Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Teologie
 

 

 

Arhiva
Contact
Despre noi
Colaboratori

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Site-uri Baptiste
Istorie
Pastorala
Articole
MEDIA
Stiri internationale
Din presa romana
Posta Redactiei

 

 


Pagina de Teologie

 

Omul ca oglinda şi desăvârşirea în dragoste

de Iosif Ton

Iosif Ton

Una dintre capacităţile înnăscute ale omului este aceea de imitare. Din primele zile de viaţă, copilul începe să imite pe cei care au grijă de el. Când mama îi zâmbeşte, zâmbeşte şi el; când mama se încruntă, face şi el aşa. Copilul este o mică oglindă a celor care vin în apropierea lui. Putem spune că prima fază a învăţării se bazează pe această capacitate de imitare, de oglindire a celor cu care are de a face.

Această capacitate de imitare a celorlalţi oameni rămâne una dintre trăsăturile fundamentale ale omului pe toată durata vieţii sale.

Solomon a fost un bun observator al fiinţei umane şi nu putea să nu remarce fenomenul acesta. Şi într-adevăr, el îl consemnează în cartea lui de Proverbe prin aceste cuvinte:

„Cum răspunde în apă faţa la faţă,

aşa răspunde inima omului inimii omului” (Proverbe 27:19).

Probabil că prima oglindă pe care a folosit-o omul la începuturile istoriei lui a fost apa dintr-o mică baltă, sau dintr-un mic lac. În aceasta şi-a văzut el (şi ea!) mai întâi faţa. Oglinda ca instrument de arătare a feţei a apărut mult mai târziu şi cu siguranţă că multă vreme a fost un obiect de lux, extrem de scump. Fiindcă Solomon scria pentru ca sa-l înţeleagă tot poporul, el a folosit pentru conceptul de oglindă apa în care fiecare îşi putea vedea faţa. Prin urmare, noi putem actualiza acest proverb şi să-l citim astfel:

Cum răspunde în oglindă faţă la faţă,

aşa răspunde inima omului inimii omului.

Ce vrea să ne spună înţeleptul lui Israel prin proverbul acesta? Să desfacem condensata lui exprimare în felul următor.

Fiecare om este ca o oglindă: el reflectează ceea ce-i fac ceilalţi. Dacă cineva îi zâmbeşte, zâmbeşte şi el; dacă cineva se încruntă la el, răspunde şi el cu încruntare. Dar nu numai faţa lui răspunde astfel, ci aşa face inima  lui. Inima lui răspunde ca o oglindă la ceea ce vede el în inima celuilalt: dacă simte că cineva îl iubeşte, inima lui răspunde cu iubire; dacă simte că cineva îl urăşte, inima lui răspunde cu ură.

Solomon a fost un bun cunoscător al naturii umane şi în acest proverb el îşi exprimă constatarea lui că oamenii sunt fiinţe reactive: ei simt ce atitudini au ceilalţi faţă de ei şi reacţionează în acelaşi mod, cu acelaşi fel de atitudini. Cu alte cuvinte, noi percepem foarte rapid şi bine ce simt ceilalţi faţă de noi şi răspundem cu acelaşi fel de simţăminte.

Oare trebuie să fim surprinşi când citim că omul are şi capacitatea de a-L oglindi pe Dumnezeu? Să analizăm fenomenul oglindirii slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Moise. Iată istoria:

„Moise a coborât de pe Muntele Sinai cu cele două table ale mărturiei în mână. Când se cobora de pe munte, nu ştia că pielea feţei lui strălucea, pentru că vorbise cu Domnul.

Aaron şi toţi copiii lui Israel s-au uitat la Moise şi iată că pielea feţei lui strălucea; şi se temeau să se apropie de el….

Când a încetat să le vorbească, şi-a pus o măhramă pe faţă.”

Fenomenul se repeta atunci când Moise intra în cortul întâlnirii şi acolo avea o nouă întâlnire şi comuniune cu Dumnezeu:                                                        

„Când intra Moise înaintea Domnului, ca să-I vorbească, îşi scotea măhrama până ieşea; iar când ieşea, spunea copiilor lui Israel ce i se poruncise.

Copiii lui Israel se uitau la faţa lui Moise şi vedeau că pielea feţei lui strălucea; şi Moise îşi punea iarăşi măhrama pe faţă până ce intra ca să vorbească cu Domnul” (Exod 34: 29-30 şi 33-35).

Apostolul Pavel comentează pe larg fenomenul oglindirii slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Moise în 2 Corinteni 3:5-15. Pavel observă că slava lui Dumnezeu de pe faţa lui Moise era trecătoare şi că el îşi punea un văl pe faţă tocmai ca oamenii să nu vadă că strălucirea dispare.

Pavel mai observă că fenomenul strălucirii feţei lui Moise a fost legat de primirea de către Moise a tablelor legământului. Apostolul face apoi observaţia că dacă darea legii celei vechi a fost îmbrăcată în slavă, cu atât mai mult legământul cel nou şi legea acestuia sunt îmbrăcate în slavă. El continuă discuţia acestui subiect în cap.4, în primele şase versete, unde el scrie că Evanghelia – expresia noului legământ – este Evanghelia „slavei lui Cristos care este chipul lui Dumnezeu” (versetul 4). Prin „chipul” putem înţelege „imaginea”, sau „oglinda”, sau „oglindirea”, căci Cristos este expresia fidelă, exactă şi perfectă a lui Dumnezeu către noi oamenii. Pavel continuă prin a scrie că slujba lui de evanghelist este „să facem să strălucească lumina cunoaşterii slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Cristos” (v. 6).

Noul Testament ni-L prezintă pe Domnul Isus ca fiind noul Moise, care ne-a adus noul legământ cu Dumnezeu. Aici în 2 Corinteni 3 şi 4, Pavel face paralela între cei doi dătători de legământ şi ne spune că dacă faţa lui Moise strălucea de slava lui Dumnezeu, cu atât mai mult faţa lui Cristos străluceşte de slava lui Dumnezeu, El fiind chipul perfect al lui Dumnezeu, sau replica, sau imaginea, sau oglindirea perfectă a lui Dumnezeu.

Acum trebuie să vedem că între discutarea acestor doi dătători de legământ ale căror feţe reflectă slava lui Dumnezeu, Pavel înserează o observaţie despre noi înşine, în ultimul verset din cap.3. Cuvântul cheie în acest verset este katoptrizomani, tradus de Cornilescu prin „privind ca într-o oglindă”. Problema este că acest cuvânt nu înseamnă privind ca într-o oglindă, ci înseamnă „a reflecta ca o oglindă.”

Prin urmare, trebuie să citim acest verset aşa cum este el redat în traducerea „Cornilescu revizuit”, publicat în comun de editurile Lumina lumii şi Cartea creştina, în 2003:

„Noi toţi, cu faţa descoperită, reflectăm ca o oglindă gloria Domnului şi suntem schimbaţi în acelaşi chip ca al Lui, din glorie în glorie, prin Duhul Domnului.”

Chiar şi logica textului ca un tot ne obligă la această lectură, căci în cazul acesta avem următoarea secvenţă logică:

-         faţa lui Moise reflecta slava lui Dumnezeu (şi tindea să o piardă)

-         noi reflectăm slava lui Dumnezeu (într-un mod gradat, tot mai puternic)

-         faţa Domnului Isus reflectă în mod permanent şi perfect slava lui Dumnezeu.

Esenţial în toate acestea este faptul că omul este capabil să reflecteze ca o oglindă slava sau frumuseţea lui Dumnezeu. Cel care a făcut această reflectare în mod desăvârşit a fost Fiul lui Dumnezeu, care este totalmente „chipul” (în engleză, „image” – imaginea) lui Dumnezeu. De aceea a putut el să spună: „Cine m-a văzut pe mine L-a văzut pe tatăl” (Ioan 14: 9). În acest sens trebuie să înţelegem şi declaraţia Lui că Fiul „nu face decât ce-L vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face tatăl face şi Fiul întocmai” (Ioan 5: 19). Cu alte cuvinte, trebuie să înţelegem că tot ce face Fiul trebuie să înţelegem că de fapt face Tatăl, adică Dumnezeu, iar Fiul doar oglindeşte aceste lucruri către noi.

Acum, să punem discuţia fenomenului capacităţii umane de a oglindi frumuseţea lui Dumnezeu, din 2 Cor. 3 şi 4, alături de discuţia fenomenului general uman din Proverbe 27:19, unde Solomon ne spune că oamenii sunt oglinzi ale oamenilor, adică fiecare om răspunde la ceea ce-i fac ceilalţi oameni prin acţiuni similare. Faţă de această constatare despre toţi oamenii, în 2 Corinteni 3 şi 4 citim că unii oameni sunt capabili să fie o oglindă a lui Dumnezeu: ei reflectează slava sau frumuseţea lui Dumnezeu către semenii lor, indiferent ce le fac lor aceştia.

Cu aceste două constatări bine fixate în mintea noastră, să ne apropiem acum de ceea ce ne învaţă Domnul Isus în Matei 5:38-48 (parte din predica de pe munte) şi în Luca 6:27-36 (parte din predica de pe câmpie).

În legea dată la Sinai prin cuvintele „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte” Dumnezeu a ţinut seama de caracterul reactiv al naturii umane şi a introdus aici principiul corectitudinii şi al egalităţii: Dacă cineva îţi scoate un ochi, scoate-i şi tu un ochi – aceasta este corectitudine şi dreptate – dar ai grijă să nu i-i scoţi pe amândoi – aceasta ar fi incorect şi nedrept. Tot astfel, dacă cineva îţi scoate un dinte, loveşte-l şi tu şi scoate-i un dinte – aceasta-i corectitudine şi dreptate – dar ai grijă să nu-l loveşti atât de tare încât să-i scoţi doi dinţi – aceasta ar fi incorect şi nedrept. Ca să folosim  conceptul dat nouă de Solomon, aici avem descrisă o oglindă umană corectă.

Domnul Isus ne spune că dacă procedăm în felul acesta suntem pur şi simplu oameni: oglinzi care fac exact ceea ce ne fac nouă ceilalţi oameni:

„Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii?

Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel?” (Matei 5:46-47) şi

„Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată vi se cuvine? Şi păcătoşii îi iubesc pe cei ce-i iubesc pe ei.

Dacă faceţi bine celor ce vă fac bine, ce răsplată vi se cuvine? Şi păcătoşii fac aşa” (Luca 6:32-33).

Să observăm această întrebare: „Ce lucru neobişnuit faceţi?” Domnul Isus nu vrea ca noi să fim oameni obişnuiţi. El aşteaptă ca noi să fim neobişnuiţi şi să procedăm în mod neobişnuit. El ne spune că noi trebuie să fim altfel decât ceilalţi oameni.

Mai întâi, să clarificăm exact contrastul pe care Domnul Isus îl face între două categorii de oameni. Care sunt aceste categorii? Una dintre categorii este evident cea în care sunt oamenii reactivi, oamenii care sunt oglindă fidelă a celorlalţi oameni, care le răspunde celorlalţi cu aceeaşi monedă. Şi care este cealaltă categorie:

Din text rezultă clar că această nouă categorie este definită prin expresia „fiii Tatălui vostru”, adică fiii lui Dumnezeu. Şi care este deosebirea esenţială dintre aceştia şi ceilalţi oameni? Deosebirea esenţială şi fundamentală este că fiii lui Dumnezeu sunt oglinzi ale Tatălui lor! Ei reacţionează la greşelile sau răutăţile celorlalţi oameni exact aşa cum reacţionează Dumnezeu la greşelile şi la răutăţile lor: cu milă, cu bunătate, cu dragoste, cu facere de bine!

Cu alte cuvinte, Domnul Isus le zice celor ce sunt fii ai lui Dumnezeu: Locul esenţial unde se vede dacă sunteţi fii ai lui Dumnezeu este în reacţia voastră la greşelile şi la răutăţile pe care vi le fac cei din jurul vostru! Din reacţia voastră se vede dacă în voi este fire (natură) umană, sau fire (natură) divină.

Această explicaţie o găsim în prima epistolă a lui Ioan, în capitolul 4. Tema tratată de Ioan aici este dragostea de fraţi, în special, şi dragostea de oameni, în general. Ioan, ca şi Domnul Isus, al cărui ucenic preaiubit a fost, împarte omenirea în două categorii: cei ce sunt „din lume” (v.5) şi cei ce sunt „din Dumnezeu” (v.6). Din capitolul 3 reiese că o caracteristică esenţială a lumii este ura şi ura este ucigătoare (cf.3:15). Cei care sunt din lume nu se poate să nu urască, deoarece aceasta este o trăsătură fundamentală a naturii lor. Ca să ajungi să iubeşti, trebuie să ţi se schimbe natura, şi aceasta se face numai printr-o nouă naştere, prin naşterea din Dumnezeu:

„Dragostea este de la Dumnezeu. Şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu.

Cine nu iubeşte nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste” (4:7b – 8).

Ioan continuă făcând o explicaţie extrem de importantă şi anume că el nu vorbeşte despre orice fel de iubire, ci de felul de iubire pe care a arătat-o Dumnezeu faţă de noi: El ne-a iubit când eram încă păcătoşi, adică atunci când nu eram vrednici de iubire, ci eram vrednici doar de pedeapsă. Atunci, în acea stare a noastră, Şi-a dat El fiul să moară pentru noi!

Implicaţia este că noi suntem chemaţi să-i iubim pe ceilalţi oameni cu toate că ei nu sunt vrednici de iubire. Dacă suntem născuţi din Dumnezeu, avem – din natura divină născută în noi (Ioan o numeşte „sămânţa lui Dumnezeu”, 3:9) – capacitatea de a iubi cum iubeşte Dumnezeu, adică pe nemeritate!

Apoi Ioan merge cu discuţia un pas mai departe şi, pentru a ne arăta completamente cum este posibil pentru oameni să iubească cum iubeşte Dumnezeu, adaugă un nou factor în ecuaţie:

„Dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi şi dragostea lui a ajuns desăvârşită în noi.

Cunoaştem că rămânem în El şi că El rămâne în noi prin faptul că ne-a dat din Duhul Său” (4: 12-13).

Cu acestea, Ioan ne-a dat toate informaţiile despre lucrurile care trebuie să se întâmple cu noi ca să putem ajunge să iubim aşa cum iubeşte Dumnezeu. Două sunt aceste dimensiuni supra-umane pentru a fi capabili de o iubire supra-umană:

-         să fim născuţi din Dumnezeu, şi

-         să locuiască şi să rămână în noi Duhul Sfânt.

Să ne amintim că şi Pavel face legătura directă şi cauzală între iubire şi Duhul Sfânt:

„dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat” (Romani 5:5) şi

„Roada Duhului este dragostea…” (Gal.5:22)

Să ne uităm în continuare în 1 Ioan 4. Ioan continuă discuţia şi scrie, după ce ne-a spun despre naşterea din Dumnezeu şi de rămânerea în Dumnezeu prin ascultarea de Duhul Sfânt, că  atunci

„Cum este El aşa suntem şi noi în lumea aceasta: astfel se face că dragostea este desăvârşită în noi…” (v.17).

„Cum este El aşa suntem şi noi în lumea aceasta” – o afirmaţie colosală! - se poate înţelege şi explica numai prin conceptul de oglindă: noi suntem oglinda Lui în lumea aceasta, adică,  noi nu avem lumină care să origineze în noi: noi reflectăm aici jos mila Lui, bunătatea Lui, dragostea Lui. Şi facem această oglindire tocmai faţă de cei ce ne greşesc şi ne fac rău, sau pur şi simplu nu ne sunt simpatici! Aceasta este dragostea desăvârşită şi textul ne arată clar că acest fel de dragoste se aşteaptă să fie o realitate în noi aici şi acum!

Dar, este posibil oare ca oamenii să fie aşa? Nu, nu-i posibil ca oamenii obişnuiţi să fie aşa! Lucrul acesta este posibil şi este posibil cu certitudine pentru sau cu aceia care sunt născuţi din Dumnezeu şi care au în ei Duhul Sfânt!

Apostolul Petru scrie că oamenii aceştia s-au făcut „părtaşi ai firii dumnezeieşti” şi pe aceştia apoi îi cheamă să-şi dea toate silinţele să adauge la credinţa lor dragostea de fraţi şi iubirea de oameni, deoarece numai aşa li se va da „din belşug intrate în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos” (2 Petru 1:3-11).

Ideea fundamentală a acestui eseu este că noi toţi oamenii suntem şi funcţionăm ca nişte oglinzi. Întrebarea la care trebuie să răspundem fiecare dintre noi este aceasta: Pe cine oglindim noi?  Pe oamenii (fraţii) din jur, care inevitabil ne greşesc, care intenţionat sau neintenţionat ne fac rău şi ne rănesc sau care pur şi simplu nu sunt atrăgători, nu sunt simpatici, ci sunt nişte „nesuferiţi” şi nişte „imposibili”? Dacă îi oglindim pe ei, procedăm ca ei, le răspundem după cum sunt ei şi nu suntem decât „ecoul” lor, şi astfel suntem exact ca ei!

Avem însă capacitatea, primită prin naşterea din Dumnezeu şi prin Duhul Sfânt din noi, să răspundem greşelilor şi răutăţilor celor din jur oglindind către ei frumuseţea lui Dumnezeu: mila Lui, bunătatea Lui, îndurarea Lui, îndelunga Lui răbdare, dragostea Lui, iertarea Lui!

Să întregim imaginea aceasta adăugând şi învăţătura lui Pavel din Efeseni 4:30-32 şi 5:1-2.

„Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu cu care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării.

Orice iuţime, orice mânie, orice strigare, orice clevetire şi orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru.

Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii, miloşi şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Cristos.

Urmaţi dar pilda lui Dumnezeu (în original: imitaţi-L pe Dumnezeu), ca nişte copii preaiubiţi.

Trăiţi în dragoste, aşa cum Cristos ne-a iubit şi s-a dat pe Sine pentru noi…”

Să observăm mai întâi atenţionarea să nu-L întristăm pe Duhul Sfânt. Contextul ne spune că Îl întristăm pe Duhul Sfânt atât prin lucrurile listate înainte – minciuna, mânia, cuvintele vulgare, furtul – cât şi prin aceste lucruri care trebuie să dispară din noi: amărăciunea, mânia, ţipetele, şi orice manifestări de răutate. 

În loc de acestea avem chemarea de a fi ca Dumnezeu şi ca Domnul Isus, de a-I imita, adică de a-I oglindi. Este exact aceeaşi chemare ca şi în celelalte texte analizate înainte. Prin minciună, prin mânie, prin ţipete (manifestări nervoase), prin acţiuni răutăcioase, noi nu facem altceva decât să le dăm celorlalţi ce ne-au dat ei. Suntem oglinda lor şi nu suntem cu nimic mai buni decât ei! Când ne uităm cum procedează Dumnezeu şi Domnul Isus şi când Îi imităm, noi răspundem celor din jurul nostru ca Dumnezeu şi ca Domnul Isus: noi suntem oglinda Lor faţă de semenii noştri!

Nu uitaţi că a fi oglinda lui Dumnezeu este posibil numai dacă eşti născut din Dumnezeu şi dacă trăieşti sub călăuzirea Duhului Sfânt (numai atunci nu-L întristezi). 

După ce am înţeles lucrurile acestea în gândirea noastră, după ce conceptul acesta că suntem o oglindă ori a oamenilor ori a lui Dumnezeu ne-a devenit clar pe plan cognitiv (mintal, intelectual), să venim acum la viaţa practică.

„Problema” noastră sunt toţi ceilalţi oameni, începând cu cei din casa noastră, apoi cei din Biserica noastră, cei din serviciul nostru, cei de pe strada noastră, cei din lumea noastră. Ei nu sunt aşa cum i-am vrea noi să fie şi nu fac ce am vrea noi să facă! Dimpotrivă, ei ne greşesc, uneori neintenţionat alteori intenţionat, uneori mai puţin dureros, alteori teribil de dureros. Până acum, fără să ne dăm seama, noi am fost oglinda lor. Noi le-am răspuns aşa cum ne-au făcut ei. Ba uneori cu vârf şi îndesat!

Trebuie să aflăm acum că în aceasta stă nefericirea noastră! Ne întrebăm de ce nu poate fi armonie în casa noastră. Ne întrebăm de ce ne certăm mereu. Ne întrebăm când se vor opri toate acestea şi când ne va da şi nouă cineva puţină fericire. Răspunsul la toate acestea este că toate se vor schimba când vom înceta să mai fim fiinţe reactive, fiinţe care reflectă tot timpul ce fac ceilalţi, când vom înceta să fim oglinda lor.

Domnul Isus ne cheamă să încetăm să răspundem celorlalţi după cum ne fac ei nouă. El ne cheamă să fim oameni neobişnuiţi, adică oameni care refuză să mai oglindească greşelile sau răutăţile lor. În loc de aceasta, să fim oglinda lui Dumnezeu! 

În mod practic, fă-ţi o regulă din a te întreba: Acum când am fost jignit, supărat, rănit, umilit, nedreptăţit, pe cine oglindesc eu? Pe cel din faţa mea, sau pe Tatăl meu Cel minunat de bun, de milostiv, de iertător? Ca cine sunt eu? Ca cel din faţa mea, sau ca Tatăl meu pe care Îl admir şi Îl iubesc? De cine să ascult eu acum? De îndemnurile naturii mele umane, sau de îndemnurile Duhului Sfânt?

Să ne amintim din nou de conceptul din 2 Corinteni 3 şi 4. Noi suntem făcuţi şi chemaţi să oglindim frumuseţea lui Dumnezeu, aşa cum a făcut-o Moise (parţial şi temporar) şi aşa cum a făcut-o Domnul Isus (total şi întotdeauna). Dar care a fost secretul lor?  Lui Moise îi strălucea faţa de slava lui Dumnezeu după ce petrecea un timp în comuniune cu Dumnezeu! Domnul Isus se scula uneori cu mult înainte de zorii zilei, sau stătea până după miezul nopţii în locuri unde putea să fie singur, în comuniune intimă cu Tatăl Său.

Cum am  vrea noi să oglindim caracterul lui Dumnezeu dacă nu avem timp pe care să-l petrecem în comuniune reală şi profundă cu Dumnezeu?

Aici se face începutul: în timp real petrecut în comuniune reală cu Dumnezeu. Când ne umplem de El, în aceste sesiuni de părtăşie în iubire cu El, reflectarea către cei din jurul nostru a acestei frumuseţi divine este o consecinţă naturală şi inevitabilă.

Şi constatăm atunci că nu numai că am descoperit fericirea pentru noi înşine, ci am devenit izvor de fericire pentru cei din jurul nostru.

horizontal rule

sus

Ce este nou?

 

Mapamond Creştin Baptist - ştiri de interes pentru creştinătatea română.

 

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Grup de Discuţii Apologetică - te poţi abona şi scrie mesaje care să fie dezbătute, discutate în acest grup de către membrii săi.

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

CHAT Creştin! - aici intri dacă vrei să discuţi cu prietenii sau să îţi faci prieteni noi. Teme diverse.

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Newsletter gratuit!

Apasă aici dacă doreşti să primeşti lunar pe email notificări despre apariţia următorului număr al Publicaţiei de Apologetică

 

Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi


 Înapoi Înainte 
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate