Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Teologie
 

 

 

Cuprins Publicaţie
Nostra Aetate
Apologetica
Teologie
Marturia Evangheliei
Exegetica
Viaţa Creştină
Istorie
Pastorala
Misiunea Azi
Site-uri Baptiste
Media

 

 


Pagina de Teologie

 

Manual de Teologie

 de John Leadley Dagg, D. D.

 

John L. Dagg

 

Partea a doua - Tratat despre ordinea bisericească (continuare)

 

CAPITOLUL I

 
BOTEZUL

 

SECȚIUNEA I.—PERPETUITATEA BOTEZULUI

 

BOTEZUL ÎN APĂ ESTE O PORUNCĂ CREȘTINĂ A OBLIGAȚIEI PERPETUE.

 

Trimiterea lui Hristos pentru apostoli spune: mergeți în toată lumea, faceți ucenici și botezați-i în numele Tatălui, al Fiului și al DS, și învățați-i să păzească tot ce v-am poruncit, și iată că Eu sunt cu voi până la sfârșitul veacului. 1 nu se afirmă expres în aceste cuvinte că apa trebuie folosită la botez, dar folosirea apei este așa de comună, încât porunca de a scufunda , spăla sau stropi implică folosirea ei, doar dacă circumstanțele cazului sugerează folosirea altui lichid. Termenul de botez este folosit adesea în Scriptură unde este implicată și apa, fără a fi menționat expres. Apostolii erau obișnuiți cu administrarea apei la botez. Fuseseră aleși ca slujitori ai lui Hristos și martori, de la botezul lui Ioan 2 și probabil că mulți dintre ei au văzut pe Stăpânul botezat în Iordan. Au văzut botezuri al lui Ioan în multe cazuri și poate toți fuseseră botezați de el. După ce Isus a intrat în lucrare s-a spus că făcea și boteza mai mulți ucenici decât Ioan. 3 se referă deci la botezul în apă și Isus și ucenicii îl administrau. Aceasta o făceau sub directa călăuzire a Stăpânului și ei erau ucenicii Lui personali. Lucrarea Lui și botezurile lor se limitau la Israel. Trimiterea de mai sus lărgea câmpul de operații. Prezența Stăpânului era promisă , deși trupul Lui nu mai era cu ei și porunca de a face ucenici și de a-i învăța și boteza era interpretată cu termenii cu care erau obișnuiți. în lucrarea lor subsecventă, predicau și botezau și cartea Faptelor Apostolilor conține mențiuni frecvente la botezuri. În acestea nu există dubii rezonabile că ar fi folosit altceva decât apa, uneori fiind exprimată expres.

 

Trimiterea a fost făcută, chiar înainte de înălțarea lui Hristos la cer și a fost pentru dispensația ce urma. Apostolii, înainte de a o executa, au primit porunca de a rămâne în Ierusalim până vor primi puterea de sus. Puterea promisă a fost dată când DS a fost turnat peste ei în ziua cincizecimii. Este clar că în vederea lui Isus, botezul în apă nu era consistent cu dispensația spirituală introdusă de ziua cincizecimii.

 

Pe lângă folosirea literală, termenul botez este folosit uneori figurativ, când influența spirituală sau suferințele sunt intenționate. În astfel de cazuri, este ceva în context, sau circumstanțele cazului, ce duce la interpretarea potrivită. Când nu este nimic care să direcționeze spre o interpretare figurativă, ni se cere de către o lege cunoscută a criticii să luăm cuvântul în sens literal. Conform cu această lege, trebuie să interpretăm literal limbajul poruncii simple folosit în trimitere; și dacă „botezul” trebuie luat ad literam, fără îndoială folosirea apei este în poruncă.

 

De la înălțarea lui Hristos, nu a apărut nici o schimbare de dispensație nu a apărut, prin care trimiterea să fie revocată. Promisiunea conținută, despre prezența lui Hristos până la sfârșitul lumii, implică perpetuitatea. Sub această trimitere, lucrătorii lui Hristos acționează și prin ea sunt legați, conform cu intenția manifestă a cuvintelor lui, de a administra botezul cu apă.

 

În ere diferite ale creștinismului, unele persoane au negat obligația botezului în apă. Secta modernă Quakeri face parte din aceștia. Obiecțiile lor merită atenția noastră.

 

Obiecția 1 – trimiterea este „botezați-i în numele”. Numele lui Dumnezeu semnifică puterea Lui, influența de la El. Botezul în influența spirituală nu poate fi botezul în apă.

 

Admitem corectarea traducerii, dar nu amestecul extras din ea. Aceeași prepoziție greacă este folosită în alte pasaje ce interzic concluzia trasă. Ioan a spus „te botez spre pocăință”. Pocăința este o îndatorire spirituală, dar botezul spre pocăință nu este un botez spiritual ; deoarece cuvintele lui Ioan citate complet sunt „te botez cu apă spre pocăință”. în alt pasaj spune „Ioan predica botezul pocăinței pentru iertarea păcatelor” și Petru a poruncit în ziua cincizecimii „pocăiți-vă și fiți botezați pentru iertarea păcatelor.” Iertarea păcatelor este o binecuvântare spirituală, dar botezul pentru iertarea păcatelor nu reiese a fi botez spiritual. Botezul lui Ioan știm că este cu apă, și când cei care au primit porunca lui Petru s-au botezat, istoricul folosește limbajul simplu al istoriei: „au primit cuvântul cu bucurie și au fost botezați” 4 Aceste exemple dovedesc că folosirea prepoziției nu este inconsistentă cu interpretarea literală a trimiterii.

 

Obiecția 2.—botezul lui Ioan este distinct în Scriptură de botezul lui Hristos; primul fiind cu apă, ultimul cu DS. Apostolii acționau pentru Hristos și trimiterea îi autoriza să administreze botezul. Texte paralele se găsesc, în care apostolii oferă daruri spirituale.

 

Ioan a spus că Hristos va boteza cu DS, ucenicii făcuți de Hristos în timpul lucrării Lui personale erau botezați cu apă. Acesta era administrat de discipolii Lui, cu acordul Lui. Menționarea atentă a evanghelistului că Isus nu boteza, arată că botezul cu DS nu este menționat aici. Cuvintele lui Ioan „vă va boteza cu DS” descriu un botez spiritual ca lucrare personală a lui Hristos și nu găsim nici un pasaj din Scriptură care vorbește despre apostoli sau alți lucrători ai lui Hristos, care botează cu DS. Un astfel de botez cu care erau obișnuiți în prezența și prin autoritatea lui Hristos, le cerea trimiterea să-l administreze.

 

Este adevărat că Pavel a fost trimis la neamuri să le deschidă ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină, de sub puterea lui satan, la Dumnezeu; dar aceste lucruri sunt menționate ca efecte ale misiunii lui și nu ca lucruri poruncite direct. Datoria poruncită era de a predica evanghelia. Binecuvântarea lui Dumnezeu peste lucrarea Lui a dat putere misiunii de a deschide ochii neamurilor și de a da beneficii spirituale menționate în trimiterea primită. Dar botezul menționat în trimitere dat celorlalți apostoli, este o datorie poruncită și porunca trebuie să fie înțeleasă conform cu importul literal al cuvintelor.

 

Obiecția 3.—Pavel învață că este un singur botez. Este un botez cu Duhul și dacă botezul cu apă este o poruncă perpetuă a creștinismului, sunt două botezuri, nu unul.

 

Pavel spune „un Domn, o credință, un botez”. El folosește cuvintele Dom,n, credință, în sens literal, deci și sensul botezului este literal. Este doar un botez în acest sens. Ioan Botezătorul a spus că Hristos va boteza cu DS, și Isus a spus ucenicilor: „veți fi botezați cu un botez cu care sunt eu botezat”. Ambele botezuri erau cunoscute lui Pavel. Aceste botezuri figurative sunt două ca număr; dar botezul literal este unul. Trebuie că s-a referit la ultimul.

 

Obiecția 4.—Petru a definit botezul adevărat creștin și negativ și pozitiv. Nu este îndepărtarea trupului, ci răspunsul unei conștiințe bune față de Dumnezeu, prin învierea lui Isus Hristos.5 Prima neagă că este vorba de botez în apă, a doua afirmă că este botez spiritual. Aceasta este confirmat de faptul că se spune a salva, ceea ce botezul în apă nu poate face. Cuvintele „figură asemănătoare” înseamnă anti-tip. Când lucrurile spirituale sunt comparate cu cele literale, literalul este tipul și spiritualul este anti-tipul. Botezul este numit deci anti-tip, botezul spiritual fiind intenționat

 

Botezul, ca și rit creștin nu este administrat pentru a curăța carnea, nici literal, nici ceremonial. Acesta reprezintă figurativ îngroparea și învierea lui Hristos, pe care se bazează credinciosul pentru salvare. Răspunsul unei conștiințe bune este obținut prin credința în lucrarea terminată a lui Hristos, reprezentată în rit. În limbajul scripturii, un lucru este numit a reprezenta ceea ce spune: câmpul este lumea. Acesta este trupul meu. Paharul acesta este noul legământ. Pavel și-a spălat păcatele în botez, pentru că reprezenta spălarea lor, deci în acest pasaj, botezul se spune că salvează, deorece reprezintă salvarea noastră, efectuată de învierea lui Hristos; nu de îndepărtarea întinării trupești.

