Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Teologie
 

 

 

Arhiva
Contact
Colaboratori
Despre noi

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Hegeomai
Istorie
Pastorala
Studiu Biblic
Site-uri Baptiste
Articole
Proiectul Betania
Media
Ştiri Internaţionale
Poşta Redacţiei

 

 


Pagina de Teologie

 

A judeca sau a nu judeca

 

Iosif Ton

În Biblie ni se spune uneori sa judecam (de ex. Luca 12:57), iar alteori ni se spune sa nu judecam (de ex. Matei 7:1-5). Veţi observa ca în ambele locuri citate Cel ce vorbeşte este Domnul Isus. Se contrazice Domnul Isus pe Sine Însuşi? Desigur că nu. Problema este la noi, că nu ştim că „a judeca" aste folosit în limbajul comun în mai multe sensuri. Când vedem şi înţelegem aceste sensuri, urmează doar să punem întrebarea: În acest text în ce sens este folosit termenul a judeca?

Gelu Arcadie Murariu a publicat în Romanian Times nr 169, din 11-24 sept. 2006, un articol în care dă pe scurt cele trei sensuri ale cuvântului a judeca. Iată-le:

„Mai întâi, a judeca înseamnă a soluţiona dispute între oameni, domeniu ce cade în sarcina judecătorilor de la tribunal.

În al doilea rând, a judeca înseamnă a discerne situaţii, a cântări fapte, a evalua, a stabili adevărul şi a decide în concordanţă cu el: „Şi pentru ce nu judecaţi voi înşivă ce este drept" (Luca 12:57).

În al treilea rând, a judeca înseamnă a emite judecăţi asupra altora şi a-i condamna, în afara unui sistem juridic, fără a fi calificaţi să o facem, fie pe baza unor criterii personale subiective, fie pe baza unor criterii biblice pe care le aplicăm la alţii dar nu la noi înşine." (Italicele îmi aparţin, I.Ţ).

Cu privire la sensul prim, a soluţiona dispute între oameni nu este ceva atribuit doar judecătorilor de la tribunal. Apostolul Pavel spune că atunci când apar litigii între fraţi din Biserică, acestea trebuie soluţionate de oameni competenţi din Biserică (1 Corinteni 6:1-6).

Cu privire la al doilea sens, pe lângă citatul dat de G. Murariu din Luca 12:57, unde Domnul Isus ne cheamă să judecăm noi înşine ce este drept, mai adaug 1 Corinteni 14: 26-29 Pavel dă instrucţiuni ca în Biserică „să vorbească doi sau trei şi ceilalţi să judece", adică să evalueze ideile vorbitorilor!

În ceste două sensuri ale cuvântului, noi suntem chemaţi să judecăm şi să nu ne temem să o facem. Dar ceea ce trebuie să înţelegem mai bine este al treilea sens al cuvântului a judeca. Dau din nou aici cuvântul lui G. Murariu:

„Acesta din urmă este un fel foarte periculos de a proceda şi semnalat cu vehemenţă în Scripturi. Cine acuză (acuzarea fiind parte a procesului de judecată) se aliază cu Acuzatorul („pârâşul fraţilor"), iar cine judecă (privilegiul Celui fără greşeală) uzurpă locul Judecătorului. A judeca pe alţii implică riscul de a fi judecaţi, la rândul nostru, de Dumnezeu, pe baza aceloraşi principii (cu acelaşi grad de asprime) după care i-am judecat noi pe ei (Matei 7:1-2). Un risc demn de luat în seamă. Felul acesta de a judeca este atât de impropriu încât Isus a folosit hiperbola bârnei pentru a-l înfiera, iar pe culpabil l-a calificat ca „făţarnic" (Matei 7:5).

Din aventura judecăţii nedrepte nu putem ieşi cu faţa curată. Judecăţile aplicate altora indică fără urmă de dubiu că ceva nu este în regulă în viaţa noastră. Omul pe care îl judeci eşti tu însuşi, principiu ilustrat în chip desăvârşit în episodul confruntării împăratului David de către proorocul Natan. Verdictul este întotdeauna: „Tu eşti omul acesta!" (2 Samuel 12:1-14)."

Îi sunt recunoscător lui G. Murariu pentru această explicare a termenului „a judeca." Să ducem acum analiza acestui termen ceva mai departe şi să vedem cum se aplică ea în viaţa practică. Apostolul Pavel ne avertizează:

„De aceea, să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric şi va descoperi gândurile inimilor" (1 Corinteni 4:5).

Motivul pentru care nu trebuie să judecăm şi să nu pronunţăm sentinţe asupra altora este faptul că noi nu avem toate informaţiile despre persoana aceea. Noi vedem numai nişte manifestări exterioare şi de moment ale omului, dar nu ştim ce este în adâncul lui şi de aceea, dacă îl judecăm vom pronunţa o sentinţă greşită!

Aşa de uşor spunem noi cuiva „laşule", pentru o singură acţiune sau lipsă de acţiune, şi poate că dimpotrivă, omul acela este printre cei mai curajoşi oameni! Acelaşi lucru cu calificativele „prostule", „lingăule", „stupidule", „trădătorule", „falsule",etc., etc..

Dar este ceva mai mult în actul acesta de a judeca şi de a pronunţa sentinţe de calificare, sau - cel mai adesea - de descalificare. S-a observat de foarte mulţi analişti că de regulă cei laşi, îi declară laşi pe toţi ceilalţi; cei mincinoşi, îi suspectează şi acuză de minciună pe toţi ceilalţi; cei hoţi îi suspectează şi acuză de furt şi de necinste pe toţi ceilalţi, etc.

Aceasta ne spune Domnul Isus: Tu acuzi pe cineva că are o aşchiuţă în ochiul lui, dar aceasta o faci deoarece în ochiul tău este o bârnă!

Cu alte cuvinte, când ai tendinţa să judeci si să califici pe alţii cu cuvinte înjositoare, fii atent că problema este în tine! Caută şi vezi că tu însuţi suferi de boala pe care o vezi aşa de bine la altul!

Domnul Isus, ca Dumnezeu întrupat, ne spune apoi că la judecata finală a lui Dumnezeu, unul dintre criteriile după care ne va judeca va fi acesta: Cu ce fel de judecată i-ai judecat tu pe alţii vei fi judecat tu! De ce? Fiindcă prin judecata ta ai scos la iveală ce era în adâncul tău şi ai făcut rău altora prin ceea ce era în tine! Răul pe care l-ai făcut celor cărora le-ai aplicat cuvinte înjositoare, umilitoare, jignitoare, rănitoare şi ucigătoare, trebuie să cadă acum asupra ta!

Prin urmare, a judeca şi a pronunţa sentinţe este unul dintre cele mai periculoase lucruri pe care le putem face!

Atunci, ce-i de făcut? Să ne fixăm bine în structura noastră de gândire şi de comportament: Să judec ideile acestui om, dar niciodată să nu calific omul datorită ideilor lui! Să spun că ideea este greşită, dar să nu descalific omul pentru ideea lui!

Mai adaug aici o dimensiune pentru termenul a judeca. Unii se grăbesc să spună: „Omul acesta nu-i născut din nou"; sau, „Omul acesta nu-i mântuit?" Acestea sunt judecăţi care îi aparţin numai lui Dumnezeu şi el le va pronunţa numai la judecata Lui! Dacă eu fac asemenea judecăţi, eu mă aşez pe scaunul de judecată al lui Dumnezeu şi nu mi se cuvine locul acela! Şi voi fi pedepsit aspru pentru o asemenea acţiune!

Eu pot să spun: După cum se poartă şi cum vorbeşte omul acesta, El nu-L cunoaşte pe Dumnezeu! Sau, duhul meu nu mărturiseşte cu duhul lui! Sau, eu simt că omul acesta nu ne duce pe calea cea bună!

Sau, pot spune:

Comportamentul acestui om nu este comportamentul unui fiu de Dumnezeu; sau, comportamentul acestui profet nu este după cuvântul lui Dumnezeu, deci nu mă pot baza pe profeţiile lui.

Dar dacă el este mântuit sau nu, aceasta o va spune numai Dumnezeu!

Ceea ce vreau să observaţi este cu câtă gelozie vreau să fim în toate după Sfânta Scriptură. Unii râd de noi din cauza aceasta. Noi considerăm că aceasta este atitudinea fundamentală a copiilor lui Dumnezeu.

LITERATURA PROFETICĂ ŞI APOCALIPTICĂ

Dr. Benjamin Cocar

OBADIA

 

PROFETUL

Nu se cunoaşte nimic despre autorul cele mai scurte cărţi din Vechiul Testament. Cel puţin 12 bărbaţi au fost numiţi Obadia (1 Cron. 12:9; 1 Regi 18:3; 2 Cron. 34:12; Ezra 8:9). Nici unul dintre aceştia nu poate fi identificat cu autorul celor 21 de versete.

 

DATA

Trei date sunt propuse:

A. 848-841 î. Hr. în domnia lui Ioram

B. 731-715 î. Hr. în domnia lui Ahaz

C. 586 î. Hr. la scurtă vreme după distrugerea Ierusalimului de către Babilonieni

 

Data timpurie este preferabilă pentru următoarele motive:

1. Forma verbelor ebraice din versetele 12-14, „să nu…” avertiza pe Edom împotriva facerii din nou a ceea ce a mai făcut. Dacă Ierusalimul era deja distrus, aceste porunci nu ar fi avut nici un înţeles.

2. Versetul 14 se referă la poporul „fugitiv” care a scăpat din Ierusalim, dar când Babilonul a capturat Ierusalimul, nici unul din oraş nu a scăpat, cu excepţia regelui Zedechia şi câţiva cu el, însă ei au fost capturaţi curând.

3. Obadia nu a făcut nici o menţiune la distrugerea completă a oraşului Ierusalim, sau la arderea templului şi caselor, ori la distrugerea zidului său.

4. Rebeliunea lui Edom împotriva lui Iuda din zilele lui Ioram, 2 Regi 8:20-22, pot să fi avut loc în vremea când Filistenii şi Arabienii au atacat Ierusalimul, 2 Cron. 21:16-17.

 

OCAZIA ŞI SCOPUL

Animozitatea dintre edomiţi şi israeliţi este unul din cele mai vechi exemple de discordie în relaţiile umane. Conflictul a început cu o luptă intre Iacov şi Esau în pântecul mamei lor, Rebeca, Geneza 25:21-26. Conflictul s-a dezvoltat mai târziu, Geneza 25:25; 30. În Numeri 20:14-21, Edom nu a permis israeliţilor să treacă prin ţara lor. Dumnezeu i-a spus lui Israel să nu-l urască pe Edom, Deuteronom 23:7. Ostilitatea s-a dezvoltat şi continuat pentru secole, Ezec. 35:5. Saul, David, Ioab şi Solomon au avut probleme cu fiii lui Edom, 1 Sam 14:47; 2 Samuel 8:13-14; 1 Regi 11:16, 17-22.

 

SCHIŢA

I. Distrugerea lui Edom, 1-9

 

A. Chemarea către naţiuni de a distruge Edomul, v. 1

 

B. Profeţia distrugerii Edomului, v. 2-9

1. mândria lui Edom să fie înjosită, v. 2-4

2. bogăţia lui Edom să fie prădată, v. 5-7

3. oamenii din Edom să fie ucişi, v. 8-9

 

II. Crimele Edomului v. 10-14

 

A. Violări în atitudini, v. 10-12

B. Violări în acţiuni, v. 13-14

 

III. Judecata lui Dumnezeu asupra duşmanilor lui Israel, v. 15-16

 

IV. Binecuvântările lui Dumnezeu asupra Israelului, 17-21

 

A. Eliberarea Israelului, v. 17-18

B. Conturarea teritoriilor lui Israel, v. 19-29

C. Stabilirea împărăţiei Domnului, v. 21

 

 

IONA

 

PROFETUL

Iona era fiul lui Amitai, din Gat Hefer în Galieea, 2 Regi 14:25; Iosua 19:13. Profetul era un evreu tare patriotic, a refuzat să predice unui popor care va distruge propriul lui popor. Încăpăţânat, dar gata să accepte blama, încet la pocăinţă dar autentic în regretul său. Biblia nu ne spune despre finalul vieţii sau lucrării lui Iona. Hristos s-a referit la lucrarea lui Iona, Matei 12:41; Luca 11:32.

 

DATA

Cartea lui Iona relatează evenimente din domnia lui Ieroboam al doilea, 793-753 î. Hr. Iona a scris scrisoarea în partea timpurie a domniei lui Ieroboam.

 

OCAZIA ŞI SCOPUL

1. Istoric

2. Parabolic

 

Iona nu a fost trimis să predice monoteismul Asirienilor, ci să aducă de asemenea şi un mesaj către Împărăţia Nordului.

A. Grija lui Dumnezeu pentru oamenii naţiunilor.

B. Suveranitatea lui Dumnezeu, Iona 2:9.

C. Răspunsul lui Ninive era o mustrare faţă de naţiunea păcătoasă a Israelului lui Dumnezeu.

D. Iona era un simbol pentru Israel faţă de neascultarea sa către Dumnezeu

 

SCHIŢA

I. Neascultarea lui Iona, 1-2

 

A. Mandatul profetului, 1:1-2

 

B. Neascultarea profetului, 1:3

 

C. Consecinţele neascultării profetului, 1:4-2:10

1. Marele vânt, 1:4-16

2. Marele peşte, 1:17-2:10

 

II. Ascultarea profetului 3-4

 

A. Re-mandatarea profetului, 3:1-2

 

B. Ascultarea profetului, 3:3-4

 

C. Convertirea Ninivenilor, 3:5-10

1. Răspunsul oamenilor, 3:5

2. Răspunsul regelui, 3:6-9

3. Răspunsul lui Dumnezeu, 3:10

 

D. Întristarea profetului, 4

1. Nemulţumirea lui Iona, 4:1-5

2. Explicaţia lui Dumnezeu, 4:6-11

 

 

MICA

 

PROFETUL

Numele lui Mica era mai degrabă unul din Israelul antic. Cel puţin nouă indivizi diferiţi sunt numiţi Mica sau Micaia în Vechiul Testament: Judecători 17-18; 1 Cron. 5:5; 8:34; 2 Sam 9:12; 1 Cron. 9:15; 23:20; 2 Cron: 34:20; 1 Regi 22:8; Neem. 10:11; Mica 1:1; Ieremia 26:18. Numele lui înseamnă „cine este ca Yahweh”. Pentru Mica, Dumnezeu era incomparabil, Mica 7:18.

 

DATA

Mica a fost un contemporan al lui Isaia, probabil cu câţiva ani mai tânăr. El îşi datează lucrarea sa din domnia lui Iotam, Ahaz şi Ezechia, 1:1. Anii 735-710 î. Hr. sunt probabili pentru vremea sa.

 

OCAZIA ŞI SCOPUL

Precum contemporanul său Isaia, Mica a profeţit despre distrugerea Asiriană a Împărăţiei Nordului şi înfrângerea din urmă a Împărăţiei Sudului de către Babilonieni. Cartea are trei mesaje, arătând că Iuda era la fel de vinovat ca Israelul. Şi ei aveau să fie disciplinaţi de Dumnezeu.

 

SCHIŢĂ

I. Primul mesaj: Judecata care vine, 1-2

 

A. Introducere, 1:1

 

B. Prezicerea judecăţii viitoare, 1:2-7

 

C. Plâns pentru popor, 1:8-16

1. Plângerea profetului, 1:8-9

2. Chemarea lui Mica pentru ca şi alţi să plângă, 1:10-16

 

D. Păcatele lui Iuda, 2:1-11

1. Păcatele poporului, 2:1-5

2. Păcatele profeţilor falşi, 2:6-11

 

E. Prezicerea re-adunării viitoare, 2:12-13

 

II. Al doilea mesaj: Binecuvântarea va urma judecata, 3-5

 

A. Judecata liderilor naţiunii, 3

1. Judecata conducătorilor, 3:1-4

2. Profeţii falşi, 3:5-8

3. Liderii naivi, 3:9-12

 

B. Binecuvântarea Împărăţiei pentru naţiune, 4-5

1. Caracteristici ale Împărăţiei, 4:1-8

2. Evenimente ce preced Împărăţia, 4:9-5:1

3. Conducătorul Împărăţiei Mesianice, 5:2-15

 

III. Al treilea mesaj: O acuzare de păcat şi o promisiune de binecuvântare, 6-7

 

A. O acuzare din partea Domnului, 6:1-5

 

B. Răspunsul lui Mica pentru naţiune, 6:6-8

 

C. Judecata lui Dumnezeu datorită păcatului, 6:9-16

1. Păcatele, 6:9-12

2. Pedeapsa, 6:13-16

 

D. Mica pledează cu Domnul, 7

1. Vaietele lui Mica asupra păcatului naţiunii, 7:1-6

2. Încrederea şi confidenţa lui Mica în Domnul, 7:7-13

3. Rugăciunea lui Mica, 7:14

4. Promisiunea lui Dumnezeu 7:15-17

5. Dumnezeu este unic, 7:18-20

 

 

 

Pericolul necredintei - a neintrarii in odihna lui Dumnezeu

( Evrei 3:7-4:13 )

 de Marian Ghita

 

Toate pericolele pe care le găsim menţionate în epistola către Evrei dovedesc o abilitate deosebit de perfidă din partea duşmanului sufletelor noastre, diavolul. Există în ele o diplomaţie inteligentă şi perversă care-i permite diavolului să-i prindă în mrejele sale pe toţi aceia care tratează în mod uşuratic mântuirea pe care o avem de la Dumnezeu prin harul Lui, prin credinţa în Domnul nostru Isus Cristos. De aceea, suntem îndemnaţi să acordăm toată atenţia avertizărilor Duhului Sfânt cu privire la aceste pericole, mai ales în aceste vremuri (Evr. 3:15).

 

Deşi nu se poate spune că acest al 2-lea pericol (vezi Evr. 3-4) este mai perfid decât celelalte pericole, el totuşi ne atrage în mod special atenţia asupra acestui fel de a fi al diavolului prin care credincioşii sunt loviţi, cum se zice, „sub centură”. În acest fel, diavolul vrea să-i surprindă pe credincioşii Domnului şi, dacă se poate, să-i distrugă. În pasajul amintit din epistolă autorul pune o întrebare care s-ar părea că este de prisos: „Cine au fost, în adevăr, cei ce s-au răzvrătit după ce auziseră?” (Evr. 3:16). Pasajul se referă la ceea ce ni se spune în Numeri 13-14. Un bun cercetător al Scripturii (destinatarii epistolei, iudei deveniţi creştini erau asemenea oameni) ştia foarte bine că era vorba despre israeliţii care au fost eliberaţi din Egipt de Dumnezeu prin Moise, dar care nu au vrut să intre în Canaan, din cauza necredinţei lor. Pentru aceşti destinatari iudei ai epistolei nu era nevoie de răspunsurile pe care autorul le dă în Evr. 3:16-19. Ei ştiau prea bine toate acestea. Dar autorul epistolei insistă să pună asemenea întrebări şi să prezinte răspunsurile la ele cu o intenţie foarte clară – aceea de a atrage atenţia asupra perfidiei cu care loveşte diavolul. Prin aceste atacuri, cel rău vizează trei elemente deosebit de importante în planul mântuirii: (1) Odihna mântuirii – Binecuvântarea mântuirii reprezintă o odihnă „ca cea de Sabat” pentru poporul lui Dumnezeu; ea nu este deloc realizată prin contribuţie omenească (Rom. 3:21-26; Evr. 4:9-10; 5:9; 10:14); (2) Credinţa mântuitoare – Primirea Evangheliei lui Cristos, prin credinţa în El, este singura condiţie pe care omul trebuie să o îndeplinească în vederea intrării în binecuvântarea lui Dumnezeu (în odihna mântuirii) (Evr. 11:6; 3:19); şi (3) Vremea ascultării credinţei – „Astăzi” este vremea când Duhul Sfânt vorbeşte şi cheamă la mântuire (Evr. 3:7; 4:11). Satan urmăreşte să-i facă pe credincioşii Domnului să aibă o atitudine greşită faţă de aceste trei elemente, pentru ca în felul acesta ei să piardă, dacă este posibil, ceea ce este darul (binecuvântarea) harului lui Dumnezeu pentru poporul Său – pentru Israelul din vechime era vorba de intrarea în Canaan, ţara promisă (o paradigmă vechi-testamentală a mântuirii prin Cristos); pentru creştinii de astăzi este vorba de intrarea în odihna mântuirii prin Cristos.

 

1.    „Odihna lui Dumnezeu” – mântuirea prin harul lui Cristos

 

Conceptul de „odihnă a lui Dumnezeu” (Evr. 3:11; 4:9-10) este unul cu totul special, atunci când vorbim despre lucrarea harului lui Dumnezeu. El trebuie înţeles bine de toţi cei din poporul Lui.

 

Mai întâi, observaţi că pasajul nostru (Evr. 3:7-4:13) se referă, aşa cum s-a spus mai înainte, la momentul când poporul Israel ar fi trebuit să intre în ţara promisă, Canaan (Num. 13-14). În pasajul Vechiului Testament nu se vorbeşte despre intrarea în „odihna lui Dumnezeu” ci despre intrarea în Canaan, ţara promisă părinţilor lui Israel (Num. 14:23-24). Dar, intrarea în ţara Canaanului a poporului Israel reprezintă o prefigurare (o paradigmă) a unei realităţi mai înalte (spirituale), a intrării poporului lui Dumnezeu în binecuvântarea mântuirii prin Cristos (Evr. 3:14; 4:7-11). Această binecuvântare a mântuirii prin Cristos este numită, aici în Evrei, „odihna lui Dumnezeu” (3:11; 4:9-10). Chiar prin acest concept ni se arată superioritatea binecuvântării harului lui Dumnezeu pentru poporul Său, faţă de binecuvântarea promisă lui Israel sub Lege, aceea a intrării în ţara Canaanului (vezi Ioan 1:16-17). Sub conducerea din partea lui Iosua, succesorul lui Moise, poporul Israel a intrat până la urmă în ţara Canaanului (vezi cartea „Iosua”), dar nu a intrat totuşi în odihna lui Dumnezeu. Prin credinţa în Cristos, Fiul lui Dumnezeu, poporul Domnului intră însă în această odihnă (Evr. 4:6-10). Odihna lui Dumnezeu, ca şi binecuvântare a harului Său, este adevărata şi deplina binecuvântare din partea Sa pentru poporul Lui (binecuvântarea unei mântuiri veşnice şi desăvârşite – Evr. 5:9; 10:14), în timp ce intrarea în ţara Canaanului a poporului din vechime este doar o umbră, o prefigurare a acestei binecuvântări prin Cristos. Noi aşa ar trebui să privim lucrurile, nu altfel. Noi, cei mântuiţi prin credinţa în Cristos, nu trebuie să ne mai gândim că am mai avea vreo binecuvântare în Canaanul pământesc – patria noastră nu este pe pământ, ci în ceruri (Filip. 3:20), iar binecuvântarea mântuirii noastre este spirituală, în locurile cereşti, în Cristos (Efes. 1:3; vezi tot cap. 1). Este totuşi bine să privim la pasajul care ne vorbeşte despre intrarea în Canaan (Num. 13-14) pentru că acea intrare şi toate evenimentele legate de ea sunt folosite de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu pentru ca noi, cei de astăzi, să înţelegem mult mai bine lucrarea harului lui Dumnezeu pentru noi – intrarea în odihna lui Dumnezeu.

 

Un principiu potrivit de interpretare corectă a Scripturii este să folosim Scriptura însăşi pentru a înţelege adevărurile ei (2 Pet. 1:20-21) şi, în acelaşi timp, putem înţelege corect un anume concept al Scripturii, atunci când analizăm acel concept în prima apariţie a lui în Scriptură. Despre „odihna lui Dumnezeu” ni se vorbeşte pentru prima dată în relatarea creaţiei lumii de către Dumnezeu (vezi Gen. 1:1-2:3; vezi în special Gen. 2:1-3; vezi şi Ex. 20:8-11 şi Evr. 4:4). În Gen. 2:1-3 ni se spune că Dumnezeu după ce a creat cerurile şi pământul şi toată oştirea lor în 6 zile, după ce El a văzut că toate lucrurile create de El Însuşi erau foarte bune (Gen. 1:31), în a 7-a zi El S-a odihnit. Din cauza odihnei, Dumnezeu a binecuvântat şi a sfinţit această a 7-a zi. Dumnezeu este Duh, nu carne (Ioan 4:24); de aceea, noi nu trebuie să înţelegem că El a obosit în trupul Lui, ca fiinţele omeneşti, după o muncă pe care o fac. Odihna lui Dumnezeu trebuie înţelească în cu totul alt mod. Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea, a văzut-o în toată plinătatea ei şi a fost pe deplin satisfăcut de aceasta. El a avut atunci (în a 7-a zi) sentimentul deplinei realizări a tot ceea ce a avut în plan să creeze. Întreaga creaţie reflecta gloria Sa (Ps. 19:1-6). Omul, după ce a fost creat în cea de a 6-a zi, a intrat într-o lume în care el se putea bucura de tot ceea ce Dumnezeu a făcut (vezi şi Gen. 2). Omul nu a avut nici o contribuţie la lucrarea creaţiei lui Dumnezeu. Aceasta nu a însemnat că omul nu mai avea nici un rol în lumea creată de Dumnezeu; dimpotrivă, lui i s-a dat porunca de a stăpâni, în numele Domnului, tot ce Dumnezeu crease (Gen. 1:26-28) şi, de asemenea, să lucreze şi să păzească grădina în care a fost aşezat (Gen. 2:15-17). Munca omului era o muncă reală şi, desigur, complexă (o lucrare preoţească) dar o muncă îndeplinită în odihna lui Dumnezeu. Omul nu L-a ajutat cu nimic pe Dumnezeu în lucrarea creaţiei şi nu poate face nimic în acest sens (totul a fost creat de Dumnezeu Însuşi); omul intră doar în lucrarea lui Dumnezeu doar pentru a se bucura de ea. Lucrarea pe care o are omul de făcut este doar una prin care pune în evidenţă lucrarea terminată a lui Dumnezeu (deci odihna Lui) şi este o lucrare făcută în părtăşie cu Dumnezeu, pentru gloria Creatorului şi pentru binecuvântarea omului (vezi cum Dumnezeu a creat-o pe Eva, soţia lui Adam şi ce contribuţie a avut omul la această lucrare – Gen. 2:18-25; vezi Rom. 11:36). În grădina Edenului, Dumnezeu Însuşi era prezent acolo, cu o deplină satisfacţie şi în manifestarea tuturor binecuvântărilor Sale pentru om; omul putea avea o părtăşie nemijlocită cu Dumnezeu (Gen. 3:8; cap. 2). Observă, de asemenea, contrastul unei asemenea odihne a lui Dumnezeu cu situaţia omului după căderea lui în păcat. În urma blestemului care a venit peste pământ (Gen. 3-4), omul a fost izgonit din locul prezenţei şi binecuvântării lui Dumnezeu. Astfel, viaţa şi munca pentru om au devenit o povară dureroasă, obositoare, înrobitoare şi chinuitoare, mediocră în comparaţie cu lucrarea preoţească din grădina Edenului (Gen. 2:15-17), marcată de eşecuri şi nerealizări, plină de frustrare şi sub condamnarea mâniei lui Dumnezeu.

 

După căderea omului sub blestemul păcatului, Dumnezeu a început lucrarea Sa de răscumpărare prin sămânţa femeii (Gen. 3:15). Astfel că, în baza promisiunilor făcute de Dumnezeu lui Avraam şi patriarhilor, El a eliberat sămânţa lui Avraam din robia Egiptului şi şi-a condus poporul în Canaan în vederea împlinirii binecuvântărilor promise. Intrarea în Canaan era o anticipare a intrării în odihna lui Dumnezeu, pe care omul a pierdut-o odată cu izgonirea lui din Eden. Dar Canaanul, ţara promisă ca loc al odihnei şi binecuvântării lui Dumnezeu pentru poporul Lui, nu a fost cu adevărat locul odihnei lui Dumnezeu. Legământul Legii, încheiat de Dumnezeu cu Israel s-a rupt (Ier. 31:31-34; Evr. 8), dar a fost încheiat un alt legământ, „Noul Legământ” prin Fiul Lui, un legământ al harului Său, în baza căruia Dumnezeu dă tuturor celor ce cred în Cristos mântuirea Sa, adevărata odihnă. Când Domnul Isus Cristos a venit pe pământ a afirmat: „Tatăl Meu lucrează până acum şi Eu, de asemenea, lucrez.” (Ioan 5:17). Aceste cuvinte, El le-a spus atunci când a fost acuzat de iudei că nu ţine seamă de odihna Sabatului (El vindecase un paralitic de 38 de ani – Ioan 5:1-16). În acest context, Domnul Isus a vrut să spună că, deşi Dumnezeu terminase lucrarea creaţiei lumii şi deci Sabatul a fost stabilit ca şi odihnă pentru poporul Israel prin Lege (vezi Gen. 2:1-3 şi Ex. 20:8-11), totuşi adevărata odihnă a lui Dumnezeu nu a fost posibilă – relaţia ruptă cu Dumnezeu, prin păcat, nu era restaurată încă. Pentru aceasta era nevoie de răscumpărarea care urma să o îndeplinească Domnul Isus prin jertfa Sa de pe cruce. Atunci când El a murit pe cruce a afirmat: „S-a isprăvit!” (Ioan 19:30) El s-a referit la faptul că lucrarea de răscumpărare a fost pe deplin realizată în moartea Sa ispăşitoare. În acel moment s-au aşezat bazele odihnei lui Dumnezeu pentru poporul Său. Prin Domnul Isus Cristos avem adevărata odihnă a lui Dumnezeu (o odihnă ca cea de Sabat). Odihna mântuirii prin Cristos presupune, ca şi în cazul creaţiei, realizarea desăvârşită a lucrării lui Dumnezeu. Dar, lucrarea prin Cristos este o lucrare spirituală – mântuirea veşnică şi desăvârşită, dată odată pentru totdeauna, prin jertfa unică a Fiului Său (Evr. 5:9; Ioan 19:30; Evr. 10:14). Vorbim deci despre o altă intrare în binecuvântarea lui Dumnezeu (nu intrarea într-o ţară pământească, ci în binecuvântarea odihnei lui Dumnezeu) şi despre o altă zi de odihnă: „Astăzi” (3:7; 4:7-9).

 

De ce intrarea în ţara Canaanului nu a fost o reală intrare în odihna lui Dumnezeu? De ce prin Cristos putem intra cu adevărat în această odihnă? Când citim epistola către Evrei descoperim că Moise (prin care Dumnezeu a scos pe Israel din robia Egiptului) a fost doar un slujitor al lui Dumnezeu (Evr. 3:5), în timp ce Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu (Evr. 3:6) – Moise a fost doar un prototip al lui Cristos. Prin Moise, Dumnezeu a dat Legea, care nu poate face desăvârşiţi pe cei ce o ţin, indiferent de mulţimea jertfelor pe care ei trebuiau să le aducă (Evr. 10:1), în timp ce Domnul Isus Cristos, printr-o singură jertfă (a propriului Lui trup şi sânge) i-a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei sfinţiţi (Evr. 10:14). Domnul Isus Cristos a isprăvit, prin moartea Lui pe cruce, întreaga lucrare mântuitoare. Omul nu mai are nimic de făcut pentru aceasta, nimic de adăugat prin contribuţia lui. El este invitat doar de a primi prin credinţă această mântuire şi de a umbla în ea prin harul lui Dumnezeu (Efes. 2:8-10). Faptele bune ale celor mântuiţi nu sunt fapte prin care ei îşi câştigă mântuirea ci fapte care atestă mântuirea primită, fapte care sunt roade ale Duhului Sfânt care locuieşte în ei (Tit 3:5-7; Gal. 5:22-23). Credincioşii intră astfel prin credinţă într-o mântuire desăvârşită; ei trebuie să se bucure din plin de ea şi, prin mântuirea de care ei se bucură, să aducă glorie lui Dumnezeu (vezi Efes. 1; Rom. 11:36; 1 Cor. 10:31). Aceasta nu înseamnă că ei nu Îl slujesc pe Dumnezeu cu toată implicarea şi energia fiinţei lor (vezi Luca 1:68-75), ci ei fac lucrarea lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt, prin harul şi puterea lui Dumnezeu (Gal. 2:20; 1 Cor. 15:10; Col. 1:28-2:3).

 

Odihna lui Dumnezeu ne duce cu gândul la faptul că această mântuire este atotcuprinzătoare. Ea răspunde tuturor nevoilor şi aspiraţiilor noastre veşnice. Orice aspect al vieţilor noastre este în chip desăvârşit acoperit de această mântuire (Evr. 4:15-16; 2:17-18). Apostolul Pavel ne spune că Domnul Isus Cristos „a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare” (1 Cor. 1:30). Chiar faptul că el continuă să spună că noi nu putem să ne lăudăm pe noi înşine ci, dacă este să ne lăudăm cu ceva în privinţa mântuirii noastre, o putem face numai „în Domnul” (1 Cor. 1:31), arată în mod clar că întreaga mântuire este opera harului lui Dumnezeu şi cei care cred în Cristos intră în această mântuire deplină, ca într-o odihnă a lui Dumnezeu. Aceeaşi idee a unei mântuiri pe deplin cuprinzătoare este exprimată şi în Rom. 8:28-30 (vezi în continuare şi Rom. 8:31-39). Dumnezeu lucrează în viaţa celor care şi-au pus încrederea în Cristos prin toate confruntările vieţii. Toate lucrurile, chiar dacă multe dintre ele sunt dureroase pentru noi, „lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său”. Planul lui Dumnezeu în Cristos este glorificarea celor care au fost chemaţi după planul Său la mântuire. Ni se mai spune că cei care sunt în Cristos au totul deplin în El (Col. 2:9-15). Faptul că Pavel se roagă pentru toţi credincioşii pentru ca ei să beneficieze de îngrijirea din partea lui Dumnezeu în toate nevoile lor „după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Cristos” (Filip. 4:19-20), arată că, în mântuirea care este în Cristos, nu lipseşte nimic din ceea ce sfinţii Domnului au nevoie pentru această viaţă şi pentru viaţa viitoare. Ei sunt chemaţi să primească doar prin credinţă toate binecuvântările mântuirii şi să umble în ele prin credinţă (Col. 2:6-10; 2 Pet. 1:3-4).

 

Când poporul Israel a fost eliberat din Egipt, israeliţii nu aveau nevoie să se îngrijoreze cu privire la ceea ce urma să se întâmple în viitor. Dumnezeu nu i-a scos din robie ca apoi să le spună: „de acum descurcaţi-vă singuri; voi vedea de acum ce ar trebui făcut pentru ca voi să puteţi intra în Canaan”. Când israeliţii au ajuns la Cades şi urmau să intre în Canaan, ei s-au speriat de uriaşii din ţara care urma să o ia în stăpânire şi nu au avut curaj de a intra în ea. Poporul Israel a considerat că nu au şanse de a cuceri ţara, ca şi cum cucerirea ei ar fi trebuit să fie lucrarea exclusivă a lor. Dar, Dumnezeu, care a promis eliberarea din Egipt, a promis şi binecuvântarea poporului în Canaan (vezi Ex. 6:1-8). După 40 de ani, când israeliţii au putut intra în Canaan, ei au avut surpriza să constate ceva incredibil pentru mintea omenească. Atunci când iscoadele trimise în Ierihon de Iosua au ajuns la curva Rahav (care a ajuns şi ea beneficiara îndurării lui Dumnezeu prin credinţă – Evr. 11:31; vezi Iosua 2), ei au aflat de la ea că „uriaşii” din Canaan erau deja de 40 de ani o pradă sigură în mâna evreilor. Rahav le-a spus iscoadelor: „Ştiu că Domnul va dat ţara aceasta, căci ne-a apucat groaza de voi şi toţi locuitorii ţării tremură înaintea voastră. Fiindcă am auzit cum, la ieşirea voastră din Egipt, Domnul a secat înaintea voastră apele Mării Roşii ... De când am auzit lucrul acesta, ni s-a tăiat inima şi toţi ne-am pierdut nădejdea înaintea voastră; căci Domnul Dumnezeul vostru este Dumnezeu sus în ceruri şi jos pe pământ” (Iosua 2:9-11; vezi şi Gen. 35:1-5, în special v. 5). Dacă ar fi ştiut... (zicem noi). Dar nu era nevoie să ştie acest lucru. Adevărata preocupare a lor ar fi trebuit să fie: „Dacă ar fi crezut pe Dumnezeu...”, ar fi intrat cu siguranţă în Canaan. Dar nu au crezut şi de aceea nu au putut intra (Evr. 3:19). Dumnezeu, atunci când le-a dat porunca de a asculta de Moise pentru a ieşi din Egipt, a rezolvat şi toate problemele viitoare, El Însuşi, de dinainte (vezi promisiunile din Geneza; vezi Efes. 1:4-12; Rom. 8:28-30).

 

Intrarea în mântuirea lui Dumnezeu prin credinţa în Domnul Isus Cristos este deci o intrare în odihna lui Dumnezeu, într-o odihnă spirituală. Apostolul Pavel prezintă, în Efes. 1:17-21, într-un mod deosebit această intrare în mântuirea lui Dumnezeu. Ea este, în primul rând, o intrare în nădejdea chemării Lui (v. 18 – aceasta are legătură cu începerea vieţii cu Dumnezeu). De la început Duhul Sfânt, care locuieşte în cel credincios (vezi Efes. 1:13-14), îl motivează pe acesta să se ancoreze în nădejdea mântuirii depline care va fi primită de el la sfârşit şi să persevereze în ea până la capăt (1 Pet. 1:3-9; Evr. 10:35-39; 6:13-20). În al 2-lea rând, ea este o intrare în perspectiva bogăţiei slavei moştenirii lui Dumnezeu în sfinţii Lui (Efes. 1:18 – aceasta are legătură cu finalul vieţii de credinţă cu Dumnezeu). În întreaga viaţă de credinţă, credinciosul este edificat şi motivat în a se bucura de gloria slavei viitoare în care el va intra. Deja el a şi intrat în această glorie viitoare (vezi Rom. 8:14-39; Efes. 5:25-27; Filip. 3:20-21). Viaţa creştinului este o viaţă în care el trăieşte în două lumi: în lumea lui „nu încă” (el ştie că nu a ajuns încă desăvârşit şi nu a ajuns încă în binecuvântarea împărăţiei cerurilor – Filip. 3:12-14; 1 Pet. 1:9), dar şi în lumea lui „deja” (el se bucură chiar aici pe pământ de gloria împărăţiei viitoare – Evr. 12:22-24; Rom. 8:17-30). Isus Cristos este Domnul şi Mântuitorul care deja are în planul Lui biruinţa finală asupra tuturor forţelor demonice şi ducerea sfinţilor Lui în slava veşnică (vezi Apocalipsa). În al 3-lea rând, ea este o intrare în lucrarea puterii tăriei lui Dumnezeu, lucrare desfăşurată în Cristos atunci când El a fost înviat dintre cei morţi (Efes. 1:19-23 – aceasta are legătură cu viaţa prezentă, de pe pământ, a credincioşilor). Dumnezeu lucrează în cei credincioşi cu o putere comparabilă cu cea manifestată în învierea şi înălţarea lui Cristos. În Efes. 4:7-10 ni se spune că această putere a fost folosită în beneficiul tuturor celor care cred în Cristos. Cristos Domnul este un Cuceritor care, prin această putere pe care o are, a obţinut toate binecuvântările duhovniceşti ale lui Dumnezeu şi deplina autoritate de a le dărui prin har întregii Sale Biserici (Trupul Lui). Prin toate aceste binecuvântări noi vom ajunge asemenea chipului lui Cristos, desăvârşiţi în glorie ca El (Efes. 4:11-16; 2 Cor. 3:18). Această lucrare de zidire a Bisericii lui Cristos, a fiecărui credincios în parte, se va realiza cu certitudine până la deplina arătare în glorie a Domnului nostru Isus Cristos (Filip. 1:6; 1 Ioan 3:1-3). Domnul are toată puterea în cer şi pe pământ pentru aceasta (Mat. 28:18-20).   

 

Poporul lui Dumnezeu a fost chemat să intre în odihna lui Dumnezeu prin credinţă şi să se odihnească efectiv prin credinţă în mântuirea care vine de la Dumnezeu prin harul Lui. Chiar dacă sfinţii trebuie să ducă până la capăt mântuirea lor cu frică şi cutremur (Filip. 2:12-13); chiar dacă ei trebuie să urmărească sfinţirea vieţii lor, fiind conştienţi de faptul că fără aceasta „nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evr. 12:14); chiar dacă umblarea cu Cristos presupune o râvnă deplină pentru fapte bune (Tit 2:14; Efes. 2:10); şi chiar dacă viaţa şi slujirea Domnului prin credinţă presupune implicarea totală a fiinţei credincioşilor, luptă spirituală crâncenă, veghere atentă din partea lor, oboseală şi purtare cu asprime faţă de trupul lor (Col. 1:28-2:3; 1 Cor. 9:24-27) – toate aceste lucruri fiind absolut necesare în umblarea lor cu Domnul şi în slujirea Lui cu credincioşie; ei bine, toate acestea, sunt de fapt lucrarea harului lui Dumnezeu în cei credincioşi şi reprezintă pentru ei o intrare şi o umblare într-o deplină odihnă – în odihna lui Dumnezeu (Gal. 2:20; 1 Cor. 15:10).

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

Ce este nou?

Mapamond Creştin Baptist - ştiri de interes pentru creştinătatea română.

 

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Grup de Discuţii Apologetică - te poţi abona şi scrie mesaje care să fie dezbătute, discutate în acest grup de către membrii săi.

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

CHAT Creştin! - aici intri dacă vrei să discuţi cu prietenii sau să îţi faci prieteni noi. Teme diverse.

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi


 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate