de John Leadley Dagg, D. D.

Partea a doua - Tratat despre ordinea bisericească (continuare)

CAPITOLUL IV - MEMBRII COPII

Am realizat că credincioșii în Hristos sunt singurele persoane care au dreptul scriptural la a fi membrii în bisericile creștine. Dar acest drept a fost cerut și pentru copii, iar numărul, talentul și evlavia celor care cer acest lucru dau greutate argumentelor prin care îl apără, la o examinare atentă.

SECȚIUNEA I.—ARGUMENTE DIRECTE PENTRU COPIII MEMBRII (continuare din numărul anterior)

Argumentul 3 —Pavel declară că copiii anumitor membri din Corint erau sfinți13 Termenul „sfânt” era folosit pentru a denota membri bisericii, perosane dedicate Domnului. Avem baza concluziei deci, că acești copii erau membrii.

Pasajul la care s-a făcut referire spune: soțul necredincios este sfințit de soția credincioasă și soția necredincioasă de soțul credincios, altfel copiii lor ar fi necurați, dar acum sunt sfinți. Acest pasaj semnifică membrii bisericii. Termenul sfințit aplicat soțului necredincios, înseamnă făcut sfânt. Acești necredincioși sunt deci sfinți și după interpretare, sunt membrii ai bisericii. Textul este un proces al rațiunii și legea rațiunii cere ca termenul sfânt din concluzie să fie folosit la fel ca în premisă. Dacă sfințenia implică starea de membru, la copii, este la fel și la soțul necredincios. Dar nimeni nu-și imaginează că acei oameni sunt membrii ai bisericii, deci sfințenia copiilor nu este starea de membru.

Ce sfințenie este cea a copiilor și a soțului necredincios? Evreii considerau neamurile necurate și nu era legal să intre în casele lor, să mănânce împreună sau să-i atingă. Creștinii evrei păstrau această opinie, cum reiese din Gal. ii. 12. De aici reiese că era legală relația cu ci familiari, restul erau necurați. corintenii se întrebau dacă relațiile familiare cu necredincioșii erau legale.

În cap. 5 al epistolei, Pavel discută chestiunea și decide că asocierea membrilor bisericii cu astfel de oameni nu era legală dar relațiile normale erau admise, altfel creștinii ar trebui să iasă din lume. Principiul la care el se opunea a creat îndoială între corinteni, dacă credincioșii trebuiau să trăiască sau nu cu soțul necredincios. Pavel tratează chestiunea în cap. 7. El decide că dacă acest principiu tulbură relațiile domestice, va separa părintele de copil și soțul de soție. Deci relațiile sunt legale în unele cazuri. Acesta este argumentul apostolului și este adaptat pentru această dificultate. Dar acest argument presupune că copiii, ca și soțul necredincios, nu sunt membrii ai bisericii. Textul oferă dovezi decisive că membrii copii nu existau în vremea apostolului.14

Argumentul 4 —scriitorii NT foloseau cuvinte cu sensul în care ei erau obișnuiți să le citească în Scripturile VT. Cuvântul grec Hristos corespundea cu ebraicul Mesia și ambele denotau aceeași persoană. Termenul grec ecclesia, nu era nou, ci era termenul dat d LXX. Ebraicului cahal, din VT și înseamnă același lucru, Congregația Domnului. Deci biserica nu era o organizație nouă. Era congregația evreiască, sub o nouă dispensație și copiii erau incluși cu părinți lor în fosta dispensație, deci starea d membru nu le putea fi negată acum. Identitatea bisericii în ambele dispensații este mai aparentă în faptul că numele de Sion și Ierusalim derivă din locurile unde închinătorii VT se adunau și sunt date bisericii NT.

Este adevărat că termenul ebraic Mesia ș grecescul Hristos denotă aceeași persoană, dar nu este un adevăr universal că identitatea persoanelor sau a lucrurilor are corespondența numelui. Ebraicul Iosua este aplicat în Scriptură la diferite persoane15 și corespondentul grec Isus este aplicat altor persoane16. Termenii englezi adunare, convenție, asociație, organizație sunt numele unor trupuri organizate, dar caracterul organizației nu reiese din nume. Numele de adunare semnifică uneori trupul legislativ al unui stat și alteori are sens ecleziastic. Numele grecesc și ebraic pentru congregație și biserică corespund ca semnificație, dar dacă corespondența era perfectă nu se poate sugera că societățile organizate denotate trebuie să fie identice.

Corespondența între desemnarea bisericii și ebraicul congregație nu este perfectă. Două cuvinte ebraice, cahal și edah, erau folosite pentru a denota congregația evreiască și nici unul nu este dat invariabil termenului grecesc ekklesia. În v.6 din Exodul 12, capitolul în care congregația ebraică apare pe pagini sacre, ambele cuvânt ebraice apar și unul este dat de LXX plathos, celălalt este synagoge. În Num. xvi. 3, ambele apr și sunt synagoge. Dacă cineva susține că scriitorii NT folosesc plathos și synagoge, se referă la ebraicul congregație, ar greși. argumentul valabil aici nu este valid aplicat la ekklesia.

Singurele cuvinte observate de noi sunt însoțite de adjuncții când desemnează corpurile la care sunt aplicate. Ebraicul congregație se numea Congregația Domnului sau Iehova și Congregația lui Israel. Era o congregație instituită pentru lauda lui Iehova a Dumnezeu al națiunii evreiești. Biserica este numită biserica lui Dumnezeu și biserica lui Hristos. Aceste desemnări ale celor două trupuri nu sunt coincidențe, dar avem dovezi cp cele două nu sunt identice.

Când biserica NT este introdusă în scrierile sacre prima dată, Isus nu o numește cahal sau ecclesia lui Israel, ci biserica Mea, ecclesia. El vorbește despre ea că urmează a fi zidită, pe această piatră voi zidi biserica Mea. Nu se referă la cahal lui Israel care era instituit din vremea lui Moise, și organizația sa era completă în detaliu. Următoarea apariție a termenului biserică în NT este mai remarcabilă: spune bisericii. Dacă nu ascultă de biserică, lasă-l în pace. Nu este posibil a scriitorul NT care a scris acestea să fi înțeles termenul ecclesia în sensul în care era obișnuit, din VT, ca și ebraicul cahal? Așa a vrut Isus să fie înțeles? A vrut ca urmașii Lui să își depună plângerile marii congregații de închinători evrei, dușmanii și persecutorii lor și să fie guvernați de decizia lor? Incredibil! Următoarea mențiune în NT a ecclesia este la fel de decisivă: Domnul adăuga la biserică pe cei ce trebuiau salvați. era timpul Cincizecimii, când închinătorii ebraicului cahal erau la Ierusalim. Noii convertiți la noua religie erau din această adunare și erau adăugați la ecclesia. Ecclesia la care erau adăugați nu era cahal la care aparținuseră anterior.

Argumentul numelui este de efect. Când Isus a spus: spune-l bisericii, bisericile creștine în care disciplina se exercita nu fuseseră organizate. Stăpânul familiei era prezent pentru a conduce chestiunile casei prin autoritatea lui directă, dar a dat porunca de a fi păzită după plecarea sa, ca regulă perpetuă d disciplină. Maniera în care vorbește de ecclesia oferă dovezi puternic că termenul folosit nu era în acea vreme obișnuit ca nume pentru congregația închinătorilor evrei. Dacă era așa, aplicarea cuvântului ar fi fost naturală pentru ucenici și ar fi fost necesare explicații pentru a-i feri de eroare. Când se referă la ceva ce încă nu exista, pe care nu îl cunoșteau și care nu existase, nu ar fi folosit termenul fără explicații pentru a denota ceva cu care ei erau familiarizați de mult. Concluzia este coroborată cu faptul că deși ecclesia apare în NT peste 100 de ori și niciodată cu o singură excepție, nu se referă la Israel și excepția: cel care era în biserica din pustie17 nu denotă poporul Israel, a organizație durabilă, ci se referă la un anume timp în istoria lor, când s-u adunat la Sinai să primească legea, de aceea ar fi trebuit tradus ca adunare. Ca trup durabil, sunt numiți casa lui Israel, poporul, națiunea, dar nu ecclesia.

Pasajul: și voi cânta laude în mijlocul ecclesia18 este citat din VT, unde este folosit cahal și unde se face aluzie la congregația evreiască, dar folosit de Pavel, ecclesia este ulterior menționată în context. Aceeași ecclesia este menționată ulterior: biserica primului născut, cu aluzie aparentă la adunarea VT. Închinarea dispensației VT era o umbră a lucrurilor bune ce vor veni. Sionul și Ierusalimul erau tipuri de cer, viitorul loc de întâlnire al sfinților și congregația lui Israel se aduna pentru a se închina la Dumnezeu și semnifica acea adunare viitoare a sfinților, și congregația lui Israel adunată să se închine Domnului simboliza acea adunare în care Domnul va veni din S, E, V, N și va sta cu Avraam, Isaac și Iacov, în împărăția cerului. Aceasta justifică folosirea de către profeți a numelui de Sion și Ierusalim, în previziunile despre slava bisericii.

Ebraicul cahal era o adunare. De trei ori pe an, triburile se întâlneau pentru închinare publică în locul pune Domnul își pune numele.19 Această obligație a continuat atât timp cât porunca închinării era obligatorie și a încetat când sc femeii din Samaria/. Vine vremea și a și venit când închinătorii adevărați ai Tatălui nu se vor închina nici pe muntele acesta, nici la Ierusalim20 Când nu li s-a mai cerut oamenilor să se adune la Ierusalim, cahalul lui Israel s-a dizolvat.

Distincția între biserică și congregația evreiască poate fi elucidată de o atenție dată modelului prin care erau instituite.

În scopul divin, o jertfă pentru păcat a fost oferită pentru eternitate, dar nu a părut bine Înțelepciunii infinite ca ea să fie imediat oferită, când păcatul a intrat în lume. 4000 de ani de ignoranță, crime au fost trecuți cu vederea de Dumnezeu ca nedemni și nepotriviți scopului și și-a fixat privirea pe acea perioadă numită –plinătatea vremilor – când perfecțiunea divină se va vedea cel mai bine, Răscumpărătorul va face ispășire pentru păcat și se va predica pocăința și iertarea păcatelor în Numele Lui , în toată lumea. Descoperirea salvării în Hristos este la început reținută până ce va face ca creștinul să simtă în pieptul său acea anxietate ce face ca descoperirea să fie bine venită, așa că în istoria lumii, Mesia nu își face apariția până ce omenirea nu a simțit necesitatea unui eliberator, apoi vine, dorința tuturor națiunilor. A mulțumit pe Dumnezeu ca un experiment deplin al oului care încearcă cu puterile lui să găsească un remediu pentru această boală morală să aibă loc, înainte ca Dumnezeu să ofere remediul vindecării națiunilor. Apoi, în înțelepciunea lui Dumnezeu, înțelepciunea lumii nu îl cunoștea pe Dumnezeu, a făcut plăcere lui Dumnezeu să salveze pe cei care cred.

Experimentul care a deschis calea pentru intrarea Răscumpărătorului în lume, a avut două naturi, două experimente ce demonstrează două adevăruri. Când dușmanii curajoși ai lui Dumnezeu și ai religiei fac apel la natură și afirmă suficiența ei de a lumina și călăuzi oamenii în căutarea lui Dumnezeu, ne referim la experimentul prin care se vede cum omul căzut, fără ajutorul lui Dumnezeu poate avansa spre cunoașterea caracterului divin. Cu lumina naturii, razele strălucitoare ale științei și ochiul geniului natural, omul înțelept din antichitate se simțea încă în întuneric, după Dumnezeul necunoscut21

Când cei care susțin că primesc adevărul, neagă doctrina harului și mențin că omul are destule virtuți native, care dacă sunt corect cultivate, îl fac acceptabil în ochii lui Dumnezeu; că sunt influențe ale cuvântului sau ale Spiritului comune oamenilor, care sunt suficiente, fără alte influențe speciale, să îi facă să se bucure de Preaînaltul, avem un alt experiment care decide împotriva acestei doctrine la fel de sigur ca în experimentele filozofice. În istorie avem povestea unui popor care a avut avantaje mari ață de alte popoare. Nu au trebuit să citească doar cartea naturii, ci și a lui Dumnezeu. Nu au fost lăsați ca o formă cu ritualuri religioase neautorizate, ci au avut porunci divin, instituite de autoritatea lui Dumnezeu. A lor a fost înfierea și slava și legămintele și legea și slujirea lui Dumnezeu și promisiunile. Au avut instructori religioși, oameni sfinți care vorbeau din DS. Au avut motive de supunere, un legământ s-a făcut cu ei, ce conținea toate posibilele amenințări și orice promisiune ce ar putea atrage. Experimentul era complet. Iehova Însuși a spus: ce aș mai fi putut face viei Mele și nu am făcut? și care a fost rezultatul? S-a demonstrat clar că omul este total depravat, că cele mai bune instituții, instrucțiuni și motive cu influența DS nu sunt suficiente să restaureze natura căzută și o influență directă și specială asupra inimii lui, prin puterea divină este indispensabil necesară, pentru a-l face să se bucure de legea lui Dumnezeu și să se supună cerințelor sfinte. Evrei viii. 8, 9, 10.

Societatea ce a fost subiectul ultimului experiment, este numită Congregația Domnului. Pare să fi fost unica societate instituită divin, organizată pentru închinare religioasă, care a existat înainte de venirea lui Hristos. Dumnezeu a vrut, după dispensația mozaică al cărei subiect este această congregație, să demonstreze limpede depravarea omului. Scriptura spune: legea a venit din cauza încălcări, până va veni sămânța. legea a venit ca păcatul să se înmulțească. Lui Dumnezeu îi sunt cunoscute toate lucrurile de la început, El știa imperfecțiunile legământului mozaic, chiar de la instituirea lui, și știa care va fi rezultatul. I-a găsit defectele cu mult timp înainte de abrogare și l-a pregătit mai întâi, apoi a vorbit de unul mai bun care va veni, stabilit pe promisiuni mai bune.

Prima mențiune în Scripturi a congregației Domnului este în Exod 12. Când s-a introdus o nouă ordine a lucrurilor, când anul a început din nou și a deveni un an ecleziastic, cum a fost numit, când Dumnezeu a luat de mână pe poporul Său, pentru a-i conduce afară din Egipt22, când acel cod de legi pentru închinarea religioasă, despre care apostolul vorbește în Evrei a început să fie promulgat, și s-a instituit Paștele, atunci sunt izraeliții recunoscuți a și congregație ce se închină. Înainte de aceasta, cuvântul Domnului era pentru indivizi și aceștia făceau ritualurile religioase, dar acum cuvântul este pentru o congregație întreagă, și acea congregație se închina simultan. Înainte de aceasta, izraeliții se distingeau de restul lumii, dar nu prin caracteristicile unei societăți care se închină. . dacă între ei erau persoane care se închinau lui Dumnezeu cu sinceritate, nu se dispută. Dar unde le erau altarele publice? Unde le era sanctuarul? Unde le erau preoții? Unde le erau jertfele? Unde le era cartea de statut, legile de închinare, regulile societății? O societate care se închină, fără formă și ritualuri sau reguli de închinare, Dumnezeu nu a constituit niciodată.

Sămânța lui Avraam era destinată să fie subiectul dispensației speciale de-a lungul generațiilor. Acest lucru apare în istoria lor de la era creștină și înainte de eliberarea lor din robia egipteană, în perioada intermediară. Dar în această perioadă intermediară, ei au fost subiecții acelei dispensații unice, experimentale, pregătitoare, pe care o cercetăm. Ei constituiau cahalul Domnului, congregația Lui închinătoare23. Regulile închinării lor erau tipuri și profeții despre Hristos, ei au dat lumii acel experiment ce pare așa de importantă parte a modelului lor, la fel, viitoarea excludere a evreilor de la privilegiile evangheliei și admiterea neamurilor, reiese din caracterul celor care compuneau congregația sacră. Trupul ei erau descendenții lui Avraam, dar izraeliții au fost excluși și neamurile, primite24. Nu se găsește ceva de acest gen în legământul făcut cu Avraam și sămânța lui, din cap. 17 din Geneza. Acest legământ primea orice evreu circumcis, fiu al lui Iacov, fără excepție și arunca afară neamurile, fără distincție. Era una din stipulații ca fiecare evreu să fie circumcis, dar nu reiese că aveau mai multe drepturi la teriroriul prmis în legământ, decât Ismael sau fii Keturei. Slujitorii lui Iacov erau circumciși, dar nu au devenit lideri de trib în Israel, cum ar fi fost dacă circumcizia le dădea privilegiul seminței legământului.

Când a ajuns finalul societății, se așteaptă dizolvarea. Experimentul pentru care Congregația Domnului a fost organizată era gata, când Răscumpărătorul a venit, să ia păcatul lumii asupra Sa. Primul legământ, stabilit pe promisiunile condiționate, s-a dovedit eronat și neprofitabil și necesitatea unuia nou cu promisiuni mai bune în Hristos,a fost demonstrată, El l-a luat pe primul și a stabilit pe al doilea. Societatea s-a dizolvat. Privată de caracterul închinării congregației, și-a pierdut existența. zidul care o ferea de restul lumii era dărâmat când Isus a fost răstingnit.25

Nu am insistat asupra diferențelor evidente dintre biserică și congregația evreiască, cu privire la caracterul membrilor ei. Congregația conținea evrei, admiși fără interes cu privire la caracterul lor moral, dacă erau circumciși, liberi de întinări ceremoniale și defecte fizice. Neamurile erau admise dacă se circumcideau, dar moabiții, amoniții, nu puteau fi admiși până la a zecea generație și cel mai pios izraelit avea interdicție dacă era întinat ceremonial sau avea defect trupesc26. În Isus Hristos, circumcizia nu are valoare, ci a fi o făptură nouă. Moabiții și amoniții nu sunt excluși, dar în orice națiune, cine se teme de Dumnezeu și lucrează neprihănirea, este acceptat.27 Întinarea ceremonială și defectele trupești nu sunt obstacole în părtășia cu sfinți. Dacă era aceeași instituție, astfel de schimbări radicale în starea de membru, nu constau în copiii membrii. Dar instituția mozaică fusese abolită: este o anulare a poruncii dinainte di cauza slăbiciunii28. Dacă primul legământ ar fi fost fără eroare, nu ar fi fost necesar al doilea.29 el ia pe primul și stabilește pe al doilea30.

Unii apărători ai copiilor membrii admit natura temporară a instituției mozaice, dar mențin că în ea un legământ spiritual neschimbat, care a fost făcut cu Avraam și are acum este în forță.

Argumentul 5 —Domnul a promis lui Avraam că în el, toate națiunile pământului vor fi binecuvântate și a făcut un legământ cu el, punându-l tatăl multor națiuni, El fiind Dumnezeul lui și al seminței lui. Credincioșii din toate națiunile unde se predică evanghelia sunt copii ai li Avraam, admiși în legământ, membri ai bisericii lui Dumnezeu. În acest legământ copiii au fost incluși cu părinții lor, și drepturile lor la privilegii au fost recunoscute de Petru în ziua Cincizecimii: promisiunea este pentru voi și copiii voștri. Neamurile credincioase erau primite cu Israelul în același legământ: împărăția lui Dumnezeu va fi luată de la voi, spunea Isus, și dată unei națiuni ce are roadele31. Pavel spune imaginea cu măslinul, care sunt evreii, în care sunt altoiți neamurile, pentru a lua parte la grăsimea și rădăcinile măslinului. Astfel, binecuvântarea lui Avraam vine peste neamuri și legământul care asigură binecuvântarea, cuprinde și copiii lor.

Pentru a estima forța acestui argument, va fi necesar să revedem unele evenimente din viața lui Avraam.

„Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta.
2 Voi face din tine un neam mare şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare şi vei fi o binecuvântare.
3 Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.” 32 aici totul se ia literal. Porunca a primit supunere ad literam. Avraam a fost binecuvântat personal. Om umil, ce locuia în cort, nu un cuceritor distins, nici filozof, este unul din cele mai renumite nume. Națiunea Israel, descinsă din el, a fost numeroasă, puternică și influentă în lume. Acestei națiuni a lui Dumnezeu, omenirea îi este datoare pentru Biblie, pentru Salvator, care era din sămânța lui Avraam. Această națiune a dat lumii noțiunea de Dumnezeu. Astfel, promisiunea făcută lui Avraam că în el vor fi binecuvântate toate neamurile pământului s-a împlinit. Promisiunea i-a fost repetată după nașterea lui Isaac33. Sursa binecuvântării a fost Avraam, dar s-a transferat la fiul lui, unde limbajul s-a schimbat: sămânța ta. Aceeași promisiune a fost repetată lui Isaac34 și lui Iacov35. La această promisiune se face adesea referire în Scripturi și se numește legământul lui Dumnezeu cu părinții36 – termenul de legământ este folosit pentru a denota o promisiune fermă, stabilă, evanghelia predicată lui Avraam.37 Nu există îndoială că această promisiune importantă și distinsă includea promisiuni spirituale, dar limbajul nu este spiritual în sensul epitetului, pentru a marca ce nu este literal. Fiecare cuvânt al acestei evanghelii a lui Avraam, este la fel de literal ca și declarația lui Pavel: credeți în Isus și veți fi salvați.

„Şi, după ce l-a dus afară, i-a zis: Uită-te spre cer şi numără stelele, dacă poţi să le numeri.
6 Avram a crezut pe Domnul şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire.38

Sensul este tot literal. Posteritatea promisă patriarhului erau descendenții literali, născuți din el39. Marea binecuvântare a justificării, dată credinciosului, are o natură spirituală; dar limbajul în care este descrisă este la fel de simplu și literal ca cel din NT, pentru a denota aceeași binecuvântare: cine crede este îndreptățit în toate lucrurile.

Cap 17 din Geneza, al treilea eveniment care a dat existență legământului:

Când a fost Avram în vârstă de nouăzeci şi nouă ani, Domnul i S-a arătat şi i-a zis: „Eu Sunt Dumnezeul Cel atotputernic. Umblă înaintea Mea şi fii fără prihană.
2 Voi face un legământ între Mine şi tine, şi te voi înmulţi nespus de mult”.
3 Avram s-a aruncat cu faţa la pământ şi Dumnezeu i-a vorbit astfel:
4 „Iată legământul Meu pe care-l fac cu tine: vei fi tatăl multor neamuri.”

De la Iacov, nepotul lui Avraam a descins națiunea Israel – cea promisă. De la Esau, alt nepot, au ieșit edomiții, o națiune mare și puternică. De la Ismael, fiul lui Avraam cu Agar,12 națiuni au descins.40 Aceste națiuni erau mai mici și nu așa puternice ca izraeliții și edomiții, dar erau națiuni. Pe lângă Isaac și Ismael, Avraam a avut 6 fii din Chetura.41 Dacă și aceștia au fost la fel de prolifici ca ceilalți doi, numărul națiunilor din Avraam era 56. Deci nu trebuie abandonat sensul literal al propoziției. Termenul națiune corespunde celui de azi.

„Nu te vei mai numi Avram, ci numele tău va fi Avraam, căci te fac tatăl multor neamuri.”

Schimbarea numelui implică ceva mistic în legământ. Schimbarea era, fără îndoială, semnificativă, dar acest fapt nu susține anularea sensului ad literam al textului. Posteritatea patriarhului și profeții inspirați de Dumnezeu și primii predicatori ai evangheliei și scriitorii NT erau obișnuiți cu folosirea numelui de Avraam, pentru strămoșul lor.

„căci te fac tatăl multor neamuri.
6 Te voi înmulţi nespus de mult; voi face din tine neamuri întregi şi din tine vor ieşi împăraţi.”

Prima frază exprimă schimbarea numelui patriarhului. Dumnezeu nu l-a făcut supranatural de fertil: te-am făcut tatăl națiunilor, nu este o interpretar mistică. Dumnezeu l-a făcut roditor înmulțindu-i sămânța. promisiunea că regi vor ieși din el, s-a împlinit literal.

„Voi pune legământul Meu între Mine şi tine şi sămânţa ta după tine din neam în neam; acesta va fi un legământ veşnic în puterea căruia Eu voi fi Dumnezeul tău şi al seminţei tale după tine.”

Ar fi dificil de interpretat dacă termenul „veșnic” ar denota fără limită, dar nu este unica semnificație. Darea Canaanului ulterior în legământ nu se extinde dincolo de lumea prezentă, și dacă legământul ar fi continuat în forță până la finalul timpului sau până acea stare de lucruri va înceta, epitetul „veșnic” era bine aplicat ei. În diferite pasaje termenul este folosit cu acest sens.

„Eu voi fi Dumnezeul tău şi al seminţei tale după tine”

Aceste cuvinte nu erau o promisiune a harului spiritual sau a vieții eterne, pentru descendenții lui Avraam. Un legământ nou, profețit de Ieremia, conținea stipulația: voi fi Dumnezeul lor și ei vor fi poporul meu.42 Această promisiune asigura harul spiritual, dar nu ar fi fost un legământ nou, dacă aceeași promisiune ar fif ost făcută și în legământul cu Avraam. Promisiunea din acest legământ angaja o grijă divină deosebită peste Avraam și urmașii lui ș peste Israel, sămânța căreia i-a fost promis Canaanul. Promisiunea a fost împlinită literal. El i-a separat de alte națiuni și i-a recunoscut ca popor al Lui: pe tine te știu din toate familiile pământului43. Grija Lui peste ei, revelațiile erau speciale. El acționa în relație cu ei ca Dumnezeu, răsplătea ca Dumnezeu, pedepsea ca Dumnezeu. S-a făcut cunoscut lor ca Dumnezeu, le-a dat mijloace de har și de salvare,necunoscute restului lumii, a folosit națiunea ca un canal de binecuvântare pentru celelalte națiuni ale pământului.

„Ţie şi seminţei tale după tine îţi voi da ţara în care locuieşti acum ca străin, şi anume îţi voi da toată ţara Canaanului în stăpânire veşnică; şi Eu voi fi Dumnezeul lor.”

Aceasta este ad literam și s-a împlinit. Termenul veșnic a fost explicat. Dacă el a fost limitat la dispensația dinaintea lui Hristos, sau extins în dispensația prezentă și se întinde în viitor, se va discuta. „și voi fi Dumnezeul lor” – s-a împlinit.

„Dumnezeu i-a zis lui Avraam: „Să păzeşti legământul Meu, tu şi sămânţa ta după tine, din neam în neam.
10 Acesta este legământul Meu pe care să-l păziţi între Mine şi voi şi sămânţa ta după tine: tot ce este de parte bărbătească între voi să fie tăiat împrejur.
11 Să vă tăiaţi împrejur în carnea prepuţului vostru; şi acesta să fie semnul legământului dintre Mine şi voi.
12 La vârsta de opt zile, orice copil de parte bărbătească dintre voi să fie tăiat împrejur, neam după neam: fie că este rob născut în casă, fie că este cumpărat cu bani de la vreun străin, care nu face parte din neamul tău.

Va trebui tăiat împrejur atât robul născut în casă cât şi cel cumpărat cu bani; şi astfel legământul Meu să fie întărit în carnea voastră ca un legământ veşnic.
14 Un copil de parte bărbătească netăiat împrejur în carnea prepuţului lui, să fie nimicit din mijlocul neamului său: a călcat legământul Meu.”

Circumcizia trebuia înțeleasă literal. Importantă în planul lui Dumnezeu pentru legământ era separarea descendenților lui Avraam de restul omenirii. Istoria evreilor și NT mărturisesc împlinirea literală a acestui plan.

„Dumnezeu i-a zis lui Avraam: „Să nu mai chemi Sarai pe nevastă-ta Sarai; ci numele ei să fie Sara.
16 Eu o voi binecuvânta şi îţi voi da un fiu din ea; da, o voi binecuvânta şi ea va fi mama unor neamuri întregi; chiar împăraţi de noroade vor ieşi din ea.”

Noul nume de Sara, ca și Avraam era semnificativ, dar nici unul nu anulează sensul literal. Avraam a fost tatăl multor națiuni, deoarece a avut fii cu celelalte soții, dar unicul fiu din Sara, tatăl lui Iacov și Esau, a fost baza izraeliților și edomiților. A fost promis că Sara va fi mama națiunilor, nu a multor națiuni. Deci legământul este literal. Regi au ieșit din Sara, literal, ai Edomului, ai lui Israel și Iuda.

Deci legământul trebuie înțeles literal, dar are oare și alt sens spiritual?

Poruncile cu privire la închinare erau literale. Tauri și capre trebuiau jertfiți ad literam. Dar ceremoniile de închinare erau umbra lucrurilor viitoare, și Evrei explică semnificația lor spirituală.

Persoane și evenimente din VT, literali, sunt și în NT, reprezentând lucruri spirituale și porunci spirituale. Istoria lui Agar, din Geneza este literal adevărată, dar Pavel o folosește ca alegorie, pentru a reprezenta lucruri spirituale. La fel circumcizia. Particularitățile principale ale legământului sunt făcute reprezentante ale lucrurilor spirituale:

I. descendenții literali ai lui Avraam reprezintă credincioșii, care sunt numiți copii ai lui î alt sens. Folosirea metaforică a termenilor ce denotă relații paternale și filiale, este frecventă în Scripturi. Cineva care este lider ca tată al unui trib sau familie, este numit tată al acelei clase; și indivizii din acea clasă sunt copiii lui. „Iabal era tatăl celor ce locuiesc în corturi, iar Iubal era tatăl celor ce cântau la harpă.44 Aceste persoane numite tată, erau inventatori de artă ș clasa care practica arta erau copiii lui. Deci, cei care practică evlavia lui Avraam sunt copii ai lui Avraam. Isus a spus evreilor: dacă erați copii ai lui Avraam, făceați faptele lui Avraam.45 Deoarece oamenii cărora Isus le-a spus aceste cuvinte erau copii ai lui Avraam ad literam, se face distincția între literal și metaforic, ei trebuiau să facă faptele lui Avraam. Pavel distinge între evreul literal și cel metaforic46 între copiii din carne și cei ai promisiuni47. Ultimii sunt considerați sămânță a lui Avraam, când legământul este văzut o alegorie.

2. Circumcizia reprezintă regenerarea, schimbarea spirituală prin care oamenii devin făpturi noi . „în Isus nu este nici tăiere împrejur nici ne-tăiere împrejur, ci a fi o făptură nouă48 Folosirea termenului denotă schimbare morală și se găsește în VT: Domnul le va tăia inimile împrejur pentru a iubi pe Domnul cu toată inima, cu tot sufletul, a să trăiască49. Pavel distinge între circumcizia spirituală și cea în trup, cea a inimii50. Această circumcizie a inimii este numită în altă parte circumcizia lui Hristos. În Isus Hristos, circumcizia literală a seminței lui Avraam nu are valoare, circumcizia spirituală marchează pe cei care aparțin lui Hristos și are sunt sămânța spirituală a lui Avraam., după promisiune51.

3. Canaanul promis literal lui Avraam și seminței lui este simbolic cerul, moștenirea viitoare a celor care au credință ca și patriarhul. Avraam a părăsit țara în care trăia, la porunca lui Dumnezeu și a călătorit în Canaan, dar deși pământul acesta îi era promis, nu l-a obținut niciodată Pavel folosește acest fapt în mod spiritual: au mărturisit că sunt străini și călători pe pământ. Dar doresc o țară mai bună, una cerească.52 Canaanul literal era prezent în ochii patriarhului, ca o posesiune demnă de dorit, asigurată lui prin legământ, dar ochiul credinței lui era îndreptat spre o țară mai bună, simbolizată de Canaan. Sămânța lui spirituală este ca el prin credință și credința lor direcționează ochiul spre aceeași moștenire cerească.

Interpretarea alegorică a legământului este armonioasă. Avraam, exemplul de credință al VT, este liderul clasei persoanelor ce au credință ca el și este numit tatăl credincioșilor. El a fost marcat de circumcizia inimii și a căutat moștenirea cerească , ca și ei.

ii și s-a distins de restul omenirii. A privit dincolo de posesiunile pământești date lui în aceeași direcție.

Adevărurile spirituale pe care legământul le reprezintă în folosirea sa alegorică nu au luat ființă prin legământ și nu depind de el. sunt deasupra lui, cum ritualurile mozaice sunt superioare ceremoniilor sau cum materia este superioară umbrei și independentă de ea. În cap. 3 din Galateni, Pavel vorbește despre credincioșii care sunt copiii lui Avraam și sunt binecuvântați în el, dintr-o vreme dinainte de legământ ul circumciziei. El spune: legea a venit după 430 de ani. Înainte cu 430 de ani de darea legii, Avraam primește prima promisiune. Aceasta a precedat legământul tăierii împrejur cu 24 de ani. Această promisiune făcută cu privire la Avraam inițial, apoi reînnoită cu privire la sămânța lui este legământul la care se referă acest pasaj. Credincioșii au legătură cu Avraam, primind promisiunea evangheliei și nu cu Avraam și legământul circumciziei; c cu Avraam și tăierea împrejur a inimii, nu a trupului. Romani 4 prezintă aceeași situație, că credincioșii sunt legați cu Avraam cel necircumcis, în obținerea binecuvântări îndreptățirii.

Creștinii iudaizatori spunea: dacă nu ești circumcis și nu ții legea, nu poți fi salvat. Aceasta era doctrina curentă a evreilor. Se lăudau cu legământul circumciziei și cu legătura lor cu Avraam cel circumcis și promisiunea Canaanului pământesc, și cu circumcizia trupului, spunând că sunt suficiente. Dar Pavel se opune doctrinei învățătorilor iudaizatori și arată o altă cale a DS în VT. El spune că pentru a asigura binecuvântarea de care s-a bucurat Avraam, trebuie să o căutăm ca Avraam. El nu a obținut favorurile lui Dumnezeu prin lege și circumcizie, ci cu 400 de ani înainte, a primit binecuvântarea prin credință, și cine vrea această binecuvântare, trebuie să o caute ca el. aceste argumente ale lui Pavel, din care a dedus adevărata doctrină a evangheliei din VT se opuneau teoriei iudaizatorilor.

Legământul circumciziei ad literam, includea doar pe descendenții literali ai lui Avraam patriarhul și fii lui au primit porunca de a se tăia împrejur ei și toți bărbații casei, slujitorii născuți în casă și cei cumpărați cu bani, dar acești slujitori nu deveneau parte a legământului. Nici un slujitor din familiile lui Avraam, Isaac și Iacov nu a vrut privilegiul acestora și nici slujitorii descendenților lor. Din contră, ei nu sunt sămânță chiar dacă sunt circumciși. când s-a instituit Congregația Domnului, neamurile au fost admise la închinare dacă se circumcideau, dar erau străini la poartă, nu parte a legământului, sau părtași la Canaan. Înregistrări genealogice păstrate arată diferența între sămânță și prozeliții de la poartă și Pavel se numește evreu al evreilor, adică evreu din naștere.

Legământul circumciziei nu admitea pe nimeni literal decât sămânța șui Avraam, în sens alegoric, nimeni nu este inclus doar credincioșii. Acest lucru este clar din multe pasaje – cei care prin credință sunt binecuvântați cu Avraam credinciosul53 dacă sunteți ai lui Hristos, sunteți sămânța lui Avraam și moștenitori ai promisiunii54. Următorul pasaj este decisiv și arată că se referă la credința nu la profesarea ei: credința este prin har, promisiunea este pentru toată sămânța.55

Una din promisiunile făcute lui Avraam era: te voi face un neam mare. În legământul circumciziei i s-a promis că va fi tatăl multor neamuri și Israelul era unul din ele. Legământul literal nu instituia o ecclesia sau vreo congregație de închinare. Un cahal pentru închinarea la Dumnezeu a fost instituit de Moise și s-au instituit legi și ceremonii pentru acea închinare. Legământul făcut atunci cu Israel avea porunci divine și un sanctuar lumesc; dar dacă le caută cineva în legământul circumciziei, le caută degeaba. Nu conține sanctuar, nici porunci cu privire la închinare, nici preoție, nici adunare. Cahalul instituit de Moise a fost dizolvat - și dacă legământul circumciziei supraviețuiește încă, el există cum era înainte de zilele lui Moise – un legământ național, făcut cu descendenții literali ai lui Avraam, care nu admite pe nimeni altcineva la închinarea publică. Biserica creștină nu este zidită pe acest legământ.

Deoarece legământul circumciziei nu a instituit nici o ecclesia și nu admite neamurile copii în sămânța legământului, doctrina copiilor membrii ai bisericii nu poate fi afectată de chestiune, fie că legământul este abrogat sau nu. Deoarece acest legământ a existat înainte de cel al lui Moise, abrogarea ultimului poate să îl fi lăsat pe primul așa cum a fost anterior. În el, Canaanul a fost dat pentru posesia veșnică și legământul este creat ca fiind veșnic. Deci va continua în forță, cât timp izraeliții au pământul Canaanului. Dacă se vor întoarce acolo și vor re-poseda acel pământ, legământul este valabil. Faptul că de la abrogarea legământului mozaic, ei s-au numit poporul lui Dumenzeu56, că au promisiunea restaurării lor în favoarea lui Dumnezeu57 și nu sunt declarați alungați,deoarece Dumnezeu nu dă cu părere de rău58, confirmă această vedere. Când apostolii făceau ucenici din neamuri, nu îi obligau să se circumcidă dar nu eliberau pe evrei de obligație. Circumciderea unuia din neamuri înseamnă admiterea faptului că Congregația este în ființă, și legea mozaică la fel, iar a circumcide evreu sau neam pentru a fi salvat înseamnă a da deoparte pe Hristos ca nefolositor. Poate cineva dovedi că este ne-scriptural ca un evreu să se circumcidă ca simbol al legăturii lui cu Avraam și ca interes pentru poporul prin care așteaptă ca Dumnezeu să aducă bogăția harului?

Este legământul circumciziei alegoric în forță? este ca și cum ai întreba dacă portretul există în persoana cu care seamănă. Portretul și omul există independent. Omul poate muri și lăsa portretul sa portretul poate fi distrus în timp ce omul trăiește. Dacă legământul circumciziei este activ, este astfel în sensul în care u legământ este literal. Nimeni nu va spune că legea ceremonială este activă acum, deoarece adevărurile spirituale prefigurate de ceremonii există veșnic. Dacă legământul este abrogat sau nu, instruirea spirituală derivată din el este veșnică în evanghelie.

Dacă legământul literal nu face copii membrii, cel spiritual din Scripturi, decide că membrii bisericii primare erau credincioși. Pavel spune galatenilor: noi, fraților, ca și Isaac, suntem copii ai promisiunii. Toți sunteți copiii lui Dumnezeu prin credința în Isus Hristos. Dacă sunteți ai lui Hristos, atunci sunteți sămânța lui Avraam. Aceste texte dovedesc că membrii bisericilor din Galatia erau considerați copiii ai lui Avraam, în sens spiritual – erau credincioși adevărați - și acest adevăr era valabil și la alte biserici instituite de apostoli.

Un portret nu este mai diferit de omul cu care seamănă cum o umbră nu e mai diferită de ceea ce o provoacă. La fel este și legământul circumciziei, nu este diferit de adevărul spiritual pe care îl reprezintă, alegoric. Doctrina copiilor membrii confundă aceste lucruri distincte. Urmează sensul literal, de la Avraam până la introducerea evangheliei și consideră sămânța literală a fi biserica acelei perioade, apoi urmează sensul spiritual și introduce credincioșii neamuri în sămânța legământului, apoi se întoarce la legea descendenților literali și o urmează timp de o generație, apoi o abandonează.

Prin acest amestec de interpretări, descendenții imediați și literali ai celor care sunt sau ar trebui să fie sămânța spirituală a lui Avraam, se presupune că sunt aduși în legământ, și încorporați cu sămânța legământului, dar vai, ei sunt o sămânță care nu moștenește nici promisiunile literale și nici cele spirituale, deoarece sunt neamuri în primul caz și nu sunt credincioși în al doilea.

Promisiunea este pentru voi și copiii voștri pentru cei care sunt departe, oricâți va chema Domnul59

Termenul de copiii, aici denotă posteritatea, imediată sau îndepărtată, fără vărstă. Același termen este folosit: copiii se vor ridica împotriva părinților și îi vor ucide60 și în fraza: copii trupești61 când denotă posteritatea naturală a lui Avraam. Promisiunea la care se referă aici pare a fi promisiunea DS, cum reiese din cuvintele precedente, dar fie că este aceasta sau cea făcută lui Avraam, este vorba de binecuvântări spirituale. Sunt menționate trei clase de persoane la darea promisiunii: izraeliții acelei generații, posteritatea lor și neamurile: voi, copiii voștri și toți care sunt departe. Nici uneia din aceste clase nu îi este dată promisiunea fără limite sau condiții. Când li se spune: pocăiți-vă căci promisiunea este a voastră, primirea promisiunii este evident suspendată de condiția pocăinței. Aceeași condiție se aplică la fel celorlalte două clase. Acest lucru este deplin stabilit de fraza limitatoare: cât de mulți va chema Domnul. Promisiunea nu este pentru toți absolut, care sunt chemați etern de evanghelie, ci pentru cei chemați efectiv la pocăință. această limitare se aplică egal la toate trei cazurile. Copiii se folosește uneori exclusiv ad literam, nu trebuie să presupunem că acesta este cazul aici, ci este vorba de posteritate și binecuvântările spirituale nu au fost promise tuturor necondiționat și nelimitat. Menționarea posterității este potrivită aici. Petru i-a acuzat de crucificarea Domului Isus. Când au cerut lui Pilat crucificarea, ei au spus: sângele Lui să fie peste noi și copiii noștri. Același sens al salvării dat lor, este dat posterității lor.

Împărăția lui Dumnezeu va fi luată de la tine și dată unui popor care are roadele62

Numele tipului este uneori aplicat lucrului specificat. Regenerarea este numită circumcizie, dar pentru a arăta că nu se referă ad literam, este numită circumcizie a inimii, sau a lui Hristos. Cerul este numit țară, ca aluzie la țara promisă lui Avraam dar epitetele „mai bună” și „cerească” sunt aplicate. Națiunea Israel, circumcisă literal, moștenitoare a Canaanului pământesc semnifică pe cei circumciși la inimă, moștenitori ai patriei cerești. Acestea ultimele sunt numite națiune, dar care are roadele împărăției, adică supunerea față de Dumnezeu ca rege. Petru îi numește generație aleasă, preoție regală, națiune sfântă, popor aparte. Nu sunt națiune literală, ca Israelul. Națiunile pământești includeau copii, dar cea spirituală constă în cei care au roadele împărăției și care după Petru arată laudele Celui care i-a chemat din întuneric la lumină. Aceste lucruri nu pot fi predicate copiilor. Deci nu copiii sunt beneficiarii.

Sensul exact în care se spune că împărăția este luată de la Israel, nu îl determinăm acum. Guvernarea acelei națiuni era teocrația. Dumnezeu era regele lor și aveau beneficii de aici. . acum acest privilegiu este limitat la un popor spiritual, selectat din toate națiunile. Împărăția lui Dumnezeu era folosită des de Hristos pentru a denota noua împărăție pe care o stabilea. El era născut rege al iudeilor și a fost crucificat cu acest titlu. El a fost trimis nu neamurilor, ci la oile lui Israel, cum spune și El. prima proclamare a domniei Lui a fost făcută poporului Lui, și primele beneficii au fost pentru ei. Respingerea domniei Lui a creat extinderea către neamuri.63 Binecuvântările domniei lui Mesia erau așteptate de națiune și au fost prima dată oferite lor, dar li s-a luat privilegiul când au respins regele și acum se bucură de el cei care se supun Lui, din orice națiune. Acestea sunt roadele împărăției, și acesta nu dovedește existența copiilor membru.

Ultimul verset citat a fost folosit mult ca bază a argumentului, ca dovadă că biserica creștină este o continuare a societății organizate din dispensația VT.

Sub simbolul măslinului, Pavel spune că biserica a ieșit din Avraam și continuă în prezent.

Se pot observa:

I. măslinul s-a schimbat când multe ramuri naturale s-au rupt. Motivul separării lor este dat: din cauza necredinței. Ramurile necredincioase au fost luate, și au rămas cele credincioase. Aceștia sunt rămășița de care s-a vorbit, după har, sămânța despre care se spune: dacă Domul nu ne lăsa o sămânță eram ca Sodoma și Gomora64.

2. a doua schimbare a avut loc când ramurile au fost altoite din măslinul sălbatic. Caracterul acestor ramuri este făcut cunoscut de cuvintele lui Pavel: stați prin credință. suntem asigurați că acestea erau tot ramuri credincioase: binecuvântarea lui Avraam va veni la neamuri prin credință.

3. o altă schimbare importantă se așteaptă când ramurile naturale rupte, vor fi grefate din nou. Condiția este: dacă nu stăruiesc în necredință. sunt recunoscuți ca ramuri naturale și măslinul este numit al lor, dar aceste fapte nu sunt suficiente pentru a-i restaura. Dacă vin din nou, trebuie să o facă ca și ramuri credincioase.

Acestea trei sunt schimbările măslinului, deci doar ramurile credincioase au un prezent sau pot avea un viitor în legătură cu pomul.

Modelul și explicațiile arată că ramurile naturale reprezintă sămânța naturală a lui Avraam și schimbările sunt substituirea ei cu sămânța spirituală, copii ai credinței, nu ai trupului. Apostolul arată limpede acest lucru.

Genuri, pilde, alegorii sunt similare, dar când lucrurile spirituale sunt asemănate cu cele naturale, asemănarea este imperfectă. Cine extinde asemănarea dincolo de limită, greșește. Nu este profitabil în acest caz să întrebăm ce semnifică trunchiul, frunzele și alte părți ale pomului. Apostolul a arătat ramurile, rădăcina, grăsimea și roadele în v. 16. Întrebarea apostolului legată de ramuri și de semnificația lor ne-a arătat ce arată rădăcina, grăsimea măslinului.

Unii au presupus că Hristos este rădăcina măslinului, ca în Ioan 15. Nu tu porți rădăcina, ci rădăcina te poartă pe tine. Hristos este singurul Nume în care suntem salvați, deci credinciosul trebuie să fie născut sau sprijinit de El, nu de Avraam. Dar nu acesta este sensul. Cuvântul este folosit ca aluzie la figura dependenței ramurilor de rădăcină și semnifică ce semnifică figura. Descendenții naturali ai lui Avraam, ramurile naturale ale măslinului nu depind de el ca suflete credincioase și dependente de Hristos. Deci dependența nu este în acest pasaj. Pavel, deși nu susținea circumcizia, instruia neamurile despre datoria lor față de evrei. Îndemna la obligația de a contribui la eliberarea sfinților din Ierusalim: neamurile au fost făcute părtașe la lucrurile lor spirituale, datoria lor fiind evangheliazarea65. El îndeamnă neamurile să nu se laude în fața ramurilor naturale, căci nu voi țineți rădăcina, ci ea pe voi. Religia care binecuvântează neamurile este de la evrei. Isus era evreu. VT era o carte evreiască. NT este scris de evrei. Isus spune: salvarea este de la evrei. Promisiunea lui Avraam: în tine voi binecuvânta toate familiile pământului, se referea la evrei pentru care erau poruncile lui Dumnezeu, unde Hristos a ieșit din patriarh. Avraam este prezentat ca rădăcină a măslinului și binecuvântările spirituale sunt grăsimea de care se bucură neamurile credincioase.

Apare obiecția că în înlocuirea seminței naturale cu cea spirituală se distruge identitatea măslinului, deoarece grăsimea nu mai e aceeași. Dar cifrele nu explică totul. Hrana din rădăcina pomului către părțile lui este asimilată după natura părții și devine lemn, scoarță, frunză sau fruct. Chiar fructele sunt diferite, deși se hrănesc din aceeași rădăcină, ceea ce se produce din altoi diferă de rodul natural. Așa este cu pomii adevărați. Și totuși, schimbarea ramurilor prin altoire și varietatea hranei rădăcinii nu afectează identitatea pomului în general. Deci beneficiile nu sunt diferite. Pavel ne informează că distincția celor două clase de ramuri exista în zilele lui Ilie, când Dumnezeu i-a spus profetului că are 7000 de oameni care nu și-au plecat genunchiul înaintea lui Baal. Este o rămășiță după alegerea harului, spune el. pe lângă ramurile naturale care se închină la Baal, exista o rămășiță de credincioși care se bucurau de binecuvântări spirituale. Apărătorii copiilor membrii ne spun că toate acestea compuneau biserica vizibilă a zilei și erau ramuri ale aceluiași măslin și aceeași constituire a lucrurilor ce unește ramurile naturale cu cele spirituale continuă și azi. Deci obiecția se aplică la opinia la care ne opunem, nu la cea pe care o apărăm.

Întrebarea dacă pasajul vorbește despre copii membrii se pateu aborda pe lângă obiecția luată în considerare și ce semnifică rădăcina și grăsimea măslinului. Este legată total de ramurile pomului și DS ne călăuzește în interpretare. Învățăturile DS determină că ramurile legate acum de măslin sunt credincioase toate. Este pus un hotar aici, care nu trebuie dat la o parte. Dacă lăsăm învățătura DS și urmăm calea plăcerii noastre, este vina noastră.

Copiii membrii sunt susținuți de identitatea măslinului, dar din nefericire pentru argument, schimbările descrise de apostol afectează identitatea pomului unde nu trebuie. Aceste schimbări respectă ramurile – înlocuirea descendenței naturale cu credința – ca legătură între ramuri și rădăcină. Copiii membrii depind de descendența naturală și principiul pe baza căruia sunt făcute schimbările, dând la o parte descendența naturală, face ca copiii membrii să nu atârne de nimic.

Note de subsol:

13. 1 Cor. vii. 14.
14. Pentru o examinare mai atentă a 1 Cor. vii. 14, vedeţi pamfletul numit: "A Decisive Argument against Infant Baptism," publicat de Southern Baptist Publication Society.
15. Ex. xxiv. 13; Zech. iii. 1.
16. Matt. i. 21; Col. iv. 11.
17. Acts vii. 38.
18. Heb. ii. 12.
19. Deut. xii. 5.
20. John iv. 21.
21. Acts xvii. 27.
22. Heb viii. 9.
23. 1 Chr. xxviii. 8; Mic. ii. 5.
24. Deut. xxiii. 1-8; Exod. xii. 43-47.
25. Eph. ii. 14, 15.
26. Deut. xxiii. 1-3.
27. Acts x. 35.
28. Heb. vii. 18.
29. Heb. viii. 7.
30. Heb. x. 9.
31. Matt. xxi. 43.
32. Gen. xii. 3.
33. Gen. xxii. 18.
34. Gen. xxvi. 4.
35. Gen. xxviii. 14.
36. Acts iii. 25.
37. Gal. iii. 8.
38. Gen. xv. 5, 6.
39. V. 4.
40. Gen. xxv. 16.
41. V. 1-3.
42. Jer. xxxi. 33.
43. Amos iii. 2.
44. Gen. iv. 20, 21.
45. John viii. 39.
46. Rom. ii. 29.
47. Rom. ix. 8.
48. Gal. vi. 15.
49. Deut. xxx. 6.
50. Rom. ii. 28, 29.
51. Gal. iii. 29.
52. Heb. xi. 13, 16.
53. Gal. iii. 9.
54. V. 29.
55. Rom. iv. 16.
56. Rom. xi. 1, 2.
57. V. 23-30.
58. V. 29.
59. Acts ii. 39.
60. Matt. x. 21.
61. Rom. ix. 8.
62. Matt. xxi. 43.
63. Acts xiii. 46.
64. Rom. ix. 29.

de Marian Ghita

„Ceea ce face farmecul unui om este bunătatea lui” (Prov. 19:22);
„Voi fiți dar desăvârșiți, după cum și Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit” (Mat. 5:48)

Când Scriptura vorbește despre dragostea lui Dumnezeu, sau despre dragostea pe care un copil al lui Dumnezeu trebuie să o manifeste în trăirea lui, ea asociază permanent acestei dragoste conceptul de plinătate. Dragostea lui Dumnezeu este plină (sau deplină). Fie că este vorba despre toate trăsăturile de caracter pe care Dumnezeu le manifestă față de oameni, fie că este vorba despre măsura în care fiecare trăsătură de caracter în parte se manifestă. Nu discutăm aici despre acele trăsături de caracter care Îl fac pe Dumnezeu ca fiind Dumnezeu unic (atotputernicia Lui, atotcunoașterea Sa, atotprezența Lui, etc., deci acele trăsături de caracter ale dumnezeirii, pe care numai El le are), ci vorbim despre acele trăsături de caracter pe care El le cere aleșilor Lui (vezi Mat. 5:48). Apostolul Pavel are ca și obiectiv al slujirii sale sfinte dezideratul plinătății dragostei în cei credincioși: „și să cunoașteți dragostea lui Cristos, care întrece orice cunoștință, ca să ajungeți plini de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efes. 3:19). Dragostea despre care vorbește apostolul în 1 Cor. 13 este una „plină de bunătate” (1 Cor. 13:4). Bunătatea despre care el vorbește include multe aspecte.

1. Ce înseamnă să fii plin de bunătate

În predica de pe munte, Domnul Isus îi îndeamnă pe ucenici să nu riposteze cu răutate sau împotrivire celor ce le fac rău. Ei trebuie să dea și celălalt obraz pentru a fi lovit, dacă ei sunt loviți peste un obraz. Ei trebuie să dea și cămașa celui ce vrea să-i ia haina. Ei trebuie să răspundă cererilor celor ce cer ceva anume și să nu întoarcă spatele celor ce vor să se împrumute de la ei. Ei trebuie să-i iubească pe vrăjmașii lor și să le facă bine chiar și celor ce-i prigonesc (Mat. 5:38-48). Cerințele Domnului par foarte ciudate pentru gândirea umană.

Pentru a înțelege că cerințele Domnului nostru sunt pline de înțelepciune dumnezeiască să medităm la următoarea imagine care ilustrează bunătatea deplină. Atunci când cineva calcă și strivește o floare cu talpa piciorului său, cum va reacționa ea? Ea va răspândi în jur parfumul ei, deosebit de plăcut. De ce? Pentru că floarea va răspândi doar ceea ce are – parfumul din ea. Floarea nu are în ea nici otravă, nici miros neplăcut, ci doar o mireasmă deosebit de plăcută. De ce atunci, când noi suntem călcați în picioare de alții, jigniți, loviți, ajungem să împrăștiem răutate, răzbunare, cuvinte rele? Noi vom justifica atitudinea noastră, spunând: „așa merită cel care ne calcă în picioare și noi deci răspundem răului cu rău”. Dar răspunsul corect la un asemenea răspuns este de fapt: „pentru că în inima noastră este răutate, cuvinte stricate, duh de răzbunare, de aceea răspundem cu rău la răul care ni se face”. Noi creștinii trebuie să răspundem celor ce ne fac rău ca și florile, atunci când sunt strivite. Pentru că inima credincioșilor a fost curățită, înnoită și umplută de Duhul Sfânt cu bunătatea lui Dumnezeu, ea trebuie să reacționeze cu bunătate la răutatea din lume. Roada Duhului Sfânt este, printre altele, dragostea și bunătatea (Gal. 5:22) și binecuvântarea pentru un creștin adevărat este plinătatea Duhului Sfânt (Fap. 2:4; Efes. 5:18). Nu avem voie să ne mulțumim cu mai puțin (vezi și Mat. 5:48).

- Motivele pentru arătarea unei astfel de bunătăți față de cei care nu merită sunt de neînțeles pentru gândirea normală a oamenilor. În mod normal, dacă cineva îți scoate un ochi, conform legii ai dreptul să-i scoți și tu un ochi. Aceasta este legea dreptății. Dacă cineva te urăște ai și tu dreptul să-l urăști, conform dreptății legii. Însă dreptatea Legii nu este și dreptatea lui Dumnezeu. Pare să fie un paradox la Dumnezeu. El a dat Legea și Scriptura arată că Legea reflectă dreptatea sfântă a lui Dumnezeu (Rom. 2:2-12; 7:7-12). Și totuși, ni se spune că „Legea a fost dată prin Moise, dar harul și adevărul au venit prin Isus Cristos” (Ioan 1:17). Domnul Isus promovează dreptatea harului lui Dumnezeu, o dreptate care nu încalcă Legea, ci o împlinește (Mat. 5:17-20), însă transcede Legea și arată gloria lui Dumnezeu (Efes. 2:4-7). Dumnezeu este plin de bunătate și binecuvântează pe toți oamenii (v.45). De aceea, Domnul Isus Cristos ne cere să fim asemenea lui Dumnezeu (v. 48). Și răsplata Lui o dă doar celor care acționează ca și El, adică în deplină bunătate (v. 46-47). Cuvântul de ordine al comportării ucenicilor lui Cristos este acesta: „Fiți așa cum este Dumnezeu”. Este singura lege pe care Dumnezeu o impune pentru trăirea copiilor Lui.

- Apostolul Pavel ne spune în Col. 3:12-14 că trebuie să ne îmbrăcăm „cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe, cu îndelungă răbdare, cu iertarea care a arătat-o Domnul Isus Cristos, deci cu dragostea lui Dumnezeu”. De ce cerința Domnului pare nefirească pentru noi oamenii și de ce ea este, în realitate, cea mai firească cerință pentru credincioșii Lui? Sunt două motive care astupă în totalitate gura dreptății omenești: (a) Inima credinciosului este transformată conform inimii lui Dumnezeu - noi suntem creații noi în Cristos (2 Cor. 5:17). Noi vorbim despre dreptatea Legii lui Dumnezeu care guvernează trăirea oamenilor de pe pământ și ni se pare că este corect să acceptăm cerințele Legii pentru trăirea noastră. Dar, cerințele Legii sunt bune pentru cei păcătoși (1 Tim. 1:8-11), nu pentru cei neprihăniți, care sunt mântuiți prin harul lui Dumnezeu. Cei mântuiți sunt chemați să reflecte gloria lui Dumnezeu și aceasta este manifestată prin harul Lui, nu prin Legea Lui (Efes. 2:7; Ioan 1:17). (b) Legat de acest lucru, noi trebuie să arătăm ce a făcut Cristos pentru noi – El a murit pentru noi cei păcătoți ca să ne dea viața veșnică (Col. 3:13). Jertfa lui Cristos ne obligă să iertăm pe alții și să le arătăm bunătate, așa cum și Cristos ne-a arătat-o nouă. De aceea, nu Legea ci harul lui Dumnezeu trebuie să stăpânească în inimile noastre și să ne modeleze purtarea noastră față de alții. Dragostea (care vine de la Dumnezeu și care este desăvârșită) este plină de bunătate. De aceea reacția noastră la răutatea oamenilor trebuie să fie ca răspândirea parfumului din floarea strivită sub picioarele oamenilor. Ea nu are altceva de dat decât parfum încântător.

2. În ce constă farmecul bunătății (Prov. 19:22)

O altă trăsătură de caracter a dragostei este că ea „crede totul” (1 Cor. 13:7). Desigur, noi nu trebuie să fim dogmatici și să spunem că farmecul bunătății constă doar în faptul că dragostea crede totul. Dragostea în întregul ei este plină de farmec. Am ales să privim la trăsătura din v. 7 pentru că aici este ceva care ne stârnește curiozitatea. Bunătatea este uimitoare tocmai prin faptul că acest ingredient al dragostei ne face să fim fără replică înaintea manifestării ei. Când afirmăm că „dragostea crede totul” s-ar părea că dragostea ne face creduli, ca niște copii fără minte. Termenul „credul” desemnează pe cineva care crede orice i se spune, fără a verifica dacă acel lucru este sau nu adevărat. A fi credul înseamnă, între oameni, a fi fără multă minte și a fi ușor manipulat de afirmațiile (eventual mieroase ale) cuiva. Este adevărat că naivitatea unui copil are ceva fermecător în ea; din cauza nevinovăției și a gingășiei sale un copil în el însuși este foarte atractiv. Însă nu acesta este sensul afirmației biblice din 1 Cor. 13:7. Dragostea nu ne face deloc oameni fără discernământ. Dimpotrivă. Adevărata dragoste ne face să creștem „tot mai mult în cunoștință și orice pricepere, ca să deosebiți lucrurile alese, pentru ca să fiți curați și să nu vă poticniți până în ziua venirii lui Cristos, plini de roada neprihănirii, prin Isus Cristos, spre slava și lauda lui Dumnezeu” (Filip. 1:9-11).

- Ionatan, fiul împăratului Saul și prietenul lui David, este un om care din dragoste pentru David i-a arătat prietenului său o bunătate care l-a făcut „să creadă totul”. La fel și David a crezut totul despre Ionatan. Ionatan a acceptat să fie cel mai bun prieten al lui David împotriva tatălui său, Saul și chiar, putem spune, împotriva propriului lui interes (vezi 1 Sam. 20:30-33; vezi tot cap. 20). David a fost uns ca împărat de Samuel, după voia lui Dumnezeu. În felul acesta, David a ajuns pretendent la tronul fiului lui Saul, Ionatan. Din cauza lui David, Ionatan nu mai putea deveni împărat după tatăl său, doar dacă l-ar fi înlăturat pe David. Și totuși, nu numai că Ionatan nu l-a dușmănit ca și Saul pe David, dimpotrivă, el a devenit cel mai bun prieten al lui David și chiar l-a protejat în fața mâniei lui Saul. De ce Ionatan l-a iubit pe David „ca pe sufletul lui” (1 Sam. 20:17)? De ce Ionatan a acceptat să piardă chiar și tronul și chiar aprecierea tatălui său, Saul, de dragul lui David? Din credulitate naivă? Pentru că a disprețuit ca și Esau dreptul lui la tronul lui Israel (Evrei 12:16-17)? În nici un caz. Bunătatea lui Ionatan față de David l-a făcut să privească dincolo de propriul său interes imediat și să creadă totul despre David. Dar ce anume a crezut Ionatan despre David? Ionatan a crezut că David este unsul Domnului și nu a dorit să intre în conflict cu voia Domnului în acest sens. El a mai crezut că dușmanii lui David vor fi nimiciți (1 Sam. 20:15-16). El a crezut toate afirmațiile din partea lui Dumnezeu în ceea ce-l privește pe David. El a crezut că binecuvântarea sa (viitoare și pentru familia lui) depinde în totalitate de dragostea ce i-o poartă lui David (v. 14-15). De asemenea, David a crezut că prietenul lui, Ionatan, îl va proteja de mânia lui Saul, indiferent de ceea ce va pierde din cauza lui David (1 Sam. 20:9-12). Ionatan l-a crezut pe David, așa cum și David l-a crezut pe Ionatan în tot ce au spus fiecare (1 Sam. 20). Dragostea unul pentru celălalt le-a dat putere să creadă totul unul despre celălalt, împotriva oricărei logici umane. Ionatan a știut foarte bine că el va fi un perdant în fața lui David, dar el a crezut pe Dumnezeu care urma să îl binecuvânteze din plin și pentru veșnicie, din cauza bunătății arătate prietenului său, David. Ionatan a înțeles bine adevărul din cuvintele lui Dumnezeu, rostite lui Avraam: „Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta și voi blestema pe cei ce te vor blestema și toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine” (Gen. 12:3). Ionatan a înțeles că din Avraam, a descins David, Unsul lui Dumnezeu, din care urma să descindă UNSUL, adică Domnul Isus Cristos, sămânța (unica sămânță) a lui Avraam, prin care vor fi binecuvântați toți cei ce vor crede în El (Gal. 3:16,29). Ionatan a fost omul înțelept care a știut bine ce face și care a acceptat să piardă totul din pricina bunătății arătate lui David, pentru că în acest fel el nu a pierdut nimic, dimpotrivă a câștigat totul. În timp ce Saul, care părea justificat în ura sa față de David, a pierdut cu adevărat totul din cauza atitudinii sale – el a luptat de fapt împotriva lui Dumnezeu.

- Dumnezeu ne-a iubit în Domnul Isus Cristos (1 Ioan 4:7-5:1). De aceea, El ne-a oferit mântuire și viață veșnică. Prin dragostea pe care Dumnezeu ne-a arăta-o în Domnul Isus Cristos am ajuns și noi să-L iubim pe Dumnezeu. Această dragoste ne face să credem pe Dumnezeu, să credem în Cristos pentru mântuirea noastră (v. 16). Trebuie să înțelegem că credința pe care am primit-o în dar din partea harului lui Dumnezeu (Efes. 2:8-9) nu este o credință care ne face să credem pentru că nu mai avem încotro. În ziua judecății divine toți vor crede că Dumnezeu a avut dreptate. Dar acea credință va fi o credință care nu va mântui pe nimeni. Aceea va fi o credință care se va impune din cauza evidenței incontestabile a argumentelor zdrobitoare ce le va expune Dumnezeu. Credința mântuitoare însă duce la viață veșnică și la dragostea noastră pentru Dumnezeu. Noi Îl iubim fără să-L fi văzut pe Domnul și credem în El fără să-L vedem (1 Pet. 1:8; vezi și Ioan 20:29-31). Am putea, de asemenea să spunem că și Dumnezeu, în dragostea Lui, crede totul (despre noi). Aceasta nu pentru că noi suntem demni de încrederea Lui (deși și aceasta este lucrarea harului lui Dumnezeu în noi) ci pentru că, ceea ce Dumnezeu a început să lucreze în noi în Cristos, este o lucrare care Îl va cinsti pe El; El va isprăvi acea bună lucrare până în ziua lui Isus Cristos (Filip. 1:6). Dragostea care vine de la Dumnezeu ne face deci să credem totul despre planul Său în noi pentru veșnicie – că deja suntem glorificați (vezi Rom. 8:28-30). De aceea, noi putem crede și că frații și surorile noastre vor fi glorificați, în ciuda nedesăvârșirii noastre; aceasta nu pentru că noi, credincioșii suntem în noi înșine demni de încredere (noi nu ne putem încrede în om – vezi Ier. 17:5-10), ci din pricina harului și bunătății Domnului care va rodi în cei credincioși; din pricina planului lui Dumnezeu care se va împlini (Rom. 8:28-30).

Așadar, farmecul bunătății izvorâte din dragostea lui Dumnezeu constă tocmai în felul surprinzător, tainic și frumos în care lucrează în viețile celor credincioși.

3. De ce este atât de importantă bunătatea copiilor lui Dumnezeu

Bunătatea dragostei lui Dumnezeu are rolul de a îmbrăca, de a acoperi trupul lui Cristos (biserica Lui). Această îmbrăcăminte spirituală oferă demnitate, prestanță, valoare celor ce sunt îmbrăcați cu ea. Când Marele Preot din Vechiul Testament apărea în fața poporului Israel, el apărea îmbrăcat cu o îmbrăcăminte care reflecta gloria misiunii sale (Ex. 28:2). Era important ca Marele Preot să fie astfel îmbrăcat.

Așadar, îmbrăcarea trupului nostru ne oferă o ilustrație deosebit de sugestivă a ce înseamnă că dragostea acoperă totul. Prin îmbrăcare, noi facem ca trupul să arate, în întregul său, că este împodobit. Părțile, care sunt în ele însele podoabă a trupului, sunt lăsate neacoperite; în timp ce părțile mai puțin frumoase sunt acoperite prin îmbrăcare. Astfel, întregul trup arată în totalitate frumusețe și strălucire. Bunătatea dragostei este ca îmbrăcămintea care acoperă totul. Așa ar trebui să fie și în trupul lui Cristos – Biserica. Apostolul Pavel ne îndeamnă, pe noi credincioșii în Cristos: „Dar mai presus de toate acestea, îmbrăcați-vă cu dragostea, care este legătura desăvârșirii” (Col. 3:14).

- Căsătoria lui Boaz cu Rut este un exemplu deosebit de frumos a ce înseamnă acoperire totală prin bunătatea dragostei. Rut, nora Naomei, era moabită, deci o păgână. Ea nu avea nici o trecere în poporul lui Dumnezeu, Israel. În mod normal ea era exclusă din rândurile lui Israel și deci exclusă de la binecuvântările lui Dumnezeu date lui Israel (vezi Efes. 2:11-12). Ea se căsătorise în Moab cu Mahlon, fiul lui Elimelec și a Naomei. Dar, în Moab, Rut și Naomi au ajuns văduve din cauza morții soților lor. În această situație Naomi s-a întors în Iuda, Betleem, deci înapoi acasă. Rut a ținut cu fermitate să o însoțească pe Naomi în țara lui Israel și a acceptat ca Dumnezeul Naomei să devină și Dumnezeul ei. Astfel, cele două femei văduve s-au stabilit în Betleem. Rut a fost de mare ajutor pentru Naomi, dar handicapul ei era văduvia ei. Cine s-ar fi căsătorit cu Rut, o moabită? Cine ar fi ridicat-o ca o cetățeancă respectată în poporul Domnului și sub binecuvântările Dumnezeului lui Israel? Șansele pentru ea erau practic zero. Numai că, Boaz, un om respectabil și cu un caracter deosebit de plăcut, a acceptat să răscumpere proprietatea lui Elimelec, soțul Naomei și, mai mult, să o ia de soție pe Rut, pentru ca astfel, soțul ei mort să fie reabilitat post-mortem în Israel. Deși, nu Boaz avea obligația legală de a se căsători cu Rut (era un altul cu această obligație, dar care nu a dorit să-și complice viața căsătorindu-se cu Rut), totuși, din dragoste pentru această moabită, Boaz se căsătorește cu Rut. În acest fel, Rut este acoperită total în handicapul ei și devine nu doar o cetățeancă respectabilă în Israel, dar ajunge și străbunica marelui David, din care urma să vină Cristosul lui Dumnezeu. Prin dragostea lui Boaz față de Rut, și prin căsătoria lor, ea a fost răscumpărată din statutul ei de „lepădată” din prezența lui Dumnezeu, a intrat în rândurile poporului lui Israel cu drepturi depline, a fost acoperită cu prestigiul soțului ei în societatea din Israel, și a beneficiat din plin de binecuvântările lui Dumnezeu (vezi Efes. 2:19-22). Aceasta face adevărata bunătate: acoperă, reabilitează, răscumpără pe cineva care nu are nici un drept, nici o trecere, nici o valoare înaintea lui Dumnezeu și în poporul Său, pentru ca astfel el să intre în grația divină și sub binecuvântările harului lui Dumnezeu. Aceasta a făcut bunătatea lui Cristos pentru cei mântuiți (Efes. 2).

- Iubita din Cântarea Cântărilor era o fată simplă de la țară, nu tocmai frumoasă, din cauza muncii de la câmp (C.C. 1:5-6), o fată banală, obișnuită (un trandafir din Șaron, un crin al văilor - erau foarte mulți crini în valea Șaronului). Cine ar fi băgat-o în seamă oare? Ei bine, însuși împăratul Solomon, fiul lui David, se îndrăgostește de ea. În felul acesta, ea a devenit singurul crin în mijlocul spinilor, deci singura fată care merita iubită de împăratul însuși. De asemenea, iubita a fost acceptată în dragoste să se așeze la umbra iubitului ei, și să savureze binecuvântările unui prinț binecuvântat de Dumnezeu și plin de dragoste pentru ea. A ajuns să fie primită chiar în intimitatea deplină și binecuvântată a iubitului ei care i-a devenit soț și, astfel, ea a fost acoperită cu dragostea deplină a lui Solomon pentru ea. Această fată neînsemnată a devenit astfel regina poporului lui Dumnezeu și împodobită cu frumusețea dragostei fiului lui David. Așa suntem noi prin bunătatea dragostea lui Cristos, deși am fost niște păcătoși pierduți (vezi din nou Efes. 2).

- În biserica lui Cristos, noi credincioșii trebuie să manifestăm din plin dragostea care acoperă totul (1 Cor. 12:23-24). Biserica lui Cristos este formată dintr-o diversitate de oameni păcătoși (unii mai păcătoși ca alții), cu oameni de diverse condiții sociale, oameni cu diverse abilități (unii cu mai multe abilități, alții cu mai puține calități). Toți însă au fost acoperiți prin harul lui Dumnezeu, toți aceștia au fost socotiți neprihăniți prin credința în Cristos și toți aceștia vor fi împodobiți de Dumnezeu prin dragostea lui Cristos, pentru a fi înfățișați plin de slavă, fără nici o pată, sfinți și fără prihană în gloria Împărăției cerurilor (Efes. 5:25-27). Bunătatea dragostei lui Dumnezeu în Cristos ne-a acoperit și ne acoperă pentru această glorie veșnică. La fel, noi trebuie să ne acoperim unii pe alții în dragoste sfântă în trăirea pe acest pământ. Bunătatea dragostei lui Dumnezeu poate acoperi orice handicap al fiecăruia dintre noi. AMIN.         

Dragostea - Eseu (partea 3)

de Ardelean Viorel

[ Înapoi ] [ Înainte ] [ sus ]