcut necesar ca aceasta să se întoarcă în ţărână.

 

La aceasta se poate răspunde:

 

(1.) Că nu este sigur că au existat în trupul omului înainte de păcătuirea lui vre-un element de decădere, care ar conduce în mod natural la separarea de suflet şi la putrezire.

 

(2.) Dar chiar dacă admitem că trupul este în mod natural muritor şi supus la putrezire, nu rezultă că dacă omul nu ar fi păcătuit, el ar fi murit. Dumnezeu ar fi putut să păstreze veşnic puterile lui neştirbite, fie prin păstrare directă fie prin anumite mijloace vindecătoare. Unii cred, nu fără motiv, că aceasta s-ar fi realizat prin pomul vieţii.

 

(3.) Obiecţia trece cu vederea faptul că, din natura preştiinţei şi scopului lui Dumnezeu, lucrurile în ele însele în mod natural sunt făcute pedepsele altora cu care ele sunt asociate. În această manieră este la fel cu binecuvântările lui. Întreaga relatare a căderii este plină de exemple ale acestui principiu. De acest fel este blestemul pentru şarpe, „în toate zilele vieţii tale să te târăşti pe pântece, şi să mănânci ţărână,” Gen. 3:14; ia acesta este de asemenea conectat cu rănirile naturale pe care oamenii şi şerpii le vor face unii asupra altora, Gen. 3:15; acela ar conducerii soţului asupra soţiei, Gen. 3:17; şi cel al spinilor şi mărăcinilor din pământ şi transpiraţia şi munca pentru mijloacele de viaţă, Gen. 3:18, 19.

 

2. O a doua obiecţie împotriva morţii naturale ca o parte pedepsei este că pedeapsa ameninţată a fost o moarte care ar trebui să aibă loc chiar în ziua când fructul ar fi fost mâncat.

 

(1.) Aceasta ar putea fi o obiecţie dacă s-ar pretinde că pedeapsa morţii naturale a fost singura pedeapsă, sau dacă ar s-ar putea arăta că moartea astfel ameninţată a fost atât de exclusivă încât să interzică faptul că moartea naturală ar trebui să fie asociată în vre-un fel asociat cu aceasta.

 

(2.) Este chiar îndoielnic dacă tendinţa coruptă spre moarte şi începuturile sale nu pot atribuite chiar în ora păcatului lui Adam. Dacă acel păcat a înlăturat toată speranţa lui Dumnezeu de a contracara mortalitatea naturală, aceasta ar fi aşa; fie că aceasta urma să fie contracarată, după cum Lange îl citează pe Knobel ca presupunând [Comm. on Genesis, p. 239], „prin pomul vieţii,” sau prin alte mijloace. Aceasta ar fi fost adevărat dacă; după cum gândeşte Lange, pedeapsa ameninţată, „moartea, aici corespunzând cu concepţia biblică a morţii, trebuie să fie luată ca însemnând în primul rând, moarte morală, care iese din suflet sau inimă, şi, prin viaţa-sufletului, progresiv se grăbeşte pe organismul fizic.” Comm. on Gen., p.207. Sub astfel de circumstanţe, moartea morală ar fi cauza decisivă a morţii fizice, şi cea din urmă ar fi atribuită în acelaşi timp al începutului celei dintâi. Aceasta s-ar putea realiza de asemenea, chiar dacă descompunerea treptată ar fi o simplă însoţire a morţii morale fără a fi de fapt cauzată de aceasta.

 

În favoarea ideii că moartea naturală este inclusă în pedeapsă există:

 

1. Probabilitatea ca în timp ce moartea spirituală nu vine asupra omului, evenimentul exterior, numele care este folosit pentru a exprima acest rezultat rău în suflet, el în sine ar constitui o parte a ceea ce este indicat prin numele său.

 

De aici rezultă că pentru cineva care nu studiază cu grijă afirmaţiile Scripturii, cea mai evidentă idee este că moartea ameninţată a fost în primul rând moartea naturală.

 

2. Această probabilitate este redată de blestemul specific rostit în grădină după păcătuire: „Căci ţărână eşti, şi în ţărână te vei întoarce.” Gen. 3:19.

 

3. Este confirmat de alte pasaje din Scriptură. Lange, Gen., p.239, gândeşte că învăţătura din Psalmul 90 este fără îndoială că moartea aparţine doar pedepsei păcatului. Dar dacă este aşa, sau nu, este fără îndoială învăţătura din Romani 5:12-14; de asemenea, cea din 1 Cor. 15:21, 22, 55, 56. [Vezi câteva remarci valoroase cu privire la acest punct în lucrarea lui Edwards, Works, vol. 2, p.373.]

 

II. Moartea spirituală a fost de asemenea un efect al păcatului lui Adam. Cercetarea noastră cu privire la moartea naturală ca o pedeapsă ne conduce la un alt rău mai mare care rezultă din păcat. Trebuie să fie ceva care s-a întâmplat chiar la momentul mâncării, care a afectat acea parte din om care era natural nemuritor, şi care era strâns legată cu acea parte, cu care personalitatea conştientă este asociată inseparabil.

 

1. Aceasta trebuie de aceea să fie moartea sufletului.

 

Scripturile prezintă aceasta în mai multe aspecte, arătând aceasta în fiecare caz nu doar prin afirmaţii a ceea ce este, ci prin contrastarea acesteia cu viaţa sufletului. Aceasta este prezentată ca (1) Înstrăinare faţă de Dumnezeu. (2) Pierderea favorii lui Dumnezeu. (3) Pierderea aprobării lui Dumnezeu.

 

Aceasta este contrastată cu viaţa în multe pasaje, ca Lev. 18:5; Deut. 8:3; 30:15-19; Ps. 119:17, 77, 116; Mat. 4:4; Ioan 5:24.

 

Dovada că această moarte a venit asupra omenirii este evidentă din faptul că Scripturile vorbesc despre om în starea lui căzută ca fiind „fără Dumnezeu în lume,” Ef. 2:12; ca „înstrăinat de viaţa lui Dumnezeu” Ef. 4:18. Scriptura spune că „toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” Rom. 3:23. De asemenea, că „Domnul urăşte pe cel rău şi pe cel care iubeşte violenţa” Ps. 11:5. „Mânia lui Dumnezeu se descopere din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, cari înăbuşă adevărul în nelegiuirea lor.” Rom. 1:18. Nu este scris doar că „cel care nu crede deja a fost judecat” ci şi că „mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” Ioan 3:18, 36.

 

Este de asemenea evident din lucrarea lui Cristos, care a fost să împace omul cu Dumnezeu, şi să împace omul cu Dumnezeu, şi să împace bunăvoinţa lui. De aici Cristos vorbeşte despre sine ca fiind cel care dă apa vie. Ni se spune să trăim în Cristos.

 

2. Această moarte spirituală nu a fost doar moartea sufletului, -- aşa cum este văzută în feluritele aspecte ale înstrăinării, pierderea favorului lui Dumnezeu şi a acceptării lui, referită mai sus,-- dar aceasta de asemenea a constat într-o natură coruptă. Afirmaţiile Scripturii referitoare la această corupţie arată:

 

(1.) Extinderea sa universală. Ea se găseşte în fiecare om. „Nu există nici un om care să nu păcătuiască” 1 Regi 8:46. „Nu este nici unul care să facă binele,” Ps. 14:1; şi acest lucru este accentuat în v.3 prin adăugarea „nu, nici unul.” Vezi de asemenea Rom. 3:10 şi argumentul din context. De asemenea Ps. 53:1-3; 130:3; Prov. 20:9; Ecl. 7:20; Isa. 53:6; 64:6; Rom. 3:23; 5:12, 14; Gal. 3:22; 1 Ioan 1:8-10; 5:19.

 

La pasajele de mai sus se pot adăuga argumente pentru existenţa universală a păcatului din necesitatea declarată a regenerării în fiecare om; din porunca de a predica Evanghelia la orice făptură; şi din afirmaţia că nu există mântuire în nici un alt nume decât în numele lui Cristos.

 

(2.) Apariţia sa timpurie în viaţa unui om este o altă dovadă că, corupţia este efectul păcatului lui  Adam. Anumite pasaje din Scriptură sunt presupuse că se referă la copiii tineri ca fiind totuşi inocenţi, fără vină. Acestea sunt Mat. 19:13-15; Marcu 10:13-16; şi Luca 18:15-17, „Căci împărăţia lui Dumnezeu este acelora ca ei” De asemenea Mat. 18:3: „Dacă nu vă întoarceţi şi nu vă faceţi ca nişte copilaşi.” De asemenea 1 Cor. 14:20: „Fraţilor, nu fiţi copii la minte; ci, la răutate, fiţi prunci; iar la minte, fiţi oameni mari.” [Vezi cartea lui Gill, Body of Divinity, I., 474.]

 

Dar aceste pasaje nu învaţă libertatea din corupţie. Pe de altă parte, corupţia în copilăria timpurie este învăţată în mod clar. „Cei răi sunt stricaţi încă din pântecele mamei lor, mincinoşii se rătăcesc odată cu ieşirea din pîntecele mamei lor.” Ps. 58:3. „Iată că sînt născut în nelegiuire, şi în păcat m'a zămislit mama mea.” Ps. 51:5. „Nebunia este lipită de inima copilului, dar nuiaua certării o va deslipi de el.” Prov. 22:15.

 

(3.) Realitatea acestei corupţii. Înainte de potop se spune: „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ, şi că toate întocmirile gîndurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău.” Gen. 6:5. „Dar toţi s-au rătăcit, toţi s-au stricat; nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar.” Ps. 53:3; vezi de asemenea Ecl. 8:11; Mat. 15:19; Rom. capitolul 1 în întregime, referitor la păgâni, în legătură cu întrebarea lui Pavel, Rom. 3:9. Descrieri similare apar în Isa. 59:3-14; în Gal. 5:19-21; Tit 3:3; 2 Pet. 2:13-18.

 

(4.) Această corupţie se extinde la fiecare sentiment al inimii şi al minţii. Dl. Goodwin, în Lime Street Lectures, p. 128, spune: „Sufletul este corupt cu toate aptitudinile lui; mintea cu întunecime şi ignoranţă, Ef. 5:3; fiind supusă la partea emotivă, şi cu prejudecăţi puternice împotriva lucrurilor lui Dumnezeu, 1 Cor. 4:24; conştiinţa cu stupiditate şi insensibilitate, Tit 1:15; voinţa cu încăpăţânare şi răzvrătire, Rom. 8:7; sentimentele au devenit carnale şi au fost aşezate fie pe obiecte nelegiuite, fie pe lucruri legitime într-un mod sau grad nelegitim, Col. 3:2; gândurile şi imaginaţiile sunt pline de mândrie şi inutilitate şi tulburare, Gen. 6:5. Cât despre trup, acesta a devenit o piedică, în loc să fie slujitor al sufletului, şi toate membrele şi simţurile sale au devenit instrumente ale nedreptăţii către păcat, Rom. 7:19. Aceasta este, spun eu, în general o depravare universală a fiecărei părţi din om după cădere; şi mai specific aceasta constă într-o privare de tot binele, într-o duşmănie faţă de Dumnezeu şi faţă de lucrurile lui Dumnezeu, şi o înclinaţie spre tot răul.” Vezi de asemenea Hodge, vol. 2, p. 255, şi a lui Gill, Divinity, vol. 1, p. 474. [Dovezi text mai bune decât cele menţionate în citatele de mai sus, sunt Ef. 4:18 şi Rom. 1:21 în loc de Ef. 5:3; şi Rom. 6:12; 7:24 şi 8:5-7 în loc de 1 Cor. 4:24.]

 

(5.) Această corupţie nu a fost în mod egal dezvoltată în toţi. Doctrina depravării totale nu înseamnă o astfel de dezvoltare egală. Scripturile recunosc gradele de răutate cât şi ale împietririi inimii, şi chiar orbirea minţilor unora. Dar ele de asemenea înfăţişează faptul că lipsa acestei dezvoltări este datorată circumstanţelor diferite şi restricţiilor prin care unii oameni sunt în mod providenţial înconjuraţi.

 

(6.) Această corupţie nu distruge răspunderea sau responsabilitatea pentru păcatele din prezent.

 

(a) Scripturile recunosc universal îndatorirea omului faţă de pedeapsa pentru toate gândurile minţii lui, şi dorinţele inimii lui sau emoţiile naturii lui fizice, cât şi pentru faptele lui. Acestea sunt caracterizate de cruzime mai mult sau mai puţin, potrivit cu natura şi circumstanţele sub care acestea sunt comise. Cu cât mai intensă este corupţia, cu atât mai vinovat este considerat omul.

 

(b) Conştiinţa omenirii aprobă aceste învăţături ale Scripturii. Noi nu scuzăm oamenii din cauza vre-unei stări de corupţie morală. Dovada acestui lucru se vede în diferenţa imediată care este făcută oricând constrângerea fizică sau boala fizică (demenţa) conduce spre o faptă care altfel ar fi considerată ca fiind păcătoasă şi condamnabilă.

 

(7.) Această corupţie nu distruge libertatea voinţei. Acesta este temeiul în baza căruia oamenii sunt consideraţi responsabili de Dumnezeu şi de legea umană şi de conştiinţă. Condiţia omului este într-adevăr astfel „că el nu poate să nu păcătuiască,” dar aceasta este datorată naturii sale, care iubeşte păcatul şi urăşte sfinţenia, şi care preferă eul în locul lui Dumnezeu. Când un om păcătuieşte, el face aceasta din libera lui voinţă, în mod liber, fără constrângere.

 

(8.) „Incapacitatea care este astfel recunoscută,” spune Dr. Hodge, „este afirmată numai cu referire la lucrurile duhului” Aceasta este afirmată în toată mărturisirea mai sus citată (el a citat felurite confesiuni Protestante) că omul de după cădere are nu doar libertatea de alegere sau puterea de auto-determinare, ci de asemenea este capabil să înfăptuiască acte morale, atât bune cât şi rele. El poate fi amabil şi drept, şi să-şi îndeplinească datoriile lui sociale într-o manieră de a asigura aprobarea semenilor săi. Nu se înţelege că stările minţii lui în care aceste acte sunt înfăptuite, sau motivele prin care ele sunt determinate, sunt astfel încât să împlinească aprobarea unui Dumnezeu infinit de sfânt, ci pur şi simplu că aceste acte, în privinţa substanţei lor, sunt prescrise de legea morală.

 

„Teologii, aşa cum am văzut, numesc clasa de fapte faţă de care omul căzut păstrează capacitatea lui ca „justitia civilis,” „lucrurile exterioare.” Şi clasa faţă de care incapacitatea lui este atribuită ca fiind „lucrurile lui Dumnezeu,” „lucrurile Duhului,” „lucrurile legate de mântuire.” Diferenţa între aceste două clase de fapte, deşi nu poate fi uşor afirmată în cuvinte, este universal recunoscută. Există o diferenţă evidentă între moralitate şi religie; şi între acele sentimente religioase de reverenţă şi mulţumire pe care toţi oamenii le experimentează mai mult sau mai puţin, şi smerenia, pietatea adevărată. Diferenţa constă în starea minţii, motivele, şi înţelegerea obiectelor acestor afecţiuni. Este diferenţa între sfinţenie şi sentimentul natural simplu. Ceea ce afirmă Biblia şi toate Confesiunile bisericilor Reformei, este că omul, de după cădere, nu-şi poate schimba inima lui; el nu poate regenera sufletul lui; el nu se poate pocăi cu pocăinţă evlavioasă sau nu poate exercita acea credinţă care este spre mântuire. El nu poate, pe scurt, să manifeste vre-un exerciţiu sfânt, sau să înfăptuiască vre-un act într-un astfel de fel încât a merita aprobarea lui Dumnezeu. Păcatul separă tot ceea ce el face, şi din această stăpânire a păcatului el nu se poate elibera singur.” [Hodge, Syst. Theol., vol. 2, pp. 263-4.]

 

(9.) Această corupţie totală nu implică egalitatea păcătoşeniei în toţi oamenii. Dimpotrivă, păcatul este crescut prin cultivarea de gânduri păcătoase; prin complacerea în obiceiuri păcătoase; prin abandonarea restricţiilor societăţii; şi este afectat prin circumstanţele de naştere, educaţie, etc. Este de asemenea adevărat că prin moştenirea naturală unii sunt mai predispuşi spre păcat decât alţii.

 

III. Moartea veşnică este de asemenea consecinţa păcatului lui Adam.

 

1. Fără vre-o sentinţă efectivă la moartea veşnică, ar rezulta că condiţia prezentă şi înstrăinată şi coruptă a omenirii ar fi pentru totdeauna.

 

(a) Condamnarea poate fi înlăturată prin dovada nevinovăţiei; prin justificare legală; sau prin iertare voluntară. Dar dreptatea lui Dumnezeu îi interzice să ierte păcatul fără ispăşire. Prin faptele legii nici un om nu poate fi îndreptăţit; şi, mai presus de toate, nevinovăţia nu poate fi niciodată dovedită. De aici, Scripturile reprezintă toţi oamenii, nu iertaţi şi îndreptăţiţi prin Cristos, ci condamnaţi la moarte veşnică.

 

(b) Corupţia poate fi înlăturată numai prin curăţarea naturii umane îndeajuns pentru a dezrădăcina toată contaminarea păcatului şi de a restaura o înclinaţie şi obiceiuri sfinte. Aceasta este lucrarea Duhului Sfânt în oamenii lui Cristos. Toţi cei care nu sunt sfinţiţi astfel de el, sunt lăsaţi pentru totdeauna corupţi. Scripturile arată că astfel este condiţia omului că el nu poate să se cureţe pe el însuşi.

 

Dr. Dagg spune: „Reprezentările din Scriptură ale incapacităţii omului sunt extrem de puternice. Se spune despre ei că sunt fără tărie, captivi, în sclavie, adormiţi, morţi, etc. Actul prin care ei sunt eliberaţi de starea lor naturală, este numit regenerare, înviere, sau oferirea vieţii, reînnoire, înviere, strămutare, creaţie; şi este atribuită direct puterii lui Dumnezeu, puterea care a chemat lumina din întuneric, şi l-a înviat pe Cristos dintre morţi.” [Dagg, Manual of Theology, p. 171.]

 

Următoarele Scripturi afirmă distinct această corupţie şi incapacitate: „Poate un Etiopian să-şi schimbe pielea, sau un pardos să-şi schimbe petele? Tot aşa, aţi putea voi să faceţi binele, voi, cari sunteţi deprinşi să faceţi răul?” Ier. 13:23. Vezi de asemenea Ioan 1:13; 3:3; Rom. 5:6; 7:5, 21; 8:3; 9:16 şi Ef. 2:1, 5. Astfel fiind condiţia omului, este văzut a fi imposibil pentru el ca să fie eliberat de faptele lui proprii, chiar dacă el a avut voinţa să le înfăptuiască. Dacă nu ar fi acţiunea lui Dumnezeu, nu ar fi nici o eliberare, chiar dacă omul avea voinţa să se elibereze.

 

(c) Dar oamenii nu au voinţa să fie eliberaţi. Acest lucru este evidenţiat prin afirmaţiile Scripturii despre iubirea păcatului, şi desfătarea pe care o au ei în aceasta, ca în special conducând la respingerea Evangheliei. Io. 3:19-21.

 

Astfel, dacă doctrina morţii veşnice nu ar fi mai mult decât continuarea naturală a înstrăinării şi a corupţiei oamenilor, vedem că în absenţa mijloacelor de a înlătura acestea, ele trebuie să continue pentru totdeauna.

 

2. Dar această doctrină merge mai departe şi învaţă (a) confirmarea oamenilor dincolo de viitoarea scăpare în această condiţie de păcat şi mizerie, şi (b) agravarea ei, sau cel puţin o dezvoltare mai departe a acesteia, care este restrânsă în această viaţă, şi doar puţin şi în puţine locuri este indicată.

 

Aceasta este învăţată prin arătarea că: (1.) Ziua judecăţii a fost amânată, şi că oamenii în viaţa actuală sunt într-o stare intermediară de verificare. (2.) La vremea hotărâtă cei răi vor fi judecaţi şi osânda de apoi le este stabilită lor. (3.) Osânda va fi veşnică aşa cum va fi fericirea celor drepţi. Cele mai puternice cuvinte din limba greacă sunt folosite pentru a exprima veşnicia acelei condiţii. (4.) După acea perioadă nu va fi nici o schimbare a stării, nici oportunitatea de răscumpărare. (5.) Condiţia de pedepsire în care ei vor intra este cea a diavolului şi a îngerilor săi, care este o stare cu totul depravată şi coruptă de amară duşmănie faţă de Dumnezeu, şi faţă de lucrurile şi fiinţele sfinte; o stare fără restrângeri, în care sufletul este predat în întregime păcatului. Primul capitol din Romani ne învaţă ce va produce înlăturarea unor astfel de restricţii. (6.) O anumită sugestie a modului cum va fi acea stare, este dată în condiţia celor orbiţi de diavolul, împietriţi în sine, care stare este dobândită chiar în această viaţă de cei mai răi oameni, care, în opoziţia lor voită, hulitoare, şi arogantă faţă de Dumnezeu şi sfinţenie, arată că ei sunt posedaţi spiritual de diavolul.

 

horizontal rule

Alergând spre mântuire, nu ca unii care se poticnesc din pricina păcatului, ci perseverând în răbdare până la capăt

de Marian Ghita

 

Atunci mulți vor cădea, se vor vinde unii pe alții și se vor urî unii pe alții. Se vor scula mulți prooroci mincinoși și vor înșela pe mulți. Și din pricina înmulțirii fărădelegii, dragostea celor mai mulți se va răci. Dar cine va răbda până la sfârșit va fi mântuit. 

(Matei 24:10-13)

 

Domnul Isus Cristos, prin cuvintele din pasajul de mai sus, ne prezintă starea spirituală a multor așa-ziși „credincioși” din viitor. Este o profeție care se va împlini cu certitudine. Noi știm că El are pe deplin dreptate în ceea ce spune (Mat. 24:35). El este „Profetul” prin excelență și Cel care are ultimul cuvânt în istorie (Deut. 18:15-19; 1 Pet. 1:10-12; Apoc. 1:8,11; 19:10; Ioan 1:1-5). Dar de ce vor ajunge într-o asemenea stare spirituală mulți care ar fi trebuit să rămână neclintiți în credința lor? Apostolul Pavel ne spune că „în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine...” (vezi o listă lungă de păcate ale oamenilor din vremea de pe urmă – 2 Tim. 3:1-9).

 

Am putea spune foarte bine că este explicabil faptul că și cei credincioși vor ajunge să falimenteze în trăirea unei vieți sfinte – doar și ei sunt oameni cu multe slăbiciuni, ca și ceilalți, iar mediul spiritual, în care aceștia trăiesc și vor trăi pe pământ, este total neprielnic sfințeniei. Cuvintele acestea sunt o profeție privitoare la viitor cât și o avertizare pentru urmașii Domnului. Noi nu ar trebui niciodată să căutăm scuze pentru o viață spirituală delăsătoare, gândind că viața trăită după standardele Cuvântului Domnului este imposibilă în asemenea condiții vitrege. Nu avem voie să privim asemenea cuvinte ca și o îngăduință din partea Domnului pentru căderile noastre, considerând că El ne va tolera starea de nenorocire în care ajungem din pricina nevegherii noastre. Desigur, Domnul nostru este un Mare Preot care are milă de slăbiciunile noastre (Evr. 4:15) și ne dă din plin șansa iertării, atunci când cădem (1 Ioan 1:8-2:2); dar una este tolerarea căderii noastre (Dumnezeu nu tolerează niciodată păcatul ci îl urăște cu întreaga Lui ființă, oricare ar fi acesta) și cu totul altceva este iertarea pe care o primim pentru căderea respectivă (aceasta implică regret profund pentru că am căzut și recunoașterea că nu avem nici o scuză pentru acest fapt, pocăință radicală față de păcat, părăsirea lui și credința în jertfa Domnului în vederea primirii iertării pentru păcatul în care am fost).

 

Și totuși problema rămâne. În nici un caz nu trebuie să subestimăm puterea, dincolo de cea omenească, a diavolului de a ne face să cădem, a lumii în care trăim de a ne forța să trăim după tiparele ei (există un mers spre distrugere al acestei lumi, a cărui forță de antrenare este ca și apele cascadei Niagara în căderea lor) și a păcatului din firea noastră păcătoasă care ne face incapabili să ne opunem, prin propriile noastre puteri, manifestării lui (vezi Rom. 7). Mai există și altceva teribil de înspăimântător. Vremurile din urmă ale istoriei omenirii sunt prezentate de cuvântul Domnului ca fiind vremuri care vor excela în manifestarea răului (vezi Mat. 24:21-22 – vremea necazului celui mare, o vreme spre care ne apropiem cu pași repezi). Când Domnul Isus a fost prins și dus să fie condamnat de autoritățile vremii, El a anunțat venirea unui timp cu totul special pentru El și pentru ucenicii Lui. El a spus atunci: „Dar acesta este ceasul vostru și puterea întunericului” (Lc. 22:53). În acea vreme, Isus a fost prins și a fost posibilă condamnarea Sa la moarte, fără nici o opreliște. Ucenicii au fost împrăștiați și reduși la starea de victime (s-a împlinit ceea ce Domnul Isus a zis: „În noaptea aceasta, toți veți găsi în Mine o pricină de poticnire; căci este scris: „Voi bate Păstorul și oile turmei vor fi risipite”” – Mat. 26:31). De asemenea, Petru însuși s-a lepădat de Domnul, în timp ce Domnul Însuși nu a făcut nimic altceva în favoarea ucenicului Său, decât să se roage ca să nu-și piardă credința (Lc. 22:31-32). Iar toți dușmanii Domnului Isus s-au putut manifesta cu toată viclenia, puterea și răutatea lor în îndeplinirea planurilor lor mârșave – parcă le-a mers totul. La fel se va manifesta și puterea anticristică la sfârșitul veacului (vezi 2 Tes. 2). În fața acestei parade a răului, este deci cu totul explicabil să vedem că „Atunci, mulți vor cădea, se vor vinde unii pe alții și se vor urî unii pe alții. Se vor scula mulți prooroci mincinoși și vor înșela pe mulți. Și din pricina înmulțirii fărădelegii, dragostea celor mai mulți se va răci” (Mat. 24:10-12). Ce șanse ar mai putea avea cei care vor dori să trăiască credincioși Domnului până la capăt? Ce putere de motivare să mai aibă atunci credincioșii, de a răbda până la sfârșit, după cuvintele Domnului (Mat. 24:13)? Nu pare oare nerealistă chemarea Domnul de a fi răbdători până la sfârșit, pentru a câștiga mântuirea veșnică? Omenește vorbind, așa se pare. Dar nu uitați, Cel care ne vorbește este însuși Fiul lui Dumnezeu, Cel care a biruit moartea și păcatul și acum El este la dreapta lui Dumnezeu, mai presus de orice autoritate cerească și pământească (Efes. 1:20-23). De aceea, în aceste circumstanțe, să luăm aminte la chemarea apostolului Petru, care ne îndeamnă: „De aceea, încingeți-vă coapsele minții voastre, fiți treji și puneți-vă toată nădejdea în harul care vă va fi adus la arătarea lui Isus Cristos” (1 Pet. 1:13). Care, deci, sunt acele pârgii de care ne putem agăța pentru a nu intra și noi în categoria celor „mulți” care vor cădea (Mat. 24:10-13)? Cum putem noi oare să răbdăm până la sfârșit (Mat. 24:13) pentru a fi în final mântuiți? Vom privi la trei imperative, absolut necesare pentru cei credincioși.

 

1.            Întărește-te în harul lui Dumnezeu

Una dintre cele mai importante lecții spirituale de care avem nevoie în trăirea noastră de pe pământ este să îmbinăm în mod echilibrat în gândire și în trăire două adevăruri biblice. Domnul Isus ne-a spus în mod categoric că „despărțiți de Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15:5). Desigur, noi ne vedem în stare să facem multe lucruri bune. Avem în noi multe abilități. Dar, când este vorba despre trăirea noastră în plan spiritual, noi prin noi înșine nu vom reuși nimic. Pe de altă parte, Pavel ne spune: „Pot totul în Cristos care mă întărește” (Filip. 4:13). Ambele adevăruri sunt esențiale pentru succesul vieții spirituale. Ele trebuie îmbinate însă cu înțelepciune în viață. Sunt unii creștini care se bazează în totalitate de primul adevăr, dar, faptul că știu că prin ei înșiși nu pot face nimic, ajung să nu acționeze cu îndrăzneala credinței în baza celui de-al doilea adevăr. În timp ce alții, conștienți că pot acționa cu curaj în a face orice lucru, se trezesc că acționează de fapt fără Cristos, doar prin propria lor abilitate.

 

Importanța unei asemenea lecții este dovedită de Domnul Însuși în experiența lui Petru. Domnul îl atenționează pe Petru, în seara dinaintea patimilor Sale, că Satana a cerut să-i cearnă pe ucenici ca grâul. Dar, El, Domnul, s-a rugat pentru credința lui Petru, ca ea să nu se piardă (Lc. 22:31-34). Ceea ce este interesant, în această situație, este faptul că Domnul îngăduie pentru Petru experiența lepădării lui și, în loc să-l asigure de intervenția Sa, pentru a nu ajunge în acea situație sau pentru a birui pe cel rău, Isus îl asigură doar de rugăciunea Lui pentru ca ucenicul, care cu siguranță va cădea, să nu-și piardă credința. De ce aceasta? Înțelegem, din ceea ce se întâmplă mai târziu cu Petru, că Domnul a dorit ca să-l elibereze pe Petru de încrederea sa în sine însuși (el era convins că va fi credincios Domnului până la moarte), ca apoi, el, Petru, să se bazeze în totul pe Domnul cel care urma să învieze. Curajul pe care Petru l-a avut la Cincizecime, de a predica adevărul despre Cristos în fața celor care ceruseră moartea Sa, era alimentat de data aceasta de Duhul Domnului care l-a împuternicit pentru slujire (vezi, de ex., Fap. 2,4). Pavel, mai târziu, a vorbit despre succesul său în trăirea sfântă și în slujirea lui Dumnezeu, ca un succes datorat în totalitate harului lui Dumnezeu, nu lui însuși (1 Cor. 15:10; Filip. 3:4-15; 4:13).

Înțelegem de aici că doar oamenii care se bazează în totul pe harul lui Dumnezeu au putere și resurse spirituale în a răbda până la capăt în credință și în credincioșie față de Domnul.

 

Trăirea prin harul lui Dumnezeu presupune câteva lucruri:

 

- Un credincios adevărat nu va încerca niciodată să facă voia lui însuși, prin care el ar încălca voia lui Dumnezeu. Sunt lucruri foarte bune pe care un creștin le-ar putea face, dar el trebuie să se asigure că acelea sunt voia lui Dumnezeu. Domnul Isus ne-a spus că în ziua judecății vor fi unii care se vor prezenta înaintea Lui cu mari realizări spirituale în viața lor (Mat. 7:21-23). Aceștia însă vor fi respinși din Împărăția cerurilor pentru că au lucrat fărădelege. Doar cei care vor fi făcut pe pământ voia Domnului vor întra în Împărăție. Când cineva face voia lui Dumnezeu în viața lui, el are la dispoziția sa însoțirea și resursele spirituale ale Domnului. Faptele și lucrarea sa sunt de fapt manifestarea Domnului în el, nu manifestarea bună a firii sale în el (vezi Gal. 2:20). Iată de ce el va rezista până la capăt în situațiile dificile ale vieții. Avem o situație interesantă din viața apostolului Pavel, prezentată în Fap. 16:6-10. Pavel, care a fost chemat să vestească Evanghelia celor dintre neamuri, a fost sensibil la voia Domnului pentru lucrarea sa. El a înțeles că Duhul lui Isus nu îi dădea voie să meargă în Bitinia pentru a vesti Evanghelia acolo. Astfel, a așteptat să vadă ce vrea Domnul de la el și a înțeles că trebuie să meargă în Macedonia pentru ca acolo să vestească Cuvântul Domnului. Ce s-ar fi întâmplat dacă Pavel ar fi mers de capul lui în Bitinia pentru a vesti Evanghelia acolo? Atunci ar fi fost în neascultare de Domnul și, de asemenea, nu s-ar mai fi putut bucura de protecția și resursele spirituale ale Sale. Cu siguranță, rezultatul ar fi fost un eșec pentru Pavel, în ciuda potențialelor abilități ale sale. Așadar, numai în cadrul voii lui Dumnezeu, oricât de mari și multe probleme le-ar crea celui care o va împlini, este cu adevărat cineva protejat și întărit de Dumnezeu.

 

- Un credincios adevărat se va bizui doar pe promisiunea lui Dumnezeu că va fi cu el în toate circumstanțele vieții (Evr. 13:5). Când relația cuiva cu Dumnezeu se va răci, atunci, el este expus pericolelor de tot felul în această viață. Oricât de mult s-ar vedea el susținut de înțelepciunea lui, de oameni, de poziția sa socială, de resursele sale materiale, un asemenea om nu va reuși niciodată să fie un credincios Domnului până la capăt. Domnul Isus spune acest lucru într-un mod foarte viu. El compară pe omul care se bazează în totalitate pe cuvântul Lui ca omul care este protejat și ferit de prăbușire, indiferent de forța intemperiilor vieții care vor lovi în el (Mat. 7:24-27) – el este ca și o casă zidită pe stâncă care nu se prăbușește atunci când este lovită. Dar, omul care nu se bazează pe cuvântul Domnului este comparat cu o casă zidită pe nisip. Oricât de bine este ea făcută și oricât de rezistente ar fi zidurile ei, sau acoperișul ei, faptul că temelia ei este șubredă, aceasta garantează distrugerea ei, atunci când va fi lovită de intemperii. Promisiunile lui Dumnezeu sunt stânca care ne asigură rezistența vieții noastre în cele mai teribile furtuni din viață. O relație corectă cu Dumnezeu, pentru cel credincios, este elementul esențial pentru ca el să poată răbda până la capăt în credincioșia sa față de Domnul. El știe foarte bine (și aceasta din cauza asigurării pe care i-o dă Duhul lui Dumnezeu care locuiește în inima Lui – Efes. 1:13-14; 4:30; Rom. 8:18-27) că nimeni și nimic nu-l poate desparte de dragostea lui Dumnezeu care este în Isus Cristos, Domnul lui (Rom. 8:31-39).

 

- Un credincios adevărat va identifica corect (desigur prin Duhul Sfânt și cercetând cuvântul lui Dumnezeu) adevăratul har al lui Dumnezeu (1 Pet. 5:12). El nu consideră că binecuvântarea harului lui Dumnezeu este o binecuvântare pentru „aici și acum”, una care să rezolve problemele noastre pământești trecătoare (sănătate în trup, prosperitate materială, o viață pe pământ fără probleme, succes în termeni omenești, etc.). El înțelege, ca și apostolul Pavel, că va avea multe necazuri și probleme în lume (Rom. 8:17-18; Fap. 14:22), dar toate acestea sunt permise de Dumnezeu în viața credinciosului pentru a ințelege mai bine că „harul Domnului Isus îi este de ajuns” (2 Cor. 12:9) și astfel el va ajunge să depindă tot mai mult de puterea Domnului în viața sa și nu de abilitățile sale personale. El nu va face niciodată confuzia între harul lui Dumnezeu și binecuvântările pământești, deși înțelege că toate binecuvântările de care are el parte în viață (materiale sau spirituale, trecătoare sau veșnice) vin de la Dumnezeu (Iac. 1:17) și nu de la cel rău. El are răbdare și în încercări pentru că înțelege că toate lucrurile (bune și rele) de care are el parte în viață, lucrează în viața lui binecuvântarea veșnică și un caracter tot mai asemănător cu cel al Domnului Isus Cristos (Rom. 8:28-30; vezi 1 Petru) și deci o măsură tot mai mare de glorie cerească  (vezi Rom. 5:2-5). Mai mult, faptul că viața creștină este bogată și în suferințe, tocmai din pricina numelui Domnului Isus Cristos, Duhul slavei se odihnește din plin peste cei care acceptă cu bucurie asemenea necazuri (1 Pet. 4:12-16). El are parte din plin de binecuvântarea lui Dumnezeu în mijlocul necazurilor și suferințelor (vezi Ștefan – Fap. 7:54-60; Filip. 3:7-11). El înțelege puterea de mântuire a propovăduirii crucii lui Cristos și nu o consideră, ca cei nemântuiți, o pricină de poticnire sau o nebunie (1 Cor. 1:21-25). El caută cu toată ființa mântuirea de păcat și o curățire deplină de orice necurăție, chiar dacă pentru acest lucru el trebuie să treacă prin focul încercărilor (1 Pet. 1:3-9); de aceea el Îl iubește pe Cristos și părtășia cu El, în ciuda suferinței crucii Sale. De aceea el își dorește să se întărească în harul lui Dumnezeu tot mai mult (2 Tim. 2:1; 2 Pet. 3:18).

 

- Un credincios adevărat crește în cunoașterea Domnului Isus Cristos, întărindu-și duhul și viața prin cuvântul Scripturii (2 Tim. 3:14-17). El folosește cuvântul lui Dumnezeu (cuvântul Scripturii) pentru a crește în omul din lăuntru și pentru a se echipa pentru trăire sfântă și slujire total dedicată Domnului. Pentru el, cuvântul lui Dumnezeu este „viu și lucrător” în adâncul ființei sale (Evr. 4:12-13) și îl folosește în vederea sfințirii vieții cât și în vederea întăririi personale (2 Tim. 3:15-17; Mat. 7:23-27). Prin cuvântul lui Dumnezeu, credinciosul adevărat cunoaște planurile celui rău și se echipează cu toată armătura lui Dumnezeu pentru a-i putea ține piept atunci când va fi atacat de acesta (Efes. 6:10-20; 2 Cor. 2:11).

 

Cel care se întărește în harul lui Dumnezeu nu are deloc așteptări nepotrivite din partea Domnului. Când vin asupra lui necazuri sau prigoniri din cauza Cuvântului lui Dumnezeu el nu se dezice de credința sa (Mat. 13:20-21). El știe că acestea vor veni asupra sa, tocmai pentru că este credincios Domnului (Fap. 14:22; 9:16). Atunci când el va fi tentat să se îngrijoreze cu privire la lucrurile acestei vieți, sau când va fi ispitit să cedeze înșelăciunilor acestei lumi (Mat. 13:22), el va evalua corect ceea ce este mai de preț pentru sufletul său, înțelegând că trebuie să se îmbogățească pentru cer și nu pentru pământ (Mat. 13:44-46; Lc. 12:15-21). El înțelege că prioritatea vieții este Împărăția cerurilor și neprihănirea ei, nu asigurarea pentru această viață; el se bazează în totul pe Dumnezeu cu privire la asigurarea a ceea ce îi este necesar în trăirea sa de pe pământ (Mat. 6:19-34). De aceea el nu va intra în categoria celor mulți din Mat. 24:10-12, care vor cădea.

 

2.            Fixează-ți ochii asupra comorilor cerești

Despre Moise, Sfânta Scriptură spune: „Prin credință Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui faraon, ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului. El socotea ocara lui Cristos ca o mai mare bogăție decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii pironiți spre răsplătire.” (Evr. 11:24-26). Moise a avut la dispoziție niște oportunități extraordinare, așa cum puțini oameni le-au avut în istorie. El a trăit în lux, într-un palat regal ca prinț și cu perspectiva de a deveni regele Egiptului; a beneficiat de cultura și avantajele unui popor care atunci era în vârful lumii civilizate; a avut parte de o educație excelentă și de aprecierea oamenilor; a putut să se bucure de plăceri deosebite ale păcatului, oferite de civilizația din țara lui; putea beneficia de comori materiale imense (doar Egiptul era țara în care se adunau asemenea comori din toată lumea) și multe alte avantaje. Dar, el a avut tăria să nu se lase antrenat de toate acestea în viața lui ci, dimpotrivă, a renunțat la ele. El a acceptat în schimb să împărtășească suferințele unui popor în robie (ale poporului evreu), prigoana din Egipt, durerile conducerii unui asemenea popor care fusese fără țară și pericolele trăirii alături de un asemenea popor.        

           

De ce? Pentru că a fost motivat de o altă comoară (nu de cea de pe pământ, ci de cea din ceruri). El avea ochii pironiți spre răsplătirea din ceruri, dată de Dumnezeu Însuși. Ca să fii în stare de o asemenea renunțare, desigur, ar trebui să fii conștient de valoarea infinit mai mare a comorii cerești și, de asemenea, să fi primit o siguranță deplină (desigur, din partea lui Dumnezeu) în vederea obținerii unei asemenea comori. E nevoie să-L cunoști bine pe Dumnezeul care oferă o asemenea comoară. Moise a beneficiat de toate acestea și de aceea a acceptat să plătească prețul pentru comoara cerească. El a procedat exact ca cei despre care Domnul Isus a vorbit, atunci când au găsit comoara și mărgăritarele Împărăției cerurilor (Mat. 13:44-46). Acei oameni au vândut tot ce au avut pentru a obține o asemenea comoară.

 

Mai mult, Moise nu doar că a renunțat la ceea ce îl împiedica să câștige răsplătirea lui Dumnezeu din ceruri; el și-a pironit ochii spre această comoară, pentru a o avea permanent în fața ochilor lui. El și-a dat seama că, de-a lungul vieții, în tumultul problemelor și al greutăților cu care a fost confruntat, în vâltoarea necazurilor, a suferințelor și eșecurilor de tot felul, putea foarte ușor să-și piardă determinarea de a lupta până la capăt pentru câștigarea comorii cerești, să cadă din pricina tuturor capcanelor de pe pământ (păcate, ispite, încercări, ingrijorări, etc.). El a înțeles că trebuie să aibă în permanență privirea ațintită asupra perspectivei viitoare, pentru a avea întotdeauna puterea să depășească toate aceste capcane și piedici de pe calea vieții.

 

Acest lucru este valabil și pentru noi, astăzi. Ar trebui să-L cunoaștem foarte bine pe Cel ce ne este Dumnezeu și Mântuitor. Ar trebui să cunoaștem foarte bine binecuvântările pe care El ni le dă în Domnul Isus Cristos. Că ele nu sunt binecuvântări materiale, ci duhovnicești și care sunt în locurile cerești în Cristos (Efes. 1:3). Că ele sunt ale noastre prin credință și că ne putem bucura de ele chiar de pe pământ (2 Cor. 1:20-22). Că aceste comori sunt imens mai valoroase decât tot ce ne-ar putea oferi acest pământ (Mat. 16:24-26). Că asemenea comori cerești ne sunt garantate prin Duhul Sfânt care locuiește în noi (Efes. 1:13-14; 4:30) și că ele sunt păstrate în siguranță de Dumnezeu Însuși pentru toți cei care cred în Fiul Lui (1 Pet. 1:3-9).

 

Dar, trebuie să facem mai mult decât să cunoaștem toate lucrurile amintite mai sus. Noi trebuie să ne fixăm foarte tare privirea asupra lor și să ne asigurăm că le vom avea întotdeauna înaintea ochilor noștri. Faptul că mulți credincioși vor cădea, se vor trăda unii pe alții, vor accepta cu ușurință argumentele profeților mincinoși, vor ajunge să li se răcească dragostea și vor fi împiedicați de multe păcate (Mat. 24:10-12), se datorează superficialității cu care au privit relația lor cu Domnul, superficialității cu care au cunoscut comorile cerești viitoare, cât și superficialității cu care priveau în fiecare zi aceste binecuvântări viitoare. Ei au ajuns să piardă toate acestea din fața ochilor lor. Piedicile, capcanele, păcatele, îngrijorările, ispitirile, necazurile din această viață i-a făcut să orbească și să nu le mai vadă. De aceea, le-a dispărut și motivația lăuntrică de a lupta pentru ele. Există o atenționare foarte puternică în Sfânta Scriptură cu privire la acest lucru. Ni se spune că „Evanghelia noastră (vestită de Pavel și de toți propovăduitorii ei)... este acoperită pentru cei ce sunt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Cristos, care este chipul lui Dumnezeu” (2 Cor. 4:3-4). Asemenea oameni sunt niște orbi în plan spiritual și de aceea se vor împiedica de toate capcanele, păcatele, piedicile de pe calea vieții sfinte. Căderea lor îi va duce în starea îngrozitoare descrisă în textul nostru din Matei 24. Iată de ce noi trebuie să veghem cu luare aminte, fie asupra căii noastre, fie asupra vederii noastre, ca să nu cădem pe cale ci să perseverăm până la capăt în credincioșie față de Domnul. Îndemnul Domnului nostru, Isus Cristos, este: „Fii credincios până la moarte și-ți voi da cununa vieții” (Apoc. 2:10).

 

Ce ar putea aduce asupra vieții noastre atitudinea pe care Moise a avut-o – aceea de a-și pironi privirea asupra răsplătirii veșnice? Când ne uităm la sfârșitul vieții apostolului Pavel, în declarația pe care el a făcut-o atunci când era în temniță și înainte de a fi condamnat la moarte pentru credința sa în Cristos (2 Tim. 4:6-8), noi descoperim acele lucruri care ne țin permament veghetori asupra vieții noastre. El vorbește despre trei lucruri pe care le-a realizat cu bine în viață: (1) Pavel s-a luptat lupta cea bună. El nu a dus o luptă fără un obiectiv clar și garantat de Dumnezeu; el nu a luptat ca unul care nu a știut pentru ce lupta. Lupta lui a fost „lupta cea bună”. Ușor putem ajunge să luptăm în viață pentru ceea ce nu merită. Pavel însă a luptat lupta cea bună. (2) Pavel și-a isprăvit alergarea. Desigur, la sfârșitul vieții orice om poate spune că și-a sfârșit alergarea sa. Dar, aici Pavel spune că el „a isprăvit-o”, a ajuns la capătul la care trebuia să ajungă. Aceasta a însemnat și faptul că Pavel a știut cum să alerge pe drumul vieții (vezi Evr. 12:1). Pavel, cu siguranță, a dat la o parte orice piedică și păcatul care putea să-l doboare și să-i împiedice alergarea; de asemenea, el a alergat nu oricum, ci cu stăruință, având mereu ținta înaintea ochilor săi. Întrebarea la care noi trebuie să răspundem este aceasta: Avem garanția că vom parcurge tot traseul căii stabilite de Domnul pentru noi? Suntem siguri că vom ajunge până la capătul ei? Dacă vom fi neglijenți, dacă vom fi leneși și vom pierde oportunitățile date nouă de Domnul, vom ajunge să nu finalizăm alergarea noastră. Vom sfârși alergarea noastră poate la jumătatea drumului și acest lucru va fi un eșec total pentru veșnicie. Pavel a isprăvit alergarea, a făcut tot ceea ce Domnul i-a cerut. (3) Pavel a păzit credința. Noi primim mântuirea de la Dumnezeu prin credința în Cristos; suntem chemați să trăim prin credință toată viața noastră; și suntem chemați să ne păstrăm credința până la capăt, în vederea mântuirii noastre și să nu dăm înapoi (Evr. 10:36-39). Mântuirea noastră, umblarea noastră pe pământ și încheierea vieții noastre, toate sunt posibile doar prin credință. A nu ne pierde credința înseamnă a ajunge la finalul vieții ca unii care credem cu tărie Evanghelia mântuirii (conform cuvântului Scripturii). Pavel a avut grijă să nu-și piardă credința; el a păzit-o. Și noi suntem chemați să ne luptăm pentru credința care a fost dată sfinților odată pentru totdeauna (Iuda 3) și să ne încercăm pe noi înșine permanent dacă suntem în credință (2 Cor. 13:5). Doar în acest fel Pavel a fost sigur, la sfârșitul vieții sale pământești, că îl așteaptă cununa neprihănirii pe care Domnul, Judecătorul cel drept i-o va da (lui și tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui) (2 Tim. 4:7). În această nădejde a trăit Pavel și în aceasta a murit el. Fie ca și noi să spunem același lucru despre noi înșine!         

       

3.            Privește țintă la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre – la Isus

În Evrei 12:2-3 ni se poruncește să privim țintă, în alergarea vieții noastre, la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, adică la Isus. De ce este așa de important pentru noi acest lucru? Pentru că doar așa noi vom avea puterea de a alerga pe cale până la capătul ei și doar așa vom avea rezistența de a birui toate obstacolele întâlnite pe ea. Așa a făcut și Domnul Isus înaintea noastră.

 

Dar Domnul Isus Cristos nu ne este doar exemplul desăvârșit pentru alergarea noastră. El este pentru noi mai mult decât atât. În Evr. 2 citim că noi suntem foarte prețuiți în ochii lui Dumnezeu – noi am fost încununați cu slavă și cu cinste prin creație și omul a fost așezat peste lucrările mâinilor Sale – totul i-a fost supus lui (Evr. 2:6-8). În acest context, autorul epistolei vorbește despre Domnul Isus Cristos. Ni se spune că El, care a fost făcut pentru puțină vreme mai prejos decât îngerii, acum este văzut de noi „încununat cu slavă și cu cinste din pricina morții pe care a suferit-o; pentru ca, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toți” (Evr. 2:9; vezi și v. 10-18). Ce vrea să ne spună autorul epistolei prin toate aceste cuvinte? Autorul ei vrea să ne arate că Domnul Isus, care s-a identificat cu noi, devenind om ca și noi și murind în locul nostru, este acum la dreapta lui Dumnezeu în glorie. Este important deci să privim la poziția pe care Fiul lui Dumnezeu o are acum în glorie, la dreapta lui Dumnezeu, pentru că, din moment ce El s-a identificat cu noi înșine, poziția Sa de acum este de fapt poziția noastră. Noi am înviat împreună cu Cristos (prin credință) și am fost puși de Dumnezeu să ședem împreună în locurile cerești, în Cristos Isus (Efes. 2:6). Este adevărat că noi încă nu suntem înviați și înălțați în mod plenar ca și Cristos, dar noi avem învierea și înălțarea spirituală prin credința în jertfa lui Cristos și garanția deplină că așa cum s-a întâmplat cu Cristos, așa se va întâmpla și cu toți credincioșii adevărați (Rom. 8:10-11; Filip. 3:20-21; 1 Tes. 4:15-17).

 

Având în vedere toate cele spuse, înțelegem că Domnul Isus Cristos este în fața noastră ca Acela care ne spune că, așa cum El a înviat și a fost înălțat în glorie veșnică de Dumnezeu, așa și toți cei care cred în El vor fi înviați și duși în glorie veșnică. Cristos, în poziția Sa actuală, ne spune, nouă celor care suntem încă pe pământ, că vom ajunge cu siguranță și noi acolo unde este El. Avem nevoie deci să privim la Cristos în umblarea noastră pământească. Aceasta, pe de o parte, va risipi toate minciunile diavolului că noi nu vom putea ajunge în gloria cerească. Prin credința noastră în Cristos noi vom putea înlătura toate descurajările și piedicile care ne pot încurca în alergarea noastră. Poziția actuală a lui Cristos este poziția credincioșilor Lui și aceasta are menirea de a le întări credința în situațiile dificile cu care ei se confruntă pe pământ. În baza acestei poziții ei pot fi biruitori în lume (vezi Ioan 14:27; 15:11; 16:33). Să privim și la un alt aspect în Evrei 12:2-3! Domnul Isus este Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre. De fapt El este „obiectul” aceste credințe. Credința noastră nu este doar o atitudine pe care noi o adoptăm față de Domnul; ea este consistentă în ea însăși – ea are ca obiect pe Cristos Însuși. Persoana și lucrarea Sa dau substanță credinței noastre; credința noastră este ancorată în Cristos. Așadar, atunci când ne vedem slabi, nevrednici, loviți, prăbușiți pe cale, noi, privind la Cristos și la lucrarea Lui (viața, moartea, îngroparea, învierea, înălțarea Lui și revenirea Sa glorioasă), ne putem ridica din starea noastră. Noi putem fi mai mult decât biruitori prin Cristos, Domnul. Atunci când suntem ispitiți să ne rușinăm de crucea Domnului nostru, noi trebuie să privim la El – El este la dreapta lui Dumnezeu în glorie, în ciuda rușinii și a disprețului suferite de Sine; ba tocmai din cauza faptului că a acceptat rușinea și disprețul, El a fost înălțat în glorie. Așadar, atunci când suferim și noi din partea lumii rușine și dispreț, să nu cădem – ele ne asigură gloria pe care Domnul nostru o are. De asemenea, Domnul Isus a suportat o mare împotrivire din partea lumii păcătoase și, desigur, a fost astfel forțat să păcătuiască. Dar El nu a păcătuit. A câștigat ceva în acest fel? Vom zice: da, a câștigat răstignirea pe cruce, suferințe teribile și chiar moartea. Este adevărat. Dar, tocmai pentru acestea El a fost înălțat în glorie la dreapta lui Dumnezeu. Drumul Său spre glorie a trecut pe la cruce. Este același drum pe care trebuie să-l parcurgem și noi. Și atunci când vom ajunge să suferim și noi ca El, vom avea putere să depășim toate acestea pentru că Îl vom vedea pe Domnul nostru în glorie, pe Cel care a trecut înaintea noastră pe acolo (vezi Ștefan – Fap. 7:55-56). Așadar, privind la Cristos, vom fi întăriți în credința noastră în vremuri întunecate. De asemenea, în fața noastră este un mare nor de martori (Evr. 12:1 – oamenii credinței din Evr. 11) la care ne putem uita. Ei au fost oameni ca și noi, cu slăbiciuni ca ale noastre (Iacov 5:17-18), cu eșecuri pe care și noi le avem, dar care au biruit prin credință. Ei sunt pentru noi, un mijloc de întărire a credinței noastre. Dacă ei au biruit și au făcut lucrări mari în condiții ca și ale noastre, oare noi nu vom putea să perseverăm până la capăt în credință? Cu ce au fost ei mai deosebiți decât noi. Ei doar au crezut în Dumnezeu. Și rezultatele credinței lor le avem consemnate în Scriptură. Așadar, și noi să avem credință, ca și ei, pentru mântuirea sufletului nostru!           

 

Concluzii

 

Domnul Isus Cristos ne atenționează că mulți, în vremurile din urmă, vor cădea și vor face lucruri condamnabile. Aparent, ei ar avea justificare pentru starea lor – puterea extraordinar de mare a diavolului, presiunea uriașă a lumii, păcatul din ei înșiși (din natura lor decăzută). Un mediu toxic cu o influență nefastă asupra tuturor credincioșilor. Dar (merită să facem un studiu aprofundat al acestor „dar”-uri din Biblie – vezi de ex. „Dar” din Rom. 3:21), starea multora din vremurile din urmă nu poate fi deloc o justificare pentru a ceda presiunilor păcatului din lume. Resursele, pe care le avem de la Dumnezeu pentru o trăire sfântă și biruitoare, sunt mult mai bogate și mai puternice decât presiunea celui rău. Ele trebuie cunoscute și însușite în viața creștină. Niciodată Dumnezeu nu va pretinde ceva de la credincioși care să nu poată face ei (vezi 1 Cor. 10:13). Dar, cu siguranță, ei nu pot nimic fără Cristos; pot însă totul în Cristos care ne întărește (Ioan 15:5; Filip. 4:13). Suntem noi oare dispuși să renunțăm și noi, ca și Pavel, la noi înșine și la încrederea în abilitățile noastre, pentru ca să ne punem toată încrederea noastră doar în Cristos (Filip. 3:4-15; Gal. 2:20)?   AMIN.                                                 

 

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi


 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate