Partea a doua
-
Tratat despre ordinea bisericească
(continuare)
CAPITOLUL IV
-
MEMBRII COPII
Am realizat că credincioșii în Hristos sunt singurele persoane care au
dreptul scriptural la a fi membrii în bisericile creștine. Dar acest drept a
fost cerut și pentru copii, iar numărul, talentul și evlavia celor care cer
acest lucru dau greutate argumentelor prin care îl apără, la o examinare
atentă.
SECȚIUNEA I.—ARGUMENTE DIRECTE PENTRU COPIII MEMBRII
(continuare din numărul anterior)
Argumentul 3 —Pavel declară că copiii anumitor membri din Corint erau
sfinți13 Termenul „sfânt” era folosit pentru a denota membri bisericii,
perosane dedicate Domnului. Avem baza concluziei deci, că acești copii erau
membrii.
Pasajul la care s-a făcut referire spune: soțul necredincios este sfințit de
soția credincioasă și soția necredincioasă de soțul credincios, altfel
copiii lor ar fi necurați, dar acum sunt sfinți. Acest pasaj semnifică
membrii bisericii. Termenul sfințit aplicat soțului necredincios, înseamnă
făcut sfânt. Acești necredincioși sunt deci sfinți și după interpretare,
sunt membrii ai bisericii. Textul este un proces al rațiunii și legea
rațiunii cere ca termenul sfânt din concluzie să fie folosit la fel ca în
premisă. Dacă sfințenia implică starea de membru, la copii, este la fel și
la soțul necredincios. Dar nimeni nu-și imaginează că acei oameni sunt
membrii ai bisericii, deci sfințenia copiilor nu este starea de membru.
Ce sfințenie este cea a copiilor și a soțului necredincios? Evreii
considerau neamurile necurate și nu era legal să intre în casele lor, să
mănânce împreună sau să-i atingă. Creștinii evrei păstrau această opinie,
cum reiese din Gal. ii. 12. De aici reiese că era legală relația cu ci
familiari, restul erau necurați. corintenii se întrebau dacă relațiile
familiare cu necredincioșii erau legale.
În cap. 5 al epistolei, Pavel discută chestiunea și decide că asocierea
membrilor bisericii cu astfel de oameni nu era legală dar relațiile normale
erau admise, altfel creștinii ar trebui să iasă din lume. Principiul la care
el se opunea a creat îndoială între corinteni, dacă credincioșii trebuiau să
trăiască sau nu cu soțul necredincios. Pavel tratează chestiunea în cap. 7.
El decide că dacă acest principiu tulbură relațiile domestice, va separa
părintele de copil și soțul de soție. Deci relațiile sunt legale în unele
cazuri. Acesta este argumentul apostolului și este adaptat pentru această
dificultate. Dar acest argument presupune că copiii, ca și soțul
necredincios, nu sunt membrii ai bisericii. Textul oferă dovezi decisive că
membrii copii nu existau în vremea apostolului.14
Argumentul 4 —scriitorii NT foloseau cuvinte cu sensul în care ei
erau obișnuiți să le citească în Scripturile VT. Cuvântul grec Hristos
corespundea cu ebraicul Mesia și ambele denotau aceeași persoană. Termenul
grec ecclesia, nu era nou, ci era termenul dat d LXX. Ebraicului cahal, din
VT și înseamnă același lucru, Congregația Domnului. Deci biserica nu era o
organizație nouă. Era congregația evreiască, sub o nouă dispensație și
copiii erau incluși cu părinți lor în fosta dispensație, deci starea d
membru nu le putea fi negată acum. Identitatea bisericii în ambele
dispensații este mai aparentă în faptul că numele de Sion și Ierusalim
derivă din locurile unde închinătorii VT se adunau și sunt date bisericii
NT.
Este adevărat că termenul ebraic Mesia ș grecescul Hristos denotă aceeași
persoană, dar nu este un adevăr universal că identitatea persoanelor sau a
lucrurilor are corespondența numelui. Ebraicul Iosua este aplicat în
Scriptură la diferite persoane15 și corespondentul grec Isus este aplicat
altor persoane16. Termenii englezi adunare, convenție, asociație,
organizație sunt numele unor trupuri organizate, dar caracterul organizației
nu reiese din nume. Numele de adunare semnifică uneori trupul legislativ al
unui stat și alteori are sens ecleziastic. Numele grecesc și ebraic pentru
congregație și biserică corespund ca semnificație, dar dacă corespondența
era perfectă nu se poate sugera că societățile organizate denotate trebuie
să fie identice.
Corespondența între desemnarea bisericii și ebraicul congregație nu este
perfectă. Două cuvinte ebraice, cahal și edah, erau folosite pentru a denota
congregația evreiască și nici unul nu este dat invariabil termenului grecesc
ekklesia. În v.6 din Exodul 12, capitolul în care congregația ebraică apare
pe pagini sacre, ambele cuvânt ebraice apar și unul este dat de LXX plathos,
celălalt este synagoge. În Num. xvi. 3, ambele apr și sunt synagoge. Dacă
cineva susține că scriitorii NT folosesc plathos și synagoge, se referă la
ebraicul congregație, ar greși. argumentul valabil aici nu este valid
aplicat la ekklesia.
Singurele cuvinte observate de noi sunt însoțite de adjuncții când
desemnează corpurile la care sunt aplicate. Ebraicul congregație se numea
Congregația Domnului sau Iehova și Congregația lui Israel. Era o congregație
instituită pentru lauda lui Iehova a Dumnezeu al națiunii evreiești.
Biserica este numită biserica lui Dumnezeu și biserica lui Hristos. Aceste
desemnări ale celor două trupuri nu sunt coincidențe, dar avem dovezi cp
cele două nu sunt identice.
Când biserica NT este introdusă în scrierile sacre prima dată, Isus nu o
numește cahal sau ecclesia lui Israel, ci biserica Mea, ecclesia. El
vorbește despre ea că urmează a fi zidită, pe această piatră voi zidi
biserica Mea. Nu se referă la cahal lui Israel care era instituit din vremea
lui Moise, și organizația sa era completă în detaliu. Următoarea apariție a
termenului biserică în NT este mai remarcabilă: spune bisericii. Dacă nu
ascultă de biserică, lasă-l în pace. Nu este posibil a scriitorul NT care a
scris acestea să fi înțeles termenul ecclesia în sensul în care era
obișnuit, din VT, ca și ebraicul cahal? Așa a vrut Isus să fie înțeles? A
vrut ca urmașii Lui să își depună plângerile marii congregații de
închinători evrei, dușmanii și persecutorii lor și să fie guvernați de
decizia lor? Incredibil! Următoarea mențiune în NT a ecclesia este la fel de
decisivă: Domnul adăuga la biserică pe cei ce trebuiau salvați. era timpul
Cincizecimii, când închinătorii ebraicului cahal erau la Ierusalim. Noii
convertiți la noua religie erau din această adunare și erau adăugați la
ecclesia. Ecclesia la care erau adăugați nu era cahal la care aparținuseră
anterior.
Argumentul numelui este de efect. Când Isus a spus: spune-l bisericii,
bisericile creștine în care disciplina se exercita nu fuseseră organizate.
Stăpânul familiei era prezent pentru a conduce chestiunile casei prin
autoritatea lui directă, dar a dat porunca de a fi păzită după plecarea sa,
ca regulă perpetuă d disciplină. Maniera în care vorbește de ecclesia oferă
dovezi puternic că termenul folosit nu era în acea vreme obișnuit ca nume
pentru congregația închinătorilor evrei. Dacă era așa, aplicarea cuvântului
ar fi fost naturală pentru ucenici și ar fi fost necesare explicații pentru
a-i feri de eroare. Când se referă la ceva ce încă nu exista, pe care nu îl
cunoșteau și care nu existase, nu ar fi folosit termenul fără explicații
pentru a denota ceva cu care ei erau familiarizați de mult. Concluzia este
coroborată cu faptul că deși ecclesia apare în NT peste 100 de ori și
niciodată cu o singură excepție, nu se referă la Israel și excepția: cel
care era în biserica din pustie17 nu denotă poporul Israel, a organizație
durabilă, ci se referă la un anume timp în istoria lor, când s-u adunat la
Sinai să primească legea, de aceea ar fi trebuit tradus ca adunare. Ca trup
durabil, sunt numiți casa lui Israel, poporul, națiunea, dar nu ecclesia.
Pasajul: și voi cânta laude în mijlocul ecclesia18 este citat din VT, unde
este folosit cahal și unde se face aluzie la congregația evreiască, dar
folosit de Pavel, ecclesia este ulterior menționată în context. Aceeași
ecclesia este menționată ulterior: biserica primului născut, cu aluzie
aparentă la adunarea VT. Închinarea dispensației VT era o umbră a lucrurilor
bune ce vor veni. Sionul și Ierusalimul erau tipuri de cer, viitorul loc de
întâlnire al sfinților și congregația lui Israel se aduna pentru a se
închina la Dumnezeu și semnifica acea adunare viitoare a sfinților, și
congregația lui Israel adunată să se închine Domnului simboliza acea adunare
în care Domnul va veni din S, E, V, N și va sta cu Avraam, Isaac și Iacov,
în împărăția cerului. Aceasta justifică folosirea de către profeți a numelui
de Sion și Ierusalim, în previziunile despre slava bisericii.
Ebraicul cahal era o adunare. De trei ori pe an, triburile se întâlneau
pentru închinare publică în locul pune Domnul își pune numele.19 Această
obligație a continuat atât timp cât porunca închinării era obligatorie și a
încetat când sc femeii din Samaria/. Vine vremea și a și venit când
închinătorii adevărați ai Tatălui nu se vor închina nici pe muntele acesta,
nici la Ierusalim20 Când nu li s-a mai cerut oamenilor să se adune la
Ierusalim, cahalul lui Israel s-a dizolvat.
Distincția între biserică și congregația evreiască poate fi elucidată de o
atenție dată modelului prin care erau instituite.
În scopul divin, o jertfă pentru păcat a fost oferită pentru eternitate, dar
nu a părut bine Înțelepciunii infinite ca ea să fie imediat oferită, când
păcatul a intrat în lume. 4000 de ani de ignoranță, crime au fost trecuți cu
vederea de Dumnezeu ca nedemni și nepotriviți scopului și și-a fixat
privirea pe acea perioadă numită –plinătatea vremilor – când perfecțiunea
divină se va vedea cel mai bine, Răscumpărătorul va face ispășire pentru
păcat și se va predica pocăința și iertarea păcatelor în Numele Lui , în
toată lumea. Descoperirea salvării în Hristos este la început reținută până
ce va face ca creștinul să simtă în pieptul său acea anxietate ce face ca
descoperirea să fie bine venită, așa că în istoria lumii, Mesia nu își face
apariția până ce omenirea nu a simțit necesitatea unui eliberator, apoi
vine, dorința tuturor națiunilor. A mulțumit pe Dumnezeu ca un experiment
deplin al oului care încearcă cu puterile lui să găsească un remediu pentru
această boală morală să aibă loc, înainte ca Dumnezeu să ofere remediul
vindecării națiunilor. Apoi, în înțelepciunea lui Dumnezeu, înțelepciunea
lumii nu îl cunoștea pe Dumnezeu, a făcut plăcere lui Dumnezeu să salveze pe
cei care cred.
Experimentul care a deschis calea pentru intrarea Răscumpărătorului în lume,
a avut două naturi, două experimente ce demonstrează două adevăruri. Când
dușmanii curajoși ai lui Dumnezeu și ai religiei fac apel la natură și
afirmă suficiența ei de a lumina și călăuzi oamenii în căutarea lui
Dumnezeu, ne referim la experimentul prin care se vede cum omul căzut, fără
ajutorul lui Dumnezeu poate avansa spre cunoașterea caracterului divin. Cu
lumina naturii, razele strălucitoare ale științei și ochiul geniului
natural, omul înțelept din antichitate se simțea încă în întuneric, după
Dumnezeul necunoscut21
Când cei care susțin că primesc adevărul, neagă doctrina harului și mențin
că omul are destule virtuți native, care dacă sunt corect cultivate, îl fac
acceptabil în ochii lui Dumnezeu; că sunt influențe ale cuvântului sau ale
Spiritului comune oamenilor, care sunt suficiente, fără alte influențe
speciale, să îi facă să se bucure de Preaînaltul, avem un alt experiment
care decide împotriva acestei doctrine la fel de sigur ca în experimentele
filozofice. În istorie avem povestea unui popor care a avut avantaje mari
ață de alte popoare. Nu au trebuit să citească doar cartea naturii, ci și a
lui Dumnezeu. Nu au fost lăsați ca o formă cu ritualuri religioase
neautorizate, ci au avut porunci divin, instituite de autoritatea lui
Dumnezeu. A lor a fost înfierea și slava și legămintele și legea și slujirea
lui Dumnezeu și promisiunile. Au avut instructori religioși, oameni sfinți
care vorbeau din DS. Au avut motive de supunere, un legământ s-a făcut cu
ei, ce conținea toate posibilele amenințări și orice promisiune ce ar putea
atrage. Experimentul era complet. Iehova Însuși a spus: ce aș mai fi putut
face viei Mele și nu am făcut? și care a fost rezultatul? S-a demonstrat
clar că omul este total depravat, că cele mai bune instituții, instrucțiuni
și motive cu influența DS nu sunt suficiente să restaureze natura căzută și
o influență directă și specială asupra inimii lui, prin puterea divină este
indispensabil necesară, pentru a-l face să se bucure de legea lui Dumnezeu
și să se supună cerințelor sfinte. Evrei viii. 8, 9, 10.
Societatea ce a fost subiectul ultimului experiment, este numită Congregația
Domnului. Pare să fi fost unica societate instituită divin, organizată
pentru închinare religioasă, care a existat înainte de venirea lui Hristos.
Dumnezeu a vrut, după dispensația mozaică al cărei subiect este această
congregație, să demonstreze limpede depravarea omului. Scriptura spune:
legea a venit din cauza încălcări, până va veni sămânța. legea a venit ca
păcatul să se înmulțească. Lui Dumnezeu îi sunt cunoscute toate lucrurile de
la început, El știa imperfecțiunile legământului mozaic, chiar de la
instituirea lui, și știa care va fi rezultatul. I-a găsit defectele cu mult
timp înainte de abrogare și l-a pregătit mai întâi, apoi a vorbit de unul
mai bun care va veni, stabilit pe promisiuni mai bune.
Prima mențiune în Scripturi a congregației Domnului este în Exod 12. Când
s-a introdus o nouă ordine a lucrurilor, când anul a început din nou și a
deveni un an ecleziastic, cum a fost numit, când Dumnezeu a luat de mână pe
poporul Său, pentru a-i conduce afară din Egipt22, când acel cod de legi
pentru închinarea religioasă, despre care apostolul vorbește în Evrei a
început să fie promulgat, și s-a instituit Paștele, atunci sunt izraeliții
recunoscuți a și congregație ce se închină. Înainte de aceasta, cuvântul
Domnului era pentru indivizi și aceștia făceau ritualurile religioase, dar
acum cuvântul este pentru o congregație întreagă, și acea congregație se
închina simultan. Înainte de aceasta, izraeliții se distingeau de restul
lumii, dar nu prin caracteristicile unei societăți care se închină. . dacă
între ei erau persoane care se închinau lui Dumnezeu cu sinceritate, nu se
dispută. Dar unde le erau altarele publice? Unde le era sanctuarul? Unde le
erau preoții? Unde le erau jertfele? Unde le era cartea de statut, legile de
închinare, regulile societății? O societate care se închină, fără formă și
ritualuri sau reguli de închinare, Dumnezeu nu a constituit niciodată.
Sămânța lui Avraam era destinată să fie subiectul dispensației speciale de-a
lungul generațiilor. Acest lucru apare în istoria lor de la era creștină și
înainte de eliberarea lor din robia egipteană, în perioada intermediară. Dar
în această perioadă intermediară, ei au fost subiecții acelei dispensații
unice, experimentale, pregătitoare, pe care o cercetăm. Ei constituiau
cahalul Domnului, congregația Lui închinătoare23. Regulile închinării lor
erau tipuri și profeții despre Hristos, ei au dat lumii acel experiment ce
pare așa de importantă parte a modelului lor, la fel, viitoarea excludere a
evreilor de la privilegiile evangheliei și admiterea neamurilor, reiese din
caracterul celor care compuneau congregația sacră. Trupul ei erau
descendenții lui Avraam, dar izraeliții au fost excluși și neamurile,
primite24. Nu se găsește ceva de acest gen în legământul făcut cu Avraam și
sămânța lui, din cap. 17 din Geneza. Acest legământ primea orice evreu
circumcis, fiu al lui Iacov, fără excepție și arunca afară neamurile, fără
distincție. Era una din stipulații ca fiecare evreu să fie circumcis, dar nu
reiese că aveau mai multe drepturi la teriroriul prmis în legământ, decât
Ismael sau fii Keturei. Slujitorii lui Iacov erau circumciși, dar nu au
devenit lideri de trib în Israel, cum ar fi fost dacă circumcizia le dădea
privilegiul seminței legământului.
Când a ajuns finalul societății, se așteaptă dizolvarea. Experimentul pentru
care Congregația Domnului a fost organizată era gata, când Răscumpărătorul a
venit, să ia păcatul lumii asupra Sa. Primul legământ, stabilit pe
promisiunile condiționate, s-a dovedit eronat și neprofitabil și necesitatea
unuia nou cu promisiuni mai bune în Hristos,a fost demonstrată, El l-a luat
pe primul și a stabilit pe al doilea. Societatea s-a dizolvat. Privată de
caracterul închinării congregației, și-a pierdut existența. zidul care o
ferea de restul lumii era dărâmat când Isus a fost răstingnit.25
Nu am insistat asupra diferențelor evidente dintre biserică și congregația
evreiască, cu privire la caracterul membrilor ei. Congregația conținea
evrei, admiși fără interes cu privire la caracterul lor moral, dacă erau
circumciși, liberi de întinări ceremoniale și defecte fizice. Neamurile erau
admise dacă se circumcideau, dar moabiții, amoniții, nu puteau fi admiși
până la a zecea generație și cel mai pios izraelit avea interdicție dacă era
întinat ceremonial sau avea defect trupesc26. În Isus Hristos, circumcizia
nu are valoare, ci a fi o făptură nouă. Moabiții și amoniții nu sunt
excluși, dar în orice națiune, cine se teme de Dumnezeu și lucrează
neprihănirea, este acceptat.27 Întinarea ceremonială și defectele trupești
nu sunt obstacole în părtășia cu sfinți. Dacă era aceeași instituție, astfel
de schimbări radicale în starea de membru, nu constau în copiii membrii. Dar
instituția mozaică fusese abolită: este o anulare a poruncii dinainte di
cauza slăbiciunii28. Dacă primul legământ ar fi fost fără eroare, nu ar fi
fost necesar al doilea.29 el ia pe primul și stabilește pe al doilea30.
Unii apărători ai copiilor membrii admit natura temporară a instituției
mozaice, dar mențin că în ea un legământ spiritual neschimbat, care a fost
făcut cu Avraam și are acum este în forță.
Argumentul 5 —Domnul a promis lui Avraam că în el, toate națiunile
pământului vor fi binecuvântate și a făcut un legământ cu el, punându-l
tatăl multor națiuni, El fiind Dumnezeul lui și al seminței lui.
Credincioșii din toate națiunile unde se predică evanghelia sunt copii ai li
Avraam, admiși în legământ, membri ai bisericii lui Dumnezeu. În acest
legământ copiii au fost incluși cu părinții lor, și drepturile lor la
privilegii au fost recunoscute de Petru în ziua Cincizecimii: promisiunea
este pentru voi și copiii voștri. Neamurile credincioase erau primite cu
Israelul în același legământ: împărăția lui Dumnezeu va fi luată de la voi,
spunea Isus, și dată unei națiuni ce are roadele31. Pavel spune imaginea cu
măslinul, care sunt evreii, în care sunt altoiți neamurile, pentru a lua
parte la grăsimea și rădăcinile măslinului. Astfel, binecuvântarea lui
Avraam vine peste neamuri și legământul care asigură binecuvântarea,
cuprinde și copiii lor.
Pentru a estima forța acestui argument, va fi necesar să revedem unele
evenimente din viața lui Avraam.
„Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău şi vino în ţara pe
care ţi-o voi arăta.
2 Voi face din tine un neam mare şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume
mare şi vei fi o binecuvântare.
3 Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta şi voi blestema pe cei ce te
vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.”
32 aici totul se ia literal. Porunca a primit supunere ad literam. Avraam a
fost binecuvântat personal. Om umil, ce locuia în cort, nu un cuceritor
distins, nici filozof, este unul din cele mai renumite nume. Națiunea
Israel, descinsă din el, a fost numeroasă, puternică și influentă în lume.
Acestei națiuni a lui Dumnezeu, omenirea îi este datoare pentru Biblie,
pentru Salvator, care era din sămânța lui Avraam. Această națiune a dat
lumii noțiunea de Dumnezeu. Astfel, promisiunea făcută lui Avraam că în el
vor fi binecuvântate toate neamurile pământului s-a împlinit. Promisiunea
i-a fost repetată după nașterea lui Isaac33. Sursa binecuvântării a fost
Avraam, dar s-a transferat la fiul lui, unde limbajul s-a schimbat: sămânța
ta. Aceeași promisiune a fost repetată lui Isaac34 și lui Iacov35. La
această promisiune se face adesea referire în Scripturi și se numește
legământul lui Dumnezeu cu părinții36 – termenul de legământ este folosit
pentru a denota o promisiune fermă, stabilă, evanghelia predicată lui
Avraam.37 Nu există îndoială că această promisiune importantă și distinsă
includea promisiuni spirituale, dar limbajul nu este spiritual în sensul
epitetului, pentru a marca ce nu este literal. Fiecare cuvânt al acestei
evanghelii a lui Avraam, este la fel de literal ca și declarația lui Pavel:
credeți în Isus și veți fi salvați.
„Şi, după ce l-a dus afară, i-a zis: Uită-te spre cer şi numără stelele,
dacă poţi să le numeri.
6 Avram a crezut pe Domnul şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca
neprihănire.38
Sensul este tot literal. Posteritatea promisă patriarhului erau descendenții
literali, născuți din el39. Marea binecuvântare a justificării, dată
credinciosului, are o natură spirituală; dar limbajul în care este descrisă
este la fel de simplu și literal ca cel din NT, pentru a denota aceeași
binecuvântare: cine crede este îndreptățit în toate lucrurile.
Cap 17 din Geneza, al treilea eveniment care a dat existență legământului:
Când a fost Avram în vârstă de nouăzeci şi nouă ani, Domnul i S-a arătat şi
i-a zis: „Eu Sunt Dumnezeul Cel atotputernic. Umblă înaintea Mea şi fii fără
prihană.
2 Voi face un legământ între Mine şi tine, şi te voi înmulţi nespus de
mult”.
3 Avram s-a aruncat cu faţa la pământ şi Dumnezeu i-a vorbit astfel:
4 „Iată legământul Meu pe care-l fac cu tine: vei fi tatăl multor neamuri.”
De la Iacov, nepotul lui Avraam a descins națiunea Israel – cea promisă. De
la Esau, alt nepot, au ieșit edomiții, o națiune mare și puternică. De la
Ismael, fiul lui Avraam cu Agar,12 națiuni au descins.40 Aceste națiuni erau
mai mici și nu așa puternice ca izraeliții și edomiții, dar erau națiuni. Pe
lângă Isaac și Ismael, Avraam a avut 6 fii din Chetura.41 Dacă și aceștia au
fost la fel de prolifici ca ceilalți doi, numărul națiunilor din Avraam era
56. Deci nu trebuie abandonat sensul literal al propoziției. Termenul
națiune corespunde celui de azi.
„Nu te vei mai numi Avram, ci numele tău va fi Avraam, căci te fac tatăl
multor neamuri.”
Schimbarea numelui implică ceva mistic în legământ. Schimbarea era, fără
îndoială, semnificativă, dar acest fapt nu susține anularea sensului ad
literam al textului. Posteritatea patriarhului și profeții inspirați de
Dumnezeu și primii predicatori ai evangheliei și scriitorii NT erau
obișnuiți cu folosirea numelui de Avraam, pentru strămoșul lor.
„căci te fac tatăl multor neamuri.
6 Te voi înmulţi nespus de mult; voi face din tine neamuri întregi şi din
tine vor ieşi împăraţi.”
Prima frază exprimă schimbarea numelui patriarhului. Dumnezeu nu l-a făcut
supranatural de fertil: te-am făcut tatăl națiunilor, nu este o interpretar
mistică. Dumnezeu l-a făcut roditor înmulțindu-i sămânța. promisiunea că
regi vor ieși din el, s-a împlinit literal.
„Voi pune legământul Meu între Mine şi tine şi sămânţa ta după tine din neam
în neam; acesta va fi un legământ veşnic în puterea căruia Eu voi fi
Dumnezeul tău şi al seminţei tale după tine.”
Ar fi dificil de interpretat dacă termenul „veșnic” ar denota fără limită,
dar nu este unica semnificație. Darea Canaanului ulterior în legământ nu se
extinde dincolo de lumea prezentă, și dacă legământul ar fi continuat în
forță până la finalul timpului sau până acea stare de lucruri va înceta,
epitetul „veșnic” era bine aplicat ei. În diferite pasaje termenul este
folosit cu acest sens.
„Eu voi fi Dumnezeul tău şi al seminţei tale după tine”
Aceste cuvinte nu erau o promisiune a harului spiritual sau a vieții eterne,
pentru descendenții lui Avraam. Un legământ nou, profețit de Ieremia,
conținea stipulația: voi fi Dumnezeul lor și ei vor fi poporul meu.42
Această promisiune asigura harul spiritual, dar nu ar fi fost un legământ
nou, dacă aceeași promisiune ar fif ost făcută și în legământul cu Avraam.
Promisiunea din acest legământ angaja o grijă divină deosebită peste Avraam
și urmașii lui ș peste Israel, sămânța căreia i-a fost promis Canaanul.
Promisiunea a fost împlinită literal. El i-a separat de alte națiuni și i-a
recunoscut ca popor al Lui: pe tine te știu din toate familiile
pământului43. Grija Lui peste ei, revelațiile erau speciale. El acționa în
relație cu ei ca Dumnezeu, răsplătea ca Dumnezeu, pedepsea ca Dumnezeu. S-a
făcut cunoscut lor ca Dumnezeu, le-a dat mijloace de har și de
salvare,necunoscute restului lumii, a folosit națiunea ca un canal de
binecuvântare pentru celelalte națiuni ale pământului.
„Ţie şi seminţei tale după tine îţi voi da ţara în care locuieşti acum ca
străin, şi anume îţi voi da toată ţara Canaanului în stăpânire veşnică; şi
Eu voi fi Dumnezeul lor.”
Aceasta este ad literam și s-a împlinit. Termenul veșnic a fost explicat.
Dacă el a fost limitat la dispensația dinaintea lui Hristos, sau extins în
dispensația prezentă și se întinde în viitor, se va discuta. „și voi fi
Dumnezeul lor” – s-a împlinit.
„Dumnezeu i-a zis lui Avraam: „Să păzeşti legământul Meu, tu şi sămânţa ta
după tine, din neam în neam.
10 Acesta este legământul Meu pe care să-l păziţi între Mine şi voi şi
sămânţa ta după tine: tot ce este de parte bărbătească între voi să fie
tăiat împrejur.
11 Să vă tăiaţi împrejur în carnea prepuţului vostru; şi acesta să fie
semnul legământului dintre Mine şi voi.
12 La vârsta de opt zile, orice copil de parte bărbătească dintre voi să fie
tăiat împrejur, neam după neam: fie că este rob născut în casă, fie că este
cumpărat cu bani de la vreun străin, care nu face parte din neamul tău.
Va trebui tăiat împrejur atât robul născut în casă cât şi cel cumpărat cu
bani; şi astfel legământul Meu să fie întărit în carnea voastră ca un
legământ veşnic.
14 Un copil de parte bărbătească netăiat împrejur în carnea prepuţului lui,
să fie nimicit din mijlocul neamului său: a călcat legământul Meu.”
Circumcizia trebuia înțeleasă literal. Importantă în planul lui Dumnezeu
pentru legământ era separarea descendenților lui Avraam de restul omenirii.
Istoria evreilor și NT mărturisesc împlinirea literală a acestui plan.
„Dumnezeu i-a zis lui Avraam: „Să nu mai chemi Sarai pe nevastă-ta Sarai; ci
numele ei să fie Sara.
16 Eu o voi binecuvânta şi îţi voi da un fiu din ea; da, o voi binecuvânta
şi ea va fi mama unor neamuri întregi; chiar împăraţi de noroade vor ieşi
din ea.”
Noul nume de Sara, ca și Avraam era semnificativ, dar nici unul nu anulează
sensul literal. Avraam a fost tatăl multor națiuni, deoarece a avut fii cu
celelalte soții, dar unicul fiu din Sara, tatăl lui Iacov și Esau, a fost
baza izraeliților și edomiților. A fost promis că Sara va fi mama
națiunilor, nu a multor națiuni. Deci legământul este literal. Regi au ieșit
din Sara, literal, ai Edomului, ai lui Israel și Iuda.
Deci legământul trebuie înțeles literal, dar are oare și alt sens spiritual?
Poruncile cu privire la închinare erau literale. Tauri și capre trebuiau
jertfiți ad literam. Dar ceremoniile de închinare erau umbra lucrurilor
viitoare, și Evrei explică semnificația lor spirituală.
Persoane și evenimente din VT, literali, sunt și în NT, reprezentând lucruri
spirituale și porunci spirituale. Istoria lui Agar, din Geneza este literal
adevărată, dar Pavel o folosește ca alegorie, pentru a reprezenta lucruri
spirituale. La fel circumcizia. Particularitățile principale ale
legământului sunt făcute reprezentante ale lucrurilor spirituale:
I. descendenții literali ai lui Avraam reprezintă credincioșii, care sunt
numiți copii ai lui î alt sens. Folosirea metaforică a termenilor ce denotă
relații paternale și filiale, este frecventă în Scripturi. Cineva care este
lider ca tată al unui trib sau familie, este numit tată al acelei clase; și
indivizii din acea clasă sunt copiii lui. „Iabal era tatăl celor ce locuiesc
în corturi, iar Iubal era tatăl celor ce cântau la harpă.44 Aceste persoane
numite tată, erau inventatori de artă ș clasa care practica arta erau copiii
lui. Deci, cei care practică evlavia lui Avraam sunt copii ai lui Avraam.
Isus a spus evreilor: dacă erați copii ai lui Avraam, făceați faptele lui
Avraam.45 Deoarece oamenii cărora Isus le-a spus aceste cuvinte erau copii
ai lui Avraam ad literam, se face distincția între literal și metaforic, ei
trebuiau să facă faptele lui Avraam. Pavel distinge între evreul literal și
cel metaforic46 între copiii din carne și cei ai promisiuni47. Ultimii sunt
considerați sămânță a lui Avraam, când legământul este văzut o alegorie.
2. Circumcizia reprezintă regenerarea, schimbarea spirituală prin care
oamenii devin făpturi noi . „în Isus nu este nici tăiere împrejur nici
ne-tăiere împrejur, ci a fi o făptură nouă48 Folosirea termenului denotă
schimbare morală și se găsește în VT: Domnul le va tăia inimile împrejur
pentru a iubi pe Domnul cu toată inima, cu tot sufletul, a să trăiască49.
Pavel distinge între circumcizia spirituală și cea în trup, cea a inimii50.
Această circumcizie a inimii este numită în altă parte circumcizia lui
Hristos. În Isus Hristos, circumcizia literală a seminței lui Avraam nu are
valoare, circumcizia spirituală marchează pe cei care aparțin lui Hristos și
are sunt sămânța spirituală a lui Avraam., după promisiune51.
3. Canaanul promis literal lui Avraam și seminței lui este simbolic cerul,
moștenirea viitoare a celor care au credință ca și patriarhul. Avraam a
părăsit țara în care trăia, la porunca lui Dumnezeu și a călătorit în
Canaan, dar deși pământul acesta îi era promis, nu l-a obținut niciodată
Pavel folosește acest fapt în mod spiritual: au mărturisit că sunt străini
și călători pe pământ. Dar doresc o țară mai bună, una cerească.52 Canaanul
literal era prezent în ochii patriarhului, ca o posesiune demnă de dorit,
asigurată lui prin legământ, dar ochiul credinței lui era îndreptat spre o
țară mai bună, simbolizată de Canaan. Sămânța lui spirituală este ca el prin
credință și credința lor direcționează ochiul spre aceeași moștenire
cerească.
Interpretarea alegorică a legământului este armonioasă. Avraam, exemplul de
credință al VT, este liderul clasei persoanelor ce au credință ca el și este
numit tatăl credincioșilor. El a fost marcat de circumcizia inimii și a
căutat moștenirea cerească , ca și ei.
ii și s-a distins de restul omenirii. A privit dincolo de posesiunile
pământești date lui în aceeași direcție.
Adevărurile spirituale pe care legământul le reprezintă în folosirea sa
alegorică nu au luat ființă prin legământ și nu depind de el. sunt deasupra
lui, cum ritualurile mozaice sunt superioare ceremoniilor sau cum materia
este superioară umbrei și independentă de ea. În cap. 3 din Galateni, Pavel
vorbește despre credincioșii care sunt copiii lui Avraam și sunt
binecuvântați în el, dintr-o vreme dinainte de legământ ul circumciziei. El
spune: legea a venit după 430 de ani. Înainte cu 430 de ani de darea legii,
Avraam primește prima promisiune. Aceasta a precedat legământul tăierii
împrejur cu 24 de ani. Această promisiune făcută cu privire la Avraam
inițial, apoi reînnoită cu privire la sămânța lui este legământul la care se
referă acest pasaj. Credincioșii au legătură cu Avraam, primind promisiunea
evangheliei și nu cu Avraam și legământul circumciziei; c cu Avraam și
tăierea împrejur a inimii, nu a trupului. Romani 4 prezintă aceeași
situație, că credincioșii sunt legați cu Avraam cel necircumcis, în
obținerea binecuvântări îndreptățirii.
Creștinii iudaizatori spunea: dacă nu ești circumcis și nu ții legea, nu
poți fi salvat. Aceasta era doctrina curentă a evreilor. Se lăudau cu
legământul circumciziei și cu legătura lor cu Avraam cel circumcis și
promisiunea Canaanului pământesc, și cu circumcizia trupului, spunând că
sunt suficiente. Dar Pavel se opune doctrinei învățătorilor iudaizatori și
arată o altă cale a DS în VT. El spune că pentru a asigura binecuvântarea de
care s-a bucurat Avraam, trebuie să o căutăm ca Avraam. El nu a obținut
favorurile lui Dumnezeu prin lege și circumcizie, ci cu 400 de ani înainte,
a primit binecuvântarea prin credință, și cine vrea această binecuvântare,
trebuie să o caute ca el. aceste argumente ale lui Pavel, din care a dedus
adevărata doctrină a evangheliei din VT se opuneau teoriei iudaizatorilor.
Legământul circumciziei ad literam, includea doar pe descendenții literali
ai lui Avraam patriarhul și fii lui au primit porunca de a se tăia împrejur
ei și toți bărbații casei, slujitorii născuți în casă și cei cumpărați cu
bani, dar acești slujitori nu deveneau parte a legământului. Nici un
slujitor din familiile lui Avraam, Isaac și Iacov nu a vrut privilegiul
acestora și nici slujitorii descendenților lor. Din contră, ei nu sunt
sămânță chiar dacă sunt circumciși. când s-a instituit Congregația Domnului,
neamurile au fost admise la închinare dacă se circumcideau, dar erau străini
la poartă, nu parte a legământului, sau părtași la Canaan. Înregistrări
genealogice păstrate arată diferența între sămânță și prozeliții de la
poartă și Pavel se numește evreu al evreilor, adică evreu din naștere.
Legământul circumciziei nu admitea pe nimeni literal decât sămânța șui
Avraam, în sens alegoric, nimeni nu este inclus doar credincioșii. Acest
lucru este clar din multe pasaje – cei care prin credință sunt binecuvântați
cu Avraam credinciosul53 dacă sunteți ai lui Hristos, sunteți sămânța lui
Avraam și moștenitori ai promisiunii54. Următorul pasaj este decisiv și
arată că se referă la credința nu la profesarea ei: credința este prin har,
promisiunea este pentru toată sămânța.55
Una din promisiunile făcute lui Avraam era: te voi face un neam mare. În
legământul circumciziei i s-a promis că va fi tatăl multor neamuri și
Israelul era unul din ele. Legământul literal nu instituia o ecclesia sau
vreo congregație de închinare. Un cahal pentru închinarea la Dumnezeu a fost
instituit de Moise și s-au instituit legi și ceremonii pentru acea
închinare. Legământul făcut atunci cu Israel avea porunci divine și un
sanctuar lumesc; dar dacă le caută cineva în legământul circumciziei, le
caută degeaba. Nu conține sanctuar, nici porunci cu privire la închinare,
nici preoție, nici adunare. Cahalul instituit de Moise a fost dizolvat - și
dacă legământul circumciziei supraviețuiește încă, el există cum era înainte
de zilele lui Moise – un legământ național, făcut cu descendenții literali
ai lui Avraam, care nu admite pe nimeni altcineva la închinarea publică.
Biserica creștină nu este zidită pe acest legământ.
Deoarece legământul circumciziei nu a instituit nici o ecclesia și nu admite
neamurile copii în sămânța legământului, doctrina copiilor membrii ai
bisericii nu poate fi afectată de chestiune, fie că legământul este abrogat
sau nu. Deoarece acest legământ a existat înainte de cel al lui Moise,
abrogarea ultimului poate să îl fi lăsat pe primul așa cum a fost anterior.
În el, Canaanul a fost dat pentru posesia veșnică și legământul este creat
ca fiind veșnic. Deci va continua în forță, cât timp izraeliții au pământul
Canaanului. Dacă se vor întoarce acolo și vor re-poseda acel pământ,
legământul este valabil. Faptul că de la abrogarea legământului mozaic, ei
s-au numit poporul lui Dumenzeu56, că au promisiunea restaurării lor în
favoarea lui Dumnezeu57 și nu sunt declarați alungați,deoarece Dumnezeu nu
dă cu părere de rău58, confirmă această vedere. Când apostolii făceau
ucenici din neamuri, nu îi obligau să se circumcidă dar nu eliberau pe evrei
de obligație. Circumciderea unuia din neamuri înseamnă admiterea faptului că
Congregația este în ființă, și legea mozaică la fel, iar a circumcide evreu
sau neam pentru a fi salvat înseamnă a da deoparte pe Hristos ca
nefolositor. Poate cineva dovedi că este ne-scriptural ca un evreu să se
circumcidă ca simbol al legăturii lui cu Avraam și ca interes pentru poporul
prin care așteaptă ca Dumnezeu să aducă bogăția harului?
Este legământul circumciziei alegoric în forță? este ca și cum ai întreba
dacă portretul există în persoana cu care seamănă. Portretul și omul există
independent. Omul poate muri și lăsa portretul sa portretul poate fi distrus
în timp ce omul trăiește. Dacă legământul circumciziei este activ, este
astfel în sensul în care u legământ este literal. Nimeni nu va spune că
legea ceremonială este activă acum, deoarece adevărurile spirituale
prefigurate de ceremonii există veșnic. Dacă legământul este abrogat sau nu,
instruirea spirituală derivată din el este veșnică în evanghelie.
Dacă legământul literal nu face copii membrii, cel spiritual din Scripturi,
decide că membrii bisericii primare erau credincioși. Pavel spune
galatenilor: noi, fraților, ca și Isaac, suntem copii ai promisiunii. Toți
sunteți copiii lui Dumnezeu prin credința în Isus Hristos. Dacă sunteți ai
lui Hristos, atunci sunteți sămânța lui Avraam. Aceste texte dovedesc că
membrii bisericilor din Galatia erau considerați copiii ai lui Avraam, în
sens spiritual – erau credincioși adevărați - și acest adevăr era valabil și
la alte biserici instituite de apostoli.
Un portret nu este mai diferit de omul cu care seamănă cum o umbră nu e mai
diferită de ceea ce o provoacă. La fel este și legământul circumciziei, nu
este diferit de adevărul spiritual pe care îl reprezintă, alegoric. Doctrina
copiilor membrii confundă aceste lucruri distincte. Urmează sensul literal,
de la Avraam până la introducerea evangheliei și consideră sămânța literală
a fi biserica acelei perioade, apoi urmează sensul spiritual și introduce
credincioșii neamuri în sămânța legământului, apoi se întoarce la legea
descendenților literali și o urmează timp de o generație, apoi o
abandonează.
Prin acest amestec de interpretări, descendenții imediați și literali ai
celor care sunt sau ar trebui să fie sămânța spirituală a lui Avraam, se
presupune că sunt aduși în legământ, și încorporați cu sămânța legământului,
dar vai, ei sunt o sămânță care nu moștenește nici promisiunile literale și
nici cele spirituale, deoarece sunt neamuri în primul caz și nu sunt
credincioși în al doilea.
Promisiunea este pentru voi și copiii voștri pentru cei care sunt departe,
oricâți va chema Domnul59
Termenul de copiii, aici denotă posteritatea, imediată sau îndepărtată, fără
vărstă. Același termen este folosit: copiii se vor ridica împotriva
părinților și îi vor ucide60 și în fraza: copii trupești61 când denotă
posteritatea naturală a lui Avraam. Promisiunea la care se referă aici pare
a fi promisiunea DS, cum reiese din cuvintele precedente, dar fie că este
aceasta sau cea făcută lui Avraam, este vorba de binecuvântări spirituale.
Sunt menționate trei clase de persoane la darea promisiunii: izraeliții
acelei generații, posteritatea lor și neamurile: voi, copiii voștri și toți
care sunt departe. Nici uneia din aceste clase nu îi este dată promisiunea
fără limite sau condiții. Când li se spune: pocăiți-vă căci promisiunea este
a voastră, primirea promisiunii este evident suspendată de condiția
pocăinței. Aceeași condiție se aplică la fel celorlalte două clase. Acest
lucru este deplin stabilit de fraza limitatoare: cât de mulți va chema
Domnul. Promisiunea nu este pentru toți absolut, care sunt chemați etern de
evanghelie, ci pentru cei chemați efectiv la pocăință. această limitare se
aplică egal la toate trei cazurile. Copiii se folosește uneori exclusiv ad
literam, nu trebuie să presupunem că acesta este cazul aici, ci este vorba
de posteritate și binecuvântările spirituale nu au fost promise tuturor
necondiționat și nelimitat. Menționarea posterității este potrivită aici.
Petru i-a acuzat de crucificarea Domului Isus. Când au cerut lui Pilat
crucificarea, ei au spus: sângele Lui să fie peste noi și copiii noștri.
Același sens al salvării dat lor, este dat posterității lor.
Împărăția lui Dumnezeu va fi luată de la tine și dată unui popor care are
roadele62
Numele tipului este uneori aplicat lucrului specificat. Regenerarea este
numită circumcizie, dar pentru a arăta că nu se referă ad literam, este
numită circumcizie a inimii, sau a lui Hristos. Cerul este numit țară, ca
aluzie la țara promisă lui Avraam dar epitetele „mai bună” și „cerească”
sunt aplicate. Națiunea Israel, circumcisă literal, moștenitoare a
Canaanului pământesc semnifică pe cei circumciși la inimă, moștenitori ai
patriei cerești. Acestea ultimele sunt numite națiune, dar care are roadele
împărăției, adică supunerea față de Dumnezeu ca rege. Petru îi numește
generație aleasă, preoție regală, națiune sfântă, popor aparte. Nu sunt
națiune literală, ca Israelul. Națiunile pământești includeau copii, dar cea
spirituală constă în cei care au roadele împărăției și care după Petru arată
laudele Celui care i-a chemat din întuneric la lumină. Aceste lucruri nu pot
fi predicate copiilor. Deci nu copiii sunt beneficiarii.
Sensul exact în care se spune că împărăția este luată de la Israel, nu îl
determinăm acum. Guvernarea acelei națiuni era teocrația. Dumnezeu era
regele lor și aveau beneficii de aici. . acum acest privilegiu este limitat
la un popor spiritual, selectat din toate națiunile. Împărăția lui Dumnezeu
era folosită des de Hristos pentru a denota noua împărăție pe care o
stabilea. El era născut rege al iudeilor și a fost crucificat cu acest
titlu. El a fost trimis nu neamurilor, ci la oile lui Israel, cum spune și
El. prima proclamare a domniei Lui a fost făcută poporului Lui, și primele
beneficii au fost pentru ei. Respingerea domniei Lui a creat extinderea
către neamuri.63 Binecuvântările domniei lui Mesia erau așteptate de națiune
și au fost prima dată oferite lor, dar li s-a luat privilegiul când au
respins regele și acum se bucură de el cei care se supun Lui, din orice
națiune. Acestea sunt roadele împărăției, și acesta nu dovedește existența
copiilor membru.
Ultimul verset citat a fost folosit mult ca bază a argumentului, ca dovadă
că biserica creștină este o continuare a societății organizate din
dispensația VT.
Sub simbolul măslinului, Pavel spune că biserica a ieșit din Avraam și
continuă în prezent.
Se pot observa:
I. măslinul s-a schimbat când multe ramuri naturale s-au rupt. Motivul
separării lor este dat: din cauza necredinței. Ramurile necredincioase au
fost luate, și au rămas cele credincioase. Aceștia sunt rămășița de care s-a
vorbit, după har, sămânța despre care se spune: dacă Domul nu ne lăsa o
sămânță eram ca Sodoma și Gomora64.
2. a doua schimbare a avut loc când ramurile au fost altoite din măslinul
sălbatic. Caracterul acestor ramuri este făcut cunoscut de cuvintele lui
Pavel: stați prin credință. suntem asigurați că acestea erau tot ramuri
credincioase: binecuvântarea lui Avraam va veni la neamuri prin credință.
3. o altă schimbare importantă se așteaptă când ramurile naturale rupte, vor
fi grefate din nou. Condiția este: dacă nu stăruiesc în necredință. sunt
recunoscuți ca ramuri naturale și măslinul este numit al lor, dar aceste
fapte nu sunt suficiente pentru a-i restaura. Dacă vin din nou, trebuie să o
facă ca și ramuri credincioase.
Acestea trei sunt schimbările măslinului, deci doar ramurile credincioase au
un prezent sau pot avea un viitor în legătură cu pomul.
Modelul și explicațiile arată că ramurile naturale reprezintă sămânța
naturală a lui Avraam și schimbările sunt substituirea ei cu sămânța
spirituală, copii ai credinței, nu ai trupului. Apostolul arată limpede
acest lucru.
Genuri, pilde, alegorii sunt similare, dar când lucrurile spirituale sunt
asemănate cu cele naturale, asemănarea este imperfectă. Cine extinde
asemănarea dincolo de limită, greșește. Nu este profitabil în acest caz să
întrebăm ce semnifică trunchiul, frunzele și alte părți ale pomului.
Apostolul a arătat ramurile, rădăcina, grăsimea și roadele în v. 16.
Întrebarea apostolului legată de ramuri și de semnificația lor ne-a arătat
ce arată rădăcina, grăsimea măslinului.
Unii au presupus că Hristos este rădăcina măslinului, ca în Ioan 15. Nu tu
porți rădăcina, ci rădăcina te poartă pe tine. Hristos este singurul Nume în
care suntem salvați, deci credinciosul trebuie să fie născut sau sprijinit
de El, nu de Avraam. Dar nu acesta este sensul. Cuvântul este folosit ca
aluzie la figura dependenței ramurilor de rădăcină și semnifică ce semnifică
figura. Descendenții naturali ai lui Avraam, ramurile naturale ale
măslinului nu depind de el ca suflete credincioase și dependente de Hristos.
Deci dependența nu este în acest pasaj. Pavel, deși nu susținea circumcizia,
instruia neamurile despre datoria lor față de evrei. Îndemna la obligația de
a contribui la eliberarea sfinților din Ierusalim: neamurile au fost făcute
părtașe la lucrurile lor spirituale, datoria lor fiind evangheliazarea65. El
îndeamnă neamurile să nu se laude în fața ramurilor naturale, căci nu voi
țineți rădăcina, ci ea pe voi. Religia care binecuvântează neamurile este de
la evrei. Isus era evreu. VT era o carte evreiască. NT este scris de evrei.
Isus spune: salvarea este de la evrei. Promisiunea lui Avraam: în tine voi
binecuvânta toate familiile pământului, se referea la evrei pentru care erau
poruncile lui Dumnezeu, unde Hristos a ieșit din patriarh. Avraam este
prezentat ca rădăcină a măslinului și binecuvântările spirituale sunt
grăsimea de care se bucură neamurile credincioase.
Apare obiecția că în înlocuirea seminței naturale cu cea spirituală se
distruge identitatea măslinului, deoarece grăsimea nu mai e aceeași. Dar
cifrele nu explică totul. Hrana din rădăcina pomului către părțile lui este
asimilată după natura părții și devine lemn, scoarță, frunză sau fruct.
Chiar fructele sunt diferite, deși se hrănesc din aceeași rădăcină, ceea ce
se produce din altoi diferă de rodul natural. Așa este cu pomii adevărați.
Și totuși, schimbarea ramurilor prin altoire și varietatea hranei rădăcinii
nu afectează identitatea pomului în general. Deci beneficiile nu sunt
diferite. Pavel ne informează că distincția celor două clase de ramuri
exista în zilele lui Ilie, când Dumnezeu i-a spus profetului că are 7000 de
oameni care nu și-au plecat genunchiul înaintea lui Baal. Este o rămășiță
după alegerea harului, spune el. pe lângă ramurile naturale care se închină
la Baal, exista o rămășiță de credincioși care se bucurau de binecuvântări
spirituale. Apărătorii copiilor membrii ne spun că toate acestea compuneau
biserica vizibilă a zilei și erau ramuri ale aceluiași măslin și aceeași
constituire a lucrurilor ce unește ramurile naturale cu cele spirituale
continuă și azi. Deci obiecția se aplică la opinia la care ne opunem, nu la
cea pe care o apărăm.
Întrebarea dacă pasajul vorbește despre copii membrii se pateu aborda pe
lângă obiecția luată în considerare și ce semnifică rădăcina și grăsimea
măslinului. Este legată total de ramurile pomului și DS ne călăuzește în
interpretare. Învățăturile DS determină că ramurile legate acum de măslin
sunt credincioase toate. Este pus un hotar aici, care nu trebuie dat la o
parte. Dacă lăsăm învățătura DS și urmăm calea plăcerii noastre, este vina
noastră.
Copiii membrii sunt susținuți de identitatea măslinului, dar din nefericire
pentru argument, schimbările descrise de apostol afectează identitatea
pomului unde nu trebuie. Aceste schimbări respectă ramurile – înlocuirea
descendenței naturale cu credința – ca legătură între ramuri și rădăcină.
Copiii membrii depind de descendența naturală și principiul pe baza căruia
sunt făcute schimbările, dând la o parte descendența naturală, face ca
copiii membrii să nu atârne de nimic.
Note de subsol:
13. 1 Cor. vii. 14.
14. Pentru o examinare mai atentă a 1 Cor. vii. 14, vedeţi pamfletul numit:
"A Decisive Argument against Infant Baptism," publicat de Southern Baptist
Publication Society.
15. Ex. xxiv. 13; Zech. iii. 1.
16. Matt. i. 21; Col. iv. 11.
17. Acts vii. 38.
18. Heb. ii. 12.
19. Deut. xii. 5.
20. John iv. 21.
21. Acts xvii. 27.
22. Heb viii. 9.
23. 1 Chr. xxviii. 8; Mic. ii. 5.
24. Deut. xxiii. 1-8; Exod. xii. 43-47.
25. Eph. ii. 14, 15.
26. Deut. xxiii. 1-3.
27. Acts x. 35.
28. Heb. vii. 18.
29. Heb. viii. 7.
30. Heb. x. 9.
31. Matt. xxi. 43.
32. Gen. xii. 3.
33. Gen. xxii. 18.
34. Gen. xxvi. 4.
35. Gen. xxviii. 14.
36. Acts iii. 25.
37. Gal. iii. 8.
38. Gen. xv. 5, 6.
39. V. 4.
40. Gen. xxv. 16.
41. V. 1-3.
42. Jer. xxxi. 33.
43. Amos iii. 2.
44. Gen. iv. 20, 21.
45. John viii. 39.
46. Rom. ii. 29.
47. Rom. ix. 8.
48. Gal. vi. 15.
49. Deut. xxx. 6.
50. Rom. ii. 28, 29.
51. Gal. iii. 29.
52. Heb. xi. 13, 16.
53. Gal. iii. 9.
54. V. 29.
55. Rom. iv. 16.
56. Rom. xi. 1, 2.
57. V. 23-30.
58. V. 29.
59. Acts ii. 39.
60. Matt. x. 21.
61. Rom. ix. 8.
62. Matt. xxi. 43.
63. Acts xiii. 46.
64. Rom. ix. 29.
Dragostea este plină de
bunătate
de Marian Ghita
„Ceea ce face farmecul unui om este bunătatea lui” (Prov. 19:22);
„Voi fiți dar desăvârșiți, după cum și Tatăl vostru cel ceresc este
desăvârșit” (Mat. 5:48)
Când Scriptura vorbește despre dragostea lui Dumnezeu, sau despre dragostea
pe care un copil al lui Dumnezeu trebuie să o manifeste în trăirea lui, ea
asociază permanent acestei dragoste conceptul de plinătate. Dragostea lui
Dumnezeu este plină (sau deplină). Fie că este vorba despre toate
trăsăturile de caracter pe care Dumnezeu le manifestă față de oameni, fie că
este vorba despre măsura în care fiecare trăsătură de caracter în parte se
manifestă. Nu discutăm aici despre acele trăsături de caracter care Îl fac
pe Dumnezeu ca fiind Dumnezeu unic (atotputernicia Lui, atotcunoașterea Sa,
atotprezența Lui, etc., deci acele trăsături de caracter ale dumnezeirii, pe
care numai El le are), ci vorbim despre acele trăsături de caracter pe care
El le cere aleșilor Lui (vezi Mat. 5:48). Apostolul Pavel are ca și obiectiv
al slujirii sale sfinte dezideratul plinătății dragostei în cei credincioși:
„și să cunoașteți dragostea lui Cristos, care întrece orice cunoștință, ca
să ajungeți plini de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efes. 3:19). Dragostea
despre care vorbește apostolul în 1 Cor. 13 este una „plină de bunătate” (1
Cor. 13:4). Bunătatea despre care el vorbește include multe aspecte.
1. Ce înseamnă să fii plin de bunătate
În predica de pe munte, Domnul Isus îi îndeamnă pe ucenici să nu riposteze
cu răutate sau împotrivire celor ce le fac rău. Ei trebuie să dea și
celălalt obraz pentru a fi lovit, dacă ei sunt loviți peste un obraz. Ei
trebuie să dea și cămașa celui ce vrea să-i ia haina. Ei trebuie să răspundă
cererilor celor ce cer ceva anume și să nu întoarcă spatele celor ce vor să
se împrumute de la ei. Ei trebuie să-i iubească pe vrăjmașii lor și să le
facă bine chiar și celor ce-i prigonesc (Mat. 5:38-48). Cerințele Domnului
par foarte ciudate pentru gândirea umană.
Pentru a înțelege că cerințele Domnului nostru sunt pline de înțelepciune
dumnezeiască să medităm la următoarea imagine care ilustrează bunătatea
deplină. Atunci când cineva calcă și strivește o floare cu talpa piciorului
său, cum va reacționa ea? Ea va răspândi în jur parfumul ei, deosebit de
plăcut. De ce? Pentru că floarea va răspândi doar ceea ce are – parfumul din
ea. Floarea nu are în ea nici otravă, nici miros neplăcut, ci doar o
mireasmă deosebit de plăcută. De ce atunci, când noi suntem călcați în
picioare de alții, jigniți, loviți, ajungem să împrăștiem răutate,
răzbunare, cuvinte rele? Noi vom justifica atitudinea noastră, spunând: „așa
merită cel care ne calcă în picioare și noi deci răspundem răului cu rău”.
Dar răspunsul corect la un asemenea răspuns este de fapt: „pentru că în
inima noastră este răutate, cuvinte stricate, duh de răzbunare, de aceea
răspundem cu rău la răul care ni se face”. Noi creștinii trebuie să
răspundem celor ce ne fac rău ca și florile, atunci când sunt strivite.
Pentru că inima credincioșilor a fost curățită, înnoită și umplută de Duhul
Sfânt cu bunătatea lui Dumnezeu, ea trebuie să reacționeze cu bunătate la
răutatea din lume. Roada Duhului Sfânt este, printre altele, dragostea și
bunătatea (Gal. 5:22) și binecuvântarea pentru un creștin adevărat este
plinătatea Duhului Sfânt (Fap. 2:4; Efes. 5:18). Nu avem voie să ne mulțumim
cu mai puțin (vezi și Mat. 5:48).
- Motivele pentru arătarea unei astfel de bunătăți față de cei care nu
merită sunt de neînțeles pentru gândirea normală a oamenilor. În mod normal,
dacă cineva îți scoate un ochi, conform legii ai dreptul să-i scoți și tu un
ochi. Aceasta este legea dreptății. Dacă cineva te urăște ai și tu dreptul
să-l urăști, conform dreptății legii. Însă dreptatea Legii nu este și
dreptatea lui Dumnezeu. Pare să fie un paradox la Dumnezeu. El a dat Legea
și Scriptura arată că Legea reflectă dreptatea sfântă a lui Dumnezeu (Rom.
2:2-12; 7:7-12). Și totuși, ni se spune că „Legea a fost dată prin Moise,
dar harul și adevărul au venit prin Isus Cristos” (Ioan 1:17). Domnul Isus
promovează dreptatea harului lui Dumnezeu, o dreptate care nu încalcă Legea,
ci o împlinește (Mat. 5:17-20), însă transcede Legea și arată gloria lui
Dumnezeu (Efes. 2:4-7). Dumnezeu este plin de bunătate și binecuvântează pe
toți oamenii (v.45). De aceea, Domnul Isus Cristos ne cere să fim asemenea
lui Dumnezeu (v. 48). Și răsplata Lui o dă doar celor care acționează ca și
El, adică în deplină bunătate (v. 46-47). Cuvântul de ordine al comportării
ucenicilor lui Cristos este acesta: „Fiți așa cum este Dumnezeu”. Este
singura lege pe care Dumnezeu o impune pentru trăirea copiilor Lui.
- Apostolul Pavel ne spune în Col. 3:12-14 că trebuie să ne îmbrăcăm „cu o
inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe, cu îndelungă
răbdare, cu iertarea care a arătat-o Domnul Isus Cristos, deci cu dragostea
lui Dumnezeu”. De ce cerința Domnului pare nefirească pentru noi oamenii și
de ce ea este, în realitate, cea mai firească cerință pentru credincioșii
Lui? Sunt două motive care astupă în totalitate gura dreptății omenești: (a)
Inima credinciosului este transformată conform inimii lui Dumnezeu - noi
suntem creații noi în Cristos (2 Cor. 5:17). Noi vorbim despre dreptatea
Legii lui Dumnezeu care guvernează trăirea oamenilor de pe pământ și ni se
pare că este corect să acceptăm cerințele Legii pentru trăirea noastră. Dar,
cerințele Legii sunt bune pentru cei păcătoși (1 Tim. 1:8-11), nu pentru cei
neprihăniți, care sunt mântuiți prin harul lui Dumnezeu. Cei mântuiți sunt
chemați să reflecte gloria lui Dumnezeu și aceasta este manifestată prin
harul Lui, nu prin Legea Lui (Efes. 2:7; Ioan 1:17). (b) Legat de acest
lucru, noi trebuie să arătăm ce a făcut Cristos pentru noi – El a murit
pentru noi cei păcătoți ca să ne dea viața veșnică (Col. 3:13). Jertfa lui
Cristos ne obligă să iertăm pe alții și să le arătăm bunătate, așa cum și
Cristos ne-a arătat-o nouă. De aceea, nu Legea ci harul lui Dumnezeu trebuie
să stăpânească în inimile noastre și să ne modeleze purtarea noastră față de
alții. Dragostea (care vine de la Dumnezeu și care este desăvârșită) este
plină de bunătate. De aceea reacția noastră la răutatea oamenilor trebuie să
fie ca răspândirea parfumului din floarea strivită sub picioarele oamenilor.
Ea nu are altceva de dat decât parfum încântător.
2. În ce constă farmecul bunătății (Prov. 19:22)
O altă trăsătură de caracter a dragostei este că ea „crede totul” (1 Cor.
13:7). Desigur, noi nu trebuie să fim dogmatici și să spunem că farmecul
bunătății constă doar în faptul că dragostea crede totul. Dragostea în
întregul ei este plină de farmec. Am ales să privim la trăsătura din v. 7
pentru că aici este ceva care ne stârnește curiozitatea. Bunătatea este
uimitoare tocmai prin faptul că acest ingredient al dragostei ne face să fim
fără replică înaintea manifestării ei. Când afirmăm că „dragostea crede
totul” s-ar părea că dragostea ne face creduli, ca niște copii fără minte.
Termenul „credul” desemnează pe cineva care crede orice i se spune, fără a
verifica dacă acel lucru este sau nu adevărat. A fi credul înseamnă, între
oameni, a fi fără multă minte și a fi ușor manipulat de afirmațiile
(eventual mieroase ale) cuiva. Este adevărat că naivitatea unui copil are
ceva fermecător în ea; din cauza nevinovăției și a gingășiei sale un copil
în el însuși este foarte atractiv. Însă nu acesta este sensul afirmației
biblice din 1 Cor. 13:7. Dragostea nu ne face deloc oameni fără
discernământ. Dimpotrivă. Adevărata dragoste ne face să creștem „tot mai
mult în cunoștință și orice pricepere, ca să deosebiți lucrurile alese,
pentru ca să fiți curați și să nu vă poticniți până în ziua venirii lui
Cristos, plini de roada neprihănirii, prin Isus Cristos, spre slava și lauda
lui Dumnezeu” (Filip. 1:9-11).
- Ionatan, fiul împăratului Saul și prietenul lui David, este un om care din
dragoste pentru David i-a arătat prietenului său o bunătate care l-a făcut
„să creadă totul”. La fel și David a crezut totul despre Ionatan. Ionatan a
acceptat să fie cel mai bun prieten al lui David împotriva tatălui său, Saul
și chiar, putem spune, împotriva propriului lui interes (vezi 1 Sam.
20:30-33; vezi tot cap. 20). David a fost uns ca împărat de Samuel, după
voia lui Dumnezeu. În felul acesta, David a ajuns pretendent la tronul
fiului lui Saul, Ionatan. Din cauza lui David, Ionatan nu mai putea deveni
împărat după tatăl său, doar dacă l-ar fi înlăturat pe David. Și totuși, nu
numai că Ionatan nu l-a dușmănit ca și Saul pe David, dimpotrivă, el a
devenit cel mai bun prieten al lui David și chiar l-a protejat în fața
mâniei lui Saul. De ce Ionatan l-a iubit pe David „ca pe sufletul lui” (1
Sam. 20:17)? De ce Ionatan a acceptat să piardă chiar și tronul și chiar
aprecierea tatălui său, Saul, de dragul lui David? Din credulitate naivă?
Pentru că a disprețuit ca și Esau dreptul lui la tronul lui Israel (Evrei
12:16-17)? În nici un caz. Bunătatea lui Ionatan față de David l-a făcut să
privească dincolo de propriul său interes imediat și să creadă totul despre
David. Dar ce anume a crezut Ionatan despre David? Ionatan a crezut că David
este unsul Domnului și nu a dorit să intre în conflict cu voia Domnului în
acest sens. El a mai crezut că dușmanii lui David vor fi nimiciți (1 Sam.
20:15-16). El a crezut toate afirmațiile din partea lui Dumnezeu în ceea
ce-l privește pe David. El a crezut că binecuvântarea sa (viitoare și pentru
familia lui) depinde în totalitate de dragostea ce i-o poartă lui David (v.
14-15). De asemenea, David a crezut că prietenul lui, Ionatan, îl va proteja
de mânia lui Saul, indiferent de ceea ce va pierde din cauza lui David (1
Sam. 20:9-12). Ionatan l-a crezut pe David, așa cum și David l-a crezut pe
Ionatan în tot ce au spus fiecare (1 Sam. 20). Dragostea unul pentru
celălalt le-a dat putere să creadă totul unul despre celălalt, împotriva
oricărei logici umane. Ionatan a știut foarte bine că el va fi un perdant în
fața lui David, dar el a crezut pe Dumnezeu care urma să îl binecuvânteze
din plin și pentru veșnicie, din cauza bunătății arătate prietenului său,
David. Ionatan a înțeles bine adevărul din cuvintele lui Dumnezeu, rostite
lui Avraam: „Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta și voi blestema pe
cei ce te vor blestema și toate familiile pământului vor fi binecuvântate în
tine” (Gen. 12:3). Ionatan a înțeles că din Avraam, a descins David, Unsul
lui Dumnezeu, din care urma să descindă UNSUL, adică Domnul Isus Cristos,
sămânța (unica sămânță) a lui Avraam, prin care vor fi binecuvântați toți
cei ce vor crede în El (Gal. 3:16,29). Ionatan a fost omul înțelept care a
știut bine ce face și care a acceptat să piardă totul din pricina bunătății
arătate lui David, pentru că în acest fel el nu a pierdut nimic, dimpotrivă
a câștigat totul. În timp ce Saul, care părea justificat în ura sa față de
David, a pierdut cu adevărat totul din cauza atitudinii sale – el a luptat
de fapt împotriva lui Dumnezeu.
- Dumnezeu ne-a iubit în Domnul Isus Cristos (1 Ioan 4:7-5:1). De aceea, El
ne-a oferit mântuire și viață veșnică. Prin dragostea pe care Dumnezeu ne-a
arăta-o în Domnul Isus Cristos am ajuns și noi să-L iubim pe Dumnezeu.
Această dragoste ne face să credem pe Dumnezeu, să credem în Cristos pentru
mântuirea noastră (v. 16). Trebuie să înțelegem că credința pe care am
primit-o în dar din partea harului lui Dumnezeu (Efes. 2:8-9) nu este o
credință care ne face să credem pentru că nu mai avem încotro. În ziua
judecății divine toți vor crede că Dumnezeu a avut dreptate. Dar acea
credință va fi o credință care nu va mântui pe nimeni. Aceea va fi o
credință care se va impune din cauza evidenței incontestabile a argumentelor
zdrobitoare ce le va expune Dumnezeu. Credința mântuitoare însă duce la
viață veșnică și la dragostea noastră pentru Dumnezeu. Noi Îl iubim fără
să-L fi văzut pe Domnul și credem în El fără să-L vedem (1 Pet. 1:8; vezi și
Ioan 20:29-31). Am putea, de asemenea să spunem că și Dumnezeu, în dragostea
Lui, crede totul (despre noi). Aceasta nu pentru că noi suntem demni de
încrederea Lui (deși și aceasta este lucrarea harului lui Dumnezeu în noi)
ci pentru că, ceea ce Dumnezeu a început să lucreze în noi în Cristos, este
o lucrare care Îl va cinsti pe El; El va isprăvi acea bună lucrare până în
ziua lui Isus Cristos (Filip. 1:6). Dragostea care vine de la Dumnezeu ne
face deci să credem totul despre planul Său în noi pentru veșnicie – că deja
suntem glorificați (vezi Rom. 8:28-30). De aceea, noi putem crede și că
frații și surorile noastre vor fi glorificați, în ciuda nedesăvârșirii
noastre; aceasta nu pentru că noi, credincioșii suntem în noi înșine demni
de încredere (noi nu ne putem încrede în om – vezi Ier. 17:5-10), ci din
pricina harului și bunătății Domnului care va rodi în cei credincioși; din
pricina planului lui Dumnezeu care se va împlini (Rom. 8:28-30).
Așadar, farmecul bunătății izvorâte din dragostea lui Dumnezeu constă tocmai
în felul surprinzător, tainic și frumos în care lucrează în viețile celor
credincioși.
3. De ce este atât de importantă bunătatea copiilor lui Dumnezeu
Bunătatea dragostei lui Dumnezeu are rolul de a îmbrăca, de a acoperi trupul
lui Cristos (biserica Lui). Această îmbrăcăminte spirituală oferă demnitate,
prestanță, valoare celor ce sunt îmbrăcați cu ea. Când Marele Preot din
Vechiul Testament apărea în fața poporului Israel, el apărea îmbrăcat cu o
îmbrăcăminte care reflecta gloria misiunii sale (Ex. 28:2). Era important ca
Marele Preot să fie astfel îmbrăcat.
Așadar, îmbrăcarea trupului nostru ne oferă o ilustrație deosebit de
sugestivă a ce înseamnă că dragostea acoperă totul. Prin îmbrăcare, noi
facem ca trupul să arate, în întregul său, că este împodobit. Părțile, care
sunt în ele însele podoabă a trupului, sunt lăsate neacoperite; în timp ce
părțile mai puțin frumoase sunt acoperite prin îmbrăcare. Astfel, întregul
trup arată în totalitate frumusețe și strălucire. Bunătatea dragostei este
ca îmbrăcămintea care acoperă totul. Așa ar trebui să fie și în trupul lui
Cristos – Biserica. Apostolul Pavel ne îndeamnă, pe noi credincioșii în
Cristos: „Dar mai presus de toate acestea, îmbrăcați-vă cu dragostea, care
este legătura desăvârșirii” (Col. 3:14).
- Căsătoria lui Boaz cu Rut este un exemplu deosebit de frumos a ce înseamnă
acoperire totală prin bunătatea dragostei. Rut, nora Naomei, era moabită,
deci o păgână. Ea nu avea nici o trecere în poporul lui Dumnezeu, Israel. În
mod normal ea era exclusă din rândurile lui Israel și deci exclusă de la
binecuvântările lui Dumnezeu date lui Israel (vezi Efes. 2:11-12). Ea se
căsătorise în Moab cu Mahlon, fiul lui Elimelec și a Naomei. Dar, în Moab,
Rut și Naomi au ajuns văduve din cauza morții soților lor. În această
situație Naomi s-a întors în Iuda, Betleem, deci înapoi acasă. Rut a ținut
cu fermitate să o însoțească pe Naomi în țara lui Israel și a acceptat ca
Dumnezeul Naomei să devină și Dumnezeul ei. Astfel, cele două femei văduve
s-au stabilit în Betleem. Rut a fost de mare ajutor pentru Naomi, dar
handicapul ei era văduvia ei. Cine s-ar fi căsătorit cu Rut, o moabită? Cine
ar fi ridicat-o ca o cetățeancă respectată în poporul Domnului și sub
binecuvântările Dumnezeului lui Israel? Șansele pentru ea erau practic zero.
Numai că, Boaz, un om respectabil și cu un caracter deosebit de plăcut, a
acceptat să răscumpere proprietatea lui Elimelec, soțul Naomei și, mai mult,
să o ia de soție pe Rut, pentru ca astfel, soțul ei mort să fie reabilitat
post-mortem în Israel. Deși, nu Boaz avea obligația legală de a se căsători
cu Rut (era un altul cu această obligație, dar care nu a dorit să-și
complice viața căsătorindu-se cu Rut), totuși, din dragoste pentru această
moabită, Boaz se căsătorește cu Rut. În acest fel, Rut este acoperită total
în handicapul ei și devine nu doar o cetățeancă respectabilă în Israel, dar
ajunge și străbunica marelui David, din care urma să vină Cristosul lui
Dumnezeu. Prin dragostea lui Boaz față de Rut, și prin căsătoria lor, ea a
fost răscumpărată din statutul ei de „lepădată” din prezența lui Dumnezeu, a
intrat în rândurile poporului lui Israel cu drepturi depline, a fost
acoperită cu prestigiul soțului ei în societatea din Israel, și a beneficiat
din plin de binecuvântările lui Dumnezeu (vezi Efes. 2:19-22). Aceasta face
adevărata bunătate: acoperă, reabilitează, răscumpără pe cineva care nu are
nici un drept, nici o trecere, nici o valoare înaintea lui Dumnezeu și în
poporul Său, pentru ca astfel el să intre în grația divină și sub
binecuvântările harului lui Dumnezeu. Aceasta a făcut bunătatea lui Cristos
pentru cei mântuiți (Efes. 2).
- Iubita din Cântarea Cântărilor era o fată simplă de la țară, nu tocmai
frumoasă, din cauza muncii de la câmp (C.C. 1:5-6), o fată banală, obișnuită
(un trandafir din Șaron, un crin al văilor - erau foarte mulți crini în
valea Șaronului). Cine ar fi băgat-o în seamă oare? Ei bine, însuși
împăratul Solomon, fiul lui David, se îndrăgostește de ea. În felul acesta,
ea a devenit singurul crin în mijlocul spinilor, deci singura fată care
merita iubită de împăratul însuși. De asemenea, iubita a fost acceptată în
dragoste să se așeze la umbra iubitului ei, și să savureze binecuvântările
unui prinț binecuvântat de Dumnezeu și plin de dragoste pentru ea. A ajuns
să fie primită chiar în intimitatea deplină și binecuvântată a iubitului ei
care i-a devenit soț și, astfel, ea a fost acoperită cu dragostea deplină a
lui Solomon pentru ea. Această fată neînsemnată a devenit astfel regina
poporului lui Dumnezeu și împodobită cu frumusețea dragostei fiului lui
David. Așa suntem noi prin bunătatea dragostea lui Cristos, deși am fost
niște păcătoși pierduți (vezi din nou Efes. 2).
- În biserica lui Cristos, noi credincioșii trebuie să manifestăm din plin
dragostea care acoperă totul (1 Cor. 12:23-24). Biserica lui Cristos este
formată dintr-o diversitate de oameni păcătoși (unii mai păcătoși ca alții),
cu oameni de diverse condiții sociale, oameni cu diverse abilități (unii cu
mai multe abilități, alții cu mai puține calități). Toți însă au fost
acoperiți prin harul lui Dumnezeu, toți aceștia au fost socotiți neprihăniți
prin credința în Cristos și toți aceștia vor fi împodobiți de Dumnezeu prin
dragostea lui Cristos, pentru a fi înfățișați plin de slavă, fără nici o
pată, sfinți și fără prihană în gloria Împărăției cerurilor (Efes. 5:25-27).
Bunătatea dragostei lui Dumnezeu în Cristos ne-a acoperit și ne acoperă
pentru această glorie veșnică. La fel, noi trebuie să ne acoperim unii pe
alții în dragoste sfântă în trăirea pe acest pământ. Bunătatea dragostei lui
Dumnezeu poate acoperi orice handicap al fiecăruia dintre noi. AMIN.
Dragostea
- Eseu (partea 3)
de Ardelean Viorel
1 Corinteni 13:1-13
5). ATRIBUTELE LUI DUMNEZEU[20]. Pentru a înţelege măcar parţial cum
este Dumnezeu ne vom folosii de o mărturisire de credinţă care descrie în
mod succint cum este şi cine este Dumnezeu. Biblia[21] îl prezintă pe
Dumnezeu ca şi Spirit Infinit şi Perfect (Ps. 104) în care toate lucrurile,
materiale şi fiinţele vii îl au ca şi sprijin şi susţinere, sursa existenţei
lor, dar şi sfârşitul pe Dumnezeu. Dumnezeu în relaţia Sa cu timpul este
etern, pentru că El l-a creat, iar în relaţia Sa cu spaţiul, este dincolo de
El şi nu-l poate cuprinde. Acelaşi lucru se poate spune şi despre energie,
iar acest lucru arată un Dumnezeu Transcendent. Dumnezeu se descopere
oamenilor prin Revelaţia Generală în creaţia Universului (Ps.19:1-2; Romani
1:20), în conştiinţa omului (Romani 1:18-32) şi în natură. Astfel Dumnezeu
nu este o putere cosmică ci o Persoană care deţine puterea la modul absolut.
Puterea şi personalitatea lui Dumnezeu este exprimată în mod convingător
prin atributele sau calităţile pe care le posedă. Ele sunt :„conştienţa de
sine (Exod. 3:14), - auto-determinare (Efeseni1:11). – Dumnezeu poseda viata
(Tim.4:10), - inteligenta (Fapte 15:18), - scop (Isaia 14:26-27), - acţiune
(Ioan 5:17), - libertate (Efes. 1:11), - sentimente (Ioan 3:16) - voinţa
(Ioan 6:38-39)”. Aceste atribute se împart în două mari categorii. Atribute
legate de (1) naturale sau legate de măreţia Sa, şi calităţi (2) morale sau
legate de bunătatea Sa. „Din atributele naturale fac parte: - atotputernicia
(Apoc 19:6), - atotştiinţa (Ps. 147:5), - atotprezenţa (Ps. 139:7-10), -
veşnicia (Deut. 33:27), - infinitatea (Ps. 147:5) - imutabilitatea sau
neschimbarea (Iacov 1:17; Ps. 33:11). Din atributele morale fac parte: -
sfinţenia (Ps. 99:9; 1 Pet. 1:15-16), - neprihănirea (Ps. 11:7), - dreptatea
(Rom. 2:6), - adevărul (1 Ioan 3:33; 1 Sam. 15:29), - harul (Efes. 1:7; Rom.
5:17), - dragostea (1 Ioan 4:8,16), - mila (Efes. 2:4)”. Atributele morale
sunt date în mod parţial şi omului la modul relativ, iar la modul absolut ni
se prezintă un Dumnezeu Imanent. De asemenea în conceptul de Trinitate
Dumnezeu există din eternitate împreună cu Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul
Sfânt. Matei 28:19 „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile,
botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Persoanele
din Trinitate sunt egale în esenţa lor, ele există în mod simultan şi
veşnic. Prin dragoste Dumnezeu comunică cu Sine, cu persoanele Treimi şi
este o perfecţiune a naturii divine. În aspectul [22] „ economiei lui
Dumnezeu” El hotăreşte tot ce se întâmplă în univers. Există o subordonare
în lucrare în care Tatăl decide, Fiul şi Duhul sfânt ascultă. La modul
foarte comprimat Dumnezeu creează, alege şi cheamă, Fiul răscumpără, iar
Duhul sfânt, sfinţeşte. De asemenea se poate aminti voia lui Dumnezeu
povăţuitoare, care îndeamnă omul la mântuire şi voia Sa hotărâtoare care se
împlineşte indiferent de poziţia oamenilor. Atributele lui Dumnezeu sunt în
armonie unele cu altele, totuşi în relaţia Sa cu omul, dragostea iese cel
mai mult în evidenţă. Dragostea este un atribut transmisibil, o experimentăm
şi noi, dar la nivel uman şi este o poruncă (Matei 22 : 37-38). Prin
dragostea lui Dumnezeu înţelegem că El se dă pe Sine altora. Dragostea
slujeşte, iar Dumnezeu e dragoste (1Ioan 4 :8). Acest lucru printre altele
ne defineşte ca şi creştini (Ioan 13 35) „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că
Sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii”. Dragostea
şi justiţia lui Dumnezeu sunt un punct de tensiune pentru credincios, pentru
înţelegerea sa cu privire la Persoana şi caracterul lui Dumnezeu. De
asemenea Isus Cristos şi Crucea, este contrast cu Iadul veşnic ca şi loc de
pedeapsă. La judecată dreptatea, justiţia lui Dumnezeu îşi va spune
cuvântul. Deşi Persoana Duhlui Sfânt este la fel de importantă ca şi
celelalte Persoane din Trinitate, nu ne vom ocupa de Ea, specificând doar
faptul că Duhul Sfânt este prezent şi în Dumnezeu Tatăl şi în Dumnezeu Fiul.
6). Hristos[23] Cristologie - despre Isus Cristos. Pentru a înţelege
la modul parţial Persoana Fiului ne vom folosi tot de o mărturisire de
credinţă scrisă într-un mod comprimat. Astfel Isus Hristos este prezentat de
Biblie ca o Persoană din Trinitate (Ioan1:1). În Evanghelia după Matei
28:19, ne este înfăţişat ca Fiul care vine din eternitate, egal în esenţă cu
Dumnezeu şi cu Duhul Sfânt. Prin naşterea din fecioară Fiul s-a întrupat şi
a devenit om ca şi noi (Mat. 1:18-25; Luca 1:26-38). Fiul şi-a păstrat cele
două naturi distincte de Om şi Dumnezeu (Coloseni 2:9; 1 Tim 2:5). Aceste
două naturi sunt unite într-o singură persoană (Rom. 1:3-4; Fil. 2:6-8). El
a fost ispiti de Satan ca şi noi, dar nu a păcătuit Evrei 4:15 „Căci n-avem
un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în
toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat”. Isus Hristos de
bună voie a renunţat la folosirea parţială şi independentă a atributelor
divine, dar şi-a păstrat personalitatea (Fil. 2:6-8). El s-a supus voinţei
lui Dumnezeu (Ioan 10:18) şi în unele cazuri Duhului Sfânt (Matei 4:1).
Dezbrăcare de Sine a Fiului a fost voluntară, ca ulterior Dumnezeu la
înălţat şi mai mult (Fil. 2:9-10). Întruparea era necesară în procesul de
mântuire a omului pentru că în postură divină Isus Hristos nu putea să
moară, iar ca să moară a trebuit să devină Om, dar fără să renunţe la
divinitatea Sa. Ambele naturi au fost necesare, pentru că moartea unui om
simplu nu avea nici o valoare soteorologică, iar ca Dumnezeu Jertfa Sa a
avut un caracter universal şi infinit. Deci Hristos trebuia să fie şi Om şi
Dumnezeu sub aspect mântuitor. Isus Hristos a murit pentru păcatele omului
(1 Ioan 1:1-2). Moartea lui a fost ceva real şi a avut un caracter de
ispăşire a păcatelor (Ioan 19:30). De asemenea Moartea lui Isus Hristos a
fost în planul veşnic a lui Dumnezeu şi nu se poate cântări (Fapte 2:23).
Astfel moartea lui Isus Hristos „este : răscumpărătoare (Matei 20:28),
ispăşitoare (1 Ioan 2:22), de împăcare (2 Cor. 5:18) si înlocuitoare (Is.
53:6)”. Isus Hristos a fost înviat în trup după trei zile şi a fost o
lucrare a Trinităţii (Fapte 2:24; 1 Pet 3:18; Ioan 2:19). Astfel Isus
Hristos a fost înviat (Luca 24:39), şi a validat sacrificiul pentru păcat şi
este o nădejde a credincioşilor. Învierea înseamnă cea dintâi roadă a
învierii credincioşilor (1 Cor. 15:23), dă valoare credinţei, mântuirii şi
predicării Evangheliei (1 Cor. 15:14-17). Întruparea Moartea şi Învierea lui
Isus Hristos sunt stâlpii de bază ai creştinismului. Isus Hristos s-a
înălţat la cer (Fapte 1:9-11), unde stă la dreapta Tatălui într-o poziţie de
autoritate şi putere, iar în calitate de Mare Preot, este Avocat, şi
Mijlocitor (Evrei 7:25; 4:15). El urmează să revină pentru aşi lua Biserica
Sa (1 Tes. 4:16), apoi în calitatea de judecător Matei 25:31-33 (parousia,),
şi în final pentru a judeca lumea şi stabili Împărăţia cerurilor (Apoc.
19:11). Isus Hristos este Dragoste iar dragostea lui Isus Cristos ne învaţă
jertfa de Sine. Dragostea este motivul cel mai înalt din univers pentru
acţiunea Fiului şi implicit pentru acţiunile noastre. Rezultatul real al
dragostei este salvarea vieţii altora sub aspect spiritual (Ioan 17 : 24).
Pilda fiului risipitor, pilda cu oaia pierdută sau cu leul pierdut exprimă
infinitatea dragostei divine. Cel mai elocvent verset este Ioan 3 :16
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu,
pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” şi
este o aplicaţie a dragostei divine. Isus Cristos şi-a arătat dragostea pe
tot parcursul vieţii, chiar şi pe Cruce, s-a rugat pentru cei care îl
răstigneau. Luca 23 34 Isus zicea: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce
fac!”……….”. De remarcat faptul că există un paradox care trece dincolo de
înţelegerea noastră. Din dragoste Isus Hristos a venit pe pământ, oamenii
l-au omorât, ca prin El, ei, tot oamenii care cred să aibă viaţă veşnică.
7). PAVEL[24] era din seminţia lui Beniamin, născut din Tars şi era
cetăţean roman. El era un membru plin de râvnă pentru partida fariseilor
(Romani 11:1; Faptele Apostolilor 23:6), Pavel afirmă că Tarsul „ nu era o
cetate fără însemnătate”, era un centru în care se învăţa sisteme filozofice
greceşti, şi diferite culte religioase. De asemenea ştim că a crescut „la
picioarele lui Gamaliel „ Rabban – bătrânul”. (Fapte 22:3). Lui Pavel i se
dă puterea oficială de a persecuta pe creştini din partea Sinedriului, şi
Pavel recunoaşte „îmi dădeam şi eu votul împotriva lor", (Fapte 26:10). Se
pare că familia lui a fost înstărită Fapte 23:16, 20). Aspectul fizic al lui
Pavel lăsa de dorit (1 Corinteni 2:3 ş.urm.; 2 Corinteni 10:10). Apocrifa
lui Pavel, „Faptele lui Pavel şi Tecla” îl descrie mic de statură, picioare
strâmbe, spătos, iar după întâlnirea cu Isus pe drumul Damascului a avut
probleme şi cu ochii. Convertirea[25] lui Pavel pe drumul Damascului, ne
asigură că a fost un act miraculos şi Pavel era stăpân pe facultăţile sal
mintale. Deşii nu avem date exacte că s-a întâlnit cu Isus Hristos înainte
de convertire, la uciderea lui Ştefan cu pietre a asistat (Fapte 8:1) şi se
pare că a avut un puternic impact asupra lui. După convertire Pavel predică
trei ani în Damasc (Gal.1:7, Fapte 9:19), iar datorită unor iudei care voiau
să-l omoare a fugit la Ierusalim unde Barnaba l-a prezentat fraţilor.
Împreună cu Barnaba merge la Antihohia, unde pentru prima dată ucenicii au
primit numele de creştini, care era centru misionar pentru a ajuta la
lucrarea printre neamuri (Gal. 1:17, Fapte 11:20). Cam după un an de zile
Pavel şi Barnaba au fost trimişi în Iudeea să ajute fraţii de acolo, unde
era foamete. Pavel se întoarce la Ierusalim şi este trimis cu Barnaba de la
Antiohia în călătorie misionară în Cipru şi Galatia. Prima dată începe să
predice în sinagogă unde un număr mic de iudei au acceptat mesajul lui
Pavel, dar fiindcă majoritatea resping pe Hristos Pavel se întoarce să
predice neamurilor (Fapte 13:46 ş.urm.). el predică Evanghelia în Antiohia
Pisidiei, în Iconia, Listra, Derbe şi probabil şi la Perga. Din cauză că
multe neamuri au pătruns în biserică, mulţi s-au împotrivit legilor şi
obiceiurilor evreilor, plus iudaizatorii care cereau circumcizia. Era prima
criză în creştinism de tip doctrinar şi teologic cam prin anul 50. Biserica
din Ierusalim trimite pe Pavel şi Barnaba la Antiohia la „apostolii şi
prezbiterii" pentru îndrumare, îndemnare, consultare şi a rezolva problemele
ivite acolo. Această întâlnire este de fapt primul Conciliu din creştinism
(Fapte 15). S-a luat hotărârea să nu se pună alte greutăţi peste neamuri
decât abţinerea de la lucrurile jertfite idolilor, să nu consume sânge, sau
animale sugrumate, şi să se ferească de curvie şi căsătorie incestuoasă,
pentru ca să fie o bună înţelegere între creştinii iudei şi cei dintre
neamuri. Pavel se desparte de Barnaba, mai există nenţelegeri şi între
creştini, (Fapte 15:40; 18:22) şi împreună cu Sila au mers la bisericile din
Sudul Galatiei, iar în Listra îl au tovarăş de misiune şi pe Timotei.
Interesant este faptul că Duhul Sfânt le-a interzis apostolilor să meargă în
Asia. Fapte 16:6 „Fiindcă au fost opriţi de Duhul Sfânt să vestească
Cuvântul în Asia, au trecut prin ţinutul Frigiei şi Galatiei”. Pavel are o
vedenie la Troa în care vede „ un om din Macedonia”, care l-a chemat în
ajutor. Aşa începe evanghelizarea în Grecia, iar în Macedonia s-au înfiinţat
grupuri de credincioşi în „Filipi, la Tesalonic şi la Berea, în Ahaia, sau
sudul Greciei”. Sunt vizitate oraşele Atena şi Corint unde Pavel rămâne
aproape 2 ani şi plantează o biserică, care va fi o pricină de bucurie dar
şi de încercare. Tot la Troa doctorul Luca devine colaborator a lui Pavel.
Apostolul ţine legătură cu bisericile formate prin scrisori, numite mai
târziu epistole. Din Corint Pavel merge la Efes să se întâlnească cu Acuila
şi Priscila. Pavel face o scurtă călătorie spre Antiohia, prin Ierusalim şi
astfel se încheie cea de a doua călătorie misionară apostolului.
Misiunea[26] pe coasta mării Egee a fost importantă pentru apostolul Pavel
(Fapte 18:23; 20:30) pentru că acolo se aflau plantate biserici creştine. În
perioada aceea el a scris scrisori către biserica din Corint, din Roma şi se
pare că şi câteva din epistolele pe timpul când era la închisoare, Efeseni,
Filipeni, Coloseni, Filimon. Pavel a avut o perioadă agitată între succes şi
înfrângere, în care s-a confruntat cu tot felul de erezii care au ameninţat
biserica. De la Antiohia, Pavel merge la Efes, unde se întâlneşte cu Apolo
(Fapte 18:24 ş.urm.) El se confruntă cu răscoala argintarului Dimitrie, care
făcea idoli, şi oamenii care se închinau zeiţei Artemis, care s-au răsculat
împotriva lui. Apoi Pavel „înştiinţat de Duhul" a plecat spre Ierusalim,
ştiind că va fi arestat. Aşa s-a şi întâmplat, el a mers la Cesarea cu
ajutoare pentru săraci şi a ajuns la Ierusalim la Rusalii (Faptele
Apostolilor 21:23 ş.urm. 2 Corinteni 9; Romani 15:25 ş.urm). A fost
recunoscut de iudeii din Efes şi acuzat că spurcă Templul şi au întărâtat
norodul împotriva lui şi este arestat. De pe treptele Templului Pavel
încearcă să vorbească mulţimii dar nu este ascultat. Pentru a fi ferit de
furia mulţimii Pavel este dus la Cesarea unde Felix îl ţine în închisoare
doi ani. Succesorul lui Felix vrea să-l de pe Pavel în mâinele iudeilor
pentru a fi judecat, dar Pavel ca şi cetăţean roman cere să fie judecat de
Cezar, astfel este trimis sub pază la Roma, astfel se împlineşte visul
apostolului, trebuie să mă „mărturiseşti şi în Roma” (Fapte 23:11). După o
serie de peripeţii, cu o escală în insula Malta unde vesteşte Evanghelia doi
ani, ajunge apoi la Roma, unde deşi în lanţuri are libertatea de a vesti
Cuvântului lui Dumnezeu timp de doi ani. Aici se termină expunerea vieţii
lui Pavel, unul din motive s-ar putea că cel care a scris să nu mai aibă
posibilitatea de a scrie, s-au nu a mai avut ce să scrie, fiindcă din surse
secundare se ştie că apostolul Pavel a fost martirizat la Roma în timpul
primului val de prigoană din timpul lui Nero anul 63 - 67 D.C. Există şi
alte variante care susţin faptul că Pavel a avut un timp de răgaz între două
arestări, când a vizitat Spania şi regiunea din apropierea mării Egee,
rearestat din nou şi martirizat, fapt susţinut de „1 Clement (5.5-7; 95
d.Cr.), Canonul Muratorium (cca. 170 d.Cr.) şi lucrarea apocrifă
(Vercelli)Faptele lui Petru (1.3; cca. 200)”. Pavel aşa cum a afirmat în 2
Timotei 4:7 „M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit
credinţa”, şi îl aşteptă cununa. El este un exemplu pentru fiecare
evanghelist, misionar şi credincios, un model uman care poate să fie demn de
urmat. Toate acţiunile lui Pavel au fot animate de dragostea lui faţă de
Isus Hristos şi faţă de oameni
Note de subsol:
[20] O scurta marturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar - doctor in
teologie, Detroit
[21] O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar - doctor in
teologie, Detroit
[22] Ardelean Viorel
[23] O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar - doctor in
teologie, Detroit
[24] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/pavel_29.html
[25] Dicţionar Biblic pag 975
[26] Dicţionar Biblic pag 976-977
Foloseste formularul de mai sus
pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email.
Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si
abonarea este absolut Gratuita!
Pe pagina de
Teologie Sistematică
puteţi găsi o serie de
articole la subiectele doctrinare
despre:
HRISTOLOGIE
(doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
PNEUMATOLOGIE
(doctrina despre Duhul Sfânt şi
alte duhuri)
ANTROPOLOGIE
(doctrina despre om, aşa cum a
fost creat el)
HAMARTIOLOGIE
(doctrina despre păcat)
SOTERIOLOGIE
(doctrina despre mântuire)
BIBLIOLOGIE
(doctrina despre Biblie)
COSMOLOGIE
(doctrina despre creaţie şi istorie)
ECLESIOLOGIE
(doctrina despre trupul lui Hristos -
Biserica)
ESCATOLOGIE
(doctrina despre lucrurile viitoare -
sfârşitul)