 

Critica cuvântului anti-tip nu este acurată. Anti-tipul corespunde tipului, dar nu este neapărat spiritual. Sanctuarul pământesc este numit într-un loc anti-tipul cerescului, care sunt imagini ale adevărului. 6 În acest pasaj, locurile sfinte făcute cu mâinile sunt anti-tipul și cerul este tipul la care corespunde anti-tipul. Relația dintre ele inversează ordinea presupus universală.

 

Obiecția 5.—evreii aveau botezuri diverse, numite de Pavel porunci omenești impuse lor până la vremea reformării. 7 O poruncă nu este lumească când este observată, ci prin natura sa. Botezurile evreiești erau poruncite de Dumnezeu și semnificau lucruri spirituale. Botezul în apă nu poate avea o autoritate mai mare sau să fie mai semnificativ, este deci o poruncă omenească în natura sa și nu este potrivit cu dispensația spirituală a lui Hristos. Aparține de drept dispensației lui Ioan și a fost desemnat să fie întrecut de botezul spiritual al lui Hristos, conform cuvintelor lui Ioan, El trebuie să crească, eu să descresc. 8

 

Vorbind despre ceremoniile evreiești, Pavel spune „care stau în mâncare și băutură și botezuri și porunci omenești”. Acest pasaj nu confundă botezurile cu poruncile omenești, ci distinge între ele. Botezurile evreiești sfințeau și curățeau carnea, este deci un sens în a le numi omenești. Botezul creștin nu este administrat pentru acest scop și deci nu este carnal în același sens. Dacă Hristos l-a instituit, indiferent de numele pe care îl poartă, nu îndrăznim să îl numim nepotrivit dispensației lui.

 

Dispensația evreiască abunda de ceremonii, dar în mijlocul lor, era necesar un serviciu spiritual, deoarece chiar și atunci jertfele lui Dumnezeu erau un duh zdrobit. Ceremoniile au fost adaptate cu înțelepciune pentru a promova spiritualitatea. Dispensația noastră mai spirituală necesită ajutor mai puțin, dar suntem încă în trup și Dumnezeu a considerat potrivit să ne asiste credința cu reprezentări vizibile. A respinge folosirea lor nu este înțelept.

 

Botezul în apă nu a fost întrecut de botezul spiritual. În timp ce Petru predica lui Cornelius, și celor care erau în casă,DS i-a umplut. Apostolul nu a considerat acesta un motiv pentru a omite botezul în apă, ci dimpotrivă l-a administrat:„ poate un om interzice apa, ca aceștia să nu fie botezați, care au primit DS, ca noi?” 9 Contrar vederilor sale anterioare, DS a călăuzit pe apostol să predice evanghelia celor necircumciși, dintre neamuri, și să le dea botezul creștin. Dacă acest ritual era numai pentru evrei, sau numai condiționat de botezul cu DS, Petru a făcut o greșeală în a porunci neamurilor convertite să se boteze în apă. Este adevărat că mai greșise înainte, în limitarea lucrării la evrei și se poate susține că a greșit din nou în a porunci botezul în apă necircumcișilor. Dar DS corecta acum prima eroare și sigur nu l-a condus spre a oua eroare. Admiterea neamurilor convertite nu fusese determinată de un conciliu de apostoli, ca ulterior. Petruiu a urmat învățătura DS și conciliul a justificat actul său. Dacă ar fi greșit din nou în porunca DS de a folosi botezul cu apă, nu ar fi consistent cu perfecțiunea scripturilor, că nici el, nici conciliul nu au descoperit greșeala în actul de sub călăuzirea DS și nici o corectare a vreunei erori nu se găsește în scrierile inspirate.

 

Când Ioan a spus cuvintele „El trebuie să crească și eu să descresc”, evreii i-au spus „rabbi, cel care era cu tine dincolo de Iordan botează cu același botez și toți oamenii vin la el”. botezul raportat de ei era botezul cu apă, ceea ce înseamnă, prin aplicarea cuvintelor lui Ioan, că în loc să înceteze sub dispensația lui Hristos, a crescut.

 

Obiecția 6.—Pavel afirmă în prima epistolă către corinteni „Hristos m-a trimis nu să botez, ci să predic evanghelia” și a mulțumit lui Dumnezeu că a botezat așa de puțini dintre ei. El nu era departe de poziția de lider între apostoli, botezul cu apă nu ar fi fost omis în trimiterea lui, dacă era o poruncă perpetuă, și dacă era datoria lui să boteze ca și predicarea, nu i-ar fi mulțumit lui Dumnezeu că a botezat puțini. Mai repede ar fi mulțumit lui Dumnezeu că predică așa de puțin. A botezat câțiva, l-a circumcis pe Timotei, acomodându-se la slăbiciunile oamenilor dar era mulțumit că astfel de acte de acomodare erau rar necesare. Era oponentul principal la tendința de iudaicizare și era mulțumit că în chestiunea botezului a cedat în câteva cazuri.

 

În citarea lui Pavel, termenul botez stă singur, fără menționarea apei. Obiecția presupune că se referă la botezul în apă, dar de fapt confirmă regula noastră , că termenul botez, când este singur, implică folosire apei. Dacă ar însemna botezul cu DS când este singur și dacă Pavel și ceilalți apostoli ar fi fost trimiși să boteze acest botez, atunci nu ar fi spus adevărul „Hristos m-a trimis nu să botez.”

 

Pavel susținea că este nu un apostol al oamenilor, ci al lui Isus Hristos. Apostolul este unul trimis de Isus, care a spus „la care te trimit acum”. Susținea că este un apostol în sensul înalt, deoarece a primit trimiterea direct de la Hristos: „nu sunt apostol? Nu L-am văzut pe Isus Hristos? 10 În trimiterea primită direct de la Hristos, nu i s-a poruncit să se boteze sau să boteze pe alții. A primit evanghelia pe care o predica fără ajutorul vreunui om, dar nu așa a primit botezul. S-a supus, la porunca lui Anania, care nu era unul dintre cei trimiși să facă aceasta. În acest act, Pavel a recunoscut obligația de a perpetua porunca și dreptul lui Anania de a-l administra prin autoritatea derivată de la ceilalți apostoli. La Antiohia a fost pus deoparte cu post, rugăciune și punerea mâinilor, pentru lucrare și dacă aceasta s-a făcut cu referire la slujirea misionară în care a intrat imediat, sau dacă a fost prima lui investitură ceremonială cu slujba ministerială, aflăm din ce s-a făcut, că trimiterea lui directă a fost din partea lui Hristos, și nu a fost desemnată pentru a da deoparte ordinea bisericească stabilită anterior de apostoli. În primirea propriului botez și în punerea deoparte pentru lucrarea la care l-a chemat DS, Pavel a acționat ca un creștin obișnuit. Apostolatul lui pentru predicarea evangheliei a fost direct de la Hristos și nu de la oameni, dar botezul lui și autoritatea de a boteza a primit-o de la oameni, într-un mod care respecta și onora ordinea stabilită a lucrurilor între ucenicii lui Hristos. În timp ce spunea „Hristos nu m-a trimis să botez” era adevărat și că botezurile administrate de el nu erau neautorizate. El considera administrarea poruncii nu ca lucrarea sa proprie, și deoarece corintenii se împărțiseră în partide, susținând că Pavel, Apolo, Chifa sunt liderii lor, era mulțumit că puțini puteau susține că au fost botezați de el, deci nu îl pot considera lider de grup.

 

Pavel nu boteza din acomodare la slăbiciunile altora. Datorită evreilor l-a circumcis pe Timotei, a cărui mamă era evreică, dar când iudaizatorii au dorit ca Tit să fie circumcis, s-a opus și a reușit. Ca lucrător al ne-circumciderii apăra plin de zel convertiții dintre neamuri să se bucure de libertatea jugului evreiesc. Dar nu se găsește nici un cuvânt în tot ce a spus sau scris, care să susțină libertatea lor de a nu se boteza cu botezul creștin. Din contră, folosește considerații derivate din botezul lor, pentru a-i îndemna să umble în viața cea nouă. Această regulă de interpretare, confirmată de obiecția pe care o considerăm, necesită ca noi să înțelegem botezul literal menționat când se spune „mulți din noi au fost botezați în Isus Hristos, în moartea lui” 11 și „câți ați fost botezați în Hristos, v-ați îmbrăcat cu Hristos” 12. O mărturie publică a lui Hristos era în ochii lui Pavel modelul acestei ceremonii, implicând recunoașterea obligației lui și umblarea în viața nouă. Tot ce învăța Pavel, ca și exemplul lui, tinde să stabilească perpetuitatea botezului creștin.

 

 

 

Mijloacele Harului - Cele care ne susţin cu adevărat viaţa

partea 1

 

de Marian Ghita

 

Psalmul 102

 

Viața pe care o trăim și mai ales viața spirituală nu poate fi trăită fără elemente adecvate de susținere a ei. Trăirea de fiecare zi are nevoie de sănătate, de orientare, de protecție în situații grele și periculoase și de multe alte mijloace care ne fac să putem răzbi în viață și să o trăim așa cum ar trebui. Când privim, de exemplu, în Psalmul 23 descoperim multe elemente care îl fac pe psalmist să se bucure din plin de o viață binecuvântată. Păstorirea vieții îi este asigurată de însuși Domnul – El este păstorul Lui. Hrana, înviorarea sufletului, povățuirea, buna orientarea în hățișurile vieții, ocrotirea și eliberarea de temeri, disciplinarea vieții, relaționarea potrivită cu cei din jur, chiar și când este înconjurat de dușmani, succesul în demersurile și confruntările sale, toate acestea s-au manifestat din plin în viața lui David. Fără ele viața n-ar putea fi trăită și David ar fi fost cu siguranță distrus. La fel și oricare dintre noi avem nevoie de asigurarea acestor mijloace ale existenței (în plan pământesc și cu atât mai mult în plan spiritual).

 

Întrebările la care trebuie să răspundem sunt de unde ne vin asemenea mijloace; cum le putem obține. Oamenii fără Dumnezeu se bazează pe ei înșiși, crezând că pot să se descurce în viață prin înțelepciunea și abilitățile lor. Dar oamenii care îl cunosc pe Dumnezeu sunt învățați să se bazeze în totul pe Dumnezeu ca și David în psalmul 23.

 

Un credincios adevărat înțelege că trebuie să se bazeze în toate lucrurile pe Dumnezeu și pe mijloacele harului Său, fie că este vorba despre lucruri pământești sau spirituale, despre lucruri mari sau mici. Aceasta nu înseamnă că el nu se va folosi de mintea lui sau de abilitățile sale sau de munca sa în obținerea lucrurilor de care are nevoie. Dar el înțelege că „viața, mișcarea și ființa” (Fapte 17:28) sunt toate în Dumnezeu; că „din El, prin El și pentru El sunt toate lucrurile” (Rom. 11:36). De aceea, el caută să aibă o relație bună cu Dumnezeu și să îi rămână credincios pentru a se bucura de binecuvântarea lui Dumnezeu în viața lui.

 

1. False mijloace de susținere a vieții

Trăim însă o vreme în care adevăratul Dumnezeu este tot mai îndepărtat din afacerile oamenilor. De aceea, întunericul spiritual este tot mai mare în lume. Ceea ce este și mai grav este că și credincioșii ajung, mulți dintre ei, să se manifeste ca lumea în felul în care administrează lucrurile vieții lor, fie că este vorba despre lucrurile vieții pământești, fie că este vorba despre lucrurile care ar trebui să le asigure viața veșnică. Orientarea New Age, care este tot mai prezentă în lume, ne face să abordăm viața într-un mod care nu are de-a face cu Dumnezeul cel viu și adevărat. Esența gândirii New Age poate fi exprimată în câteva idei principale:

 

- Mișcarea New Age îmbrățișează un spirit vesel și optimist. Promotorii ei spun că o nouă eră a păcii, dragostei și liniștii se întrezărește. Economia prezentă a planetei noastre, crizele ecologice, politice și militare pot și trebuie să fie biruite printr-o „transformare a conștiinței” care implică o nouă gândire și un nou set de experiențe mistice. Unii, captivați de viziunea New Age, caută un mare lider mondial (un Mesia) care să aducă pacea;

 

- Această mișcare promovează îndumnezeirea omului. Actrița Shirley MacLaine, una dintre persoanele care au promovat această mișcare, a afirmat, „Eu sunt Dumnezeu”. Ei spun, „Nu suntem doar muritori. Putem crea propria noastră realitate ca și zei și zeițe”. Joseph Campbell a proclamat că „fiecare din noi este o încarnare a lui Dumnezeu”. „Noi toți suntem manifestări ale conștiinței lui Buddha sau Cristos, doar că nu știm acest lucru”, a afirmat el;

 

- Mișcarea New Age proclamă „Dumnezeul interior” al tuturor. Provenind din învățăturile orientale despre mistic și ocult, gândirea New Age vede totul ca fiind divin. Și tot ce există, este cu adevărat Dumnezeu. Totul este una cu Dumnezeu. Dumnezeu nu este o Persoană morală și personală, ci mai degrabă un principiu impersonal, o vibrație sau o esență ca „Forța”. New Age ne provoacă să trezim „conștiința dumnezeului” nostru prin diferite metode mistice cum ar fi meditația transcedentală, metoda de gândire pozitivă, yoga, auto-hipnoză, vizualizare sau participare la programe de înălțare a conștiinței;

 

- New Age promovează potențialul nelimitat al oamenilor. Totul este posibil cu noi. Doar ignoranța în ce privește divinitatea noastră ne trage în jos. Ca ființe divine, paranormalul ne ademenește: telepatia, contactul cu „spirite călăuzitoare” și „experiențele din afara trupului” devin de dorit. Noi suntem miracole gata să aibă loc. Se spune că „noi suntem nelimitați doar că nu știm”. (Suntem niște dumnezei care, oarecum, am uitat că suntem dumnezei…). Și dacă nu „stăpânim responsabilitățile” dumnezeiești în această viață, reîncarnarea ne asigură că vom avea alte posibilități nesfârșite pentru avansare.

 

- Adepții New Age tind să nege standardele obiective și absolute ale moralității. Joseph Campbell susține că Dumnezeu este dincolo de orice noțiune a binelui și răului și că trebuie să acceptăm tot ce se întâmplă fără să judecăm. Un proeminent scriitor New Age, W. Brugh Joy, învață că: „absoluturile sunt o scorneală a minții rationale”. Aceasta derivă din credința New Age că Dumnezeu nu este un Creator drept și bun, ci numai o forță impersonală fără atribute morale. Dumnezeu, spun aceștia, nu este o Persoană. Viziunea New Age a unei lumi restaurate prin intrarea în energia infinitului, prin pierderea noastră în absolut, este ademenitoare și intrigantă. Noi suntem mai mult decât muritori, afirmă susținătorii New Age.

 

Desigur, adepții New Age nu se consideră a fi creștini. Putem spune că mișcarea New Age este noul păgânism al vremurilor din urmă. El nu are de-a face cu adevăratul Dumnezeu și cu principiile Bibliei. Dar ce te faci însă, atunci când semințe ale acestei filozofii păgâne se strecoară în biserici prin mijloace care au o „spoială biblică”, care par că derivă din adevărurile Scripturii, dar care te duc pe un teren care nu are nimic de-a face cu adevărata spiritualitate? Iată doar câteva dintre asemenea „mijloace” care conduc spre o trăire fără Dumnezeu:

 

- Gândirea pozitivă – Ea este o atitudine mentală și emoțională care se concentrează asupra laturilor strălucitoare ale vieții și așteaptă rezultate pozitive. O persoană pozitivă anticipează fericirea, sănătatea și succesul și crede că poate birui orice obstacol și dificultate. Ce este rău să ai o gândire pozitivă? Aparent nici un rău. Dar, când este promovată o gândire care este produsul minții umane și nu se bazează pe afirmațiile cuvântului lui Dumnezeu și pe adevăratul Dumnezeu, prin care sunt toate lucrurile, o asemenea gândire este de-a dreptul fără noimă și păcătoasă.

 

- Vizualizarea – Vizualizarea creativă este o tehnică mentală care folosește imaginația pentru a face ca visurile și obiectivele să devină realitate. Folosită în mod corect, vizualizarea creativă poate îmbunătăți viața ta și poate atrage pentru tine succesul și prosperitatea. Ea este o putere care poate schimba mediul și circumstanțele personale, poate face ca evenimentele să se întâmple și să atragă bani, posesiuni, slujbe, oameni și dragoste în viața ta. Vizualizarea este doar „o tehnică mentală” se spune. Iar această tehnică are, se zice, capacitatea de a „produce” realitate palpabilă, desigur fără Dumnezeu. Totul izvorăște din mintea omului. În realitate, aceasta este pur și simplu idolatrie.

 

- Afirmarea – Afirmarea unor declarații este făcută pentru a descrie o situație dorită; aceste afirmații sunt repetate de multe ori, până când ele ajung să impresioneze subconștientul minții. Acest proces împinge subconștientul din mintea omului să ia măsuri și să depună eforturi pentru a face ca declarația pozitivă să devină realitate. Când știi cum să utilizezi afirmațiile făcute, vei obține un instrument excelent pentru obținerea succesului și pentru îmbunătățirea vieții tale. În acest procedeu nu se vorbește nimic despre rugăciunea către Dumnezeu, despre voia Sa și despre intervenția Lui. Un asemenea om se așează în locul lui Dumnezeu, a Aceluia care a creat acest univers prin cuvântul Lui. În Geneza 1 se spune: „Dumnezeu a zis: „Să fie…”, „și a fost…””. După o asemenea gândire noi nu avem nevoie de Dumnezeu, pentru că noi avem în noi înșine capacitatea de a spune ceva și de a se realiza ceea ce spunem. O asemenea gândire vine de la Satan (vezi Gen. 3:1-5).

 

- Motivația – Motivația este puterea interioară care te impinge să iei măsurile necesare pentru a realiza anumite obiective personale. Motivația este alimentată de dorință și ambiție, și, prin urmare, în cazul în care acestea sunt absente, motivația este și ea absentă. Uneori este posibil să avem dorința de a face ceva anume sau de a realiza un anumit obiectiv, dar în cazul în care dorința și ambiția nu sunt suficient de puternice, atunci îți vor lipsi acea forță de împingere, inițiativa, precum și dorința de a lua măsurile necesare. În aceste cazuri de fapt îți lipsește motivația lăuntrică. Atunci când există motivație, există inițiativă, direcție, curaj, energie, precum și persistența de a-ți urmări obiectivele. Desigur este bine să ai motivații puternice pentru a face ceva anume. Dar motivația personală, fără Dumnezeu, fără supunerea față de El și fără ajutorul Lui, poate ea să realizeze ceva? Poate un mort, fără Duhul de viață să miște ceva? Sau dacă Dumnezeu va îngădui ca cineva să facă ceva împotriva voii Sale, nu i se va întoarce acel ceva împotriva lui?

 

- Puterea voinței și auto-disciplina – Ai simțit uneori că-ți lipsește forța interioară de a acționa, de a acționa cu hotărâre sau de a fi persistent? Există obiceiuri pe care dorești să le schimbi, dar îți lipsesc voința si auto-disciplina necesare? Dezvoltarea voinței si a auto-disciplinei poate face o mare diferență în viața ta, aducând în prim-plan forța interioară, care este vitală pentru succesul și pentru dezvoltarea personală. Posesia acestor competențe sau lipsa lor reprezintă un factor major, ceea ce duce la succes sau la eșec, care te fac să iei măsurile necesare sau să fii leneș. Acest lucru se aplică obiectivelor majore, și, de asemenea, sarcinilor simple, zilnice. Aceste abilități sunt ingrediente vitale de succes, atât în plan spiritual cât și în plan material. Întrebarea însă este: de unde îți vine forța interioară a voinței și auto-disciplina? Din tine însuți sau din Dumnezeu? Cum rămâne însă cu afirmațiile de genul: „Despărțiți de Mine (Cristos), nu puteți face nimic” (Ioan 15:5), sau „Pot totul în Cristos care mă întărește” (Filip. 4:13)?

 

- Concentrarea – Cineva spunea că puterile mintii sunt ca razele de soare. Când sunt concentrate, ele luminează. O lupă poate face ca razele soarelui să producă arderea unei bucăți de hârtie, în cazul în care razele de soare s-au concentrat prin ea pe un punct. Puterea de concentrare este o abilitate care ne permite să ne concentrăm atenția asupra unui singur gând sau subiect. Puterea de concentrare se manifestă ca o atenție concentrată și ca o minte ascuțită. Când te concentrezi, mintea ta conservă energiile și nu le risipește pe gânduri sau activități irelevante sau neimportante. Acesta este motivul pentru care abilitatea de a te concentra este esențială pentru oricine care aspiră să fie mai eficient în viața lui. Această abilitate este vitală pentru orice fel de succes. Fără ea, eforturile noastre se împrăștie, dar cu ea, putem realiza lucruri mari. Desigur, și Scriptura ne învață să avem privirile pironite spre „răsplătire” (ca Moise – Evr. 11:26), spre „Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre” (vezi Evr. 12:2-3). Dar, concentrarea noastră capătă putere spirituală, atunci când ne concentrăm înspre Domnul nostru și înspre ceea ce ne pregătește El în ceruri. Ce te faci atunci când te concentrezi doar spre ceva ce nu te însuflețește prin puterea harului lui Dumnezeu?

 

- Pacea minții – Pacea mintii este o stare de calm mental si emotional, fără griji, temeri sau stress. În această stare, mintea este liniștită și cel care are pacea minții are un sentiment de fericire și libertate. Astfel de momente pașnice nu sunt atât de rare. Noi le-am experimentat în trecut, în momentele în care am fost implicați într-o anumită activitate care ne-a absorbit sau ne-a stârnit interesul (de ex., urmărirea unui film sau a unui program TV; când am fost absorbiți de citirea unei cărți; când am fost în compania cuiva foarte drag; etc.). Astfel de activități, și altele similare, ne scot din gândurile noastre obișnuite și grijile ce le avem, înlocuindu-le cu experiența unei păci interioare. Atunci când învățăm să ne bucurăm întotdeauna și în toate circumstanțele; atunci când ne concentăm asupra unor activități sau asupra unor persoane dragi nouă; atunci când învățăm să gândim pozitiv, toate acestea și multe altele de acest gen ne fac să ne bucurăm de pacea minții. Oare așa să fie? Oare ne putem produce noi înșine pacea minții atunci când vrem și dacă vrem? De ce atunci a trebuit să vină pe pământ Fiul lui Dumnezeu, Domnul Isus Cristos, ca să ne spună: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte” (Ioan 14:27)?

 

Sunt multe grupări religioase și mulți profeți ai acestei lumi care ne promit asemenea procedee care să ne „elibereze” (chipurile) de problemele pe care le avem și care să ne asigure soluțiile și succesul pe care noi le căutăm. Mișcarea New Age ne asigură că vom avea rezultate extraordinare folosind aceste tehnici care par să aibă sorți de izbândă în viața multora (vezi, de ex., Ps. 73). De ce atunci, ca și credincioși ai Domnului Isus Cristos, să renunțăm la asemenea tehnici și să căutăm mijloace de susținere a vieții noastre în altă parte (la Dumnezeul cel adevărat)? Oare asemenea tehnici nu sunt de proveniență divină? Sunt rele în ele însele? De ce ar trebui să procedăm ca apostolul Pavel, care a afirmat că toate lucrurile sale pământești de valoare, le-a socotit „ca o pierdere”, „ca un gunoi” (Filip. 3:7-8 – vezi v. 4-6, aceste lucruri)? De ce o asemenea procedură este cu adevărat bună înaintea lui Dumnezeu?

 

2. Adevăratele mijloace de susținere a vieții

Răspunsul, pe care Pavel și l-a dat lui însuși, ar trebui să fie și al nostru. Apostolul Pavel a spus: „Dar lucrurile care pentru mine erau câștiguri le-am socotit ca o pierdere din pricina lui Cristos. Ba încă și acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, față de prețul nespus de mare al cunoașterii lui Cristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate și le socotesc ca un gunoi, ca să câștig pe Cristos, și să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credința în Cristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu prin credință. Și să-L cunosc pe El și puterea învierii Lui și părtășia suferințelor Lui și să mă fac asemenea cu moartea Lui ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morți” (Filip. 3:7-11). Așadar, pentru Pavel a fost vital important să folosească mijloacele harului lui Dumnezeu pentru a-și asigura mântuirea și viața veșnică (ceea ce Dumnezeu oferă în dar, nu ceea ce el, Pavel, poate să obțină; neprihănirea care este în Cristos și care se capătă prin credință, nu neprihănirea pe care el, Pavel, poate să o realizeze; a fi în Cristos, nu a se baza pe el însuși). Pavel a considerat că aceste mijloace ale harului lui Dumnezeu sunt singurele care pot să-i asigure binecuvântările vieții veșnice, nu altele.

 

O ilustrație foarte bună a ceea ce înseamnă mijloacele harului lui Dumnezeu pentru om și al eșecului total al mijloacelor omenești, atunci când vorbim despre binecuvântările vieții veșnice, ne oferă studiul unui psalm cu totul special (psalmul 102; desigur, pot fi și alte ilustrații biblice în această direcție). Vom căuta să-l înțelegem în ceea ce urmează.

 

Nu știm cine a scris acest psalm și nu știm în ce împrejurări concrete a fost scris. Putem însă face presupuneri. Ni se spune doar, în cuvintele introductive, că avem de-a face cu „o rugăciune a unui nenorocit, când este doborât de întristare și își varsă plângerea înaintea Domnului”. Ne putem baza pe această informație pentru că, așa cum știm, chiar și cuvintele introductive ale psalmilor sunt cuvinte inspirate de Dumnezeu, deci fac parte din textul inspirat al Scripturii.

 

Psalmistul se referă la o stare nenorocită în care era, dar nu se referă la vreun păcat personal pe care trebuia să-l mărturisească. Acest lucru ne face să spunem că autorul deplângea starea nenorocită în care întregul popor al lui Dumnezeu o experimenta. El se vede izolat, aruncat departe, înconjurat de vrăjmași și având o viață nesigură; nimic nu-l putea consola (v. 6-10). Unii comentatori spun că este vorba aici despre exilul israeliților în Babilon (în perioada de 70 de ani de pedeapsă hotărâtă de Domnul pentru pocăința lor – 605-537 î. Cr.). Autorul este un om credincios, care experimentează această stare de pedeapsă alături de popor. Din nou, comentatorii biblici spun că autorul ar fi însuși Daniel (vezi cartea Daniel). Dacă este așa, atunci este interesant să vedem că Daniel apare aici ca un om umil (în ciuda poziției pe care el a avut-o în Babilon), care împărtășește nenorocirea și durerea poporului Israel în robia Babilonului.

 

Pentru a înțelege psalmul mai bine și în special tema mesajului nostru cât și ceea ce s-a arătat mai sus, ar trebui să privim mai întâi la Domnul, Cel înaintea căruia Daniel își varsă sufletul doborât de întristare. Dumnezeu căruia i se adresează psalmistul este un Dumnezeu real; el nu se roagă strigând în deșert, ca și cum nu ar exista Cel care poate să-i răspundă. Daniel nu se roagă lui Dumnezeu ca unul care folosește doar un procedeu al minții sale, doar ca să aibă sentimentul că face totuși ceva în necazul lui. Este adevărat că mintea noastră limitată nu-L poate înțelege deplin pe Domnul, dar revelația Scripturii este mai mult decât suficientă pentru noi oamenii, pentru a-L înțelege pe Domnul în nevoile noastre și în trăirea noastră aici pe pământ.

 

Numele Său este arătat aici a fi „Domnul”. În limba ebraică avem de-a face cu cel mai important nume adoptat de Dumnezeu, atunci când El se relaționează la poporul Lui – YAHVE. Numele se traduce „Eu sunt” (vezi Exod 3:14). Mai sunt și alte nume în Biblie cu privire la Dumnezeu dar „Eu sunt” este considerat numele cel mai important din Biblie. Așa vedem în Exod 6:1-8. Dumnezeu declară că s-a arătat lui Avraam, lui Isaac și lui Iacov ca „Dumnezeul cel atotputernic” (v. 3). Dar lui Moise Dumnezeu s-a arătat a fi „Domnul (Eu sunt)” (v. 2-3). Când Dumnezeu s-a descoperit patriarhilor a fi Cel Atotputernic, El a vrut să comunice că promisiunile binecuvântării date lor (vezi Gen. 12:2-3) se vor împlini și ei trebuie să creadă aceasta (vezi Gen. 15:6). Dumnezeu are putere absolută de a-Și împlini cuvântul, promisiunile făcute. De altminteri, cartea Geneza este cartea în care Dumnezeu a creat lumea prin cuvântul Lui (Gen. 1-2) și în care a dat promisiunile Sale. Dumnezeu este Cel Atotputernic care Își împlinește cuvântul. Când Dumnezeu vorbește lui Moise El merge mai departe în revelația Sa de Sine. El vrea să împlinească ce a promis și în mod special El vrea să mântuiască pe Israel din robia Egiptului și să-i dea țara promisă, țara Canaanului (Exod 6:1-8). El va încheia de asemenea legământul Lui cu sămânța lui Avraam pentru a fi Dumnezeul lui Avraam și al seminței sale; El va interveni în mod salvator în viața lui Israel și-l va confrunta pe Faraon, regele Egiptului, pentru a-l face să dea voie lui Israel să plece din țara robiei (Exod 6:4-8; 3:15-22). Toată această lucrare de eliberare necesita să-L cunoști pe Dumnezeu ca fiind „Eu sunt”. Semnificația numelui este una extraordinară. Numai Dumnezeu este, în sensul că El Însuși există prin Sine Însuși. Tot ceea ce există, inclusiv omul, există doar pentru că Dumnezeu a făcut să existe. Fără Dumnezeu nu poate exista nimic. Mai mult, tot ceea ce există, există pentru gloria lui Dumnezeu: „Din El, prin El și pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin” (Rom. 11:36). Faraon era împărat puternic în Egipt doar pentru că Dumnezeu l-a ridicat să fie Faraon. Nu pentru că Faraon în el însuși era puternic. De aceea, el trebuia să vadă că el era nimic fără Dumnezeu. În timp ce Moise, care se vedea un nimeni (vezi Exod 3:11), urma să fie „Dumnezeu” pentru Faraon (Ex. 7:1), pentru că Dumnezeu urma să-l facă așa; Faraon va fi în fața lui Moise un nimeni în această confruntare. Și așa a fost: Faraon nu a putut să facă nimic în fața intervenției divine, manifestate prin Moise, pentru că numai Dumnezeu este.

 

Și încă ceva. Când Domnul Isus a venit pe pământ și și-a îndeplinit lucrarea mesianică numai El a putut să spună „Eu sunt”. Dar, în același timp, El a adăugat ceva la „Eu sunt”. Domnul Isus a declarat despre Sine (vezi Ev. după Ioan): „Eu sunt Pâinea vieții” (Ioan 6:35); „Eu sunt Lumina lumii” (Ioan 8:12); „Eu sunt Ușa oilor” (Ioan 10:7); „Eu sunt Păstorul cel bun” (Ioan 10:11); „Eu sunt Învierea și Viața” (Ioan 11:25); „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14:6). Prin toate aceste nume, Domnul Isus Cristos a arătat că El este Fiul lui Dumnezeu, El și numai El este Cel în care Dumnezeu s-a descoperit pe Sine Însuși (Ioan 1:1-18). Dumnezeu, în Fiul Lui, se arată ca fiind Cel care împlinește în mod desăvârșit viața noastră și destinul nostru veșnic (Colos. 1:19; 2:9-10).

 

De ce trebuie să știm toate acestea? Vă dați seama acum cum sună pretențiile New Age? Este evident că ele încearcă să-L detroneze pe adevăratul Dumnezeu din viața oamenilor. Când practici „gândirea pozitivă”, sau „Vizualizarea”, sau „Afirmarea” și celelalte practici ale minții, tu de fapt te declari pe tine însuți „Dumnezeu”. Aceasta înseamnă că tu poți face ceea ce numai Dumnezeu face. Asemenea pretenție este idolatrie și în același timp ea duce la întunecarea minții, la nebunie și la dezastru (vezi Rom. 1:18-32).

 

În lumina tuturor acestor lucruri să privim acum la Psalmul 102.

 

Din nou menționăm că psalmul este „rugăciunea unui nenorocit, când este doborât de întristare și își varsă plângerea înaintea Domnului” (introducerea psalmului). Această menționare ne șochează. Daniel, om nenorocit și doborât de întristare?? Ce l-a făcut să se vadă astfel? Poporul Israel dus în robia Babilonului să ajungă în asemenea hal? Pe de o parte, Daniel a dus-o excelent în Babilon. Nebucadnețar l-a promovat în funcții înalte (vezi Dan. 1-4); Cirus persanul, de asemenea (Dan. 6). Doar în vremea împăratului Belșațar (Dan. 5) îl vedem pe Daniel căzut oarecum în dizgrație; însă, desigur, el trăia bine în plan material și chiar social. Ce-i lipsea lui Daniel, în afară de faptul că a fost rupt de țara lui natală, prin deportarea în Babilon (vezi Dan. 1)? Nimic, am zice noi. De asemenea, poporul Iudeu, deși deportat în Babilon, nu a dus-o rău deloc în „robia Babilonului”. Ei și-au construit case (vezi Ierem. 29:4-7), și-au întemeiat familii, au prosperat în afaceri. Atunci când Cirus cel Mare a dat decretul de întoarcere a deportaților în țara lor de baștină (vezi Ezra 1-2), foarte puțini au acceptat să se întoarcă acasă. Ei s-au legat puternic de locurile unde au fost deportați. Este foarte clar că le-a fost bine deportaților în Babilon.

 

Mai mult. Procedeele menționate mai sus (cele promovate acum de mișcarea New Age: gândire pozitivă, vizualizare, afirmare, etc) erau folosite la discreție atunci (vezi înțelepciunea haldeilor – Dan. 1). Metode de ieșire din crize sufletești erau folosite foarte mult atunci; ele nu sunt noi, ca și cum acum au fost descoperite. De ce Daniel și iudeii deportați nu le-au folosit ca să iasă din crizele lor sufletești? Motivul este acela că toate aceste metode s-au demonstrat întotdeauna (și atunci, dar și acum) fără nici o valoare vindecătoare sau mântuitoare (în afară de faptul că iudeii le tratau ca fiind interzise de Dumnezeu în cuvântul Lui – dar, acolo în Babilon cine îi controla să le interzică „ce era bun sau ce putea fi bun”?). Este evident că toate aceste mijloace mântuitoare și-au arătat atunci deșertăciunea (vezi Dan. 1-2). Când privim la un psalm ca ps. 137 (unde plânsul iudeilor în robie îi împiedica să cânte de bucurie) înțelegem că aspirațiile după Dumnezeul cel adevărat și după închinare înaintea Lui nu au putut fi compensate cu strălucirea și bogăția Babilonului, dimpotrivă, i-a golit de orice satisfacție și bucurie adevărată. Aceasta a fost drama reală a deportaților în Babilon. Și oameni ca Daniel, oricât de sus au ajuns, nu puteau să se bucure că au la dispoziție plăcerile și binecuvântările Babilonului. Ce oferă deci metodele New Age? Nimic. Mai mult, te golesc de viață adevărată.

 

Iată de ce Daniel și oameni ca el erau nenorociți și doborâți de întristare în Babilon. Iată de ce crizele sufletești descrise în Ps. 102:1-11 – durere, chiar fizică (v. 3-5); înstrăinare (v. 6-7); sentimentul amenințării din partea vrăjmașilor și a pedepsei lui Dumnezeu (v. 8-10); sentimentul uscăciunii vieții (v. 11) apar din plin în trăirile unui om ca Daniel în Babilon. Când Dumnezeul cel adevărat nu este în viața ta, când El nu-ți împlinește viața, sentimentele pe care le ai sunt tocmai acestea. Oamenii fără Dumnezeu, deși pare că totul este în regulă cu viața lor, în realitate sunt oameni goi (exact ca imaginea din Ps. 1:4-6, ca pleava purtată de vând – ei nu au nici o consistență). Acest lucru ne arată că, în ei înșiși, oamenii nu au deloc pârghii, resorturi, resurse, potențial pentru a-i face să iasă din crizele vieții lor. Ei au nevoie de Dumnezeu, de Cel care este adevăratul Dumnezeu, de Cel care este.

 

a. Rugăciunea - mijloc al harului lui Dumnezeu de susținere în situații dificile

Ce face un om ca Daniel în asemenea stare nenorocită? Se roagă lui Dumnezeu; strigă la El; Îl imploră să i se arate și să-l binecuvânteze (vezi v. 1-11 din psalm). Daniel nu se roagă pentru succes în viață (avea din plin); nu se roagă pentru prosperitate materială (avea din destul); nu se roagă pentru succes în dragoste (nu-l vedem pe Daniel că ar fi avut probleme de acest fel). El se roagă pentru viața binecuvântată de Dumnezeu în cadrul pe care Dumnezeu l-a stabilit pentru poporul Lui (reîntoarcerea în țara promisă de Dumnezeu, la închinarea adevărată de la Templul din Ierusalim). Pentru noi, biserica Domnului Isus Cristos, nu se pune problema unui loc al binecuvântării într-un anumit loc fizic pe pământ. Locul binecuvântării pentru cel credincios este acum în Cristos.

Rugăciunea din psalmul 102 ne arată că omul care striga către Dumnezeu aștepta arătarea bunăvoinței, îndurării lui Dumnezeu pentru el. Iată deci unul din mijloacele harului la care apelează omul lui Dumnezeu – rugăciunea cu credință către Dumnezeu. Psalmistul nu folosește nici un alt mijloc, folosit de oamenii fără Dumnezeu (pe care le avea din abundență la dispoziție).

 

 

 

Viorel ArdeleanSuveranitatea lui Dumnezeu


de Ardelean Viorel

(Continuare din numărul anterior)

 

 

ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU UN ARGUMENT ŞI O APLICAŢIE A OMNIPOTENŢEI DIVINE

Un om credincios[1] cu adevărat, evreu sau creștin, își dă seama că atunci când se vorbește despre Împărăția lui Dumnezeu, ea transcede lumea materială într-o dimensiune spirituală, iar cei care adună averi materiale pe acest pământ și poartă numele de credincioși acest lucru este de fapt o dovadă a necredinței lor. Atunci când Dumnezeu îi face o oferă lui Solomon (1Împăraţi 3:5) acest răspunde cu multă înțelepciune (1 Împăraţi 3:9 ”Dă, deci, robului Tău o inimă pricepută, ca să judece pe poporul Tău, să deosebească binele de rău!......”). Este adevărat că nu ne putem dispensa de cele materiale, dar ele nu trebuie să pună stăpânire pe inima noastră, ca la ”tânărul bogat” (Matei 19:22). De asemenea și patria pământească este un lucru necesar, fiindcă fiecare face parte dintr-o națiune, are o cetățenie, o țară cu granițe care uneori trebuie apărată, dar în spiritul nostru, Biblia ne prezintă o Împărăție care nu face parte din lumea aceasta, în care noi intrăm, mergem și trăim prin credință (Romani 14:17 Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfânt.) Dar este necesar a specifica faptul că în Împărăția cerurilor se intră prin pocăință, Naștere din Nou, procesul de sfințire pe care Duhul Sfânt o face în viața credinciosului. Ea nu se poate frauda. Astfel credinciosul intră pe Ușă și face dovada pocăinței mergând pe cale. Cel mai bine se vede acest lucru (dacă oglinda Scripturii nu este deformată de către ochii noștrii), în Roada Duhului Sfânt din Galateni 5:22 Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, 23 blândeţa, înfrînarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege. În Predica de pe Munte (Matei cap. 5-7), Isus creionează caracterul cetățeanului care face parte din Împărăția lui Dumnezeu. El reglementează relația pe care trebuie să o aibă credinciosul cu Dumnezeu, dar și relațiile pe orizontală între semeni, și merge mai adânc de la litera Legii, la motivații ale inimii. Dar nu trebuie să uităm un fapt important care se găsește în rugăciunea Domnului Isus Hristos. (Ioan 17:15) ” Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău”. Cu alte cuvinte trebuie să trăim într-o lume coruptă, imorală și murdară, într-o patrie pământească, dar ancorați prin credință în realitățile și promisiunile cerești. Doar dacă suntem lumină și sare pe acest pământ, Împărăția lui Dumnezeu își găsește expresie în noi, și Împărăția Cerurilor este o aplicație a puterii lui Dumnezeu pe pământ, Biserica celor Născuți din Nou, fiind inclusă în Împărăție și în același timp o reflectare a Ei. Dacă revenim la făptura umană ea este condiționată de timp, spațiu, loc geografic, cultura vremii respective, o patrie pământească care deși este pasageră nu poate fi ignorată, dar pe care credinciosul o transcede prin credință.

Fiecare naţiune doreşte să aibă o ţară proprie în care să îşi ducă existenţa în cadrul culturii şi tradiţiei respective. A nu beneficia de o patrie pământească poate să constituie o tragedie. Să ne amintim actuala tragedie a poporului Kurd care şi astăzi sunt un popor fără patrie. Evreii îşi doreau o împărăţie, evenimentul exodului spre ţara promisă şi ocuparea Canaanului a fost o împlinire a cestei dorinţe, dar ulterior, diferitele invazii străine, asuprirea şi exilul babilonian, iar în final asuprirea romană, a fost un eşec care i-au marcat profund. Dar marea tragedie poporului evreu era că, „deşii erau născuţi pentru împărăţie”, în realitate nu au beneficiat de ea. Ei au respins Împărăţia lui Dumnezeu, au călcat Poruncile lui Dumnezeu şi nu l-au primit pe Mesia cel promis (Mat. 8:12). Totuşi a existat o rămăşiţă ce îl cuprinde pe Simeon care nădăjduia în restaurarea lui Israel, (Luca 2:25) sau Iosif din Arimatea, care „ aştepta împărăţia lui Dumnezeu” (Marcu 15:43).[2] Clasa politică evreiască şi poporul de rând aşteptau în mod firesc un Mesia terestru ca eliberator de sub jugul Romei. Conducătorii religioşi orbi spirituali, au ferecat oamenilor împărăţia cerurilor, refuzând să intre ei înşişi în ea (Mat.23:13), iar o mare colectivitate de popoare au ratat acest prilej. Pe de altă parte mulţi care au ascultat cuvântul împărăţiei l-au refuzat (Mat 13:19).[3] Scriptura vorbeşte clar despre o Împărăţie spirituală, iar evreii din perioada dinainte de Cristos ar fi trebuit să creadă şi să înţeleagă acest lucru. Legământul din perioada exodului stipula atât binecuvântări cât şi blesteme (Deutr.11:26-28), lucru ce echivala cu a avea parte sau nu de Împărăţia lui Dumnezeu. „Matei în Evanghelia sa foloseşte de treizeci şi cinci de ori expresia Împărăţia Cerurilor şi de cinci ori Împărăţia lui Dumnezeu”. Isus a arătat limpede că în prezent, această împărăţie are o existenţă spirituală. (Mat.4:17)”. Argumentele împărăţiei spirituale sunt categorice. Evanghelia după Matei este evanghelia Regelui prezentată prin: genealogiile de la începutul cărţii, doctrina Împărăţiei, neliniştea lui Irod, inscripţia de pe cruce, (Mat.27:37), discursul escatologic al lui Isus (Mat. 25:31).[4] Sunt suficiente argumentele biblice în favoarea existenţei Împărăţiei lui Dumnezeu. Exista elemente de confuzie cu privire la Împărăţia Cerurilor. Cristos clarifică problema iar prin „Predica de pe munte”, Isus atrage atenţia că în jurul nostru se construieşte aşa – zisa împărăţie bazată pe o neprihănire fariseică, incompatibilă cu adevărata Împărăţie.[5] Împărăţia Cerurilor trebuie să aibă o obârşie divină. Prin jertfa şi învierea Sa, Cristos, ne-a introdus într-un nou ciclu de existenţă, definit ca Împărăţiei lui Dumnezeu.[6] Cristos a fost uman şi divin în acelaşi timp. El a avut atributele lui Dumnezeu pentru că are aceeaşi substanţă ca Dumnezeu. Cristos posedă atributele Trinităţii, ca om a fost fără de păcat, deşii a avut o natură complet umană. Prin ceea ce a reprezentat Cristos a iniţiat noi standarde noi ale împărăţiei. El a fost calificat ca şi Mare Preot (Evr.7:26-27), a respins viclenia. (Ioan 3:19-20), a stabilit statutul ideal pentru caracterul oamenilor (Efs.5:1-2.).[7] El este Poarta pentru noua împărăţie. Sintagma „A-ţi auzit dar Eu vă spun” este repetată de şase ori în „Predica de pe Munte” (Mat. Cap. 5 – 7). Cristos a fost biruitor. Prin victoria Sa asupra păcatului, a bolii, a morţii şi triumful decisiv asupra lui Satan (Mat.12:28), Isus a identificat împărăţia cu propria Sa persoană.[8] Autoritatea de suveranitate al lui Cristos stă ca temelie a Împărăţiei lui Dumnezeu. Cristos însumează cel puţin trei funcţii principale ca Profet, Mare Preot şi Împărat. La sfârşitul Noului Testament întâlnim punctul culminant al acestei funcţii în care Cristos este Rege (Ap.19:16).

Nu toţi au înţeles s-au acceptat în acest fel termenul de împărăţie. Aşteptarea escatologică a comunităţii eseniene, cunoscută prin descoperirea sulurilor de la Marea Moartă, diferă în mod remarcabil de cea a Bisericii nou – testamentale. Această colectivitate se aprecia ca adevăratul Israel şi se considerau poporul sfârşitului, în contrast creştinii considerau că aparţin de noul eon care a apărut odată cu învierea lui Cristos.[9] Concepţiile erau în mod categoric false și contrare. În istorie „Dreptul divin al regilor” şi „teoria războiului sfânt” s-au bazat în mare măsură pe faptul că Isus Cristos este Rege.

La fel s-a procedat şi în cazul respingerii Lui ca Domn.[10] În mod categoric cruciada cu sabia nu are nici o justificare, pentru că Împărăţia lui Dumnezeu se întemeiază pe dragoste. Întrebarea lui Pilat din Pont Ioan (18:33-36) este rostită şi de credinciosul anonim din biserică din ziua de astăzi care de multe ori este derutat. În aceste nouăsprezece secole biserica creştină a cunoscut o uzurpare lărgită a lui „nu încă” în favoarea lui „deja”, ultimele zile se îndreaptă către ultima zi, ultima zi se îndreaptă către ultima oră. Această dilatare aparentă a timpului parcă s-a oprit şi asistăm la o precipitare a evenimentelor. Pavel a vorbit corintenilor despre momentul în care Cristos la venirea Lui îi va transforma pe credincioşi, îi va îmbrăca în nemurire, într-o clipă, la semnalul unei trâmbiţe.(1.Cor.15:52 ). Istoria parcă se grăbeşte către final. Ceea ce a venit deja – reflectată într-o manieră neîndoielnică în Isus şi în Biserica regenerată este ca un început spiritual în istorie şi nu diminuează deloc semnificaţia viitorului.[11]

Credinţa adevărată motivează credinciosul să tindă spre desăvârşire. Este greu de imaginat cum un om care înţelege cu adevărat puterea evangheliei să-i fie ruşine să o proclame fiindcă „Ea este puterea lui Dumnezeu”. Tehnicile de ajutorare, eforturile personale şi programele de reabilitare pot să-i ajute doar temporar pe oameni, numai Evanghelia poate să-i salveze cu adevărat. Cristos este Poartă şi nu există nici o altă cale de acces în împărăţie. Evanghelia este singura chemare folosită de Dumnezeu pentru salvarea umanităţii. Ea este puterea lui Dumnezeu pentru salvarea fiecăruia care crede (Rom1:16).[12] Cristos avertizează despre iminenţa Împărăţiei, (Mat.4:17). Şi atunci şi astăzi se poate percepe dimensiunea spirituală a Împărăţiei şi a Regelui. „La Florii totul s-a întâmplat ca şi cum pentru o clipă s-au deschis cerurile şi mulţimile au văzut adevăratul statut al lui Isus”.[13] Din cele trei funcţii mesianice amintite în prealabil lumea a văzut doar o singură funcţie, aceea de Împărat. Ca Rege Isus a împlinit profeţiile Vechiului Testament cu privire la o împărăţie vecinică. Universul nu este o democraţie, ci este o monarhie.

Cristos a fost conştient de misiunea Sa. Anticiparea de către Isus a înfrângerii finale a Diavolului, implică faptul că El era conştient că este atât Robul lui Dumnezeu, cât şi Fiul Omului. În persoana lui Cristos este adunat trecutul, prezentul şi viitorul. Astfel Împărăţia lui Dumnezeu a schimbat de fapt deja situaţia decăzută a omului: (Luca.11:20). Celelalte profeţii ale Vechiului Testament nu sunt desfiinţate ci certificate de împlinirea mesianică în Cristos.[14] Porunca Domnului ca Evanghelia să fie vestită până la marginile pământului a porni să se împlinească. Domnul cel înviat este Suprem și Suveran. Chiar biserica în ce are mai bun, nu e decât o aproximare a împărăţiei lui Dumnezeu. (Mat.6:33). [15] Încă avem de-a face cu o aparenţă palidă a ceea ce va fi. Împărăţia lui Dumnezeu este privită încă din perspectivă umană. Ea nu este terminată în spaţiul unei teocraţii pământeşti, ci are o mărime universală, şi o suveranitate moral – spirituală.[16] Omul este o fiinţă răzvrătită, lumea nu a văzut niciodată un exemplu perfect de ascultare, dar oamenii mari ai Vechiului Testament speră că într-o zi Împărăţia Cerului va veni. Dacă ne gândim la universuri paralele, se pare că universul fizic material, şi universul spiritul relevat de Dumnezeu în Scriptură, sunt singurele pe care credinciosul le poate accepta.

Împărăţia lui Dumnezeu nu este sfârşitul unei succesiuni istorice. Isus a făcut o deosebire clară între prima venire a lui ca şi Mesia şi a doua venirea a Sa ca judecător.[17] Tocmai această imagine dublă a lui Cristos ca Miel şi Cristos ca Leu, despărţite prin ”anul de îndurare”, nu au înţeles-o evreii. Această neîmplinire parţială a împărăţiei justifică tensiunea dintre Cristos ca Domn şi umanitatea căzută în păcat. Dumnezeu se poate uita la scara dimensiunilor noastre. El poate vedea oamenii mişunând ca furnicile, fiecare cu o personalitate deosebită, dar poate observa doi oameni, două tipuri diferite, pe Adam şi pe Cristos. Pentru om verificarea trupului este Cuvântul Scripturii (Gal.5:19-26). Prin Cristos istoria mântuirii făcut un salt înainte spre faza finală. Balanţa profeţiei înclină într-o singură parte. „ Nu încă” a fost copleşit de „deja” iar întâmplările din Evanghelii şi Faptele Apostolilor îşi croiesc traiectorie spre clipa unei consecinţă inevitabile care a fost prescrise.[18] „Există o vreme în viitor când Domnia lui Cristos va fi completă. Atunci toţi se vor afla sub stăpânirea Sa, unii de bună voie şi cu bucurie, alţii fără voie. Este adevărat că suntem capabili să aducem bucurie şi plăcere lui Dumnezeu. Este unul din cele mai surprinzătoare lucruri din Scriptură, faptul că Dumnezeu îşi găseşte plăcerea în poporul Său. (Isaia 62:3-5). Scriptura ne îndeamnă la veghere. Parabolele lui Isus cuprind multe apeluri la veghere. Chiar dacă această timp este unul de aşteptare, nu trebuie să se înceteze obligaţiile zilnice, sau deciziile permanente şi grabnice. Unele pasaje specifică distrugerea Templului, pe cînd alte pasaje îi desemnează pe ucenici pentru însărcinarea de a depune mărturie în toată lumea.[19] „ Marea Trimitere”( Matei 28 : 19-20 ) este actuală şi astăzi tocmai în ideea împlinirii Împărăţiei Cerurilor. Ea este o poruncă a unui Cristos Suveran.

Împărăţia lui Dumnezeu este o realitate spirituală, ea este de origine divină. Regele Împărăţiei este Isus Cristos. El îndeplineşte funcţia de Mare Preot, Miel de Jertfă şi Leul din seminţia lui Iuda. Evreu sau păgân poţi să intri în Împărăţia lui Dumnezeu doar prin Cristos, prin Naştere din Nou. Biserica este o aproximare a acestei Împărăţii. Biserica este Trupul lui Cristos. Mulţi au pierdut sau pierd prilejul de a intra în ea. Şi chiar pentru cei incluşi în Împărăţie, există îndemnul la veghere. Respingerea Împărăţiei lui Dumnezeu, sau abuzurile făcute în numele ei sunt o responsabilitate umană. Asistăm la o tensiune permanentă dintre deja şi - nu încă, din viaţa credinciosului, a bisericii, a celor două împărăţii[20] care sunt în conflict. În acest timp există o precipitare spre final, deja înlocuieşte tot mai mult pe nu încă. Cristos a fost biruitor prin Cruce şi Satan va fi învins în final. Responsabilitatea lărgirii Împărăţiei Cerurilor este a credincioşilor. În mod clar, Carl Henry vede în Împărăţia lui Dumnezeu un rezultat al Suveranităţi divine în ciuda contrariilor afirmate de lume, sau a relelor vizibile din univers. Argumentele aduse sunt Biblice.

CONCLUZII

Atunci când vorbim despre Împărăția lui Dumnezeu ca și argument al Omnipotenței Divine trebuie să ne uităm în Creație, în natură și la viețile schimbate ale oamenilor, care din oameni plini de vicii și păcate au fost transformați prin puterea Duhului Sfânt în omeni cu un alt caracter și o altă conduită morală. Ei au fost înnoiți în mintea și în duhul lor. O parte dintre ei au fost martirizați pentru credința lor. Era un risc asumat. Un argument al puterii lui Dumnezeu este și Biserica celor Născuți din Nou, care fac parte dintr-o biserică locală, care este într-un oraș și într-o țară care are granițe, un loc geografic, și localizată într-un timp în istorie. Dar credinciosul prin credință transcede spațiu și lumea materială într-o dimensiune spirituală. La fel și Isus face o afirmație deosebit de importantă : Ioan 18:36 „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” a răspuns Isus………”. Credința noastră este puternic ancorată în viitor dar până atunci trebuie să fim ”sare și lumină” în lumea în care trăim, în lucrurile mici sau mari în care Dumnezeu ne-a pus. Tragedia acelor oameni care nu au o patrie pământească este nespus de mare, evreii din exil, sau poporul Curd din ziua de azi, dar a nu avea o patrie cerească, înseamnă mult mai mult, este o dramă, un dezastru, o nenorocire și durere mult mai mare, fiindcă are o finalitate opusă care este Iadul. Poporul evreu aștepta o împărăție, dar la modul concret aici pe pământ, și doar puțini evrei au înțeles aspectul ei spiritual. Deși Isus predică în mod clar despre Împărăția Cerurilor, liderii religioși din vremea aceia sufocați de învățăturile rabinice și de tradiție au refuzat în majoritate să creadă în Mesia și Împărăția Cerurilor vestită de El. Împărăția așteptată de iudei, de natură ”fariseistică”, este făcută cunoscută de Isus ca inoperantă ca să aducă pe cineva în cer. Falsul este scos la vedere iar Isus se identifică cu Împărăția, El este poarta prin care se intră în Împărăția Cerurilor. Hristos adună în Persoana Lui cele trei funcții de Profet, Mare Preot și Împărat. La sfârșitul Noului Testament El este prezentat ca Rege (Ap.19:16). Au apărut și interpretări false ca ”dreptul divin al regilor, sau teoria războiului sfânt” legate de faptul că Isus Hristos este Rege. Cruciadele din istorie, sau alte abuzuri, nu au avut nici o bază biblică. Dar aceste anomali sun contrare învățăturii biblice pentru că Evanghelia lui Isus Hristos este o Evanghelia a dragostei. De asemenea există tensiunea amintită anterior între deja–nu încă, care se reflectă în viața credinciosului și a bisericii. Împărăția Cerurilor a fost întemeiată de Hristos, este în creștere dar nu s-a ajuns la o plinătate a ei, dar va fi biruitoare în final. Se pare că asistăm la o precipitare a evenimentelor. În această stare de multe ori de incertitudine, doar credința adevărată justifică credinciosul să tindă spre desăvârșire. Toate tehnicile de așa zisă ajutorare a credinciosului nu sunt decât surogate care nu rezolvă problema de fond. Doar prin Evanghelie oamenii se pot împăca cu Dumnezeu. Isus ca și Rege a împlinit profețiile din Vechiul Testament. Universul spiritual al lui Dumnezeu nu este o democrație. În stare întrupării Hristos a fost conștient de misiunea sa. În El timpul a fost comprimat în ”acum”, un prezent continuu care depășește limita înțelegerii umane. El împlinește profețiile din Vechiul Testament, iar porunca Lui este de a vesti Evanghelia. Biserica este o aplicație a Suveranității lui Dumnezeu iar noi așteptăm Parousia în viitor dar în universul spiritual al lui Dumnezeu. Atunci când vorbim de Împărăția Cerurilor, nu vorbim despre un sfârșit al ei ci un început, care este Hristos, o desfășurare în timp și o împlinire în viitor. Ce nu s-a înțeles despre Isus Hristos era faptul că a venit în calitate de Miel, urmează ”anul de îndurare” și va reveni ca Leu. Îndemnurile lui Isus se referă foarte mult la aspectul vegherii în așteptarea noastră, privind Parousia, iar Marea Trimitere este valabilă și astăzi. Calea cea largă înseamnă că mulți oameni au pierdut prilejul de a intra în Împărăția cerurilor iar alții s-au făcut și sunt responsabili de abuzurile biserici. Obligația, și sarcina de a lărgi și de a creșterii Împărăției Cerurilor este responsabilitatea credincioșilor. Carl Henry percepe în mod clar Împărăția Lui Dumnezeu ca o explicație și aplicație a Suveranității lui Dumnezeu. Apocalipsa 19:6 Şi am auzit, ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: „Aliluia! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărăţească. Amin.

BIBLIOGRAFIE

Henry, Carl Dumnezeu revelaţie şi autoritate, volumul 2 Editura „Cartea Creştină” Oradea 1996 – 2000.,

Henry, Carl Dumnezeu revelaţie şi autoritate, volumul 3 Editura „Cartea Creştină” Oradea 1996 – 2000.

Henry, Carl Dumnezeu revelaţie şi autoritate, volumul 5 Editura „Cartea Creştină” Oradea 1996 – 2000.

John, F. MacArthur Când sarea îşi pierde gustul, Editura „AGAPE” Făgăraş copyright 1997

Millard, Erickson Teologie Creştină, Volumul 2 Editura „Cartea Creştină” Oradea 1998.

Beniamin, Fărăgău Evanghelia după Matei, capitolele 1 –10. Editura LOGOS Cluj, 1998

Ion, Bria Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică, Colecţia „ Didaskalos” Bucureşti 1999

BARACKMAN FLOYD H. „ PRACTICAL CHRISTIAN THEOLOGIC” Copyrght 1981-1998 Published byKregel Publications

Iaroslav, Pelikan, Isus de-a lungul secolelor, Locul lui în istoria culturii, Editura „Humanitas” Bucureşti 2000

Tenney, C. Merrlill STUDIU AL NOULUI TESTAMENT , Imprimeria de Vest Oradea 1992

Note de subsol:

[1] Ardelean Viorel
[2] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 2 pag 40.
[3] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 2 pag 40.
[4] Merrlill . C. Tenney STUDIU NOULUI TESTAMENT pag 131- 136
[5] Fărăgău Beniamin, Evanghelia după Matei, pag 274
[6] Bria Ion, Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică, pag 86
[7] BARACKMAN FLOYD H. „ PRACTICAL CHRISTIAN THEOLOGIC” Copyrght 1981-1998 Published byKregel Publications pag 145- 155
[8] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 2 pag 41-42.
[9] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol, 3 pag 29.
[10] Iaroslav Pelikan, Isus de-a lungul secolelor, Locul lui în istoria culturii, pag 60
[11] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 3 pag 27-30
[12] Juhn F. MacArthur, Când sarea îşi pierde gustul, pag 135- 136
[13] Erickson , „Teologie Creştină” vol 2 pag 349
[14] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 3. pag 25 - 26.
[15] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 2 pag 44.
[16] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate vol 5 pag 351
[17] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 3 pag 24.
[18] ibd pag 25.
[19] ibd pag 28.
[20] na – ”Stăpânul veacului acestuia 2 Corinteni 4:4

 

 

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi


 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2014 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate