Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Teologie
 

 

 

Arhiva
Contact
Despre noi
Colaboratori

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Discutii Forum
Site-uri Baptiste
Istorie
Pastorala
Articole
Proiectul Betania
Arta Crestina
Stiri internationale
Congresul Baptist
Posta Redactiei

 

 


Pagina de Teologie

 

 

Iosif TonAdunarea în case, Biserică şi Uniune de Biserici

Rostul fiecăreia

de Iosif Ţon

 

Primii creştini se adunau în case şi adunarea dintr-o casă a primit repede denumirea de „Biserica ce se adună în casa lor” (Romani 16:5), „Biserica din casa lor (1 Corinteni 16:19), „Biserica din casa lui” (Coloseni 4:15), sau „Biserica din casa ta” (Filimon 2).

 

Bisericile acestea au simţit de la început că trebuie să fie o legătură între ele. Legătura iniţială o făceau apostolii care circulau dintr-una într-alta şi duceau ştiri despre celelalte Biserici şi organizau strângere de ajutoare de la unele pentru altele.

 

În primele două secole, legătura dintre Biserici se realiza la nivelul acesta. În secolul al doilea au apărut curente teologice diferite şi Bisericile tindeau să se asocieze la unul sau la altul dintre aceste curente, cum au fost montanismul sau gnosticismul

 

Abia în secolul al treilea unele biserici centrale, sau mai de grabă conducătorii din aceste Biserici, au început să pretindă dreptul de conducere asupra celorlalte (Roma, Constantinopol).

 

Tot în secolul al treilea au apărut asocieri de Biserici care  de regulă şi-au luat numele după un conducători: donatiştii de la Donatus), novaţienii (de la Novatian), etc.

 

După ce Constantin a dat edictul de recunoaştere a creştinismului ca religie legală în imperiul roman (anul 313 d.Cr.), treptat, treptat împăraţii romani şi-au luat tot mai multe atribuţii de conducere, până când creştinismul a devenit religie de stat, totalmente sub conducerea împăratului. Desigur, aceasta a fost cea mai mare tragedie a creştinismului.

 

Un aspect al acestei tragedii a fost persecutarea oricărei mişcări care nu accepta conducerea Episcopului de Roma, sau a Episcopului de Constantinopol (rivalitatea între cele două centre de conducere a apărut chiar de la începutul dominaţiei imperiale asupra creştinismului). Primii care au fost persecutaţi au fost donatiştii. Dar apoi au apărut ici şi acolo alte mişcări ale unor Biserici care refuzau să accepte deviaţiile de la creştinismul noutestamental pe care le impunea împăratul sau papa sau patriarhul.

 

Odată cu Reforma (1517), mişcările care s-au desprins de romano-catolicism au avut tendinţa să iţi ia, sau să le fie dat de alţii, numele conducătorului lor: luteranişti, calvinişti, menoniţi (una dintre ramurile anabaptiştilor), etc.

 

Toate aceste mişcări au simţit nevoia să se lege laolaltă şi astfel să-şi definească identitatea şi să coopereze pentru a putea merge înainte.

 

Organizaţiile acestea suprabisericeşti au avut înainte de toate funcţia de autodefinire şi apoi de interajutorare şi de călăuzire. Ele şi-au definit crezul prin diferite „Mărturisiri de credinţă” şi şi-au formulat modul de închinare si de funcţionare ca Biserici.

 

Una dintre tendinţele ulterioare a fost aceea de a se osifica în formele stabilite de întemeietori. Ceea ce au decis aceştia a devenit „tradiţia” acestei mişcări sau a acestui cult. Lucrul acesta este inerent oricărei asocieri umane şi el este inevitabil. Generaţiile următoare se vor putea simţi încătuşate de aceste tradiţii sau „legi omeneşti” şi vor căuta să le schimbe. Aşa apare conflictul dintre generaţii şi lupta pentru „a rămâne ce am fost” sau „a ne schimba, a ne înnoi.” Unii, fiindcă văd că nu pot face schimbarea dorită de ei, ies din cultul acela şi, ori rămân izolaţi pe viaţă, ori creează o nouă mişcare, care devine în final un nou cult.

 

Un aspect modern al acestui fenomen este ceea ce s-a întâmplat în ultimii cincizeci de ani între baptiştii din America. Unora nu le-a plăcut direcţia în care merge Southern Baptist Convention (aşa se numeşte cea mai mare Uniune baptistă din Statele Unite, cu 17 milioane de membri), au ieşit din Convenţie şi s-au declarat Biserici independente.

 

Dar aceste Biserici „independente” au simţit repede nevoia de a veni laolaltă ca să se definească împreună, să aibă părtăşie, să aibă o revistă a lor, să aibă un Seminar al lor, etc. Şi? Ei n-au spus că fac o nouă Convenţie, sau Uniune, ci au făcut un „Fellowship of Independent Churches” (adică „ Părtăşia sau Asociaţia Bisericilor Independente”), şi sunt acum câteva asemenea părtăşii sau asociaţii. Vreau să vă spun că într-unele dintre ele se manifestă un mult mai mare autoritarism decât în Convenţia Baptistă de Sud!

 

Nevoia de asociere a Bisericilor este un fapt al vieţii. Când mai multe Biserici ies dintr-un cult sau dintr-o uniune, ele simt foarte repede nevoia aceasta de a se strânge laolaltă.

 

Să definim acum câteva noţiuni în mişcarea baptistă din România.

 

În primul rând, ce este o Biserică locală.

Definiţia cea mai simplă este aceasta: „Un grup de credincioşi care l-au mărturisit pe Domnul în apa botezului şi care, sub îndemnul şi călăuzirea Duhului Sfânt decid să se constituie împreună într-o Biserică locală; care îşi aleg o conducere (diaconi, prezbiteri, pastor) care să zidească sufleteşte Biserica, să facă actele de cult (botezul, Cina Domnului, cununia, binecuvântarea copiilor, înmormântarea, etc.) şi care să facă disciplina în Biserică.”

 

Principiul fundamental baptist este că această Biserică locală este suverană peste viaţa ei internă şi că nimeni din afara ei nu se poate amesteca în viaţa ei internă.

 

Trebuie să facem distincţie între Biserica locală şi Biserica universală. Aceasta din urmă este constituită din totalitatea celor mântuiţi prin Domnul Isus din toate timpurile, adică din cei care deja sunt în ceruri şi din toţi cei mântuiţi care sunt acum în viaţă pe pământ.

 

Trebuie să fim conştienţi că sunt culte în care cultul este considerat Biserică. Aşa este „Biserica Ortodoxă Română”, „Biserica Romano-catolică”, şi „Biserica Adventistă de ziua a şaptea.”

 

Să înţelegem bine: la adventişti, cultul întreg este „Biserica Adventistă”. Conducătorul cultului numeşte pastorii, el îi transferă la alte „comunităţi” (tot la cinci ani). Ceva similar este şi la cultul penticostal numit „Church of God” (Biserica lui Dumnezeu). Şi aici, preşedintele cultului are prerogative de pastor al întregului cult. Un aspect interesant al lor este că atunci când o adunare locală îşi construieşte clădire de Biserică, aceasta devine proprietatea cultului (deci, a Bisericii Church of God) nu a adunării locale. Există un alt cult penticostal numit „The Assemblies of God” (Adunările lui Dumnezeu), care şi-a dat această denumire tocmai pentru a arăta că ei cred că adunarea locală este Biserica, iar cultul este doar asociaţia acestor Adunări ale lui Dumnezeu.

 

 

În ultima vreme a apărut şi la noi ideea de adunări în case. Nimeni nu-i opreşte să o facă. Problema este că, mai de vreme sau mai târziu, aceste adunări în case simt nevoia să ce organizeze pentru a putea intra în întreaga viaţă de Biserică.

 

Unii spun: „Eu fac parte numai din Biserica universală.” Un ora dintre cei ce mi-au spus acest lucru, eu le-am pus întrebarea: „ Domnul Isus mă învaţă că dacă tu îmi greşeşti şi eu nu pot rezolva problema intre mine şi tine si cu încă unul sau doi alţi fraţi, să te spun Bisericii; cărei Biserici sa te spun dacă tu nu faci parte din nici o Biserică?”

 

Este observaţia mea pastorală că cei care nu vor să fie parte dintr-o Biserică locală sunt oameni care au probleme de integrare şi probleme de subordonare: ei nu sunt capabili să trăiască într-o comuniune frăţească şi nu se pot supune autorităţii acelei comunităţi şi autorităţii conducătorilor ei. Aceasta este o problemă spirituală foarte serioasă. Domnul Isus ne cheamă să murim faţă de noi înşine. Chemarea aceasta cuprinde în ea şi moartea faţă de dorinţa mea de independenţă şi de nesupunere şi acceptarea să mă aşez sub autoritatea unei Biserici locale!

 

Din moment ce un grup de credincioşi, sub călăuzirea Duhului Sfânt, decid să se constituie într-o Biserică, apar imediat o serie de probleme, prin faptul că ei trebuie să aibă o casă de adunare (adunarea intr-o casă familială nu se poate face cu caracter permanent şi, mai ales, atunci când creşte numărul celor care iau parte la adunare), trebuie să-şi deschidă cont la bancă, etc. Şi cu aceasta apare nevoia de a se înregistra la autorităţi ca Biserică. Lucrul acesta nu poate fi evitat din moment ce adunarea creşte şi capătă o viaţă activă!

 

În Statele Unite, orice Biserică nou formată se poate înregistra la autorităţile locale şi acestea îi acordă statutul de Biserică pe baza Statutului pe care si l-a formulat ea singura.

 

În România, legiuitorul a considerat că statutul de Biserică nu-l poate acorda un judecător sau orice alt funcţionar care nu ştie ce este aceea Biserică. De aceea, legiuitorul a decis că statutul de Biserică trebuie să-l determine unul dintre cultele recunoscute de lege. Adică, atunci cant te-ai constituit într-o Biserică, te adresezi cultului cu care crezi la fel si ceri acestuia să-ţi dea statutul de Biserică. Cultul acela te examinează, şi dacă decide că eşti Biserică după accepţiunea cultului, îţi acordă Statutul de Biserică şi îţi dă Autorizaţia de funcţionare ca Biserică.

 

Dacă grupul care s-a constituit în Biserică nu vrea să se afilieze unui cult, legiuitorul a lăsat o uşă deschisă: grupul se poate înregistra la Judecătoria locală ca „asociaţie religioasă.” Sunt deja Biserici independente la noi care funcţionează ca asociaţii religioase, dar ele sunt lipsite de anumite drepturi pe care le au Bisericile. De exemplu, nu primeşti autorizaţie de a construi o „biserică”, ci numai „o sală de conferinţe”, sau aşa ceva.

 

Cel care la masa rotundă se prezintă drept „Evanghelistul” ne-a arătat ca o mare descoperire că ei se adună în case, că nu au clădiri de biserici şi că aşa este mult mai bine. Prezicerea pe care le-o fac eu este că mai de grabă sau mai târziu, când aceste adunări în case cresc numeric (şi dacă nu cresc sunt născute moarte) simt neapărat nevoia să se constituie în Biserici şi apoi, ca să funcţioneze legal într-un stat guvernat de legi, trebuie să se înregistreze ca să capete dreptul de a funcţiona legal.

 

Am arătat apoi că înregistrarea se face ori la o judecătorie, ca „asociaţie religioasă”, ori la un cult, ca să capete statutul de „Biserică.” Prin înregistrarea la un anumit cult, Biserica aceea devine parte din cultul acela şi trebuie să funcţioneze sub Mărturisirea de credinţă şi Statutul de funcţionare ale acelui cult.

 

Să revenim la natura Uniunii Baptiste.

Nu există nimic rău în dorinţa unui grup de Biserici să se asocieze într-o Uniune de Biserici. Mai ales atunci când aceste Biserici îşi scriu ele însele Statutul de funcţionare a Uniunii Baptiste. În acest statut, ele definesc natura Uniunii, funcţiile Uniunii şi modul de desfăşurare a activităţilor Uniunii. Bisericile baptiste din toată lumea, atunci când se asociază într-o Uniune au grijă să dea Uniunii atribuţii numai care nu privesc viaţa internă a unei Biserici, în aşa fel încât Biserica locală să fie întotdeauna „ea însăşi.”

 

Există Biserici slabe, sau Biserici care trec prin conflicte interne care depăşesc puterea de rezolvare a acelei Biserici. Când Bisericile au scris Statutul Uniunii, ele au prevăzut şi acest caz, şi au stipulat în Statut că în cazul acela Biserica (sau grupul majoritar din Biserică) poate cere Uniunii să trimită un pastor sau un grup de pastori care să participe la Adunarea generală a Bisericii şi să slujească acolo ca mediator sau mediatori şi îndrumători. Aşa ceva s-a întâmplat la Biserica Providenţa din Oradea.

 

Organizarea Bisericilor într-o Uniune este o necesitate şi Uniunea şi-a demonstrat de-a lungul anilor importanţa ei.

 

Discuţia care se poartă chiar acum în Uniunea baptistă este referitoare atribuţiile sau funcţiile Uniunii. Am arătat în Scrisoarea mea deschisă faptul că există astăzi tendinţa de a se limita rostul Uniunii numai la acela de reprezentare a Bisericilor şi a cauzelor lor în faţa autorităţilor. Eu am arătat câte alte funcţii ar trebui să aibă Uniunea.

 

Într-o societate liberă şi democratică, asemenea discuţii sunt libere, necesare şi binefăcătoare. Pastorii şi delegaţii la adunările zonale (numite „Comunităţi de Biserici”) vor dezbate cu siguranţă această problemă şi vor face propuneri pe această temă. Congresul anual al Uniunii poate oricând să discute aceste propuneri şi poate să ia deciziile pe care majoritatea le crede necesare.

 

Nu este nimic rău în a discuta public aceste probleme şi a face sugestii şi propuneri, atâta vreme cât le facem într-un mod civilizat şi cu o atitudine pozitivă şi creatoare. Dar trebuie să ştim că noi nu avem nici o putere de decizie. Aceasta o au numai delegaţii la adunările Comunităţilor de Biserici şi delegaţii la Congresul Uniunii.

 

În orice organizaţie umană există şi probleme şi orice asemenea organizaţie poate să apuce pe căi greşite. De exemplu, uneori anumiţi conducători ai Uniunii sau ai Comunităţilor îşi pot asuma drepturi mai mari decât le acordă Statutul şi pot lua decizii care sunt în detrimentul Bisericilor. Fiind oameni, când cineva este pus într-o poziţie de conducere, întotdeauna există ispita de a deveni dictator, de a-şi impune voinţa, de a crea o atmosferă de teamă de represalii.

 

Oamenii spirituali din Uniune trebuie să ştie atunci cum să trateze problema, „cu Duhul Blândeţii”, şi să biruie prin puterea Duhului Sfânt şi nu prin metodele firii pământeşti. Totul depinde aici de maturitatea spirituală atât a conducătorilor de la anumite nivele cât şi de maturitatea spirituală a membrilor Bisericilor.

 

În cazuri ca acestea apar cei care luptă cu metodele firii pământeşti şi aceştia sunt cei care produc dezbinarea, produc multe răni spirituale şi produc chiar moartea spirituală a multora.

 

Încă odată, în organizaţii în care sunt oameni, probleme apar tot timpul. Maturitate spirituală înseamnă să înţelegi care este problema şi să ştii cum să o discuţi în mod principial şi cum să o rezolvi după Cuvântul lui Dumnezeu şi cu metodele Duhului Sfânt.

 

A fi sau a nu fi într-o uniune de Biserici? Răspunsul la această întrebare nu se găseşte în Biblie, dar încă în perioada apostolilor s-a văzut nevoia de legături strânse între toate Bisericile. Atunci, întrebarea nu mai este dacă să creăm o uniune sau să nu o creăm, ci doar ce natură trebuie să aibă acea uniune. În ceea ce am scris mai sus am arătat deja câteva jaloane referitor la natura unei asemenea uniuni.

 

Cineva m-a acuzat că aş cere sau aş căuta realizarea unei treziri spirituale a Uniunii baptiste. Oricine citeşte cu atenţie scrisoarea deschisă pe care am adresat-o Uniunii baptiste va vedea că nu am exprimat o asemenea chemare. Uniunea baptistă este o structură organizatorică şi, ca atare, ea nu poate fi „trezită spiritual”. Trezirile spirituale au început totdeauna printr-un om sau printr-un grup mic de oameni şi, de obicei, a cuprins o anumită Biserică, de la care s-a răspândit şi la alte Biserici.

 

În toate trezirile spirituale au apărut şi exagerări şi unele dintre acestea au deversat mişcarea aceea de trezire şi au dus-o către abateri de la doctrinele acceptate şi uneori direct la erezii. Iată de ce, trezirile spirituale au stârnit întotdeauna şi opoziţie, uneori de la conducătorii cultului în care a apărut acea trezire.

 

Una dintre funcţiile Uniunii baptiste este să vegheze la puritatea doctrinară a Bisericilor care o alcătuiesc. De aceea i s-a acordat Uniunii – prin Statut – prerogativa de a exclude din cult o Biserică care se abate de la Mărturisirea de credinţă a cultului.

 

Pe de altă parte, conducerea Uniunii, văzând că o anumită trezire spirituală care a apărut într-o Biserică este sănătoasă din punct de vedere al doctrinei, o poate încuraja şi sprijini şi o poate recomanda şi altora.

 

Mai mult, Uniunea baptistă poate crea cadrul şi condiţiile pentru apariţia unei treziri spirituale.

 

Membrii Bisericilor şi pastorii doritori de trezire spirituală nu trebuie să se aştepte, însă, ca aceasta să vină de la centru, aşa cum mulţi sunt obişnuiţi ca totul să ne vină de la structurile centrale sau instituţionale.

 

Una dintre cele mai frumoase rugăciuni pentru trezire spirituală este aceasta:

 

„Doamne, te rog în Numele Domnului Isus să trimiţi în Biserica noastră o trezire spirituală; şi, Doamne, Te rog să începi această trezire cu mine însumi! Amin”.

horizontal rule

 

sus

Ce este nou?

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Grup de Discuţii Apologetică - te poţi abona şi scrie mesaje care să fie dezbătute, discutate în acest grup de către membrii săi.

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

CHAT Creştin! - aici intri dacă vrei să discuţi cu prietenii sau să îţi faci prieteni noi. Teme diverse.

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Newsletter gratuit!

Apasă aici dacă doreşti să primeşti lunar pe email notificări despre apariţia următorului număr al Publicaţiei de Apologetică

 

Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi


 Înapoi Înainte 
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate