Hartă Site Contact Despre noi FORUM
 Teologie
 

Iunie 2005
Arhiva editurii
Caută în site

Cuprins Publicaţie
EDITORIAL
Apologetică
Teologie
Istorie
Pastorală
Cartea Creştină
Literatură
Proiectul Betania
Mass-Media
Ştiri
POŞTA REDACŢIEI

Colaboratorii

 


Pagina de Teologie

 

Dr. Benjamin Cocar

Pagina de Teologie este realizată de

 

Dr. Bejamin Cocar,

Profesor Asistent de Biblie şi Teologie la Luther Rice Seminary, Georgia, USA

 

Pastor al Bisericii Baptiste Eben-Ezer

 

Site-ul Bisericii Baptiste Eben-Ezer, unde Dr. Bejamin Cocar slujeşte ca pastor, pune la dispoziţia frăţietăţii meditaţii zilnice, care pot fi citite mergând direct la site-ul bisericii, sau prin site-ul Publicaţiei Baptiste de Apologetică.

 

Pentru cei care au posibilitatea să asculte predici, oferim frăţietăţii predicile fratelui Dr. Bejamin Cocar, care pot fi găsite pe site-ul Bisericii Baptiste Eben-Ezer.

 

Orice comentariu poate fi trimis la adresa:
apologetics@voxdeibaptist.org

 

Biserica Eben-Ezer

 

Începând cu luna mai 2005 fratele dr. Cocar prezintă un curs de Hristologie, predat la Luther Rice College and Seminary, un studiu care se concentrează asupra Persoanei şi lucrarea Domnului Isus Hristos. O consideraţie particulară este oferită divinităţii şi umanităţii lui Hristos, la profeţiile mesianice, lucrarea Sa în Vechiul Testament, lucrarea Sa salvatoare de pe cruce, învierea Sa literală, înălţarea Sa precum şi lucrarea Sa prezentă din Ceruri şi revenirea Sa viitoare. O mare atenţie este acordată şi asupra atacului modern în privinţa portretizării biblice a lui Hristos.

horizontal rule

Hristologie

 

Hristologia Patristică. În perioada imediat următoare după Noul Testament, părinţii Apostolici (90-140 d. Hr.) pot vorbi înalt despre Hristos. Avem o predică ce începe cu, „Fraţilor, astfel trebuie să ne gândim cu privire la Isus Hristos, ca despre Dumnezeu, ca Judecător al celor vii şi al celor morţi” (2 Clement). Ignatius cu accentul său asupra adevăratei umanităţi şi divinităţi a lui Hristos se poate referi la „sângele lui Dumnezeu”. chiar dacă mărturia lor este lipsită de acest aspect, există o încercare reală de a combate atât Ebionitismul, care îl privea pe Hristos ca pe un om născut natural, asupra căruia Duhul Sfânt a venit la botezul său, precum şi Docetismul, care afirmă de asemenea că umanitatea şi suferinţele lui Hristos erau mai degrabă aparente decât reale.

 

Apologeţii următoarei generaţii (de exemplu, Justin, c. 100-165, şi Theophilus de Antiohia) au căutat să recomande evanghelia pentru cei educaţi şi să o apare în faţa atacurilor păgânilor şi iudeilor. Concepţia lor despre locul lui Hristos era cu toate acestea determinată de ideile filozofice curente despre logos decât de revelaţia istorică oferită în evanghelie, şi de la el Creştinismul tinde să devină o lege nouă sau filozofie şi Hristos un alt Dumnezeu inferior faţă de Dumnezeul cel mi înalt. Melito de Sardis în acest timp, totuşi, a vorbit în mod clar despre Hristos ca fiind atât Dumnezeu cât şi om, şi Ireneu, având de a face cu provocarea Gnosticismului, a revenit şi el la un punct de vedere mai degrabă biblic, privind persoana lui Hristos întotdeauna în legătură apropiată cu lucrarea sa de răscumpărare şi revelaţie, în a cărei împlinire „el a devenit ceea ce suntem noi, pentru ca el să ne poate face să devenim ceea ce este el însuşi”. Astfel el a devenit noul Cap al rasei noastre şi a recuperat ceea ce era pierdut în Adam, salvându-ne printr-un proces de „recapitulare”. Identificându-se astfel pe sine cu noi el este atât Dumnezeu adevărat cât şi om adevărat. Tertulian îşi face şi el contribuţia sa la Hristologie în combaterea Gnosticismului şi a formelor variate a ceea ce a ajuns să fie cunoscut drept monarhianism (dinamism, modalism, Sabellianism), care a reacţionat în diferite feluri împotriva aparentei adorări a lui Hristos ca un al doilea Dumnezeu alături de Tatăl. El a fost primul care avea să înveţe că Tatăl şi Fiul sunt de „o singură substanţă”, şi a vorbit de trei persoane în Dumnezeire.

 

Origen a avut o influenţă decisivă în dezvoltarea Hristologiei în Răsărit. El a învăţat generarea eternă a Fiului din Tatăl şi a folosit termenul homoousios. Cu toate acestea în acelaşi timp doctrina sa complicată a inclus o părere că Hristos era o fiinţă intermediară, deschizând distanţa dintre fiinţa total transcendentă a lui Dumnezeu şi această lume creată. Ambele părţi în cadrul controversei Ariane de mai târziu, care a început în c. 318, arată influenţele care pot fi trasate către Origen.

 

Arius a negat posibilitatea vreunei emanaţii divine, sau contactul cu lumea, sau vreo distincţie din cadrul Dumnezeirii. Prin urmare Cuvântul este făcut din nimic înaintea timpului. Deşi numit Dumnezeu, el nu este chiar Dumnezeu. Arius a negat că Hristos avea un suflet uman. Conciliul de la Nicea (325) l-a condamnat pe Arius prin a insista că Fiul nu era simplu „primul născut din toată creaţia” ci era într-adevăr „de aceiaşi esenţă cu Tatăl”. În lunga sa luptă împotriva Arianismului, Athanasius a căutat să susţină unitatea de esenţă a Tatălui şi Fiului prin a-şi baza argumentul său nu pe o doctrină filozofică a naturii Logosului, ci pe natura răscumpărării realizată de Cuvântul în trup. Doar Dumnezeu în sine, luând un trup uman şi murind şi înviind în trupul nostru poate să efectueze o răscumpărare care constă în a fi mântuit din păcat şi corupere şi moarte, şi a fi înălţat să împărtăşeşti natura lui Dumnezeu însuşi.

 

După Nicea întrebarea care s-a ridicat a fost: dacă Isus Hristos era Dumnezeu adevărat, cum se poate ca el să fie în acelaşi timp şi om adevărat? Apollinaris a încercat să păzească unitatea persoanei Dumnezeu-om prin a nega faptul că el avea umanitate completă. El a presupus că omul era compus din trei părţi: trup, sufletul iraţional sau animal, şi sufletul raţional sau intelectul (nous). În Isus nous-ul uman a fost înlocuit de Logosul divin. Dar aceasta nega adevărata realitate a umanităţii lui Hristos şi într-adevăr a însăşi întrupării, deci a mântuirii. Cea mai rezonabilă obiecţie faţă de aceasta a fost exprimată de Grigore Nazianzus: „Ceea ce nu e asumat este nevindecat”. Hristos trebuie să fie om adevărat precum şi Dumnezeu adevărat. Apollinaris a fost condamnat la Constantinopole în 381.

 

Acum, prin urmare, cum poate să fie Dumnezeu şi omul uniţi într-o singură persoană? Această controversă a devenit centrul atenţiei lui Nestorius, Episcop de Constantinopole, care a refuzat să aprobe folosirea frazei „mama lui Dumnezeu” (Theotokos) ca fiind aplicată Mariei, care, după cum presupunea el, a purtat nu Dumnezeirea ci „un om care era organul Dumnezeirii”. În ciuda faptului că Nestorius a afirmat clar că Dumnezeul-om era o singură persoană, el se părea că se gândeşte la cele două naturi ca existând parte lângă parte şi astfel aşa de ascuţit de distinse încât suferinţa umanităţii nu putea să fie atribuită Dumnezeirii. Această separare a fost condamnată, şi depoziţia lui Nestorius de la Conciliul de la Efes (431) a fost produsă în mare de influenţa lui Cyril în reafirmarea unei unităţi a celor două naturi în Cyril în reafirmarea unei unităţi a două naturi în persoana lui Hristos atât de completă încât despre Cuvântul impasibil să se poată spune că a suferit moartea.

 

Cyril a căutat să evite Apollinarianismul prin a afirma că umanitatea lui Hristos era completă şi întreagă dar nu avea nici o subzistenţă independentă (anhzpostasis).

 

O controversă a apărut de la unul din urmaşii lui Cyril, Eutyches, care a afirmat că în Hristosul întrupat cele două naturi s-au unit într-una singură. Aceasta implica o părere docetică a naturii umane a lui Hristos şi a pus în discuţie consubstanţialitatea sa cu noi. Eutychianismul şi Nestorianismul au fost în final condamnate la Conciliul de la Calcedon (451), care a învăţat un singur Hristos în două naturi uniţi într-o singură persoană sau hypostasis, totuşi rămânând „fără confundare, fără conversie, fără divizie, fără separare”.

 

Controversele ulterioare nu aveau să apare înainte ca mintea bisericii să poată să fie formată în ceea ce priveşte faptul că natura umană putea să-şi reţină umanitatea sa completă şi totuşi să fie fără subzistenţă independentă. Leontius de Byzantium care a avansat formula care permitea majorităţii să agreeze în privinţa interpretării formulei Calcedoniene. Natura umană a lui Hristos, a învăţat el, nu era un hypostasis independent (anhypostatic), dar era enhypostatic, adică, îşi avea subzistenţa în şi prin Logosul.

 

O controversă de mai târziu a apărut cu privire la faptul dacă cele două naturi însemnau dacă Hristos avea două voinţe sau centre de voinţă. O formulă a fost mai întâi inventată pentru a se potrivi monotheliţilor, care au afirmat că Dumnezeul-om, deşi în două naturi, lucra printr-o singură energie divino-umană. Dar în final, în ciuda preferinţei lui Honorius, Episcop de Roma, pentru o formulă care afirma „o singură voinţă” în Hristos, biserica Apuseană în 649 a decretat că existau „două voinţe naturale” în Hristos, şi aceasta a fost făcută decizia întregii bisericii la cel de-al şaselea conciliu ecumenic de la Constantinopole în 680, părerile lui Papa Honorius I fiind condamnate ca erezie.

 

Dezvoltarea ulterioară. Teologii din Evul Mediu au acceptat autoritatea Hristologiei patristice şi au permis ca gândirea şi experienţa lor să fie îmbogăţite de accentul lui Augustin pe umanitatea reală a lui Hristos în lucrarea sa de ispăşire, una importantă ca exemplul nostru în umanitate, şi în experienţa mistică. Dar acest accent asupra umanităţii lui Hristos a tins să fie făcut doar atunci când el a fost prezentat în suferinţa sa ca Cel care mijloceşte între om şi un Dumnezeu distant şi teribil. În discuţia lor mult mai abstractă despre persoana lui Hristos a existat o tendinţă de a-l prezenta pe Cel care are puţin de a face cu umanitatea noastră reală. Umanitatea lui Isus, totuşi, a devenit centrul devoţiuni mistice la Bernard de Clairvaux, care a accentuat uniunea sufletului cu Mirele.

 

În cadrul Reformei, Hristologia lui Luther s-a bazat pe Hristos ca Dumnezeu adevărat şi om adevărat în unitate inseparabilă. El a vorbit despre „schimbul măreţ” prin care, prin uniunea lui Hristos cu natura umană, neprihănirea lui devine a noastră, şi păcatele noastre să devină ale lui. El a refuzat să tolereze orice gândire care putea duce la speculaţie cu privire la Dumnezeul-om divorţat ori de persoana istorică a lui Isus ori de lucrarea pentru care a venit El să o îndeplinească şi oficiul pentru care a venit să-l împlinească în răscumpărarea noastră. Dar Luther a învăţat că doctrina „comunicării atributelor” (communicatio idiomatum) însemna că există o transferare reciprocă a calităţilor sau a atributelor dintre naturile divină şi cea umană din Hristos, şi a ajuns să înţeleagă prin aceasta că inter-penetrarea calităţilor sau a proprietăţilor divine şi umane, care se apropie de amestecul de naturi pe care Hristologia Calcedoniană a evitat-o.

 

În ortodoxia Luterană aceasta a dus la o controversă ulterioară în ceea ce priveşte umanitatea Fiului lui Dumnezeu ca fiind împărtăşită în şi exercita astfel de atribute ale maiestăţii divine, cât de capabilă era ea de a face aceasta, şi cât de departe a renunţat Isus la aceste atribute în timpul vieţii sale umane.

 

Calvin a aprobat de asemenea afirmaţiile Hristologice ortodoxe ale conciliilor bisericii. El a învăţat că atunci când Cuvântul a devenit întrupat el nu a suspendat sau alterat funcţia sa normală de susţinere a universului. El a găsit afirmaţiile extreme ale Hristologiei Luterane va fiind vinovate de o tendinţă spre erezia lui Eutyches, şi a insistat asupra faptului că cele două naturi din Hristos sunt distincte deşi niciodată separate. Cu toate acestea în unitatea de persoană din Hristos, o natură este atât de aproape implicată în activităţile şi evenimentele care preocupă altele în afară de ceea ce natura umană poate vorbi de parcă ar fi fost părtaşă a atributelor divine. Mântuirea este realizată nu doar de natura divină care lucrează prin cea umană dar este într-adevăr realizarea lui Isus cel uman, care a înfăptuit o ascultare şi sfinţire perfectă pentru toţi oamenii în propria sa persoană (umanitatea fiind nu numai instrumentul dar şi „cauza materială” a mântuirii). Această mântuire este înfăptuită în împlinirea oficiului întreit de profet, preot şi rege.

 

Există aici o divergenţă între învăţătura Luterană şi cea Reformată. Luteranii au pus accentul pe uniunea celor 2 naturi într-o comuniune în care natura umană este asumată în natura divină. Teologii Reformaţi au refuzat să se gândească la o presupunere a naturii umane în divin, mai degrabă au ales o presupunere a naturii umane în persoana divină a Fiului, în care exista o uniune directă dintre cele 2 naturi. Astfel, în timp ce păstrau concepţia de communicatio idiomatum, ei au dezvoltat conceptul de communicatio operationum (adică, că proprietăţile celor două naturi coincid într-o singură persoană) pentru a putea vorbi de o comuniune activă dintre naturi fără să înveţe o doctrină a inter-penetrării reciproce. Importanţa lui communicatio operationum (care a ajuns să fie învăţată şi de Luterani) este că aceasta corectează mai degrabă calea statică de vorbire despre uniunea hipostatică din teologia patristică, prin a vedea persoana şi lucrarea lui Hristos în unitate inseparabilă, şi astfel presupun o comuniune dinamică dintre naturile divină şi umană a lui Hristos în termenii lucrării sale de ispăşire şi reconciliere. Aceasta accentuează uniunea celor două naturi pentru operaţia mediatoare într-un asemenea fel încât această lucrare purcede dintr-o singură persoană a Dumnezeului-om prin eficienţa distinctă a ambelor naturi. În această lumină uniunea hipostatică este văzută drept partea ontologică a acţiunii dinamice de reconciliere, aşa că întruparea şi ispăşirea sunt în mod esenţial complementare.

 

Din partea timpurie a secolului al 19lea tendinţa a fost aceea de a încerca să se depărteze de doctrina Calcedoniană a celor două naturi pe motivul că aceasta nu se putea relata faţă de Isus cel uman prezentat în Evanghelii, şi că se foloseau termeni care erau străini atât faţă de Sfânta Scriptură cât şi faţă de modurile curente de expresie. Schleiermacher a construit o Hristologie pe baza găsirii în Hristos a unei conştiinţe unice şi de prototip a filialei de dependenţă totală de Tatăl. În Hristologia Luterană a existat o ulterioară dezvoltare importantă, atributele umanităţii lui Isus fiind privite ca limitând pe cele ale divinităţii sale, conform teoriei „kenotice” a lui Thomasius. În această privinţă, Cuvântul, în întrupare, s-a privat pe sine de atributele sale „externe” de omnipotenţă, omniprezenţă şi omniscienţă, deşi a reţinut atributele morale „esenţiale”. Deşi rămâne întotdeauna Dumnezeu, el a încetat să existe în forma de Dumnezeu.

 

Chiar şi conştiinţa sa de sine ca Dumnezeu a fost absorbită în conştiinţa singură trezită şi crescută a Dumnezeului-om. Ritschl, de asemenea, a accentuat importanţa atributelor etice a persoanei lui Hristos şi a refuzului de a specula dincolo de revelaţia lui Dumnezeu găsită în istoricul Isus, care trebuie să aibă pentru no valoarea lui Dumnezeu şi a cărui natură morală perfectă este atât umană cât şi divină. Devreme în secolul al 20lea concepţiile moderne despre personalitate şi doctrinele ştiinţifice şi filozofice despre evoluţie au permis teologilor să producă variaţii ulterioare în dezvoltarea Hristologiei din secolul al 19lea.

 

Anii de mijloc din cadrul secolului al 20lea a văzut o întorsură spre folosirea doctrinei Calcedoniene despre cele două naturi, în particular aşa cum a fost interpretat în tradiţia Reformată, şi o realizare că această formulă aparent paradoxală ar trebui să indice spre misterul relaţiei unice a harului expus aici între divin şi uman în persoana şi lucrarea Dumnezeului-om. Acest mister nu trebuieşte gândit a fi aparte de ispăşire, căci acesta este perfectat şi îndeplinit în istorie prin lucrarea completă a lui Hristos crucificat şi înviat şi înălţat. A face parte din misterul acesta al noii unităţii a lui Dumnezeu şi a omului în Hristos într-o anumită măsură este de asemenea oferit bisericii prin Duhul. Aceasta înseamnă că Hristologia noastră este decisivă în determinarea doctrinei noastre despre biserica şi lucrarea sacramentelor aşa cum au fost ele folosite în biserică. Hristologia noastră trebuie să indice într-adevăr direcţia în care noi căutăm să rezolvăm toate problemele teologice unde noi ne confruntăm cu relaţia unui eveniment uman sau realitate faţă de harul lui Dumnezeu în Hristos.

 

În acest model Hristologic întregul nostru sistem teologic ar trebui să-şi găsească coerenţa şi unitatea sa.

 

Dar acest mister nu trebuieşte considerat drept abstract faţă de persoana lui Isus arătată nouă în Evanghelii în contextul istoric al vieţii lui Israel. Viaţa umană şi învăţătura istoricului Isus trebuie să primească locul deplin în lucrarea sa salvatoare ca ceva esenţial şi nu incidental sau doar instrumental în ispăşirea sa reconciliatoare. Aici trebuie să acordăm o mare greutate studiului biblic modern în a ne ajuta să realizăm atât ce fel de om a fost Isus precum şi a-l vedea pe acest Isus din istorie drept Hristosul credinţei, Domnul, Fiul lui Dumnezeu. Prin studiul oficiului şi a lucrării sale noi ajungem să înţelegem felul cum umanitatea sa nu este doar într-adevăr individuală dar este şi într-adevăr reprezentativă.

 

Discuţiile teologice moderne continuă să fie o mărturie pentru punctul central al lui Isus Hristos în materiile de credinţă şi sunt dominate de două întrebări îndeaproape relatate: „Cine este Isus Hristos?” şi „Ce a făcut el pentru lume?” Contextul în care aceste întrebări sunt ridicate, totuşi, s-a schimbat. În secolul al 19lea multe din declaraţiile radicale despre crezul Hristologic erau adesea simţite că ar implica o respingere a credinţei ortodoxe, şi erau argumentate prin urmare.

 

Se pretinde adesea astăzi, totuşi, că reafirmările de acest fel, dacă ele provin dintr-un răspuns sincer faţă de Isus, merită să fie privite ca interpretări moderne al aceluiaşi adevăr faţă de care declaraţiile mai vechi aduc mărturie în ziua lor. Aceia care au formulat crezurile mai timpurii, se susţine, exprimau în declaraţiile lor propria experienţă contemporană de a fi răscumpăraţi de Isus. Afirmaţiile lor nu trebuiesc să fie interpretate literal pentru a fi declarate drept adevărate, chiar dacă limbajul lor continuă să fie folosit ocazional.

 

Cu toate acestea se susţine că omul modern cu privirea sa seculară şi ştiinţifică nu poate să fie întrebat în mod serios să se gândească la univers ca fiind cadrul necesar pentru a oferi credibilitate spre a discuta despre un preexistent Fiu al lui Dumnezeu care s-a coborât în mijlocul nostru din ceruri şi mai apoi s-a înălţat. Biserica timpurie, când a afirmat astfel de lucruri despre Isus, folosea pur şi simplu imaginile oferite de miturile religioase curente a timpului pentru a oferi expresia spre noua libertate şi înţelegerea de sine oferită lor atunci când ei s-au văzut că se adresează lui Dumnezeu ca Isus, în special în proclamarea crucii sale. Unii teologi ai bisericii cred că ceea ce a însemnat mărturia timpurie prin afirmaţiile lor poate să fie reexprimat astăzi în mod adecvat fără a se mai recurge la o discuţie despre întrupare. Nemulţumirea continuă să fie exprimată, aşa cum a fost de fapt în ultimul secol, cu cuvinte precum „esenţă”, „substanţă” şi „natură”. Se pretinde faptul că aceştia sunt simplii termeni de dicţionar fără folosire curentă în a face afirmaţii cu sens.

 

În mijlocul unei astfel de dorinţe de a exprima înţelesul lui Hristos în feluri noi, despre Isus se vorbeşte adesea simplu ca un agent prin a cărui mediere şi exemplu nouă ni se permite să găsim exprimarea de sine autentică şi fiinţa nouă, şi să intrăm într-o experienţă plină de sens de realitate şi lume. Îndoiala se ridică în ceea ce priveşte nevoia noastră pentru lucrarea şi slujirea sa continuă. Chiar şi atunci când suntem conduşi spre persoana sa, aceasta este ca şi când ar fi către Unul care ar fi simbolul altui lucru, şi care arată deja în întregime spre sine. Părem să fim uneori confruntaţi de un Arianism mulţumit să afirme că Fiul este pur şi simplu „de aceiaşi substanţă” cu Tatăl, uneori cu un docetism pentru care realitatea naturii umane este de mică importanţă.

 

S-au făcut multe studii recente a Noului Testament care au fost întreprinse în crezul că Evangheliile ne oferă suficient detaliu istoric despre Isus pentru a ne putea da o imagine de încredere a felului de om care a fost el de fapt. Importanţa câştigării unei astfel de înţelegeri autentice a umanităţii sale ca bază pentru Hristologia noastră a fost accentuată. Wolfhart Pannenberg l-a criticat pe Karl Barth şi alţii care l-au urmat în începutul gândirii lor Hristologice de la punctul de vedere al lui Dumnezeu despre sine: adică, prin a asuma mai întâi Trinitatea şi întruparea, iar apoi argumentând mai departe, privind umanitatea lui Isus împotriva acestui fundal transcendent. Pannenberg crede că o astfel de presupunere iniţială a divinităţii lui Isus ne va implica în mod inevitabil în Hristologia marcată de separare şi paradox, şi va pune problemele insolubile în relaţie faţă de unitatea persoanei sale. Ba mi mult, aceasta ne va întuneca înţelegerea noastră despre umanitatea sa. Pannenberg caută să formeze o „Hristologie de jos”, mergând în sus de la viaţa şi moarta lui Isus către transformarea sa în învierea şi înălţarea sa prin harul lui Dumnezeu. Pannenberg crede că există elemente legendare în istoria Evangheliei (de exemplu, naşterea din fecioară). El accentuează nevoia de a interpreta pe Isus şi moartea sa dintr-un punct de vedere al propriei sale experienţe de istorie precum şi din punctul de vederea al Vechiului Testament. Karl Rahner, de partea Romano-Catolică, urmează de asemenea o Hristologie care începe cu umanitatea lui Isus şi bazată pe antropologie.

 

Trebuie să ne întrebăm dacă relatările Noului Testament despre Isus ne permit să facem o astfel de abordare unilaterală şi să urmăm o astfel de metodă. În mod consistent Isus este prezentat în Evanghelii ca unul care este atât om adevărat cât şi Dumnezeu adevărat. Primii martori nu au încercat să ni-l prezinte într-o umanitatea care exista aparte de misterul uniunii sale unice cu Dumnezeu. Aceasta nu para a fi imposibil, prin urmare, ca noi să trebuiască să avem acces la realitatea spre care arată ei decât dacă încercăm să-l cuprindem în interpretarea stranie a acestor două aspecte care par să marcheze relatările lor despre el. Faptul că „Cuvântul a devenit trup” pare să implice că noi nu putem să avem trup aparte de Cuvântul şi nici Cuvântul aparte de trupul.

 

Ceea ce au intenţionat scriitorii Evangheliei ca să ne dea în mărturia lor trebuie să determine prin urmare atât abordarea noastră precum şi metoda pe care o adoptăm în investigarea noastră. Hans Frei a produs recent un studiu în Hristologie în care încearcă să confrunte problemele abordării noastre faţă de naraţiunile Evangheliei. El insistă asupra faptului că Hristos este cunoscut pentru credinciosul creştin într-o manieră care include cunoaşterea personală dar în acelaşi timp o întrece în mod misterios. Ba mai mult, „noi nu ne mai putem gândi la Dumnezeu decât aşa cum ne gândim la Isus în acelaşi timp şi nici la Isus decât în referire faţă de Dumnezeu”. Frei insistă de asemenea asupra faptului că noi ne putem gândi la alţi oameni în mod drept fără ca ei să fie prezent, noi nu ne putem gândi în mod adecvat la Isus ca a nu fi prezent. Nu putem să ştim într-adevăr identitatea sa fără să fim în prezenţa sa.

 

Continuare în numărul viitor

sus

 

 

Ce este nou?

Pagină de căutare!

Prin intermediul acestei pagini ai posibilitatea de a căuta diverse articole, subiecte de interes, precum şi pasaje din Scriptură. Apasă aici!

 

CHAT Apologetic! Aici poţi să vorbeşti online pe teme de Apologetică, Teologie sau să îţi faci prieteni noi. Tot ce trebuie să faci e să intri cu un user (de preferinţă numele tău mic) apăsând aici.

 

FORUM de discuţii pe teme Teologice, Apologetice şi discuţii libere!

[apasă aici pentru detalii]

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe paginile fiecărui subiect de studiu găsiţi o serie de articole de interes.

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole noi la subiectele doctrinare despre:
 
HRISTOLOGIE
(doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE
(doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE
(doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE(doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE
(doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE
(doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE
(doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE
(doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE
(doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
 
Apasă pe titluri pentru a accesa paginile cu aceste subiecte
Newsletter gratuit!

Apasă aici dacă doreşti să primeşti lunar pe email notificări despre apariţia următorului număr al Publicaţiei de Apologetică

 

Cartea de Oaspeţi

Apasă aici dacă doreşti să semnezi sau să citeşti Cartea noastră de Oaspeţi.

 

Citeşte Biblia online!

Citeşte Biblia Online!


 Înapoi Înainte 
Copyright © 2003 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate