Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Teologie
 

 

 

Arhiva
Contact
Colaboratori
Despre noi

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Hegeomai
Istorie
Pastorala
Studiu Biblic
Site-uri Baptiste
Articole
Media
Poşta Redacţiei

 

 


Pagina de Teologie

 

Isus Hristos, Domnul din Ceruri

Dr. Benjamin Cocar

 

V. Naşterea din fecioară a lui Hristos

 

Matei 1:18, 22‑25 and Luca 1:26‑38 învaţă că naşterea lui Isus a rezultat dintr-o concepere miraculoasă. El a fost conceput în pântecul Fecioarei Maria prin puterea Duhului Sfânt fără vreo sămânţă bărbătească. Aceasta este doctrina naşterii din fecioară, care trebuie distinsă de alte doctrine referitoare la Maria precum virginitatea perpetuă, conceperea imaculată, arogarea sa, care sunt respinse de majoritatea Protestanţilor, şi de părerile în care fraza „naşterea din fecioară” este luată ca să indică un anumit fel de implicare divină în întrupare fără afirmarea virginităţii biologice a mamei lui Isus. Părerile ultime sunt destul de comune în teologia liberală, dar este un abuz de limbaj ca să le numim afirmaţii despre naşterea din fecioară; ele sunt negări ale naşterii din fecioară, deşi poţi fi afirmaţii despre alte lucruri.

 

Posibilitate şi Probabilitate

Dacă cineva respinge posibilitatea miracolului în general, aşa cum o face de exemplu Bultmann, atunci aceasta trebuie să respingă şi naşterea din fecioară. Dar o astfel de respingere generalizată este arbitrară şi de neapărat în orice bază, şi este contrară faţă de cele mai fundamentale presupoziţii ale gândirii creştine. Naşterea din fecioară nu este mai miraculoasă decât ispăşirea sau învierea sau regenerarea păcătoşilor. Dacă miracolul este respins, atunci nu se mai poate retine nimic important pentru Creştinism.

 

Dacă cineva acceptă posibilitatea generală a miracolului, atunci el trebuie să se mai întrebe cu privire la posibilitatea şi probabilitatea naşteri din fecioară în particular. Pentru un creştin evanghelic faptul că această doctrină este învăţată în Cuvântul infailibil al lui Dumnezeu răspunde la astfel de întrebări. Cu toate acestea faptul nu face ca investigarea istorică să fie inutilă. Dacă într-adevăr Scriptura este infailibilă, aceasta este consistentă cu toată descoperirea istorică. Pentru a ilustra aceasta consistenţa poate fi doar ajutătoare, nu doar pentru a-i convinge pe cei care se îndoiesc de autoritatea Scripturii, dar şi să afirme credinţa acelora care o acceptă. Dar o astfel de investigaţie trebuie întreprinsă pe principiile compatibile cu revelaţia creştină, şi nu pe principii antagoniste (cum e şi cazul lui Bultmann) faţă de aceasta de la început.

 

Relatările Noului Testament

În această  bază, deci, să examinăm credibilitatea martorilor Noului Testament, Matei şi Luca. Ambele evanghelii sunt adesea datate din 70-100 d. Hr., dar dacă presupunem că Isus putea să prezică dărâmarea Ierusalimului (anul 70, şi de ce ar nega un creştin aceasta?), există o amplă evidenţă pentru datarea acestor Evanghelii în anii 60 sau mai devreme. În oricare caz, cele două relatări sunt în general învăţate a fi independente una de alta şi astfel să fie bazate pe o tradiţie care le antedatează pe ambele.

 

Confirmând antichitatea acestei tradiţii este caracterul remarcabil „ebraic” al ambelor relatării a naşterii: teologia şi limbajul acestor capitole par a fi mult mai caracteristice despre Vechiul Testament decât de Noul Testament, aşa cum au notat mulţi cercetători. Acest fapt face ca ipoteza ca naşterea din fecioară să fie un theologumenon, o povestire inventată de biserica timpurie pentru a-şi susţine dogma Hristologică. Nu există nici o menţiune despre preexistenţa lui Isus. Titlul său „Fiul lui Dumnezeu” este văzut a fii viitor, după cum este şi moştenirea sa a tronului lui David (Luca 1:32, 35). În naraţiunile despre naştere Isus este Mesia al Vechiului Testament, fiul lui David, împlinirea profeţiei, cel care va răscumpăra pe poporul lui Dumnezeu prin fapte măreţe, înălţându-i pe cei umili şi zdrobindu-i pe cei mândrii (Luca 1:46‑55). Scriitorii nu trasează nici o interferenţă faţă de naşterea din fecioară referitor la divinitatea lui Isus sau la calitatea ontologică de fiu faţă de Dumnezeu; mai degrabă, ei înregistrează pur şi simplu evenimentul ca un fapt istoric şi (pentru Matei) ca o împlinire a lui Isaia 7:14.

 

Luca pretinde să fi făcut un studiu atent al datelor istorice (1:1-4), şi această pretenţie a fost dovedită în mod repetat în multele detalii chiar şi de cercetătorii moderni sceptici precum Harnack. Atât vocaţiile sale, de istoric şi de medic, l-ar fi prevenit de la a răspunde în mod credul faţă de rapoartele despre o naşterea din fecioară. Cele două naraţiuni despre naştere au fost atacate drept inconsistente şi/sau eronate în diferite puncte: genealogiile, masacrul copiilor (Matei 2:16), recensământul din timpul lui Quirinius (Luca 2:1‑2); dar explicaţiile plauzibile ale acestor dificultăţi au fost şi ele avansate. Moştenirea Davidică a lui Isus (accentuată în ambele relatări) a fost şi ea sub suspiciune; dar aşa cum argumentează Raymond Brown, prezenţa lui Maria şi a fraţilor lui Isus, în special Iacov (Fapte 1:14; 15:13‑21; Galateni 1:19; 2:9), în cadrul bisericii timpurii ar fi prevenit dezvoltarea materialului legendar referitor la originea lui Isus. Cu toate acestea, avem motive bune, chiar aparte faţă de crezul în inspiraţia lor, să credem că Luca şi Matei, deşi ei diferă faţă de verdictele istoricilor antici şi moderni.

 

Restul Scripturii

Multe s-au spus cu privire la „tăcerea Scripturii cu privire la naşterea din fecioară în afara pasajelor menţionate. Această tăcere este reală, însă nu are nevoie să fie explicată de nici o ignoranţă sau negare a naşterii din fecioară de către oricare alţi scriitori ai Noului Testament. Este semnificativ faptul că însăşi Evanghelia lui Matei şi Luca sunt „tăcute” cu privire la naşterea din fecioară prin 50 din cele 52 de capitole combinate. Tăcerea restului Noului Testament poate fi explicată în mod esenţial în aceleaşi feluri cum ar explica cineva tăcerea parţială a lui Matei şi Luca. Noul Testament se ocupă în principal de (1) predicarea lui Isus, viaţa, moartea, învierea (Evangheliile şi la o anumită extindere epistolele); (2) predicarea şi lucrarea misionară în biserica timpurie (Faptele Apostolilor în special); (3) învăţătura cu privire la problemele teologice şi practice ale bisericii (Faptele Apostolilor, epistolele); (4) asigurările triumfului scopurilor lui Dumnezeu şi a viziunilor vremurilor de la sfârşit (Apocalipsa, şi alte cărţi ale Noului Testament).

 

Naşterea din fecioară nu era parte a predicării lui Isus sau cea a bisericii timpurii. Aceasta nu era nici o chestiune controversată precum cea adresată în epistole (Hristologia în general nu era o chestiune de controversă în particular printre creştini, şi chiar dacă aceasta ar fi fost aşa, naşterea din fecioară în cel mai rău caz nu a fost văzută ca mijloc de susţinere a dogmei Hristologice). Funcţia principală a naşterii din fecioară în Noul Testament, pentru a arăta împlinirea profeţiei şi a descrie evenimentele din jurul naşterii lui Isus, este adecvată doar pentru naraţiunile naşterii, şi doar două dintre acestea au fost păstrate în canon. Trebuie de asemenea să presupunem că biserica timpurie a susţinut o anumită rezervă cu privire la discuţia publică despre aceste chestiuni din respect pentru intimitatea familiei lui Isus, în special Maria.

 

Există ceva în Noul Testament care să contrazică relatările naşterii din fecioară? Există pasaje în care Isus este descris ca fiul lui Iosif: Ioan 1:45; 6:42; Luca 2:27, 33, 41, 43, 48; Matei 13:55. În mod clar, totuşi, Luca şi Matei nu au avut nici o intenţie de a nega naşterea din fecioară a lui Hristos, doar dacă naraţiunile naşterii sunt adăugiri de mai târziu la cărţi, şi nu este nici o evidenţă cu privire la aceasta. Aceste referinţe se referă în mod clar la Iosif ca tată legal al lui Isus fără referire la întrebarea cine era tatăl biologic. Acelaşi lucru este adevărat în relatările lui Ioan, cu faptul adiţional că cuvintele în discuţie au fost rostite de cei care nu erau prea obişnuiţi cu Isus şi/sau familia sa. (Textul din Matei 1:16, care spune că Iosif l-a născut pe Isus, nu este în mod sigur originalul).

 

Este Isaia 7:14 prezicerea naşterii din fecioară? Matei 1:22 declară că aceasta „împlineşte” acest pasaj, dar multă controversă a înconjurat această afirmaţie, întorcând înţelesul pasajului din Isaia în context, traducerea sa din LXX, şi folosirea lui Matei a ambelor.

 

Atestarea post-biblică. Crezul în naşterea din fecioară este larg atestat în literatura din secolul al 2lea. Ignatius a apărat doctrina împotriva docetiştilor, care susţineau că Isus doar „a apărut” a deveni om. Unii au învăţat că Ignatius arată o obişnuinţă cu o tradiţiei independentă de Evangheliile care afirmă despre naşterea din fecioară. Naşterea aceasta a fost negată doar de docetiştii gnostici şi de Ebioniţi, care susţineau că Isus era doar un simplu profet uman. Tăcerea anumitor părinţi bisericeşti, precum şi tăcerea Scripturii, a fost citată ca evidenţă a unei tradiţii contrare cu această doctrină, dar nu există nici o evidenţă clară de vreun astfel de lucru, şi argumentul din tăcere poate fi cu uşurinţă contracarat ca mai sus.

 

Fundalul păgân sau iudaic? Ocazional unii vor sugera ideea că naraţiunile despre naşterea din fecioară sunt bazate nu pe fapt ci pe povestiri păgâne sau iudaice ale naşterilor supranaturale. O astfel de ipoteză este cea mai neprobabilă. Nu există nici o paralelă clară faţă de noţiunea unei naşteri din fecioară în literatura păgână, doar de naşteri care rezultă din relaţia dintre un dumnezeu şi o femeie (de care nu ar fi nici o sugestie în Matei şi Luca), care rezultă într-o fiinţă jumătate divină şi jumătate umană (care este diferit de Hristologia biblică). În plus, nici una din povestirile păgâne nu localizează evenimentul în istoria ce poate fi trasată la fel cum ar fi cu o relatare biblică. Şi nici nu există vreo paralelă precisă în literatura iudaică. Cele mai apropiate paralele ar fi naşterea supranaturală a lui Isaac, Samson şi Samuel în Vechiul Testament, dar acestea nu erau din femei virgine. Isaia 7:14 nu a fost considerat un pasaj mesianic în literatura iudaică a vremii. Se prea poate că evenimentul naşterii din fecioară să fi influenţat înţelegerea lui Matei a lui Isaia 7:14 decât inversul.

 

Importanţa doctrinară

Consistenţa acestei doctrine cu alt adevăr creştin este important în utilitatea sa şi, într-adevăr faţă de credibilitatea sa. Pentru Matei şi Luca importanţa principală a evenimentului pare să fie că acesta ne aduce aminte (ca un „semn”, Isaia 7:14) de marile promisiuni din Vechiul Testament de mântuirea prin eliberatori născuţi supranatural, în timp ce trece de ei, arătând că eliberarea finală a lui Dumnezeu a venit. Dar oricine poate trece dincolo de preocupările specifice ale lui Matei şi Luca şi să vadă faptul că naşterea din fecioară este pe deplin consistentă cu rangul complet de doctrină biblică. Naşterea din fecioară este importantă: (1) Datorită doctrinei Scripturilor. Dacă Scriptura greşeşte aici, atunci de ce să ne încredem în ceea ce spune ea despre evenimentele viitoare precum învierea? (2) Datorită divinităţii lui Hristos. În timp ce nu putem spune dogmatic că Dumnezeu putea să între în lume doar printr-o naştere virgină, cu siguranţă că întruparea este un eveniment supranatural dacă este ceva acesta.

 

A elimina supranaturalul din acest eveniment este a compromite în mod inevitabil dimensiunea divină a acesteia. (3) Datorită umanităţii lui Hristos. Acesta era lucrul important pentru Ignatius şi pentru părinţii din secolul al 2lea. Isus se născuse de fapt; el a devenit într-adevăr unul dintre noi. (4) Datorită lipsei de păcat a lui Hristos. Dacă era născut din doi părinţi umani, ar fi foarte dificil să percepem cum putea să fie el scutit de vina păcatului lui Adam şi să devină un cap nou pentru rasa umană. Şi ar părea a fi doar un act arbitrar al lui Dumnezeu ca Isus să se fi născut fără vreo natură păcătoasă. Cu toate acestea lipsa de păcat a lui Isus în calitate de cap nou al rasei umane şi mielul de sacrificiu al lui Dumnezeu este absolut vital pentru mântuirea noastră (2 Corinteni 5:21; 1 Petru 2:22‑24; Evrei 4:15; 7:26; Romani 5:18‑19). (5) Datorită naturii harului. Naşterea lui Hristos, în care iniţiativa şi puterea sunt toate ale lui Dumnezeu, este o imagine aptă a harului salvator al lui Dumnezeu în general din care aceasta este o parte. Aceasta ne învaţă faptul că mântuirea este prin actul lui Dumnezeu, nu prin efortul nostru uman. Naşterea lui Isus este ca şi noua noastră naştere, care este tot prin Duhul Sfânt; aceasta este noua creatură (2 Corinteni 5:21; 1 Petru 2:22‑24; Evrei 4:15; 7:26; Romani 5:18‑19).

 

Crezul lui Isaia în naşterea din fecioară ca „necesar”? Este posibil să fi mântuit fără să crezi; oamenii mântuiri nu sunt oameni perfecţi. Dar a respinge naşterea din fecioară este a respinge Cuvântul lui Dumnezeu, şi neascultarea este întotdeauna serioasă. În plus, necredinţa în naşterea din fecioară a dus la compromis în celelalte domenii de doctrină cu care este conectată în mod vital.

 

Profeţii ale naşterii din fecioară

 

Isaia 7:14

Un miracol este profeţit

Dumnezeu i-a promis lui Ahaz în fond un miracol nelimitat, 7:11

 

Se înţelege virgin prin sensul fizic tehnic. Există patru termeni evreieşti pentru cuvântul „virgin”:

 

1. ’Alma – o femeie tânăra de virginitate biologică. Acesta e cuvântul evreiesc cel mai bun care descrie virginitatea.

 

2. Yaldah – fată mică, una sub vârsta căsătoriei, Geneza 34:3-4; Ioel 3:3; Zaharia 8:5.

 

3. Na’arah – cuvânt normal pentru fată, cu un înţeles mai larg; căsătorită, Deuteronom 22:15; necăsătorită, Estera 2:13; o concubină, Judecători 19:2; o virgină căsătorită, Deuteronom 22:23-24; o virgină necăsătorită, Deuteronom 22:28.

 

4. Bethulah – adesea tradus prin virgin; o virgină din punct de vedere tehnic, Geneza 24:16; Judecători 21:21, o virgină logodită, Deuteronom 22:23-27; o virgină nelogodită.

 

Această fecioară putea să fie îndeplinită în Fecioara Maria

 

1. Nu putea să fie soţia lui Ahaz – Ezechia era de cel puţin 6 ani în acest timp, 734 d. Hr., 2 Împăraţi 18:2.

 

2. Nu putea fi soţia lui Isaia, Isaia 7:3, Isaia avea un fiu de la o prorociţă.

 

3. Nimeni altcineva nu se califică – nu este nici o înregistrare despre vreo naştere din fecioară în vremea lui Isaia.

 

4. Dovada finală – Matei 1:22-23

 

Importanţa şi necesitatea naşterii din fecioară

 

1. Aceasta este necesară pentru veridicitatea înregistrărilor Evangheliei

Dacă Evangheliile sunt greşite cu privire la naşterea lui Isus, atunci tot ceea ce spun ele despre El poate fi îndoielnic.

 

2. Aceasta este necesar pentru lipsa de păcat a lui Isus

Ceea ce se naşte din uniunea trupului fizic este şi corupt trupeşte în mod moral, Ioan 3:6. Isus a fost ferit de „păcatul original” atunci când El a devenit om. Altfel El nu putea să fie Mântuitorul lumii.

 

3. Aceasta este necesar pentru a proteja pe Isus şi Maria de alternativele de blasfemie, Matei 1:18-25; Luca 1:34

 

4. Aceasta este singura explicaţie teologică referitoare la personalitatea lui Isus

Isus era o persoană din toată eternitatea, El nu şi-a dobândit personalitatea Sa prin naşterea umană.

 

horizontal rule

Partea abstractă a teologiei sistematice

 de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.

 

(CONTINUARE)

 

CAPITOLUL 4

 

UNITATEA LUI DUMNEZEU.

 

Argumentele prin care am dovedit existența lui Dumnezeu ne-au arătat:

 

1. din motivul cauzalității – că El este auto existent, având cauza existenței în Sine

 

2. din dovada designului și creația spiritului – că este o ființă personală, inteligentă și spirituală.

 

3. din non eternitatea materiei – că doar El este veșnic

 

4. din providență și miracole – că El domnește și guvernează lumea pe care a creat-o.

 

În ele, toate au fost baza tuturor dovezilor înțelepciunii Sale, a puterii, bunătății și a altor atribute.

 

Informația primită astfel este insuficientă și poate fi crescută de o examinare ulterioară. Dovedind că Dumnezeu este, dorim să știm mai mult din ceea ce este El și cine este.

 

Acest fapt duce la cercetarea naturii sau esenței Sale și deoarece natura și esența tuturor poate fi cunoscută doar luând în considerare modul existenței ei, calitățile și maniera manifestării ei, suntem determinați să cercetăm modul existenței lui Dumnezeu și atributele și lucrările prin care S-a făcut El cunoscut.

 

Înainte de aceasta, sunt două subiecte care necesită atenția: Unitatea și spiritualitatea lui Dumnezeu.

 

UNITATEA LUI DUMNEZEU.

1. Dovada obținută până acum nu este inconsistentă cu această unitate. Un singur Dumnezeu este tot ce se cere sau ce este implicat în această dovadă.

 

Dar este necesară o primă cauză; este sugerat un designer; o singură ființă împlinește toate condițiile ce se ridică din simțul dependenței noastre de altul; dar este necesar pentru justificarea dovezilor grijii providențiale față de lume; doar unul pentru minunile lumii; unul pentru versetele cu profețiile și descoperirea lui Hristos și a lui Dumnezeu; și doar unul pentru consimțirea comună a omenirii.

 

Acest ultim punct este singura excepție aparentă.

 

Dar (1.) Consimțirea universală admite existența unui Dumnezeu. Mulți au presupus într-un fel sau altul că ar fi mai mulți, dar credința în mai mulți nu este universală.

 

(2.) Credința într-un singur Dumnezeu nu a fost prima, ci a fost rezultatul coruperii adevărului. Aceasta se justifică prin respectul față de obiecte, care reprezintă divinitatea, la fel cu luminile cerești sau animalele sau statuile ce reprezintă atribute glorificate ale divinității; sau venerarea oamenilor după ce au murit, considerați exponenți ai acestor atribute.

 

(3.) Credința într-un singur Dumnezeu găsită astfel în rapoartele antice ale tuturor națiunilor a fost menținută între oamenii inteligenți, chiar și în zilele păgânismului. Vezi The Cudworth, Intellectual System of the Universe, Vol. I., pp. 293-638, pentru opiniile în latina antică, greaca, persana egipteană.

 

Despre brahmanism, vezi Maurice, Religions of the World, p. 59.

 

Despre Budism, vezi Maurice, p. 102-3.

 

Despre scriitorii clasici, vezi mărturia lui Cicero de Natura deorum, pp. 11-13 traducerea din biblioteca din Bohn.

 

Despre marea masă a păgânismului avem mărturia lui Tertullian, citată de Tholuck despre păgânism, p. 23.

 

”Cu cele mai adânci emoții ale minților lor, ei nu au direcționat niciodată exclamațiile spre dumnezeii falși, ci au preluat cuvintele ”prin Dumnezeu”, ”Așa cum Dumnezeu e viu”, ”Doamne ajută”. Mai mult, ochii lor nu sunt ațintiți spre capitol, ci spre cer.

 

Această credință într-un singur Dumnezeu este adevărată, chiar și în legătură cu acel dualism care a apărut între persani, datorită cunoștințelor lor despre lupta dintre bine și rău, legată de prezența păcatului în lume. Ei credeau într-un Dumnezeu superior celor doi concurenți aflați în lupta aceasta și astfel se poate spune că acceptau ideea de unitatea a lui Dumnezeu. Vezi Cudworth, Vol. I., p. 411, &c.

 

Argumentul acordului universal nu necesită deci mai mult de un Dumnezeu.

 

2. Dar dovada existenței lui Dumnezeu nu este doar non-inconsistentă cu unitatea lui Dumnezeu, ci conferă acea unitate foarte probabilă și aproape sigură.

 

Unitatea primei cauze și a designerului este implicată natural, dacă nu necesar în unitatea voinței sau a scopului sau a designului văzut în efectele produse în creație și providență.

 

Acestea arată cel puțin o armonie perfectă și un acord între voințele tuturor dumnezeilor, dacă sunt mai mulți, atât cât poate rezulta dintr-o singură Ființă sau din mai multe care sunt în deplin acord, ca și când ar fi una.

 

Dar chiar ideea de voință implică alegerea, iar alegerea implică un astfel de drept și posibilitatea de a selecta între două sau mai multe lucruri așa cum este interzis în acordul universal original în alegerea dintre două ființe diferite. Deci trebuie fie să existe o diferență de alegere, care ar distruge uniformitatea, fie o subordonare a voinței unuia față de altul, fapt care oferă supremația uneia din ființe. Acest rezultat ar face acea ființă o primă cauză de voință sau de acțiune pentru celelalte, făcând-o astfel singur Dumnezeu.

 

Dacă este o uniformitate în modelele și lucrările naturii, aceasta este o dovadă certă a unui singur Dumnezeu.

 

Acea uniformitate se vede,

 

(1.) În materialele care o compun

 

(2.) În calitățile posedate de aceste materiale.

 

(3.) În natura forțelor în care evoluează

 

(4.) În unitatea modelului dintre toate formele vii, pești, reptile, mamalia în toate părțile lumii, fie adaptat la aer, apă sau pământ, fie în fosilele trecutului sau în organismele vii ale prezentului; și în unitatea dintr-o specie, de la germeni până la dezvoltarea în organe perfecte, în alta separată de un interval de timp.

 

3. Singura obiecție la unitatea lui Dumnezeu care poate apărea din lume vine din prezența durerii, a bolii, a durerii, a suferinței, a vinovăției și păcatului, împreună cu forțele violente și destructive ale naturii.

 

(1.) Dar acestea nu sunt inconsistente cu unitatea lui Dumnezeu.

 

(a) Dacă nu ar fi și Dumnezeu le-ar preveni, ele ar dovedi lipsa bunătății, nu a unității.

 

(b) Dacă nu ar trebui să fie și Dumnezeu nu le-ar putea preveni, ele ar dovedi existența unei alte ființe mai mare ca El, și aceea ar fi Dumnezeu.

 

(c) Relele la care ne-am referit se află aparent sub legi generale uniforme ca și alte fapte sau evenimente ale naturii.

 

(2.) Dar nu este nici o dovadă că aceste rele nu trebuie să fie și nu sunt consistente perfect cu bunătatea lui Dumnezeu.

 

(a) Pot fi parte a unui sistem care există cel mai bine în conexiune cu ele. Vedem parțial acest lucru la forțele destructive ale lumii.

 

(b) Găsim la ele urmele unei lucrări pentru finaluri bune și intermediare și pentru și deci se poate spune că ele nu militează nici împotriva bunătății și nici a unității.

 

4. Dar în vreme ce unele argumente pentru Dumnezeu sunt doar consistente cu unitatea lui și foarte sugestive și altele fac foarte probabil, aproape sigur acest fapt, sunt altele care o stabilesc cu siguranță absolută.

 

 (1.) Ideea de Dumnezeu în minte, la care este atașată cea a existenței necesare, este ideea unui Dumnezeu unic. Noțiunea de doi sau mai mulți dumnezei este auto contradictorie, deoarece nici unul dintre ei nu poate fi absolut și perfect și independent, ceea ce este ideea noastră de Dumnezeu. Toate dovezile despre Dumnezeu deci, conținute în primele argumente a priori sunt pentru un Dumnezeu unic.

 

(2.) În argumentul care reiese din natura existenței necesare (al doilea a priori), al 7-lea punct era: ”Nu poate fi decât o singură ființă necesar existentă, deoarece două ființe existente în mod necesar nu ar putea sub nici o formă diferi una de alta; adică ar fi una și aceeași ființă.”

 

Natura existenței necesare dovedește deci unitatea lui Dumnezeu.

 

5. Dovezile care le avem până acum prezentate din natură pentru unitatea lui Dumnezeu sunt confirmate din abundență de declarațiile Scripturii.

 

 (1.) Pasajele care declară explicit că Dumnezeu este unul sunt:

Deut. 6:4; Mal. 2:10: "Nu ne-a creat Dumnezeu?” Marcu 12:29, 32; 1 Tim. 2:5; Efes. 4:5, 6; Iacov 2:19.

 

(2.) Cele care afirmă că nu este altul sau nimeni lângă El: Deut. 4:35, 39; 1 Sam. 2:2; 2 Sam. 7:22; 1 Regi 8:60; Isa. 44:6, 8; Isa. 45:5, 6, 21, 22; Isa. 46:9; Ioel 2:27.

 

(3.) Nimeni nu este ca El: Ex. 8:10; 9:14; 15:11; 2 Sam. 7:22; 1 Regi 8:23; 1 Cron. 6:14; Isa. 40:25; Isa. 46:5; Ier. 10:6.

 

(4.) El singur este Dumnezeu: 2 Sam. 22:32; Neem. 9:6; Ps. 18:31; 86:10; Isa. 37:16; 43:10, 12; 46:9; Ioan 17:3; 1 Cor. 8:4-6.

 

(5.) Doar El merită închinarea: Ex. 20:5; 34:14; 1 Sam. 7:3; 2 Regi 17:36; Mat. 4:10; Rom. 1:25; Apoc. 19:10.

 

(6 ) Cele care interzic acceptarea altor dumnezei: Ex. 20:3; Deut. 6:7; Isa. 42:8; Osea 13:4.

 

(7.) Care îl proclamă ca suveran peste toți așa zișii dumnezei: Deut. 10:17; Ios. 22:22; Ps. 96:4, 5; Ier. 14:22; 1 Cor. 8:4-6.

 

(8.) Care îl declară Dumnezeu adevărat: Jer. 10:10; 1 Tes. 1:9.

 

Această doctrină a Scripturii despre unitatea lui Dumnezeu nu este afectată de unele expresii care la prima impresie par a o contrazice.

 

(a) Biblia nu neagă unitatea unde zeii păgânilor sunt menționați: Deut. 10:17, "Căci Domnul, Dumnezeul vostru, este Dumnezeul dumnezeilor, Domnul domnilor;" Ios. 22:22, "Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, Domnul Dumnezeu, Cel atotputernic, ştie, şi Israel însuşi să ştie lucrul acesta" Jud. 8:33; 9:27; 11:24: 16:28, 24; 1 Sam. 5:7; 1 Regi 11:33; 2 Regi 1:2, 16, și multe alte pasaje. Psalm 96:4, 5: "Căci omul este mare şi foarte vrednic de laudă. El este mai de temut decât toţi dumnezeii. Căci toţi dumnezeii popoarelor Sunt nişte idoli, dar Domnul a făcut cerurile."

Ieremia 14:22: "Este oare printre idolii neamurilor vreunul care să aducă ploaie? Sau poate cerul să dea ploaie? Nu dai Tu ploaie, Doamne, Dumnezeul nostru?"

 

1 Cor. 8:4, 5, 6: "Deci, cât despre mâncarea lucrurilor jertfite idolilor, ştim că în lume un idol este tot una cu nimic, şi că nu este decât un singur Dumnezeu. Căci chiar dacă ar fi aşa numiţi „dumnezei” fie în cer, fie pe pământ (cum şi Sunt într-adevăr mulţi „dumnezei” şi mulţi „domni”), totuşi pentru noi nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile şi pentru care trăim şi noi, şi un singur Domn: Isus Hristos, prin care Sunt toate lucrurile şi prin El şi noi."

 

1. Astfel de zei sunt doar așa numiții zei și sunt înălțați datorită falselor concepții ale oamenilor.

 

2. mulți dintre ei au doar o existență imaginară.

 

3. Unde este o existență corespondentă, sunt doar creaturi ale lui Dumnezeu, dependente de El cu existența lor și chiar cu permisiunea de a exercita putere sau influență.

 

4. Mulți dintre acești zei sunt identificați în NT cu diavolii alungați de Hristos care erau supuși Lui și apostolilor Lui și care sunt doar îngerii mesageri ai lui Satan, deci îngeri creați și căzuți.

 

Fapte 17:18. Unii filozofi care s-au întâlnit cu Pavel la Atena au spus despre El ”Pare a fi unul care aduce zei ciudați” (demoni). Acest pasaj arată că cuvântul folosit frecvent în NT pentru alungarea demonilor, era un cuvânt folosit de greci, aplicabil la zeii lor.

 

Dar avem locuri în care cuvântul este aplicat de scriitorii sfinți acestor zei.

 

1 Cor. 10:20, 21. "Dimpotrivă, eu zic că ce jertfesc Neamurile, jertfesc dracilor, şi nu lui Dumnezeu. Şi eu nu vreau ca voi să fiţi în împărtăşire cu dracii. Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul dracilor; nu puteţi lua parte la masa Domnului şi la masa dracilor."

 

Apoc. 9:20. "Ceilalţi oameni, care n-au fost ucişi de aceste urgii, nu s-au pocăit de faptele mâinilor lor, ca să nu se închine dracilor şi idolilor din aur, din argint, din aramă, din piatră şi din lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble."

 

(b) Cuvântul dumnezeu se aplică și lui Moise și altora.

 

Ex. 4:16. "El va vorbi poporului pentru tine, îţi va sluji drept gură şi tu vei ţine pentru el locul lui Dumnezeu.”

 

Ex. 7:1. "Domnul i-a zis lui Moise: „Iată că te fac Dumnezeu pentru Faraon;”

 

Ioan 10:34, 35. "Isus le-a răspuns: „Nu este scris în Legea voastră: „Eu am zis: Sunteţi dumnezei?” Dacă Legea a numit „dumnezei” pe aceia, cărora le-a vorbit Cuvântul lui Dumnezeu, şi Scriptura nu poate fi desființată,”

Referința este la Ps. 82:6, 7, "Eu am zis: „Sunteţi dumnezei, toţi Sunteţi fii ai Celui Prea Înalt. Însă veţi muri ca nişte oameni, veţi cădea ca un domnitor oarecare.”

În aceste pasaje care se referă la Moise, ideea manifestă este că el a stat înaintea lui Aron și a lui Faraon, ca și reprezentant al lui Dumnezeu, îmbrăcat în autoritatea Lui și având dreptul de a cere încrederea în ceea ce rostea și supunere față de poruncile lui. Dar toate acestea nu pentru că ar fi avut o natură divină în parte, ci pentru că era ambasadorul lui Dumnezeu.

 

Cât despre pasajul din Psalmi, citat de Hristos, este la fel de manifest că este o folosire metaforică a cuvintelor, care să denote recunoașterea demnității și a puterii. În psalmul din care sunt luate cuvintele, se spune în primul verset ” Dumnezeu stă în adunarea lui Dumnezeu; El judecă între dumnezei. Acest limbaj și amenințarea că ”vor muri ca oamenii” din v.6 arată că se aplică oamenilor despre care se spune metaforic că sunt dumnezei.

 

Doctrina Trinității nu este opusă unității lui Dumnezeu, ci doar ne ajută să ne formăm concepții despre acea unitate.

 

Ne prezintă trei persoane care nu sunt trei dumnezei, ci un Dumnezeu și așa cum se va vedea, ne arată că unitatea lui Dumnezeu se găsește în natura Lui sau în esența Lui și nu în relațiile personale din acea esență, așa că este doar o singură natură divină sau esență, o ființă, un dumnezeu, deși sunt trei persoane ce există acolo, care, prin virtutea acelei subzistențe, fiecare este Dumnezeu.

 

Nu suntem determinați de această doctrină a unității lui Dumnezeu să adoptăm noțiunea arianistă că tatăl este Dumnezeul suprem și Fiul este doar o Ființă divină, subordonată. Nici nu acceptăm noțiunea sabeliană că Dumnezeu este o singură persoană care se manifestă uneori ca și Tată, uneori ca și Fiu, uneori ca și Duh Sfânt.”Nici nu ne învață unitatea triteistă prin care sunt trei dumnezei, considerați unul singur datorită aceleiași naturi pe care o au, la fel cum trei oameni pot fi una că au aceeași natură umană.” Vezi Gill, vol. 1, pp. 183, 184 de unde s-a extras aceasta.

 

horizontal rule

Pericolul abandonării dragostei în relaţiile dintre noi

 

de Marian Ghita

 

Dragostea este cel de-al treilea element fundamental al vieţii celor mântuiţi, al trăirii creştine (1 Cor. 13:13; vezi şi 1 Tes. 1:3 şi toate referinţele din epistolele ap. Pavel cu privire la aceste aspecte). Vorbind despre păcătuirea cu voia (Evr. 10:26), noi trebuie să avem în vedere că pericolul de a ajunge să păcătuim astfel este unul real şi poate afecta întreaga noastră viaţă creştină, atunci când un asemenea păcat se manifestă pe terenul unuia dintre cele trei domenii ale trăirii noastre spirituale (textul nostru din Evrei 10:19-31 ne spune foarte clar că binecuvântarea mântuirii are în vedere toate aceste trei domenii ale vieţii creştine: domeniul credinţei – v.22; domeniul nădejdii – v.23; şi domeniul dragostei creştine – v.24-25).

 

Despre pericolul abandonării dragostei în relaţiile dintre noi a vorbit Domnul Isus Însuşi (Mat. 24:12). În acelaşi timp El a semnalat acest lucru în mod foarte clar în viaţa bisericii Sale (Apoc. 2:4). Domnul Isus Cristos ne arată că din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci. Biserica din Efes (biserica fanion al bisericilor de la sfârşitul secolului întâi) a ajuns într-o asemenea stare, deşi avea multe calităţi demne de apreciat. Aceasta nu înseamnă că în istoria bisericii nu au fost şi nu vor fi credincioşi adevăraţi care să fi avut grijă să nu li se răcească dragostea şi care nu vor veghea în această direcţie. Noi credem că, prin harul lui Dumnezeu (1 Cor. 15:10) şi în urma unei pocăinţe veritabile (Apoc. 2:4-5), orice credincios poate reveni la dragostea dintâi şi poate creşte în această dragoste sfântă, indiferent de vremuri şi de împrejurări (1 Tes. 3:12-13). De fapt, ceea ce Domnul Isus a spus ucenicilor săi, în discursul Lui apocaliptic de pe muntele Măslinilor cât şi bisericii Sale din Efes, este, inainte de orice, o avertizare către toţi sfinţii pentru ca ei ca să nu ajungă în situaţia de a-şi abandona în mod iremediabil dragostea lor.

 

1.  Abandonarea dragostei – terenul păcătuiri cu voia

Trebuie spus de la început că abandonarea (părăsirea) dragostei nu reprezintă doar un accident sau o acţiune de care să nu-ţi poţi da seama. Este vorba despre un act premeditat şi despre un proces care presupune mai multe acţiuni înfăptuite în timp. Când Domnul Isus a semnalat bisericii din Efes că şi-a părăsit dragostea dintâi, El a avut în vedere o atitudine premeditată şi de aceea foarte vinovată  (ea şi-a părăsit dragostea dintîi; nu a pierdut-o, aşa cum ai pierde un obiect într-un moment de neatenţie. Biserica, de asemenea, a trecut printr-un proces de durată în pierderea dragostei – vezi faptul că pocăinţa presupunea o analiză serioasă a procesului pierderii dragostei dintâi: Apoc. 2:4-5). Pentru a înţelege cum se aplică cele de mai sus la situaţia credincioşilor evrei din epistolă vom încerca să privim cu atenţie la pasajul nostru din Evrei 10:19-31, în special la v. 24-25.

 

Credincioşii sunt îndemnaţi să vegheze unii asupra altora ca să se îndemne la dragoste şi la fapte bune. Versetele 24 şi 25 formează în original o singură frază. Mai bine ele s-ar putea traduce astfel:

 

„ Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm unii pe alţii la dragoste şi la fapte bune, ne părăsind adunarea noastră, cum au unii obicei, ci îndemnându-ne (încurajându-ne) unii pe alţii, şi cu atât mai mult, cu cât vedeţi că ziua se apropie”.  

 

Elementul esenţial aici este îndemnul la dragoste pentru credincioşi. O asemenea îndemnare (ar spune autorul epistolei) se poate face într-un cadru potrivit: prin vegherea unii asupra altora. De asemenea, faptele bune menţionate aici sunt faptele dragostei. Dragostea trebuie să se arate prin fapte potrivite ei. Nu este vorba aici despre două lucruri distincte (dragoste şi fapte bune) ci despre dragoste şi roada ei: faptele bune (vezi şi Gal. 5:22,23 – observă că avem de-a face cu „roada” la singular; aceasta este dragostea. Celelalte, care sunt prezentate în textul din Galateni, sunt de fapt manifestări ale dragostei). Faptele concrete ale dragostei (în textul nostru din Evrei) sunt: (1) nepărăsirea adunării; (2) îndemnarea (încurajarea) reciprocă.  Avem aici şi o atenţionare foarte serioasă cu privire la împlinirea faptelor bune ale dragostei: ele trebuie îndeplinite „cu atât mai mult cu cât vedeţi că ziua se apropie”. Aceasta înseamnă că nu avem nici o justificare pentru răcirea dragostei la cel mai mulţi, din cauza înmulţirii fărădelegii, cu cât vremea sfârşitului se apropie (vezi atenţionarea Domnului Isus din Mat. 24:12). Dimpotrivă, credincioşii sunt îndemnaţi să se mobilizeze tot mai mult, pentru ca aceste fapte bune ale dragostei să fie îndeplinite din ce în ce mai exemplar, cu cât ne apropiem de ziua revenirii Domnului nostru (să existe o creştere în dragoste – 1 Tes. 3:12-13; Filip. 1:9-11; vezi şi Rom. 13:8-14).    

 Care sunt elementele care fac ca abandonarea dragostei să fie foarte gravă şi care atrag verdictul divin de „păcătuire cu voia”?

 

a. Pierderea sensului biblic al dragostei Trăim vremuri în care sensul cuvântului „dragoste” şi-a pierdut în mare parte din semnificaţia biblică. În limba română noi avem două cuvinte care exprimă acest concept: „dragoste” şi „iubire”. Cele două cuvinte sunt sinonime în înţelesul lor; ele însă se folosesc pentru a reda foarte multe  lucruri. Cineva îşi iubeşte soţia, sau îşi iubeşte ţara, sau câinele, sau maşina pe care şi-a cumpărat-o.  Vorbim despre „sentimentul dragostei” sau despre „fiorul dragostei”. În numele dragostei, unii oameni ajung să facă tot felul de nelegiuiri, chiar să-şi omoare fiinţa iubită. Vorbim despre dragostea care tolerează totul şi în numele ei se cere să trecem peste principii morale şi peste credinţe religioase pentru ca să ne iubim cu adevărat (vezi sloganul invocat de formaţia de muzică rock, Beatles: „Să nu mai facem război; să facem dragoste” – şi aşa a apărut revoluţia sexuală). Dragostea este astăzi invocată peste tot şi cu privire la toate.

 

Cuvântul în limba greacă, din Noul Testament, pentru „dragoste” (dragostea pe care trebuie să o manifeste creştinii) este agape. În agape avem cel mai grandios concept despre dragoste, cel mai înalt nivel de dragoste – este dragostea care este asociată cu Dumnezeu.

 

Acest cuvânt agape, nu înseamnă niciodată dragostea „romantică” sau „sexuală”. Grecii au un alt cuvânt pentru aceasta: eros. Acest cuvânt exprimă atracţia fizică dintre un bărbat şi o femeie, la nivel sexual. Cuvântul eros nu apare deloc în NT. De ex., în Efes. 5:25, unde se spune „Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele…” nu este vorba despre dragostea romantică.

 

De asemenea, în Biblie, dragostea nu înseamnă niciodată dragostea emoţională. Biblia nu vorbeşte niciodată despre senzaţia care stârneşte fiori ca fiind dragoste, sau despre dragostea sentimentală. Desigur aceste stări sunt normale în trăirile omului, dar ele nu descriu dragostea biblică. 

 

În acelaşi timp, cuvântul agape nu înseamnă niciodată dragostea frăţească sau dragostea prietenească dintre două persoane care sunt legate, fie prin relaţii de familie, fie prin relaţii prieteneşti. În limba greacă există pentru aceasta cuvântul fileo. Acest gen de dragoste reprezintă un spirit frăţesc de toleranţă şi frăţie faţă de cel iubit astfel.

 

Dragostea biblică nu este nici dragostea care tolerează pe oricine, indiferent de convingerile sale. Genul de prietenie într-un spirit de toleranţă şi frăţie fără ca să existe vreo convingere sau vreo doctrină la baza acelei prietenii, şi care să-i lege pe aceştia, nu este deloc dragoste în spirit biblic.

 

Pe de altă parte, dragostea biblică nu înseamnă „caritate (filantropie)”, deşi versiunea Bibliei King James (în l. Engleză) a tradus agape cu cuvântul care se traduce prin „caritate (filantropie)”. Caritatea este ceea ce te îndeamnă la acţiuni caritabile faţă de cei în nevoie, chiar dacă dragostea agape duce şi la asemenea acţiuni.   

 

Dragostea biblică, exprimată prin cuvântul grecesc agape este exprimată în Ioan 3:16 – „Dumnezeu a iubit aşa de mult lumea încât a dat pe singurul Lui Fiu...”. Dragostea este un act de sacrificiu de sine. Agape este întâi de toate o acţiune. Nu există deloc agape fără acţiune. Nu există deloc agape în sens de sentiment, sau emoţie, sau senzaţie. Agape este un act de voinţă care te face să acţionezi în modul cel mai potrivit faţă de cel iubit. De asemenea, agape presupune întotdeauna actul jertfirii de sine. În Ioan 13:1 ni se spune că Isus i-a iubit pe ucenicii Lui până la capăt (în mod desăvârşit). Pentru că i-a iubit astfel, Isus a spălat picioarele ucenicilor Lui (vezi Ioan 13:4). Definiţia dragostei în sens biblic o avem în Ioan 15:13 – cineva care îşi dă viaţa pentru cei pe care îi iubeşte (vezi Ioan 15:9-10 – Isus ne-a iubit prin venirea Lui în lume şi prin faptul că S-a dat la moarte pentru noi). Apoi, Isus a poruncit ucenicilor Lui să se iubească aşa cum şi El i-a iubit (Ioan 13:34-35). Dragostea deci este un act de sacrificiu de sine, de dăruire plină de sacrificiu. Dragostea noastră faţă de Dumnezeu este actul nostru de jertfă în a împlini voia Lui. Când Domnul Isus discută cu Petru cu privire la dragostea pe care el o are faţă de Domnul, El îi cere să-L urmeze într-un mod în care să-l coste viaţa (Ioan 21:15-22).  Dragostea biblică este actul nostru de sacrificiu de sine, de umilire în a renunţa la eul nostru pentru a face voia lui Dumnezeu. Nu există în aceasta nici afişarea noastră (ci lepădare de noi înşine), nici mândrie (ci umilinţă), nici glorificarea noastră (ci căutarea doar a gloriei lui Dumnezeu) (vezi 1 Cor. 13; Filip. 2:1-11). Dragostea este acţiunea plină de umilinţă în slujirea altora şi plină de jertfă de sine. Acest spirit al dragostei jertfitoare este indicat de Domnul Isus atunci când ne porunceşte: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri!” (Mat. 5:44). Îi putem iubi pe vrăjmaşii noştri, în sensul învăţăturii Domnului Isus Cristos, prin a le face cel mai mare bine, exact aşa cum procedează Dumnezeu (Mat. 5:48; Ioan 3:16; Rom. 5:8; Efes. 2). În 1 Cor. 13:4-7 ni se arată că dragostea este căutarea celui mai mare bine pentru cel iubit, într-un spirit de jertfă de sine.

 

Se pare că mulţi dintre noi am pierdut din vedere sensul adevărat al dragostei lui Dumnezeu, arătată nouă prin jertfa Domnului Isus Cristos şi poruncită nouă ca şi credincioşi ai Lui (Efes. 5:1-2; Mat. 5:48). Avem impresia, ca şi credincioşii din biserica din Efes, că putem acoperi deficitul nostru de dragoste sfântă prin alte acţiuni bune (Apoc. 2:2-4). Lucrul acesta aduce însă, celor care sunt într-o asemenea stare, o judecată drastică din partea Domnului – pierderea mărturiei creştine şi a locului pe care ei îl au în planul lui Dumnezeu (Apoc. 2:5).

Când noi înlocuim dragostea lui Dumnezeu cu o dragoste omenească, atunci sarea noastră îşi pierde gustul înaintea oamenilor şi lumina noastră nu mai luminează în lume (Mat. 5:13-16). Atunci viaţa noastră creştină este comparabilă cu cea a vameşilor şi a păgânilor, şi Dumnezeu nu este deloc implicat în acţiunile noastre (Mat. 5:46-48).

 

b.  Abandonarea părtăşiei adunării sfinţilor – Situaţia destinatarilor evrei ai epistolei a fost una care i-a împins pe unii dintre ei să abandoneze adunarea bisericii lui Cristos. Aşa cum s-a arătat, ei erau loviţi, pe de o parte de prigonirile iudeilor necredincioşi, care le reproşau că şi-au abandonat religia strămoşească (vezi, de ex. Fapte), şi pe de altă parte de organele statului roman care au pornit, prin împăratul Nero, o campanie furibundă de prigonire a creştinilor (vezi Evr. 10:32-34). Toate acestea i-au făcut pe unii să considere că ar fi poate mai bine să se întoarcă din nou la iudaism. Au existat de-a lungul istoriei bisericii nenumărate situaţii în care mulţi creştini au considerat că este mai „înţelept” să-şi apere viaţa şi posesiunile abandonând adunarea sfinţilor lui Cristos sau chiar credinţa lor creştină. Asemenea atitudini au părut în ochii lor foarte justificate. Fie din dragoste pentru lumea de acum, fie din cauza prigonirilor din pricina Cuvântului, fie din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea multora ajunge să se răcească (Mat. 13:20-22; 2 Tim. 4:10). Toate acestea ne arată că legăturile cu care ne înfăşoară fie lumea de acum, fie presiunea prigonirilor, fie fărădelegile acestei lumi, ar fi atât de puternice încât relaţiile sfinţilor din biserica lui Cristos sunt foarte slabe, în comparaţie cu primele. Desigur, atunci când se întâmplă ca unii credincioşi să abandoneze biserica lui Cristos, ei demonstrează foarte clar că toate legăturile care îi despart de această biserică sunt mult mai puternice decât legăturile pe care ei le-au avut cu Domnul Isus Cristos şi cu adunarea sfinţilor Lui. Întrebările însă la care ar trebui să răspundă credincioşii, în perspectiva confruntării cu asemenea provocări (la fel ca şi creştinii iudei din epistolă), sunt acestea: Oare chiar merită să te separi de adunarea sfinţilor lui Cristos? Oare legăturile dragostei lui Cristos dintre sfinţii Lui nu ar fi, în ele însele, suficient de puternice pentru a mă păzi de pericolul abandonării părtăşiei din adunarea sfinţilor Lui? Oare chiar ar putea exista vreo justificare valabilă pentru care să ne permitem o asemenea abandonare a adunării bisericii lui Cristos? Dacă ar exista vreo justificare valabilă în ochii lui Dumnezeu pentru care pot, în anumite circumstanţe, să părăsesc adunarea sfinţilor lui Cristos, atunci eu nu ar trebui să mă tem că aş păcătui cu voia. Dar, dacă nu am nici o justificare pentru aşa ceva, atunci orice motiv aş invoca pentru a-mi părăsi fraţii şi surorile mele în credinţă în asemenea circumstanţe este păcătuire cu voia.

 

Nu poţi invoca înaintea lui Dumnezeu loialitatea faţă de iudaism (aşa cum unii au invocat-o) pentru a te separa de părtăşia din adunarea bisericii lui Cristos, chiar dacă ai fi un iudeu din naştere. Pasajul din Evrei 13:9-13 este unul foarte interesant şi conţine un îndemn la fel de interesant: „Să ieşim dar afară din tabără la El şi să suferim ocara Lui (a lui Cristos)” (v. 13). Aici, iudaismul cu tot ceea ce însemna el (poporul iudeu, legea lui Moise, închinarea la Templu, faptele Legii, Vechiul Testament), este asociat cu termenul „tabără”. Domnul Isus Cristos a pătimit, pentru mântuirea noastră, afară din tabără. Ni se spune că dacă vrem să beneficiem de mântuirea prin El trebuie să ieşim la El, afară din tabără. Întregul sistem iudaic conduce spre Cristos (Gal. 3:24). Dacă, după ce Cristos a pătimit pentru păcatele noastre, ca iudeu din naştere aş rămâne în continuare în interiorul taberei (în cadrul iudaismului), eu l-aş pierde pe Cristos şi mântuirea prin El. Acelaşi lucru se poate spune despre orice sistem sau despre orice lucru care ne poate conduce la Cristos. Dacă după ce te-a condus la Cristos vei continua să rămâi în cadrul acelui sistem sau sub autoritatea acelui lucru care te-a condus la Cristos, tu Îl vei pierde pe Cristos şi mântuirea prin El. Tu trebuie să ieşi afară din sistem (din tabără), sau de sub autoritatea acelui lucru care te-a condus la Cristos. Doar aşa te vei bucura de părtăşia cu Cristos şi de binecuvântările mântuirii Sale. Din perspectiva pasajulul menţionat mai sus (Evr. 13:9-13) putem spune că biserica (adunarea bisericii) este totalitatea celor care au ieşit afară din tabără la Cristos, pentru a suferi ocara Lui. Iată de ce nu este deloc justificată înaintea lui Dumnezeu loialitatea faţă de iudaism (sau faţă de orice altceva care m-a condus la Cristos – vezi de ex. Colos. 2:16-23) pentru a mă separa de părtăşia din adunarea bisericii lui Cristos; altminteri sunt vinovat de păcătuire cu voia.

 

Nu poţi invoca înaintea lui Dumnezeu suferinţele pe care le-ai avea din cauza părtăşiei cu Cristos şi cu biserica Lui, pentru a părăsi aceste relaţii sfinte. Moise, a trebuit să facă o alegere clară: ori să „sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu” „ocara lui Cristos”, pentru a se bucura de răsplătirea promisă de Dumnezeu; ori să fie numit fiul fiicei lui Faraon şi să se bucure astfel de „plăcerile de o clipă ale păcatului” (Evr. 11:24-27). Suferinţele de dragul lui Cristos, fiind în părtăşie cu biserica Lui, sunt singura cale spre gloria lui Cristos (Rom. 8:17-18; Fap. 14:21-22; Filip. 3:7-11; Evr. 13:13-14). Renunţarea la relaţiile sfinte cu poporul Domnului, din cauză că nu suntem dispuşi să plătim preţul pentru aceste relaţii, înseamnă să intrăm pe terenul păcătuirii cu voia.

 

Nu poţi invoca înaintea lui Dumnezeu nici măcar relaţiile fireşti cu cei din familia ta, sau cu rudele tale de sânge, sau cu poporul tău, pentru a te separa de adunarea bisericii lui Cristos. Observă că întreaga lucrare a lui Dumnezeu de a-şi binecuvânta poporul este clădită pe porunca lui Dumnezeu (adresată lui Avraam) de a ieşi din ţara lui, din rudenia sa şi din casa tatălui său (Gen. 12:1-3). Fără această ascultare a credinţei nu a putut şi nu poate exista binecuvântare a lui Dumnezeu pentru tine. Observă, de asemenea, că noul legământ pe care Dumnezeu l-a încheiat prin Cristos în vederea mântuirii celor care cred în Cristos se bazează pe ruperea vechiului legământ al Legii (vezi Evr. 8). Nu poate nimeni să beneficieze de binecuvântările noului legământ dacă rămâne în cadrul vechiului legământ. Pe de altă parte, observă că poporul lui Dumnezeu care beneficiază de binecuvântările veşnice ale lui Cristos este constituit prin relaţii spirituale (prin lucrarea Duhului Sfânt în ei), nicidecum prin alt gen de relaţii (vezi Ioan 1:11-13; 3:1-21; Rom. 9:1-13; 1 Cor. 12:12-27). Este interesant să vedem (chiar din primul veac apostolic) că odată ce a apărut în istorie biserica lui Cristos (adunarea celor ce au crezut în Cristos), deşi ea a apărut în cadrul iudaismului, a venit vremea să se separe total de iudaism (iată deci şi rostul poruncii: „să ieşim dar afară din tabără la El şi să suferim ocara Lui” – Evr. 13:13). Nu discutăm aici despre relaţii care nu pot fi schimbate în plan pământesc şi care, atât cât atârnă de noi, trebuie să fie bune (Rom. 12:18); este vorba aici despre lucruri care pot distruge relaţiile spirituale din poporul lui Dumnezeu, acele lucruri care ne pun în faţa unei alegeri – să rămânem cu poporul lui Dumnezeu sau să rămânem legaţi de ceea ce este omenesc şi pământesc. Când noi renunţăm la relaţiile din cadrul bisericii lui Cristos de dragul relaţiilor fireşti şi pământeşti, atunci noi păcătuim cu voia.

 

c.  Refuzul de a ne implica în viaţa celor din familia lui Dumnezeu

Duhul Sfânt, Cel care a inspirat epistola către Evrei, ne îndeamnă să veghem unii asupra altora, pentru a ne îndemna unii pe alţii la dragoste şi la fapte bune (Evr. 10:24-25). Cred că implicarea în vieţile şi problemele celorlalţi este astăzi unul dintre cele mai delicate aspecte ale relaţiilor din biserica lui Cristos. Considerăm astăzi că nu este bine să ne amestecăm în viaţa altora (chiar dacă ei sunt fraţii noştri). Nu discutăm aici despre respectarea dreptului fiecăruia la intimitate – este corect un asemenea lucru. Discutăm despre necesitatea de a veghea unii asupra altora. Există un sindrom care se dezvoltă astăzi tot mai mult: sindromul Cain. După ce Abel, fratele lui a fost ucis, Cain a fost întrebat de Dumnezeu: „Unde este fratele tău Abel?” Şi Cain a răspuns mimând nevinovăţia, dar acuzându-se în mod clar: „Nu ştiu. Sunt eu păzitorul fratelui meu?” (Gen. 4:9). Dincolo de faptul că el ştia foarte bine ce i-a făcut fratelui său, şi deci era un ucigaş (Gen. 4:8), Cain se comportă ca şi cum el nu ar fi trebuit să ştie de soarta fratelui său şi nu ar fi trebuit să dea socoteală de soarta lui. Acesta este sindromul Cain. Dumnezeu ne-a creat şi ne-a mântuit aşezându-ne apoi într-un cadru al relaţiilor (fie relaţii fireşti, fie relaţii spirituale). El a stabilit relaţiile de dragoste, tocmai ca să ne pese de ceilalţi şi să veghem unii asupra altora. Nu avem voie să spunem că nu suntem „păzitorii” fraţilor noştri. Ba da. Dumnezeu ne va cere socoteală pentru fraţii şi surorile noastre şi pentru cei care sunt apropiaţii noştri. El ne-a pus păzitori asupra celor din poporul lui Dumnezeu, cât şi peste casele noastre (Ezech. 3:17-21; Evr, 10:24-25). Nu putem evita acest lucru.

 

Aşadar, iubirea frăţească presupune cunoaşterea celor din adunarea sfinţilor din care facem parte şi implicarea în viaţa acestora. Dragostea noastră de Dumnezeu este dovedită prin dragostea noastră de fraţi (1 Ioan 3:10-18; 4:7-21). Sunt câteva lucruri pe care le desprindem din pasajul nostru din Evr. 10:24-25, şi care pot conduce la păcătuirea cu voia. Iată câteva dintre acestea:

 

-              Când nu suntem conştienţi de valoarea şi profunzimea dragostea lui Dumnezeu pentru noi (1 Ioan 4:8-12), atunci şi relaţiile spirituale din biserică sunt superficiale. Aceasta ne va conduce la lipsa de cunoaştere reciprocă şi la lipsa de implicare în viaţa celor din familia lui Dumnezeu. Vom ajunge să nu ne putem ierta atunci când greşim (Mat. 18:21-35) şi foarte uşor relaţiile se vor deteriora.

-              Superficialitatea în relaţiile spirituale (acelaşi lucru se întâmplă şi la nivelul relaţiilor fireşti) ne va face să fim „delicaţi” în felul lumii, dar aceasta din cauza comodităţii noastre şi a dorinţei de a nu ne complica existenţa. Ce înseamnă aceasta? Duhul Sfânt ne porunceşte să veghem unii asupra altora ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune. Şi reacţia noastră firească este aceea că nu ar trebui să cerem socoteală, sau să deranjăm în vreun fel pe fratele sau pe aproapele nostru. De ce am face-o? Fiecare ar trebui să stea în pătrăţica lui (zicem noi ca oameni fireşti). Dumnezeu ne cere însă ca să veghem unii asupra celorlalţi şi să ne îndemnăm unii pe alţii. Este drept că în acest proces noi avem nevoie de dragoste şi înţelepciune de la Dumnezeu pentru a îndeplini cuvântul Domnului. Avem nevoie să ne spunem adevărul în dragoste (Efes. 4:15). Dar oferta de dragoste şi de înţelepciune din partea lui Dumnezeu este una binevoitoare şi abundentă (Rom. 5:5; Iac. 1:5-8) şi pe noi trebuie să ne coste relaţiile de dragoste (1 Cor. 13:4-7).

 

-              Noi nu înţelegem rostul relaţiilor spirituale din cadrul adunării bisericii. Fie, aşteptările pe care le avem cu privire la alţii sunt prea mari, şi atunci vom ajunge dezamăgiţi unii de alţii şi astfel duhul de judecată ne va face să ne acuzăm reciproc; fie suntem toleranţi unii faţă de alţii într-un mod nepermis, şi astfel ajungem să nu ne mustrăm atunci când păcătuieşte cineva dintre noi sau ajungem să nu ne mai preocupe obiectivele spirituale în relaţiile noastre. De ce atunci (vom ajunge să spunem) să ne mai îndemnăm la dragoste şi la fapte bune? Prin aceste atitudini noi arătăm că nu ne acceptăm în dragoste aşa cum Cristos ne-a acceptat în dragostea Lui. Noi nu înţelegem astfel că scopul relaţiilor din biserică este zidirea spirituală a bisericii în asemănare cu Domnul Isus Cristos (Efes. 4:11-16). Am fost aşezaţi de Duhul Sfânt în biserica lui Cristos pentru ca Cristos, Capul ei, să se manifeste prin biserică şi să-şi aducă astfel biserica la desăvârşire (1 Cor. 12; Efes. 1:3-23). Şi Domnul nostru ne foloseşte pe noi, sfinţii Lui, pentru a veghea unii asupra altora şi a ne zidi unii pe alţii în dragoste şi fapte bune. Acesta este rostul relaţiilor spirituale din biserică şi nu altul. Când abandonăm raţiunea pentru care suntem aşezaţi de Duhul Sfânt în biserică (vezi 1 Cor. 12:12-13), atunci adunarea va deveni organizaţie omenească şi nicidecum biserica lui Cristos, iar comportamentul nostru unii faţă de alţii va duce la păcătuire cu voia.

 

d.  Adaptarea noastră la spiritul vremii în care trăim

Îndemnul de a veghea unii asupra altora şi de a ne încuraja unii pe alţii la dragoste şi la fapte bune este accentuat de Duhul Sfânt prin aceea că ni se spune să facem aşa „cu atât mai mult cu cât vedeţi că ziua se apropie” (v. 25). Se desprind două lucruri de aici: (1) Trăirea noastră creştină trebuie să fie întotdeauna în contratimp cu spiritul vremii (vezi Rom. 12:2). Suntem chemaţi să ne dezvoltăm o filozofie sfântă, biblică, a vieţii spirituale – noi trebuie să trăim întotdeauna ca unii care înoată „împotriva curentului” acestei lumi şi acestor vremuri. (2) Direcţia în care se îndreaptă lumea, în trăirea ei, este spre degradare morală şi spirituală, care se accentuează tot mai mult până la „lepădarea de credinţă” şi până la descoperirea „omului fărădelegii” (vezi 2 Tim. 3; 2 Tes. 2:3-12). Tendinţa spre care ne îndreptăm şi noi, cei credincioşi, este deci înspre răcirea dragostei celor mai mulţi din cauza înmulţirii fărădelegii (Mat. 24:12). Direcţia dată de Duhul Domnului însă, pentru sfinţii Lui, este creşterea lor spirituală în credinţă, nădejde şi dragoste (1 Tes. 1:3; 3:12-13; Filip. 1:9-11), până ce ei ajung desăvârşiţi, asemenea Domnului Isus Cristos; şi aceasta pe zi ce trece până va veni ziua Domnului (Filip. 1:6; 3:8-16; 2 Cor. 3:18; Efes. 5:25-27; Evr. 13:20-21; 10:25).

 

Aşadar, descoperim o dinamică spirituală a lumii fără Cristos – un mers în jos spre dezintegrare spirituală şi morală şi condamnare din partea lui Dumnezeu. Această dinamică reprezintă o forţă imensă care antrenează întreaga lume nemântuită. Dar există şi o altă dinamică spirituală a poporului lui Dumnezeu – un mers în sus spre desăvârşire spirituală şi glorie din partea lui Dumnezeu. Această dinamică reprezintă o forţă dumnezeiască mult mai mare decât cea a lumii şi care antrenează pe toţi cei mântuiţi prin credinţa în Cristos (vezi Efes. 1:17-23; 1 Ioan 4:1-6). Când autorul epistolei către Evrei ne îndeamnă prin Duhul Sfânt pe noi, cititorii ei, „să ne îndemnăm unii pe alţii şi cu atât mai mult, cu cât vedeţi că ziua se apropie” (v. 25), fiţi siguri că era conştient de presiunile imense din lume care îi împiedică pe oameni să trăiască în dragoste sfântă. Întreaga epistolă către Evrei stă mărturie în acest sens. Dar el este conştient şi de măreţia şi gloria Domnului nostru care ne-a promis că va fi cu noi în fiecare zi până la sfârşit (Mat. 20:20; Evr. 13:8). Autorul epistolei este de asemenea conştient de planul lui Dumnezeu de desăvârşire a credincioşilor în asemănarea lui Cristos (Efes. 4:11-16), plan care are o dinamică dumnezeiască şi deci o putere dumnezeiască de motivare la sfinţire pentru oricine care şi-a pus încrederea în Cristos.

 

Este deci o problemă de alegere: de care curent spiritual ne lăsăm noi antrenaţi? De spiritului veacului acestuia sau de Duhul Domnului şi de promisiunea Lui că ceea ce s-a început în noi va desăvârşi până în ziua lui Cristos (Filip. 1:6)? Alegem noi oare să ne încredem în Domnul nostru, în Cel care a biruit păcatul şi moartea, sau nu? Când noi eşuăm pe calea credinţei în a creşte în dragoste şi fapte bune, noi de fapt eşuăm din cauză că am ales să nu ne încredem în Domnul nostru – am ales să ne lăsăm antrenaţi de spiritul veacului în care trăim. În acest fel noi ne aşezăm pe terenul păcătuirii cu voia (vezi şi Evr. 10:35-39; 12:1-4).

 

2.  Urmărirea dragostei – terenul eliberării de păcătuirea cu voia

Pasajul din Evrei 10:19-31 este remarcabil în ceea ce priveşte prezentarea resorturilor (a pârghiilor) unei vieţi spirituale de succes, în care păcătuirea cu voia să nu aibă nici o raţiune în viaţa celui care şi-a pus încrederea în Domnul Isus Cristos. Observaţi construcţia textului:

 

„Astfel dar, fraţilor, fiindcă ...avem, ...

să ne apropiem...cu credinţă deplină, ... să ţinem fără şovăire la mărturisirea nădejdii noastre, ... să veghem unii asupra altora ... la dragoste şi la fapte bune ...

Căci dacă păcătuim cu voia ... grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu!”

 

Duhul Sfânt ne arată, în primul rând (vezi v. 19-21), că noi, cei păcătoşi şi fără nici un merit sau vreo abilitate de a ne mântui singuri, avem o mântuire desăvârşită prin Cristos. Prin ea, noi avem harul de a intra şi a sta pentru totdeauna într-o stare de sfinţenie în prezenţa unui Dumnezeu sfânt. Avem, de asemenea în El şi un ajutor potrivit în nevoile noastre (oricare ar fi ele şi oricât de mari), El fiind Marele nostru Preot care este pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu. Faptul că avem o asemenea mântuire reprezintă o motivare puternică la o viaţă după voia lui Dumnezeu. Aşadar, în al 2-lea rând (vezi v. 22-25), Duhul Sfânt ne cheamă la o viaţă de credinţă, nădejde şi dragoste, deci la o viaţă plenară cu Dumnezeu (vezi 1 Cor. 13:13). Cerinţele lui Dumnezeu pentru cei credincioşi sunt pe măsura harului Său. În al 3-lea rând (vezi v. 26-31), ni se arată că păcătuirea cu voia nu are nici o justificare în viaţa credincioşilor, ţinând cont de ceea ce avem în Cristos. De aceea şi gravitatea unei asemenea păcătuiri este imensă. Avertizarea de a respinge păcătuirea cu voia, are astfel toate elementele necesare de a ne pune cu adevărat în gardă în această privinţă.

 

Duhul Sfânt ne mai arată ceva. Dacă tot am vorbit mai sus despre dinamica spiritului acestui veac care îi poate antrena pe oameni într-o viaţă de păcat, n-ar trebui oare să vorbim şi despre dinamica Duhului Sfânt care îi poate antrena pe oameni în a primi mântuirea lui Dumnezeu şi a trăi în puterea harului Său, indiferent de vremuri şi de situaţii? Pe lângă puterea pe care o are, fie spiritul veacului acestuia în el însuşi, fie Duhul lui Dumnezeu în El Însuşi, de a influenţa pe oameni, există şi o ţesătură bine făcută de evenimente şi stări, de provocări şi motivaţii, ca un fel de plasă capabilă în a-i ţine pe oameni sub influenţa, fie a păcatului (în cazul spiritului acestui veac), fie a trăirii în neprihănire (în cazul Duhului Sfânt). Priviţi vă rog la această „plasă” care ne poate ţine într-o trăire după voia lui Dumnezeu: suntem chemaţi la o viaţă de credinţă (v. 22), dar această credinţă este bine ancorată în Cristos, Mântuitorul desăvârşit. Ea este accentuată de o inimă curată, pe care o putem avea datorită eficienţei sângelui Domnului nostru. O asemenea credinţă mântuitoare ne garantează şi o nădejde a mântuirii veşnică şi glorioasă în Cristos (Efes. 1:13-23). Din moment ce avem convingerea că Dumnezeu este credincios promisiunilor făcute, atunci viaţa noastră spirituală se întăreşte şi mai mult. Astfel, prin credinţă şi nădejde, avem, ca şi credincioşi, garantată întreaga structură de rezistenţă a vieţii noastre spirituale. Odată ce acestea sunt bine fixate în viaţa noastră, dragostea pentru Dumnezeu şi pentru sfinţii Lui, cât şi pentru apropiaţii noştri, are cadrul cel mai potrivit de afirmare şi dezvoltare. În acest fel, viaţa noastră spirituală devine una plenară, atotcuprinzătoare; noi devenim astfel desăvârşiţi în Cristos. Dragostea sfântă reprezintă încununarea lucrării harului lui Dumnezeu în viaţa noastră (1 Cor. 13:13; Col. 3:14). Să nu dăm deci curs, în trăirea noastră, păcătuirii cu voia!

 

Sunt două aplicaţii concrete pe care trebuie să le îndeplinim în această privinţă:

 

-              Priveşte mai întâi la un text paralel prin structura lui cu cel din Evrei 10:19-31; acesta este cel din 2 Petru 1:2-11. Observă structura pasajului:

 

„Harul şi pacea să vă fie înmulţite prin cunoaşterea lui Dumnezeu...Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia... (v. 2-4 – Lucrarea harului lui Dumnezeu)

 

De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră fapta...cu dragostea de fraţi iubirea de oameni. (v. 5-7 – Străduinţa prin harul lui Dumnezeu)

 

Căci dacă aveţi din belşug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa...Dar cine nu are aceste lucruri este orb...În chipul acesta vi se va da din belşug intrare în Împărăţia veşnică a Domnului...” (v. 8-11 – Binecuvântările trăirii prin harul lui Dumnezeu; consecinţele netrăirii prin har).

Prima aplicaţie o descoperim în v. 5-7. Ni se cere să ne dăm toate silinţele ca să unim „cu credinţa noastră fapta...”. La fel ca şi în pasajul nostru din Evrei, noi depistăm această dinamică a harului lui Dumnezeu în viaţa celor credincioşi. În Cristos noi avem tot ceea ce priveşte viaţa şi evlavia. Avem, deci tot echipamentul pentru o viaţă sfântă după voia lui Dumnezeu. Nu ne lipseşte nimic. Pe de altă parte, observă ţesătura elementelor care trebuie să se dezvolte în viaţa noastră de credinţă. Noi suntem chemaţi să ne lăsăm antrenaţi, prin harul lui Dumnezeu, de această dinamică a Duhului Sfânt: „uniţi cu credinţa voastră fapta; ... cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni” (v. 5-7). Când noi ne lăsăm călăuziţi de Duhul Sfânt El ne călăuzeşte şi ne antrenează într-o viaţă în care credinţa duce la faptă, care duce la cunoştinţă, şi în final duce la iubirea de oameni. Toate se leagă unele de altele şi toate conduc spre dezvoltarea noastră spirituală în mod armonios. Este un har că Dumnezeu nu ne cheamă la o viaţă în care avem de-a face doar cu cerinţele Sale (El nu ne cheamă la mântuire prin împlinirea faptelor Legii – Gal. 2:16). Cerinţele Domnului nu sunt grele (1 Ioan 5:3) pentru că, pe de o parte, este Duhul Sfânt care te împuterniceşte în trăire sfântă şi, pe de altă parte, viaţa creştină este astfel concepută încât eşti antrenat prin harul lui Dumnezeu să înaintezi pe drumul credinţei în mod normal. Te vei simţi purtat spre desăvârşirea lui Cristos, prin harul lui Dumnezeu. În acest context, aplicaţia pentru noi, credincioşii, este: „Daţi-vă toate silinţele ca să uniţi...” (v. 5). Suntem chemaţi la străduinţă sfântă prin harul lui Dumnezeu (vezi şi Filip. 2:12-13). Aceasta înseamnă angajare totală în trăire sfântă; înseamnă preocupare serioasă, luptă, efort, lepădare de sine, purtarea crucii lui Cristos, jertfă până la moarte. Înseamnă că am scos din gândirea mea preocuparea de a păcătui cu voia. Avem impresia că prin har totul ni se dă de la sine, din partea lui Dumnezeu, fără vreun efort, fără nici o luptă, fără să fim chiar preocupaţi de creşterea noastră spirituală. Dacă cineva are o asemenea mentalitate, el trebuie să se pocăiască imediat, pentru că o astfel de mentalitate reprezintă un teren prielnic pentru păcătuirea cu voia. Nouă ni se porunceşte să iubim (Ioan 13:34-35; Mc. 12:29-31). Şi pentru a împlini această poruncă noi trebuie să ne străduim cu întreaga noastră fiinţă. Aşadar, daţi-vă toate silinţele de a intra în această ţesătură a trăirii creştine (de a uni cu credinţa fapta şi până la iubirea de oameni), în baza harului lui Dumnezeu care ne-a pus la dispoziţie tot ceea ce avem nevoie pentru viaţă şi evlavie! Caută ca, prin meditaţia Cuvântului şi în duh de rugăciune, să înţelegi aceste pasaje ale Scripturii şi cum funcţionează această dinamică a Duhului Sfânt! Lasă-te înfăşurat de funiile dragostei lui Dumnezeu! Lasă-te constrâns de dragostea lui Dumnezeu (Col. 3:14; 2 Cor. 5:14-15)! 

 

-              Când vezi că ceva îţi lipseşte şi nu funcţionează bine, pentru a avea o viaţă de dragoste după voia lui Dumnezeu, întoarce-te la cuvântul lui Dumnezeu şi la această ţesătură dumnezeiască a harului Său pentru a depista unde sunt fisurile care îţi creează probleme. Când credincioşii din biserica din Efes au ajuns în situaţia de a-şi părăsi dragostea dintâi (Apoc. 2:4-5), au primit din partea Domnului Isus Cristos porunca de a se pocăi. Observă însă bine mecanismul pocăinţei. Nu este pocăinţă acea atitudine care te face să mărturiseşti „îmi pare rău, am păcătuit”, imediat după ce ai înţelesc că ţi-ai părăsit dragostea dintâi – ca şi cum, ceea ce este esenţial în pocăinţă este declaraţia de pocăinţă şi de cerere a iertării. Pocăinţa adevărată presupune mai întâi o analiză serioasă a cauzelor căderii tale spirituale. „Adu-ţi aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale dintâi” – a spus Domnul Isus. Aceasta înseamnă să reevaluezi întreg parcursul care te-a condus la cădere. Scopul nu este de a spune imediat: „îmi pare rău”. Trebuie să ştii foarte clar pentru ce anume îţi pare rău. Trebuie să descoperi cauza, nu consecinţa. Biserica din Efes nu trebuia să se pocăiască de „părăsirea dragostei dintâi” (deşi aceasta era realitatea ultimă a procesului căderii ei); ea trebuia să se pocăiască de acele lucruri care au condus la părăsirea dragostei. Ori, această depistare a cauzelor căderii presupune o analiză serioasă în duh de rugăciune, în faţa cuvântului lui Dumnezeu. Trebuie să vezi ce verigă s-a rupt din acest lanţ menţionat în 2 Pet. 1:5-7; sau din Evr. 10:22-25. Abia după aceea te poţi pocăi cu adevărat. Pe de altă parte, o pocăinţă completă înseamnă întoarcere la ceea ce generează (alimentează) dragostea dintâi. Evaluarea serioasă a căderii presupune înţelegerea nu doar a ceea ce a generat căderea, ci şi înţelegerea a ceea ce este cu adevărat sănătos şi viabil în plan spiritual.  

 

Este un har că Îl avem pe Duhul Sfânt în noi, care ne ajută, pe de o parte, să descoperim adevărul în privinţa lucrurilor de care trebuie să ne pocăim (Ioan 16:7-15) şi, pe de altă parte, este un har de la Dumnezeu faptul că viaţa creştină este o asemenea ţesătură a credinţei, nădejdii şi dragostei, o legătură a credinţei, faptei, cunoştinţei, înfrânării, răbdării, evlaviei, dragostei de fraţi şi iubirii de oameni (2 Pet. 1:5-7). Putem astfel să fim motivaţi mult mai bine spre dezvoltarea vieţii spirituale şi putem să ne corectăm mult mai bine, atunci când păcătuim.

 

3.  Concluzii

Faptul că suntem aşezaţi prin harul lui Dumnezeu în adunarea sfinţilor Săi, legaţi împreună prin legăturile indestructibile şi veşnice ale dragostei lui Dumnezeu; faptul că toţi am fost păcătoşi pierduţi, dar toţi am fost mântuiţi prin aceeaşi jertfă desăvârşită a Domnului Isus Cristos; faptul că toţi suntem chemaţi să veghem unii asupra altora pentru a ne îndemna şi a ne încuraja la dragoste şi la fapte bune; faptul că toţi avem un destin glorios în Împărăţia veşnică a Domnului Isus Cristos; şi faptul că avem întregul echipament spiritual de care avem nevoie pentru viaţă şi evlavie şi pe Duhul Sfânt prin care am fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării; ei bine, toate acestea ne constrâng (ne obligă), prin dragostea lui Cristos, să ne iubim unii pe alţii, să veghem unii asupra altora şi să ne implicăm în viaţa celorlalţi pentru a ne zidi unii pe alţii. Are deci vreo justificare păcătuirea cu voia în planul dragostei creştine în aceste circumstanţe? În nici un caz. Este drept, pericolul păcătuirii cu voia este unul real pentru oricine, dar nu are absolut nici o justificare. Să ne ferească Dumnezeu de aşa ceva!  AMIN.

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi


 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate