Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Teologie
 

 

 

Cuprins Publicaţie
Nostra Aetate
Apologetica
Orientalia
Teologie
Reforma Spirituala
Istorie
Pastorala
Misiunea Azi
Site-uri Baptiste
Media

 

 


Pagina de Teologie

 

Partea abstractă a teologiei sistematice

 de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.

 

(CONTINUARE)

 

Capitolul 35

Justificarea.

 

Nici o doctrină a Scripturii nu este mai importantă decât cea a justificării. Aceasta implică întreaga metodă de mântuire a păcătoşilor. Ea este esenţial legată cu toate celelalte doctrinele fundamentale. O concepţie corectă a ei nu poate exista când alte adevăruri sunt ignorate, sau doar parţial primite. Opiniile susţinute cu privire la acest punct controlează în mare parte vederile teologice în general a tuturor creştinilor individuali şi a partidelor. De aceea, importanţa unei cunoaşteri corecte a ceea ce a învăţat Dumnezeu cu privire la acest subiect nu poate fi exagerată.

 

Discutarea acestei doctrine va fi mai bine prezentată printr-o definiţie a cuvântul Justificare, însoţită de dovada a mai multe afirmaţii implicate în acea definiţie.

 

Justificarea este un act juridic al lui Dumnezeu, prin care, datorită lucrării meritorii a lui Cristos, imputată asupra unui păcătos şi primită de el prin acea credinţă care îl uneşte vital cu substitutul şi Mântuitorul său, Dumnezeu declară că acel păcătos este liber de cerinţele legii, şi are dreptul la răsplăţi datorită ascultării acelui substitut.

 

I. Este un Act Juridic al lui Dumnezeu.

 

Faptul că Dumnezeu este autorul ei, este declarat apăsat de Pavel în Romani 8:33; „Dumnezeu este cel care îi îndreptăţeşte.” Deoarece el este dătătorul legii şi judecătorul, tot astfel el trebuie să fie justificatorul.

 

Actul nu este unul de suveranitate, după cum este alegerea, pentru că el nu justifică doar din bună plăcere, ci datorită faptului că cerinţelor legii au fost împlinite. Totuşi actul său este gratuit, şi din har, pentru că este alegerea lui că el acceptă un substitut şi pentru că Cristos şi lucrarea lui meritorie a fost asigurată şi dată binevoitor de Dumnezeu însuşi. Vezi Romani 3:24.

 

Virtutea actului constă faptul că este un act juridic. Oricine ar putea observa sau declara că cerinţele legii sunt împlinite pe baza cunoştinţei acestui fapt. Oricine ar putea proclama că răsplăţile meritului lui Cristos au fost asigurate. Dar, indiferent dacă declarăm valoarea şi eficienţa lucrării lui Cristos în sine sau aplicarea ei la un individ, o astfel de declaraţie nu ar fi justificată. Aceasta devine astfel doar când este rostită de Dumnezeu în capacitatea lui ca Judecător. Toţi ceilalţi ar putea doar recunoaşte sau declara faptul. Declaraţia judecătorului îl eliberează pe păcătos de toate cerinţele legii, şi îi acordă toate binecuvântările care se referă la această nouă condiţie.

 

Acest act de justificare este făcut necesar datorită faptului că legea a fost încălcată. Cineva care a împlinit cu totul legea, nu are nevoie să fie justificat. Poziţia lui înaintea legii este aceea a unuia personal drept sau neprihănit; nu a unuia care este justificat, sau declarat drept, sau tratat ca astfel, deşi nu personal fiind astfel. Se poate spune a fi justificat, pentru că este recunoscut sau tratat astfel, deşi temeiul unei astfel de acţiuni este aceea că el este personal drept. Astfel termenul „justificat” este cum se cuvine aplicat pentru cei care împlinesc legea, şi acela de „drept” este negat pentru cei care doar aud legea în Romani 2:13. Dar în timp ce termenii pot fi folosiţi astfel despre cineva personal drept, el, cu toate acestea, nu are nevoie de o astfel de justificare, pentru că neprihănirea lui nu este pusă sub semnul întrebării. Poziţia lui, ca aceea a celor care ascultă pe deplin legile umane, este recunoscută fără vre-un act special al afirmării ei.

 

De aici, Scripturile folosesc atât de des cuvântul „drept,” dikaios, despre unul care este, într-o privinţă sau în toate, perfect conformat cu legea prin faptele lui, şi care este, în acea măsură, de aceea, personal sfânt, aplicând termenul nu doar la oameni sau chiar la Cristos, care a fost făcut sub lege, ci asupra lui Dumnezeu însuşi. Vezi Matei 1:19; 5:45; 9:13; Luca 23:50; Fapte 3:14; 7:52; 22:14; Romani 3:26. Această folosire a dat naştere la opinia unora că justificarea nu este simplu un act juridic, ci aceasta implică sfinţenie în cel justificat, şi în cazul păcătoşilor justificaţi, o infuzie de sfinţenie în actul de justificare.

 

Dar aceasta este o greşeală, evident, --

 

1. Din faptul că justificarea este prezentată ca opusul condamnării (Romani 8:33, 34), şi nu al păcătoşeniei. Condamnarea nu este niciodată afirmată ca infuzia unei naturi corupte, şi în consecinţă justificarea nu ar implica aceea a unei naturi sfinte.

 

2. Faptul că cei justificaţi nu sunt declaraţi în Scriptură a fi liberi de păcat sau având naturi sfinte, ci sunt reprezentaţi încă a se lupta împotriva păcatului, şi nu doar păcatul care se naşte din ispitiri exterioare, ci acelea care pornesc din mişcările păcatului din interior.

 

3. Schimbarea de natură care cauzează cea de caracter este numită în Scriptură „regenerare,” şi diferă esenţial de justificare. Cea dintâi este lucrarea specială a Duhului Sfânt. Cea din urmă este actul lui Dumnezeu Tatăl. Aceasta este un efect lucrat interior, care se dezvoltă în sine într-un proces continuu şi progresiv pe care Scripturile îl numesc sfinţire. Dacă justificarea include o neprihănire infuzată ca opusul păcătoşeniei, atunci ea include sfinţirea, şi nu este nici un temei pentru distincţia Scripturilor între ele.

 

4. Folosirea altor cuvinte în legătură cu justificarea arată că aceasta este un act judiciar. Termenul „dreptate,” dikaiosune, care, la fel ca „drept,” dikaios, este folosit în legătură cu dreptatea personală, cum este cu privire la Dumnezeu în Fapte 17:31, şi despre Cristos „cel Credincios şi Adevărat,” Apocalipsa 19:11, şi despre martiri în Evrei 11:33, şi despre ascultarea umană faţă de lege în Romani 10:3, 5; Filipeni 3:6, 9, este, în legătură cu justificarea păcătoşilor de către Dumnezeu, aplicată, deşi în principal de către Apostolul Pavel, la „dreptatea pe care Dumnezeu o aşează sau acceptă,” şi care este imputată păcătosului sau recunoscută în contul său.

 

Un alt termen, dikaiosis, semnifică „actul sau procesul de a declara drept,” şi anume, justificarea.

 

Cuvântul dikaioma, care înseamnă „aceea care este declarat drept,” şi de aici un statut sau poruncă, ca ceva care legea lui Dumnezeu declară a fi o cerinţă dreaptă, este folosit în legătură cu justificarea ca „fapta prin care unul îl declară drept pe altul, şi este parţial echivalent cu dikaiosis.”

 

Cuvântul principal care este folosit pentru a exprima natura acţiunii lui Dumnezeu în justificare este dikaioo, „a justifica,” care înseamnă peste tot „a declara drept,” „a privi sau a reprezenta ca drept,” şi nu „a face drept” în sensul de a conferi o dreptate personală.

 

Această utilitare a termenilor arată clar că justificarea este un act juridic al lui Dumnezeu, în care el nu conferă sfinţenie, ci doar declară relaţia ocupată de lege a unuia care este în Cristos.

 

II. Temeiul acestei Justificări

 

Este evident din ceea ce deja s-a spus că justificarea păcătosului trebuie să depindă de ceva care nu este al lui personal. Scripturile învaţă că aceasta este datorată nu faptelor sale bune, ci lucrării meritorii a lui Cristos care este imputată lui, sau pusă în contul lui.

 

1. Ele ne învaţă negativ că aceasta nu este datorată faptelor sale bune.

 

(1.) Ele neagă clar că justificarea poate fi prin faptele legii. Romani 3:20; Galateni 3:11; Efeseni 2:9.

 

(2.) Ele afirmă că, dacă aceasta ar fi fost obţinută astfel, moartea lui Cristos ar fi fost inutilă. Galateni 2:21; 5:4.

 

(3.) Păcătoşenia este declarată a fi condiţia fiecărui om, care exclude posibilitatea faptelor nealterate de păcat. Romani 3:10.

 

(4.) Se spune despre lege că ea cere o ascultare completă încât „Căci, cine păzeşte toată Legea, şi greşeşte într-o singură poruncă, se face vinovat de toate.” Iacov 2:10.

 

(5.) Ni se spune că „Atunci oare Legea este împotriva făgăduinţelor lui Dumnezeu? Nicidecum! Dacă s-ar fi dat o Lege care să poată da viaţa, într-adevăr, neprihănirea ar veni din Lege.” Galateni 3:21.

 

(6.) Tot astfel este afirmat ca necesar pentru siguranţa ajungerii la mântuire că „este prin credinţă ca să fie potrivit cu harul.” Romani 4:16

 

Aceste afirmaţii arată, nu doar că oameni nu sunt salvaţi doar prin fapte, nici măcar prin fapte combinate cu har. De aceea, justificarea nu poate apărea din faptele bune ale oamenilor. Nici măcar condiţia sa nu a fost aşa modificată încât o ascultare parţială poate fi acceptată, dacă aceasta stă singură sau este suplimentată de, sau este suplimentară la meritele lui Cristos. Ceva cu totul în afara omului trebuie să constituie baza justificării.

 

2. Cuvântul lui Dumnezeu declară acest lucru exterior a fi lucrarea meritorie a lui Cristos.

 

(1.) În general

 

(a) Prin a declara că dreptatea lui Dumnezeu este unită cu relaţiile noastre, sau credinţa noastră în Cristos. Romani 3:22, 26; 5:1; 10:4; 1 Corinteni 1:30.

 

(b) Prin a afirma că răscumpărarea este în Cristos Isus. Romani 3:24.

 

(c) Prin arătarea lui a fi singura temelie a mântuirii.

 

(d) Prin afirmarea că mântuirea se găseşte doar în Cristos. Fapte 4:12.

 

(e) Prin afirmarea unei relaţii clare între păcatul nostru şi Cristos, şi dreptatea lui şi cea a noastră. 2 Corinteni 5:21.

 

2. Mai specific prin legarea mântuirii şi justificării omului cu meritele lui Cristos.

 

Aceasta poate fi arătată

 

(a) În legătură cu suferinţele lui, sau ceea ce este de obicei numită ascultarea lui pasivă.

 

1. Cristos este prezentat ca „Mielul lui Dumnezeu,” Ioan 1:29, ca o aluzie evidentă la jertfele din vechime, şi Pavel vorbeşte de el astfel: „Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu;” Romani 3:25.

 

2. El este prezentat ca unul care a murit pentru noi. Romani 5:6, 8; 8:34; 14:15; 1 Corinteni 8:11; 2 Corinteni 5:14, 15; 1 Tesaloniceni 5:10; şi specific ca unul care a murit pentru păcatele noastre. 1 Corinteni 15:3.

 

3. Ni se spune că suntem justificaţi prin sângele lui (Romani 5:9), şi împăcaţi prin moartea lui (Romani 5:10), şi prin crucea lui (Efeseni 2:16).

 

(b) De asemenea, justificarea noastră este datorită ascultării active a lui Cristos, şi nu doar a ascultării pasive.

 

1. Dreptatea implică un caracter, purtare şi acţiune, chiar mai mult decât suferinţa îndurată ca pedeapsă. Nevinovăţia lui Cristos este astfel clar învăţată, şi în special în legătură cu imputarea. 2 Corinteni 5:21.

 

2. Mântuirea milostivă pe care o aduce el este afirmată ca statornicind legea.

 

3. El ne asigură, că el a venit să împlinească legea. Matei 5:17.

 

4. Ascultarea lui Cristos nu este doar contrastată cu neascultarea lui Adam, ci este declarată a fi mijlocul prin care mulţi vor fi făcuţi drepţi. Romani 5:19.

 

Astfel apare, că temelia justificării este întreaga lucrare meritorie a lui Cristos. Nu doar suferinţele şi moartea lui, ci de asemenea ascultarea lui, şi conformarea cu legea divină sunt implicate în justificarea, care este atinsă de credincios. Uneori se pune aici întrebarea, cum ascultarea activă a lui Cristos poate să ne folosească, când el însuşi a fost un om şi sub lege, şi a datorat ascultare personală din partea lui însuşi. Răspunsul la aceasta este dublu, în fiecare caz depinzând de doctrina întrupării Fiului lui Dumnezeu. Pe de o parte, poziţia a fost una asumată voluntar de Fiul lui Dumnezeu. El nu a avut nici o obligaţie să devină om. El nu a fost, şi nu ar fi fost făcut om fără consimţământul lui. Prin faptul că el a venit astfel voluntar sub lege, ascultarea lui ar avea meritul de a asigura toate binecuvântările legate de legământ, sub care el şi-a asumat astfel de relaţii. Dar în plus faţă de aceasta, împlinirea legii nu ar fi fost simplu doar acea împlinire la care era dator un simplu om, care este tot ceea ce putea legea cere de la el din partea lui însuşi, astfel că meritul asigurat este cel datorat Fiului lui Dumnezeu, astfel un om redând ascultare faţă de lege. Acel merit este nemăsurat şi este disponibil pentru toţi pentru care el a fost substitutul.

 

III. Imputarea

 

Această lucrare meritorie a lui Cristos, numită în Scripturi „dreptatea lui Dumnezeu,” este imputată de Dumnezeu către cei pe care el îi justifică, ca temei sau cauză a justificării lor. Ea este recunoscută în contul lor. Ei sunt trataţi ca şi când ei înşişi au făcut ceea ce Cristos a făcut pentru ei.

 

Această imputare este în acord cu acţiunea lui Dumnezeu prin economia treburilor umane. Ca reprezentant al omului, Adam a păcătuit, şi păcatul lui a fost imputat tuturor descendenţilor săi, şi ei sunt trataţi ca păcătoşi personali. Cristos a stat de asemenea ca reprezentant al poporului său şi păcatele lor au fost imputate lui şi el a fost tratat ca fiind personal un păcătos. Tot astfel, dreptatea lui este imputată lor, şi ei sunt trataţi ca şi când ar fi personal drepţi.

 

Totuşi, în fiecare dintre aceste cazuri, nu există un transfer care îl face pe unul personal ce este el reprezentativ. Nu păcatul imputat al lui Adam el cel care îi face pe oameni personal păcătoşi. Natura coruptă este una din consecinţele naturale ale acelui păcat, şi este o pedeapsă a lui. Astfel imputarea păcatului nostru către Cristos nu l-a făcut pe el personal un păcătos. El a fost încă „cel sfânt şi drept.” În aceeaşi manieră, imputarea dreptăţii lui Cristos nu îl face pe om personal sfânt şi drept. În fiecare dintre aceste cazuri este exprimată doar relaţia faţă de lege.

 

IV. Relaţia Credinţei faţă de Justificare

 

Nu fiecare păcătos este justificat. Cel care crede în Isus este justificat. De aceea, o cercetare importantă, este relaţia credinţei faţă de justificare. Scripturile învaţă că credinţa este recunoscută pentru dreptate. Romani 4:5, 9.

 

Prin aceasta nu este înţeles, că credinţa este acceptată în locul dreptăţii ca fiind cauza justificării, pentru că, după cum am văzut, acel loc este ocupat de lucrarea meritorie a lui Cristos. Nici nu se înţelege că dreptatea lui Dumnezeu a micşorat astfel legea, că ceva mai puţin decât ascultarea poate fi acceptat de el ca o deplină satisfacere a acelei legi; pentru că cerinţele legii nu au fost micşorate ci au fost complet împlinite de Cristos. În plus, aceasta ar fi să facem din credinţă o lucrare, prin care mântuirea este asigurată, şi Scripturile neagă faptul că ea are acest caracter. Romani 4:16. „Se spune că suntem justificaţi, dia pistin, datorită credinţei, dar numai dia pisteos, prin credinţă, sau ek pisteos, din credinţă, eis pistin, spre credinţă, şi epi te pistei, prin credinţă. Faptul că credinţa este socotită pentru dreptate arată, că în sine ea nu este dreptate şi nu are vre-un merit, ci este doar de a fi astfel „recunoscută pe baza a ceva din afara ei, şi anume: lucrarea mântuitoare a lui Cristos.”

 

Este evident astfel recunoscut, pentru că prin credinţă păcătosul îşi însuşeşte lucrarea lui Cristos, şi devine vital unit cu el. De aceea, credinţa poate fi considerată ca fiind condiţia prin care această justificare este acordată asupra celor cărora Cristos este prezentat ca Salvator, pentru a fi primită şi a se odihni în ea pentru mântuire. „Credinţa,” spune Dr. Charles Hodge, „este condiţia de justificare. Adică, în măsura în care sunt avuţi în vedere adulţii, Dumnezeu nu impută dreptatea lui Cristos către păcătos, până când sau în afară de cazul în care acesta (prin har) primeşte şi se odihneşte doar pe Cristos pentru mântuire.” Sys. Theol. Vol. 3, p. 118. Este o condiţie care nu are vre-un merit în ea însăşi, dar care apucă pe baza meritului altuia. Este de asemenea actul păcătosului, faţă de care el este dispus în mod milostiv şi condus de Dumnezeu însuşi prin puterea Duhului Sfânt.

 

V. Relaţia Faptelor faţă de Justificare

 

Deja am văzut că faptele nu pot intra meritoriu în justificare ca o cauză a procurării ei. Dar Scripturile asociază evident faptele într-un anumit fel cu justificarea. Pavel însuşi spune că „dragostea este împlinirea legii,” Romani 13:10, şi declară că ceea ce foloseşte în Cristos Isus este „credinţa care lucrează prin dragoste,” şi că „întreaga lege este împlinită într-un cuvânt, chiar în acesta, să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Galateni 5:6, 14. Aici există o corespondenţă evidentă cu, dacă nu o aluzie la, învăţăturile frecvente ale Domnului nostru, şi în special răspunsul său către farisei despre cea mai mare poruncă din lege. Matei 22:34-40.

 

Învăţătura apostolului Iacov, nu este de a fi susţinută ca fiind opusă faţă de alte Scripturi când el vorbeşte despre justificarea prin fapte. Limbajul său este foarte puternic. El spune că „credinţa fără fapte este moartă.” El întreabă, „nu a fost Avraam, tatăl nostru, justificat prin fapte, prin faptul că l-a oferit pe Isaac, fiul său, pe altar?” El întreabă, „vedeţi că credinţa lucra împreună cu faptele, şi prin fapte credinţa a fost desăvârşită,” şi în special declară, „vedeţi cum prin fapte un om este justificat şi nu doar prin credinţă.” Iacov 2:20, 21, 22, 24.

 

Atunci care este relaţia faptelor faţă de justificare?

 

1. Cu siguranţă nu ca o cauză de procurare, sau un temei meritoriu. Credinţa cu care Iacov asociază faptele, şi la un nivel cu care el pare să le aşeze, nu ocupă în sine această poziţie.

 

2. Faptele nu sunt astfel că precedă justificarea sau sunt contemporane cu ea, şi de aici nu pot fi o cauză, nici măcar o condiţie cum am văzut că este credinţa. Chiar în cazul lui Avraam lucrarea justificatoare la care se face referire a avut loc cu mult timp după justificarea pe care el a atins-o prin credinţă. Compară Romani 4:9-11; Evrei 11:8; Geneza 15:6; 17:1-27; 22:1-19.

 

3. Faptele sunt afirmate ca mijloace de manifestare cât şi credinţa ca justificare pretinsă a fi prin credinţă. Iacov 2:18.

 

4. Obiectul apostolului este să nege caracterul viu al oricărei credinţe care nu a fost lucrată prin fapte şi nu a fost perfecţionată prin fapte.

 

Este astfel evident că faptele ocupă poziţia ulterioară, nu antecedentă, care însoţeşte justificarea. Ele arată că justificarea a avut loc, pentru că ele sunt o consecinţă invariabilă. Totuşi, ele fac aceasta, nu doar înaintea omului, ci de asemenea şi a lui Dumnezeu, şi în consecinţă el, cât şi omul, le percepe, şi datorită lor credinciosul, înfăptuind aceste fapte bune este justificat înaintea lui Dumnezeu. Dar o astfel de justificare nu este acea justificare efectivă care are loc în legătură cu credinţă, care este actul juridic al lui Dumnezeu declarând relaţia credinciosului faţă de lege, ci acea justificare declarativă sau manifestată, care nu poate exista decât ca rezultat al justificării efective, dar care este atât de inseparabil legată cu cea din urmă, încât prin prezenţa sau absenţa ei, existenţa sau ne-existenţa justificării este stabilită în mod distinct.

 

VI. Beneficiile Incluse în Justificare

 

Beneficiile acordate prin justificare sunt multe.

 

1. Libertate faţă de condamnarea legii. Aceasta include:

 

(1) Iertarea tuturor păcatelor. Nu doar cele trecute, ci în toată viaţa creştină.

 

(2) Despovărarea faţă de relaţia sa faţă de lege ca o regulă de sclavie, care este acum schimbată cu slujirea lui faţă de ea în înnoirea duhului. Romani 7:6.

 

(3) Pacea cu Dumnezeu, - pacea asigurată, - pentru că depinde de meritele lui Cristos şi nu cele ale sinelui.

 

Acestea şi toate celelalte binecuvântări care pot fi incluse sub ideea generală de iertare sunt rezultatele necesare ale justificării.

 

2. Dar justificarea acordă dreptate cât şi iertare. Nu doar păcatele sunt achitate ci oameni sunt făcuţi părtaşi ai dreptăţii procurate de Cristos care este imputată lor. Ei sunt astfel recunoscuţi înaintea legii ca persoane drepte, nu simplu ca persoane iertate pentru călcarea legii, ci, ca aceia care sunt răsplătiţi pentru că au împlinit toate cerinţele ei.

 

3. Dar există alte binecuvântări care apar din relaţia cu Cristos a celor pe care Dumnezeu îi justifică. Acea relaţie a fost arătată în capitolul despre Credinţă. Este o unire vitală şi spirituală, cât şi una legală şi federală, între Cristos şi poporul lui. În virtutea acesteia, ei sunt identificaţi cu el în relaţia lui cu Dumnezeu ca Reprezentant şi Cap de Legământ al lor, şi ei sunt făcuţi părtaşi la toate binecuvântările pe care el le-a obţinut ca o moştenire. Astfel, ei sunt adoptaţi în familia lui Dumnezeu şi devin fiii şi fiicele lui; astfel, ei sunt sfinţiţi prin Duhul Sfânt, în parte în această viaţă, şi progresiv avansează până când sfinţenia completă va fi a lor în Cer. Astfel, de asemenea, ei perseverează în viaţa divină, fiind păstraţi sau ţinuţi de Dumnezeu prin credinţă spre mântuirea completă. Prin acelaşi act de credinţă care este condiţia justificării, este asigurat de cei uniţi cu Cristos, privilegiul de participare deplină în răsplăţile capului lor federal. Ei vor fi moştenitori cu el, vor domni cu el, vor fi părtaşi ai slavei lui. Nici o imaginaţie nu poate cuprinde răsplata care va fi a lor împreună cu Cristos. Scripturile par să înveţe că orice va fi sau va avea Cristos în natura lui umană, ei vor fi şi vor avea de asemenea.

 

VII. Timpul Justificării

 

Acum putem în final să cercetăm timpul când are loc justificarea.

 

1. Aceasta nu are loc periodic, ci este un singur act, şi nu unul repetat cu referire la păcate noi. Aceasta apare din natura ei ca un act al declarării de către Dumnezeu a relaţiei credinciosului faţă de lege şi temeiul acelui act, meritele care nu eşuează niciodată ale lui Cristos. Iertarea pe care creştinul o caută de la Dumnezeu este cea a unui copil pentru ofensele împotriva iubirii unui tată, şi nu vina înaintea unui judecător răzbunător. Suferinţele pe care creştinii le îndură nu sunt răzbunări pentru păcat, ci pedepse de la un Tată care pedepseşte pe cei pe care îi iubeşte şi îi loveşte pe cei pe care îi primeşte.

 

2. Este o lucrare instantanee şi nu una continuă după cum este sfinţirea. Este actul lui Dumnezeu declarând relaţia păcătosului faţă de lege. Faptul că păcătosul este sub condamnare până este justificat. De îndată ce el este justificat, condamnarea lui încetează. El nu poate fi parţial condamnat şi parţial justificat. El este sub condamnare până când este adus în acea condiţie care asigură justificarea lui. Când vine acel moment, Dumnezeu trebuie să justifice.

 

3. Dar când este acel moment? Scripturile învaţă că este atunci când omul crede. Este în momentul încrederii într-un Mântuitor personal.

Nu a fost în vremea când Cristos a terminat lucrarea lui şi a aşezat temelia justificării în meritele şi satisfacerea sa. Prin acestea a fost asigurată justificarea dar nu a fost acordată. Aceasta nu a fost în Veşnicie după cum este Alegerea prin care subiecţii justificării viitoare au fost aleşi. Aceasta este la momentul credinţei, când credinţa, care este condiţia sa, este experimentată. Apoi este desăvârşit ceea ce a fost planificat în veşnicie, şi care a fost făcut posibil şi sigur prin lucrarea lui Cristos. Ora credinţei a fost chiar perioada de justificare înainte de întruparea lui Cristos datorită credinţei care se odihnea personal pe el prin promisiunile lui Dumnezeu, şi acceptarea de către Dumnezeu a lucrării meritorie a lui Cristos ca şi când aceasta deja exista datorită siguranţei absolute că aceasta va fi înfăptuită.

 

 

 

Epafras – Un om dedicat maturizării spirituale a sfinţilor

 

de Marian Ghita

 

Se pare că suntem preocupați mult prea puțin de maturizarea spirituală a credincioșilor din biserică, atunci când abordăm lucrarea spirituală la care ne-a chemat Dumnezeu. Suntem preocupați de vestirea Cuvântului Evangheliei, de slujirea credincioșilor în nevoile lor specifice, însă câți dintre noi suntem dedicați, în mod conștient și plenar, maturizării spirituale a sfinților Domnului? Citim în Sfânta Scriptură că Domnul Isus Cristos a dat slujitori speciali în biserică pentru „desăvârșirea sfinților, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Cristos, până vom ajunge toți la unirea credinței și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Cristos; ca să nu mai fim copii, plutind încoace și încolo, purtați de orice vânt de învățătură, prin viclenia oamenilor și prin șiretenia lor în mijloacele de amăgire, ci credincioși adevărului, în dragoste, să creștem în toate privințele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Cristos” (Efes. 4:11-15). Noi cunoaștem acest cuvânt al scripturii dar, parcă, avem impresia că o asemenea creștere spre maturitate spirituală este un fenoment care „se produce” de la sine, fără să fim noi conștienți. Ne gândim adesea și este bine acest lucru, la cuvintele Domnului Isus, atunci când El ne vorbește despre creșterea seminței cuvântului divin în viețile oamenilor: „Cu Împărăția lui Dumnezeu este ca atunci când aruncă un om sămânța în pământ; fie că doarme noaptea, fie că stă treaz ziua, sămânța încolțește și crește fără să știe el cum” (Mc. 4:26-27). Necazul este că le interpretăm adesea greșit. Creșterea spre maturizare a credincioșilor nu este deloc un fenomen de care nu trebuie să ne preocupăm, ci dimpotrivă. El este un fenomen care se desfășoară, în viața credincioșilor, prin harul suveran al lui Dumnezeu, trebuie însă să-l avem permanent în fața ochilor noștri. Noi suntem chemați să fim „buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu” (1 Pet. 4:10).

 

Epafras, unul dintre colaboratorii apostolului Pavel în vestirea Evangheliei, este un om care apare meteoric în Scriptură (doar în 5 versete se vorbește despre el – Colos. 1:7-8; 4:12-13; Filimon 23), dar care se remarcă printr-o preocupare conștientă și plină de râvnă pentru desăvârșirea sfinților din biserica Domnului. Avem multe de învățat de la el și merită să privim cu luare aminte la persoana și lucrarea lui. În pasajele menţionate descoperim un om care L-a slujit pe Domnul Isus Cristos după voia Lui, iar caracterul său se remarcă printr-o deosebită credincioșie în isprăvnicia încredințată lui (vezi 1 Cor. 4:1-2; 1 Pet. 4:10). Epafras a fost „un credincios slujitor al lui Cristos” pentru sfinţii din Bisericile din Colose, Laodiceea şi Hierapolis (Col. 1:7; 4:13). El s-a implicat într-o lucrare specifică, dar de mare amploare în bisericile amintite, în maturizarea (desăvârşirea) spirituală a credincioşilor. Epafras a înţeles foarte bine scopul pe care Îl are Dumnezeu cu cei credincioşi, scop pe care şi Pavel l-a urmărit în toată lucrarea lui (vezi Rom. 8:28-30; Efes. 4:11-16; Col. 1:28-29) – desăvârşirea spirituală a credincioşilor, a bisericii lui Cristos; ajungerea lor la maturitate, adică asemenea Domnului Isus Cristos în toate lucrurile.

 

Numele „Epafras” este forma prescurtată a lui „Epafrodit” (încântător). Epafras nu trebuie confundat cu Epafrodit (care a fost membru în biserica din Filipi – Filip. 2:25; 4:18). Epafras era din Colose. Posibil ca el să fi fost convertit prin predicarea lui Pavel. În timp ce Pavel era în Efes, în cea de a 3-a călătorie misionară (Fap. 19:10), Epafras a devenit reprezentantul lui Pavel în lucrarea de evanghelizare din toată Asia, aşa că el (Epafras) a evanghelizat oraşele Colose (Col. 1:7), Laodicea şi Hierapolis (Col. 4:12-13), oraşe învecinate şi care se aflau în Valea Lycus (aprox. 160 Km de Efes). Se pare că Epafras a fost, alături de Pavel, întemeietorul bisericilor din Colose, Laodicea şi Hierapolis, în timp ce Pavel coordona din Efes întreaga lucrare de evanghelizare din Asia. Epafras a fost cu Pavel (în detenţia lui de la Roma) atunci când el a scris epistola către Colose (Col. 1:7-8; 4:12-13; Filim. 23). El l-a vizitat pe Pavel în Roma şi, în baza raportului său privind situaţia spirituală a bisericilor din Valea Lycus cât şi a condiţiilor acestora, Pavel a scris epistola către Coloseni (Col. 1:7-9). Pentru că apare şi Aristarh (Col. 4:10), aceasta înseamnă probabil că Epafras şi Aristarh l-au slujit, în mod voluntar, cu schimbul pe Pavel în detenția lui.

 

Pavel a arătat o deosebită apreciere pentru slujirea lui Epafras (vezi termenii folosiţi de Pavel la adresa lui Epafras: „preaiubitul nostru tovarăş de slujbă”, „credincios slujitor al lui Cristos pentru voi” – Col. 1:7; „rob al lui Cristos” – Col. 4:12; „tovarăşul meu de temniţă în Cristos Isus” – Filimon 23; vezi de asemenea şi aprecierile pozitive despre lucrarea lui: „totdeauna se luptă pentru voi în rugăciunile sale, pentru ca, desăvârşiţi  şi deplin încredinţaţi să stăruiţi în voia lui Dumnezeu. Căci vă mărturisesc că are o mare râvnă pentru voi...” – Col. 4:12-13). Epafras este demn de admirat în felul în care a slujit biserica Domnului. Nu a fost suficient pentru el să predice Evanghelia celor din Colose, Laodicea şi Hierapolis, pentru convertirea lor. El s-a implicat şi în creşterea spirituală a lor, luptându-se în rugăciunile sale, apelând la apostolul Pavel pentru ajutor, lucrând cu mare râvnă pentru ca toţi credincioşii care au primit Evanghelia să ajungă să persevereze în credință, nădejde și dragoste și să ajungă desăvârşiţi şi deplin convinşi în voia lui Dumnezeu. Epafras l-a înţeles bine pe Pavel şi lucrarea lui şi a căutat să facă acelaşi lucru, desigur la nivelul lui (vezi scopul şi lucrarea lui Pavel în Col. 1:28-2:3).

 

Ne vom uita la slujirea lui Epafras și vom analiza trei aspecte ale acesteia:

 

1)    Lucrarea lui;

2)    Lupta lui;

3)    Râvna lui.

 

1.    Lucrarea lui Epafras

Lucrarea lui Epafras a urmărit propovăduirea Evangheliei, învăţarea Cuvântului lui Dumnezeu (Col. 1:5-7) şi edificarea credincioşilor în voia lui Dumnezeu în vederea desăvârşirii lor spirituale (4:12). Epafras a înţeles că trebuie să-și ducă lucrarea începută până la capăt – desăvârşirea sfinţilor. El a înţeles bine scopul lucrării pastorale, scop enunţat de Pavel pentru lucrarea lui proprie: „Pe El (Cristos) Îl propovăduim noi, şi sfătuim pe orice om, şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om desăvârşit în Cristos Isus” (Col. 1:28).

 

Pentru a înţelege conceptul „desăvârşirii” sfinţilor, noi trebuie să analizăm mai întâi cuvintele folosite de Cuvântul lui Dumnezeu pentru a defini acest concept. În Noul Testament sunt 4 familii de cuvinte care exprimă conceptul desăvârşirii (aceste familii acoperă şi sensul „desăvârşirii” din Vechiul Testament, şi chiar îl îmbogăţeşte). Acestea sunt:

 

-                      Familia substantivelor Teleios (desăvârşit, perfect) şi Telos (scop, ţel). Această familie de cuvinte subliniază desăvârşirea în sensul că scopul dorit este realizat; înseamnă atingerea celor mai înalte standarde (standardele lui Dumnezeu – vezi Mat. 5:48). Accentuează ideea de „întreg, complet, maturitate sau deplină creştere”; nimic din ceea ce reprezintă esenţa subiectului nu lipseşte şi orice potenţial al său este pe deplin realizat. Isus Cristos, atunci când a murit, a strigat: „S-a isprăvit!” (Ioan 19:30 – a folosit verbul teleo ). El a arătat prin aceasta că Şi-a finalizat (Şi-a terminat) lucrarea. Pavel, de asemenea „a sfârşit” alergarea sa (2 Tim. 4:7); nu în sensul că moartea a pus capăt alergării lui, ci că el a finalizat ceea ce a început, ceea ce şi-a propus. Scopul zidirii spirituale este ajungerea sfinţilor la „maturitate” (Efes. 4:13), o stare opusă celei de copil (din cauza instabilităţii acesteia). Scopul instruirii pentru Pavel, este ca orice om să fie înfăţişat „desăvârşit” în Cristos (Col. 1:28). Pavel spune, pe de o parte, că, deja „suntem desăvârşiţi” (Fil. 3:15), iar pe de altă parte, el „nu a ajuns încă desăvârşit”, dar caută să ajungă la desăvârșire (Fil. 3:12).

 

„Teleios” semnifică întregirea nedivizată a unei persoane în străduinţa ei (Mat. 19:21; Iac. 1:4). De aceea, când este aplicat la om şi la etică, „teleios” nu subliniază calitatea punctului final al purtării umane, ci anticiparea în timp a întregirii escatologice în trăirea prezentă (vezi 2 Pet. 1:3-11). Vom fi însă desăvârșiți (în sensul că procesul desăvârșirii va fi încheiat) atunci când Domnul Isus Cristos va reveni în glorie, sau atunci când un credincios pleacă de pe acest pământ. Ioan ne spune că, „atunci când se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea așa cum este” (1 Ioan 3:2). 

 

-                      Familia substantivului Pleroma. Această familie de cuvinte subliniază desăvârşirea în sensul împlinirii şi plinătăţii vieţii spirituale. Cuvântul are sensul de „a umple, a completa, a împlini, a realiza, a împlini o deficienţă, a aduce o deplină măsură, a satisface pe deplin, a realiza în totalitate”. În NT ni se spune că viaţa, moartea și învierea lui Cristos sunt o împlinire a planului de mântuire revelat în VT (Lc. 21:22; 24:44). De asemenea, Isus Cristos nu a venit să strice Legea ci să o împlinească (Mat. 5:17). Nu este vorba doar despre o îndeplinire a perceptelor Legii ci de o încununare desăvârşită a Legii printr-o împlinire a spiritului ei. Ni se aminteşte că dragostea este „împlinirea Legii” (Rom. 13:8,10; Gal. 5:14). Ni se vorbește și despre umplerea cu Duhul Sfânt (Lc. 1:15; 4:1; Fap. 2:4; Efes. 5:18), în sensul că Duhul lui Dumnezeu controlează (și trebuie să controleze) pe deplin viața aceluia care este plin de Duhul. Avem referinţe şi despre „plinătate de har”, „plinătatea credinţei”, „plinătatea înţelepciunii”, etc. (Fap. 6:5; 11:24). Se vorbește și despre „o completă bucurie”. Aceasta este bucuria lui Cristos pe care El a adus-o. Deşi ucenicii erau întristaţi, Cristos le-a umplut inimile de bucurie. Această bucurie este deplină (Ioan 3:29; 15:11; 16:16,20,22,24; 17:3; 1 Ioan 1:4). De aceea, ni se poruncește să ne bucurăm întotdeauna în Domnul (Filip. 4:4). Ni se spune, de asemenea, că în Cristos locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii, că sfinţii au totul deplin în Cristos (Col. 1:19; 2:9-10). Biserica este „plinătatea Celui ce împlineşte totul în toţi” (Efes. 1:23). Creştinii sunt chemaţi să ajungă „plini de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efes. 3:19).

 

-                      Familia adjectivului Artios. Cuvintele din această familie exprimă o purtare „potrivită, perfectă, adecvată, exactă, demnă de..., vrednică”, sau un statut „corespunzător, perfect, vrednic, potrivit, perfect”. De asemenea, conţine ideea de „îndreptare, restaurare, aşezare, completare, potrivire, echipare şi pregătire” în vederea unui scop stabilit, sau în vederea unei lucrări, care cer „adecvare, exactitate, utilitate sau înzestrare”. În 2 Tim. 3:17 ni se spune că „Toată Scriptura este...de folos... pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit (echipat) şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună”. În Efes. 4:12 avem ideea de „desăvârşire (echipare, completare)” a sfinţilor din biserică, în vederea lucrării de zidire a bisericii. În 1 Tes. 5:23-24 Dumnezeu este invocat pentru ca sfinţii să fie păziţi în întreaga lor personalitate (trup, suflet, duh – adică întregi, nedivizaţi, complecţi în personalitatea lor) fără prihană, în vederea venirii Domnului Isus Cristos.

 

-                      Familia adjectivului Amemptos. Sunt incluse aici mai multe cuvinte cu sensul de „deplină curăţie, puritate”, de „lipsă a oricărei necurăţii, a oricărei greşeli, în oricât de mică măsură”. Avem sensul de „puritate morală” (Iov 1:8; 11:4; Lc. 1:6; Fil. 3:6; 2:15; 1 Tes. 3:13). Nu înseamnă că sfinţii sunt absolut perfecţi în curăţie aici pe pământ, ci, prin Cristos, ei sunt în procesul de sfinţire, de curăţie şi de desăvârşire care are ca finalitate deplina sfinţire la momentul venirii în glorie a Domnului. Aceste cuvinte subliniază statutul de „ireproşabil, fără greşeală, fără a putea fi acuzat în cazul unei investigaţii”. Aşa trebuie să fie prezbiterii bisericii (Tit 1:6-7; 1 Tim. 3:10). Animalele de jertfă trebuiau să fie „fără cusur (fără defecte)” (Ex. 29:2; Num. 6:14); Cristos a fost Mielul fără cusur şi fără prihană (1 Pet. 1:19; Evr. 9:14); creştinii trebuie să urmărească evlavia perfectă, o puritate deplină în vederea revenirii Domnului (Efes. 1:4; 5:27; Fil. 2:15; Col. 1:22; 1 Tim. 6:14; 2 Pet. 3:14).

 

În concluzie, aspectele esenţiale ale „desăvârşirii” în NT, redate prin terminologia de mai sus, sunt următoarele:

 

1)                 Maturitate – deplină dezvoltare în asemănarea cu Cristos; ajungerea tuturor sfinţilor „la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Cristos” (Rom. 8:29; Efes. 4:13);

 

2)                 Plinătate – a sfinţilor, cât şi a trupului lui Cristos cu toate virtuţile şi excelenţele lui Cristos, cu întreaga Sa Persoană. Toată plinătatea Dumnezeirii este în Cristos şi Biserica este plinătatea lui Cristos (Efes. 1:22-23; 4:13-16; Col. 1:19; 2:9-10).

 

3)                 Adecvare – echipare deplin adecvată (restaurare, echipare, pregătire) pentru orice lucrare a lui Dumnezeu. Toţi sfinţii trebuie echipaţi pentru ca Biserica Lui să fie zidită şi pregătită în vederea locuirii în ea a lui Dumnezeu Însuşi, ca într-o locuinţă adecvată pentru El Însuşi (Efes. 2:21-22; 4:12)

 

4)                 Puritate – curăţirea deplină a tuturor sfinţilor de orice necurăţie, vinovăţie, păcat, de orice lucru nepotrivit, prin procesul de sfinţire în care Dumnezeu ne-a aşezat, pentru ca astfel Biserica să fie înfăţişată absolut desăvârşită înaintea lui Cristos, la revenirea Lui în glorie (Efes. 5:25-27; 1 Tes. 5:23)

 

Desăvârşirea se aplică vieţii fiecărui credincios din Biserică, dar şi la Biserică ca întreg. Ea va fi realizată pe deplin la revenirea în glorie a lui Cristos, deşi, în ceea ce priveşte statutul prezent, toţi sfinţii sunt deja socotiți desăvârşiţi în Cristos.

 

Înţelegând care este sensul biblic al desăvârşirii spirituale, ne întrebăm cum s-a implicat Epafras în realizarea acestei desăvârşiri în bisericile pe care le-a păstorit (din Colose, Laodicea şi Hierapolis).

 

(a)          Epafras a pus o bază sănătoasă prin predicarea Evangheliei lui Cristos (Col. 1:4-8; Efes. 2:20). Astfel, cei din cetățile amintite, au auzit și au cunoscut harul lui Dumnezeu în adevăr (v. 6). Epafras i-a învăţat de asemenea tot adevărul Evangheliei, în profunzime (Col. 1:7). Astfel, Pavel a aflat despre credinţa lor în Cristos Isus (v. 4), despre dragostea lor faţă de toţi sfinţii (o dragoste în Duhul) (v. 4,8), şi despre nădejdea care îi aştepta pe ei în ceruri, conform cuvântului adevărului Evangheliei (v. 5-6). Când aceste elemente sunt clare şi reale în viaţa sfinţilor, atunci se poate spune că s-a aşezat o temelie sănătoasă, că sfinţii sunt edificaţi în cuvântul adevărului Evangheliei (vezi de ex. şi Efes. 1:13-16; 1 Cor. 13:13). O asemenea temelie asigură premizele unei creşteri spirituale sănătoase în viaţa sfinţilor, a bisericii. Pavel este foarte mulţumit de lucrarea care s-a realizat în biserica din Colose și în celelalte biserici (1:3; 2:5; vezi şi Efes. 1:16). Dar lucrarea trebuie continuată. În 1 Tes. 1:3, apostolul Pavel nu vorbește doar despre existența credinței, a dragostei și a nădejdii în viața bisericii. El vorbește despre lucrarea credinței lor, despre osteneala dragostei lor și despre tăria nădejdii lor în Domnul Isus Cristos. Aceasta înseamnă că toate aceste elemente trebuie să fie bine ancorate și consolidate în viața și în mentalitatea credincioșilor.

 

(b)          În biserica din Colose, apăruse pericolul unor erezii, despre care Pavel vorbeşte în Col. 2. De aceea şi Epafras şi Pavel se luptă în rugăciunile lor pentru ca sfinţii bisericii să continuie aşa cum au început – în Domnul Isus Cristos (2:6-7; vezi 1:9-12, şi continuarea; 4:12; Efes. 1:17-23). De aceea Epafras discută problema bisericii cu Pavel, iar Pavel scrie această epistolă. Biserica trebuie să crească pe bazele care deja au fost aşezate și temelia supremă este persoana și lucrarea lui Isus Cristos. Credincioșii trebuia să crească în Cristos, Domnul. În ce constă o asemenea creştere?

 

În Col. 1:9-12 avem, am putea spune, o schiţă a procesului creşterii spirituale spre maturizare, după ce baza a fost aşezată (procesul creșterii spirituale poate diferi de la o biserică la alta, dar elementele creșterii sunt universal valabile – de aceea, oricine care citește, de ex., epistola către Coloseni, sau oricare altă epistolă din Noul Testament, poate descoperi lucrurile care contribuie la creșterea sănătoasă a fiecărei biserici sau fiecărui credincios). Sunt prezentate aici obiective care conduc la scopul final – desăvârşirea credincioşilor. Sunt arătate aici 2 obiective majore, obiective care sunt legate unul de celălalt, şi ambele sunt absolut esenţiale: primul apare în v. 9, al doilea, este arătat în v. 10-12. (1) Pavel se roagă pentru sfinţi ca ei să fie umpluţi de cunoştinţa voii lui Dumnezeu în toată înţelepciunea şi priceperea duhovnicească (v. 9). Este vorba aici despre o plinătate a cunoştinţei voii lui Dumnezeu în sfinţi, o cunoaştere profundă. Această cunoaștere presupune (vezi Col. 1:28) propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, sfătuire sau explicare personală şi consiliere personală, învăţare în toată înţelepciunea, o învăţare profundă. Acest proces este unul care durează toată viaţa, dar în care sfinţii trebuie să se înscrie. Termenul pentru „cunoştinţă” nu este termenul obişnuit gnosis ci un termen accentuat (epignosis). Este vorba despre o cunoaştere care trece dincolo de minte, o cunoaştere care pune în mişcare întreaga personalitate şi fiinţă a omului. O cunoaştere care îndeamnă la acţiune, la viaţă trăită, la aplicarea adevărurilor cunoscute în viaţa de fiecare zi. „Înţelepciune” înseamnă întreaga cunoaştere despre voia lui Dumnezeu – tot ce trebuie să ştie cineva despre ea. Înseamnă şi cum să aplicăm cuvântul lui Dumnezeu în viaţă, în toate domeniile ei. „Pricepere” înseamnă capacitatea de a înţelege în mod practic voia lui Dumnezeu; înseamnă discernământ spiritual, perspicacitate de a şti cum să îndeplinesc în orice situație voia lui Dumnezeu. O asemenea abilitate se dezvoltă prin întrebuinţarea adevărurilor lui Dumnezeu în toate situaţiile concrete de viaţă, prin formarea deprinderilor de a le aplica în mod potrivit în orice moment. Este vorba, în acelaşi timp de o umplere ca şi acţiune pasivă (verbul este aici la diateza pasivă) cu adevărul lui Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă că cei sfinţi nu sunt implicaţi în mod activ în procesul de umplere cu cunoaşterea voii lui Dumnezeu (prin ascultare, citire, studiu, aprofundare, meditare, rugăciune, aplicare, etc.), ci înseamnă că adevărul despre voia lui Dumnezeu este unul în totalitate revelat prin Cristos, prin Duhul Sfânt în cel credincios. Nu este un adevăr la care se ajunge prin intuiţie, înţelepciune, sau tradiţie omenească (vezi 2:1-10). Tot adevărul despre voia lui Dumnezeu trebuie primit de la El prin Cristos – el nu este un adevăr omenesc. De aceea Pavel, dar şi Epafras, înţeleg să se lupte în rugăciune înaintea lui Dumnezeu ca El să-i umple cu tot adevărul despre voia Sa (1:9; 4:12; Efes. 1:17-23). (2) De ce această umplere cu cunoaşterea voii lui Dumnezeu? Pentru a manifesta o purtare vrednică de Domnul (v. 10-12). Cuvântul trebuie să se întrupeze în viaţa sfinţilor. Doar în acest fel ei devin asemănători cu Cristos (în El Cuvântul S-a făcut trup – Ioan 1:14; Dacă predicăm un alt „Cristos”, adică unul în care Cuvântul nu a devenit trup, sau un alt fel de „creştinism” în care Cristos – Cuvântul nu ia chip în noi, atunci noi suntem călăuziţi de fapt de duhul lui Anticrist – 1 Ioan 2:18-25). Cînd este vorba despre purtare vrednică de Domnul, aceasta trebuie să fie în totalitate plăcută Domnului şi în toate faptele purtării (umblării). Standardul după care trebuie să ne măsurăm valoarea purtării noastre, a faptelor noastre bune, trebuie să fie plăcerea Domnului, nu a noastră. Cum poate fi purtarea noastră vrednică de Domnul? În ce anume trebuie să se exprime ea? Pavel continuă să explice acestea prin 4 propoziţii care au fiecare câte un verb la participiu prezent, la diateza activă. Aceasta înseamnă că este vorba despre o purtare care este o trăire activă, dar datorată unei stări de fapt (nu este vorba aici despre nişte acţiuni săvârşite din când în când în care contează numărul lor, ci de o stare permanentă, un mod de viaţă continuu şi care generează purtarea şi faptele vrednice de Domnul). Prima propoziţie: „aducând (purtând) roade în tot felul de fapte bune (în toate faptele bune)” (v. 10). Faptele bune trebuie să fie roade de la Duhul Sfânt (Gal. 5:22-23; vezi şi 2 Pet. 1:5-7). Aceasta înseamnă că Duhul Sfânt controlează viaţa celui credincios. Faptele bune sunt doar cele pregătite de Dumnezeu pentru noi, nu sunt omeneşti (Efes. 2:10). Se subliniază că cel credincios trebuie să rodească toate faptele bune date de Dumnezeu. Apoi, „crescând în cunoştinţa lui Dumnezeu” (v. 10). În 2 Pet. 1:3-9 ni se arată că prin cunoaşterea Domnului Isus Cristos suntem motivaţi să ne dăm toate silinţele ca să unim cu credinţa noastră fapta; cu fapta....celelalte virtuți menționate în text. În acelaşi timp Petru ne spune că dacă avem toate acestea din belşug în noi, atunci noi rodim în privinţa cunoaşterii depline a Domnului. Este interesant că ceea ce cunoaștem despre Domnul generează în noi un mod de viaţă plin de fapte bune şi aceasta duce la o deplină cunoaştere personală a Lui Însuşi. Este vorba aici despre dezvoltarea unei cunoaşteri personale a lui Dumnezeu care devine tot mai deplină prin trăire permanentă în consacrare faţă de El. Este mai mult decât cunoaşterea voii lui Dumnezeu, este cunoaşterea intimă şi personală a Lui. Mai mult, „Întăriţi cu toată puterea, potrivit cu tăria slavei Lui...” (v. 11). Credincioşii trebuie să se echipeze bine pentru orice situaţie dificilă (vezi Efes. 6:10-20). Este vorba aici despre o echipare cu toată puterea Domnului, „potrivit cu tăria slavei Lui” (v. 11). Aceasta presupune că am ajuns să-L cunoaştem pe Domnul în toată această putere şi că ne antrenăm în ea, pentru a fi pregătiţi să o folosim în cazuri de nevoie (vezi Efes. 1:17-21). Care sunt acele situaţii speciale? Pavel spune: „pentru orice fel de răbdare şi îndelungă răbdare” (v. 11). În original nu apare o creştere a intensităţii răbdării (ca în l. română). Pentru „răbdare” avem un cuvânt care are sensul de perseverenţă, statornicie, de capacitate de a face faţă dificultăţilor vieţii de credinţă. Pentru „îndelungă răbdare” avem un cuvânt care are sensul de a rămâne liniştiți în orice timp şi situaţie, în aşteptarea a ceea ce va veni; eşti deplin încrezător că Domnul va veni, că El îţi va aduce mântuirea şi moştenirea veşnică, indiferent ceea ce va veni peste tine în această viaţă. Pavel continuă să spună că purtarea credinciosului în asemenea situaţii trebuie să fie plină de bucurie. Dar, și mai mult, „Mulţumind Tatălui care v-a învrednicit să aveţi parte de moştenirea sfinţilor, în lumină” (v. 12). Purtarea vrednică este o purtare în care mulţumirea faţă de Dumnezeu este un ingredient absolut necesar şi permanent. De ce? Motivul este moştenirea veşnică din ceruri. Mulţumirea nu este determinată de ceea ce câştigă credinciosul pe acest pământ ci de ceea ce acumulează el pentru cer. El trăieşte ancorat în împărăţia care nu este pământească şi temporară, ci în cea cerească şi veşnică. Doar aceasta îl motivează pe adevăratul credincios să trăiască vrednic de Domnul (vezi oamenii credinței – Evr. 11:8-27).

 

În concluzie,  putem spune că cel credincios trebuie să se lase umplut de o cunoaştere a voii Domnului şi a Cuvântului Lui pentru ca el să fie edificat din plin cu privire la persoana și lucrarea Domnului Isus Cristos și cu privire la o purtare vrednică de El. Acestea sunt obiectivele desăvârşirii care trebuie cunoscute şi urmărite în lucrarea pastorală, în viaţa fiecărui credincios, în biserica lui Cristos.

(c)           Pavel nu încheie pledoaria despre desăvârşire aici. El o continuă în tot cap. 1 şi merge şi în continuare, în toată epistola. Dacă Pavel ar fi rămas la Col. 1:12, atunci am fi fost îndreptăţiţi să considerăm că obiectivul desăvârşirii este imposibil de atins cu toată bunăvoinţa sfinţilor. Şi aşa este. Obiectivul acesta nu este unul omenesc, cu dumnezeiesc. Problema celor din Colose, şi problema multor credincioşi a fost şi este că noi privim acest proces ca unul care trebuie realizat prin metode omeneşti, după filozofia omenească. De aceea Pavel îi avertizează foarte clar pe cei din Colose (vezi Col. 2:4-8). Ei au început foarte bine; trebuiau însă să continuie la fel de bine. De aceea Pavel arată soluţia: „Aşa cum aţi primit pe Cristos Isus, Domnul, aşa să şi umblaţi în El” (Col. 2:6). Problema lor era necunoaşterea lui Cristos Domnul. Ei trebuiau să-L cunoască pe El nu doar ca pe Unul care i-a scos din păcat şi i-a aşezat pe o temelie stabilă, ci ei trebuie să ajungă să-L cunoască ca pe Cel ce-i poate desăvârşi şi, dacă a început această lucrare în ei, El Însuşi o va desăvârşi (Filip. 1:6; 1 Cor. 1:30; Rom. 8:28-39). Pavel Îl prezintă în mod admirabil pe Cristos (vezi Col. 1:13-2:3; 2:9-17). Pavel arată că în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii (1:19; 2:9) şi de aceea noi avem totul deplin în El (2:10). Toată plinătatea înţelepciunii lui Dumnezeu este în mod plenar în Cristos (2:2-3). De aceea noi, pentru desăvârşirea spirituală a noastră nu avem nevoie de nimic altceva, de nici o înţelepciune sau contribuţie omenească, decât doar de Cristos (Cristos, plus nimic, minus nimic).

 

Epafras a fost deci omul care s-a implicat în creşterea spre desăvârşire a credincioşilor din Bisericile pe care le păstorea şi, în acest fel, desigur, a avut succes în demersurile sale, pentru că Dumnezeu era la lucru în desăvârşirea credincioșilor (Filip. 1:6).

 

2.    Lupta lui Epafras

Despre Epafras se spune că el „totdeauna se luptă pentru voi (cei din Colos, Laodicea şi Hierapolis) în rugăciunile sale, pentru ca, desăvârşiţi şi deplin încredinţaţi, să stăruiţi în voia lui Dumnezeu” (4:12). Lupta în rugăciune pentru un obiectiv de prim rang în slujirea lui Dumnezeu, însă este un concept uitat, se pare, de păstorii şi slujitorii bisericii Domnului din ziua de astăzi. Am ajuns, unii dintre noi, să considerăm lucrarea lui Dumnezeu ca şi o meserie care nu ne cere o mare implicare din partea noastră. Şi, de aceea, rezultatele se văd în statura spirituală, de multe ori extrem de scăzută, a sfinţilor Domnului. Cred că trebuie să ne întoarcem la acest concept prăfuit de vremuri al „luptei în rugăciune pentru cauzele mari ale lui Dumnezeu”, dacă vrem să ne bucurăm de binecuvântări mari din partea lui Dumnezeu. Sunt câteva lucruri pe care le putem descoperi în lupta lui Epafras.

 

(a)          Obiectivul luptei – trebuie să fie maturizarea (desăvârşirea) sfinţilor (4:12). Este foarte clar că este un obiectiv extrem de îndrăzneţ. Dacă analizăm Col. 1:12 înţelegem că Epafras nu s-a luptat în rugăciuni pentru obiective neînsemnate, superficiale, sau pământeşti. Tendinţa noastră este ca să fim foarte satisfăcuţi doar de bunăvoinţa pe care o arată cineva faţă de auzirea Cuvântului lui Dumnezeu. Ne comportăm de multe ori ca şi cum lucrurile sunt deja rezolvate pentru omul respectiv, în ceea ce priveşte mântuirea Lui. Sau, ne situăm în cealaltă extremă a unei capitulări totale, atunci când vedem că cineva are probleme spirituale. Ne rugăm adesea lui Dumnezeu doar pentru ca El să ridice pe cineva dintr-o stare foarte rea şi suntem mulţumiţi că acesta ajunge să biruiască un anumit păcat, beţia sau tutunul, sau alt obicei rău. Și dacă vedem că acea persoană a ajuns să fie eliberat de acel păcat, ne oprim din demersul nostru în rugăciune. Epafras se lupta totdeauna pentru desăvârşirea fiecăruia dintre sfinţi (vezi şi exemplul lui Pavel – Col. 1:28-29). Cuvintele din Col. 4:12 sunt edificatoare: „desăvârşiţi” (s-a arătat că unul din sensurile acestui concept este „atingerea celor mai înalte standarde spirituale, cele ale lui Dumnezeu”); și „deplin încredinţaţi” (o edificare, echipare deplină, nu superficială); „să stăruiţi în voia lui Dumnezeu” (nu doar să se afle în voia lui Dumnezeu, ci să persevereze, să rămână până la capăt în această voie). Toate acestea ne arată că Epafras nu s-a mulţumit cu puţin în viaţa spirituală şi în slujirea lui în Biserică. El a ştiut că acesta este obiectivul lui Dumnezeu (desăvârşirea sfinţilor – Efes. 4:11-16; Rom. 8:28-30) şi acesta a devenit obiectivul slujirii sale.

 

(b)          Mijloacele luptei – rugăciuni către Dumnezeu. Epafras a fost conştient că s-a angajat la o luptă în care ca om era din start terminat. Numai Dumnezeu putea da izbândă în această luptă. Noi trebuie să învăţăm câteva lecţii cu privire la viaţa noastră cu Dumnezeu. Mântuirea înseamnă mult mai mult decât eliberare de păcat. Mântuirea înseamnă răscumpărarea noastră din păcat şi din starea în care ne-a adus păcatul, şi readucerea noastră la statutul şi condiţia pe care Dumnezeu le-a gândit pentru noi. Planul final al lui Dumnezeu este (sunt desigur multe formulări scripturale ale acestuia, dar ne rezumăm doar la o formulare despre care am putea spune că este finalul finalurilor) ca „Dumnezeu să fie totul în toţi” (1 Cor. 15:28). Mântuirea, în Biblie, este o aducere a sfinţilor la acest statut. Atunci va începe veşnicia glorioasă. Dumnezeu nu a planificat mai puţin de aceasta. De aceea, ar fi sinucidere curată să ne angajăm în lupta aceasta doar cu toate resursele noastre. De aceea noi trebuie să luptăm în rugăciune înaintea lui Dumnezeu. Epafras a înţeles acest lucru şi apare în NT ca unul care „totdeauna” se luptă pentru desăvârşirea sfinţilor în rugăciunile lui.

 

(c)           Intensitatea luptei. Apare aici un element ciudat, am putea spune. Rugăciunile oamenilor lui Dumnezeu, ca şi ale lui Epafras, sunt de fapt „lupte în rugăciune”. Cu cine oare se lupta el în rugăciune? De ce rugăciunea intensă, adevărată, devine o luptă? Ce anume dă intensitate mare rugăciunii, pentru ca ea să fie o luptă? Care sunt de fapt oponenții obiectivului lui Dumnezeu? Poate cel mai bun exemplu pe care putem să-l folosim, pentru a înţelege lupta în rugăciune, este lupta lui Iacov cu Dumnezeu. Iacov a ajuns înapoi în Canaan, după o perioadă de 20 de ani. Urma să se întâlnească cu fratele lui, Esau, care avea intenţii criminale. În acea situaţie, disperată pentru el, se roagă lui Dumnezeu într-o noapte (Gen. 32:24-32). În acea noapte, rugăciunea lui Iacov a devenit o luptă cu Dumnezeu, în care Dumnezeu îl binecuvintează, îi schimbă numele în Israel şi de asemenea El îl loveşte pe Iacov, ca semn al binecuvântării Sale. Ceea ce este ciudat este faptul că în acea luptă a lui Iacov cu Îngerul Domnului (cu Domnul de fapt), Domnul pare greu de convins în a-i răspunde lui Iacov, Iacov pare extrem de insistent în cererea lui faţă de Dumnezeu, dar în final, Domnul pare biruit de Iacov (chiar El Însuşi spune: „te vei chema Israel – Cel ce luptă cu Dumnezeu – ; căci ai luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii, şi ai fost biruitor” – v. 28); totuşi Domnul îl loveşte pe Iacov încât îl scoate, am putea spune, din luptă – îl imobilizează. Cine pe cine de fapt a biruit? Ciudăţenia constă în faptul că Dumnezeu nu poate fi determinat de nici un om să facă ceea ce El nu vrea să facă. Dacă totuşi Domnul răspunde rugăciunilor, este pentru că El vrea să facă asta, după buna plăcere a voii Sale, nu că este obligat să o facă. Totuşi Domnul spune despre Iacov: „ai luptat cu Dumnezeu...şi ai fost biruitor” (v. 28). Trebuie însă înţeles că lupta în rugăciune se dă pe un front spiritual, invizibil pentru ochii fizici. Ceea ce se vede nu este ceea ce este în realitate. În momentul rugăciunii lui Iacov, s-au intersectat două voinţe, două moduri de a gândi: a lui Dumnezeu şi a lui Iacov. Iacov a fost un înşelător (Gen. 27:35-36). El s-a gândit toată viaţa (până la momentul rugăciunii sale – momentul schimbării numelui său în „Israel”) că trebuie să fii deștept pentru a obține ceva, că trebuie să fii descurcăreţ. Este, gândea Iacov, că este suficient să înşeli, să faci planuri inteligente, să-ți folosești abilitățile personale și oamenii și chiar pe Dumnezeu, pentru ca să obţii binecuvântările vieții. Chiar şi în relaţie cu Dumnezeu el s-a comportat ca unul care credea că trebuie să facă el însuşi ceva pentru ca Domnul să-l binecuvinteze. De aceea el pledează ca unul care se agaţă de Dumnezeu pentru a obţine ceva de la El. Aceasta a fost atitudinea lui Iacov (care este o atitudine a cărnii, a firii pământești). Iacov îşi dorea însă cu ardoare binecuvântarea lui Dumnezeu. Aceasta l-a diferenţiat pe el de fratele lui, Esau (Gen. 25:32-33; Evr. 12:16-17). Dumnezeu, pe de altă parte, a dorit dintotdeauna ca să-l binecuvinteze pe Iacov (Rom. 9:10-13). A arătat-o înainte de naşterea lui, apoi când era fugar, Domnul i s-a arătat şi i-a promis binecuvântarea, deşi ar fi trebuit să-l pedepsească pentru ce făcuse înainte. Când a ajuns la Laban, Domnul a fost cu El (chiar Iacov a recunoscut aceasta – Gen. 31), şi, deşi Domnul l-a pedepsit în mod serios, totuşi nu a luat binecuvântarea de la el. Iacov a ajuns, în Gen. 32, în punctul în care şi-a dat seama că este total încapabil să mai facă faţă confruntării cu Esau. Îşi dădea seama că dacă Dumnezeu nu intervine, atunci el este pierdut. Dacă citim cu atenţie rugăciunea lui din Gen. 32:9-12, şi studiem tot cap. 32, ne dăm seama că Iacov se ruga ca unul care nu are altă şansă decât intervenţia plină de har şi de îndurare a lui Dumnezeu. El mizează pe Dumnezeul care i-a promis că-l va binecuvânta. Rugăciunea este, prin ea însăși, demersul nostru înaintea lui Dumnezeu prin care arătăm că atârnăm în totul de Dumnezeu, că avem nevoie de El în a rezolva o anumită problemă. Dacă, am fi conștienți că noi avem posibilitatea de a rezolva problemele noastre prin noi înșine, sau prin mijloace care sunt sub stăpânirea noastră, cu siguranță noi nu ne-am ruga lui Dumnezeu. Faptul că apelăm la Dumnezeu în rugăciune, noi arătăm prin aceasta, la acel moment, că numai El ne-ar putea ajuta. Putem spune că Dumnezeu l-a adus pe Iacov în punctul în care el se vedea un nimic şi trebuia să se roage înaintea Domnului ca înaintea Aceluia care, doar dacă El vrea, ar putea să-l salveze. Confruntarea, în rugăciune, a fost, de fapt, între tendinţa carnală a lui Iacov de a obţine ceva de la Domnul prin meritele sau demersurile sale proprii şi dorinţa dintotdeauna a Domnului de a-l binecuvânta. Domnul l-a făcut pe Iacov să cadă în genunchi înaintea Lui (în rugăciune) şi să se comporte ca un disperat. Lupta lui Iacov a fost, putem spune, una plăcută Domnului pentru că ea era manifestarea celui care nu vede altă şansă de izbândă decât Dumnezeu Însuşi. De aceea Domnul i-a spus: „ai fost biruitor” (32:28). Domnul este „biruit” în sensul că El se lasă (aşa vrea El) cucerit de o inimă zdrobită şi care-şi recunoaşte nimicnicia înaintea Lui, pentru ca să-L vadă pe Domnul în toată gloria Sa (Is. 57:15; Ps. 51). De altminteri lovitura pe care Domnul i-a dat-o lui Iacov, şi care l-a făcut să şchiopăteze, a fost semnul că Iacov a înţeles că Domnul vrea să-L binecuvinteze, înainte ca el să merite aceasta. A fost pentru Iacov o lovitură în carne, ca şi ţepuşul lui Pavel – în carne (2 Cor. 12:7-10), dar o lovitură (un ţepuş) care îi îndrepta atenţia spre harul lui Dumnezeu, nu spre ceea ce putea el. În concluzie, lupta în rugăciune se dă pe frontul invizibil al luptei dintre carnea noastră, care se opune Duhului lui Dumnezeu, şi care vrea să-şi câştige ea merite personale, şi dorinţa şi puterea lui Dumnezeu de a-Şi împlini lucrarea în care noi suntem angajaţi. Rugăciunea este terenul luptei, pentru că în rugăciune ajungem să ne vedem în totalitate nevrednicia noastră şi aceasta ne face să depindem în totalitate de Dumnezeu, de harul şi puterea Lui. Epafras a înţeles să lupte pentru desăvârşirea credincioşilor în rugăciune, un teren extrem de incomod pentru carne (ţepuşul Domnului este mult mai evident şi mai nesuferit pe terenul rugăciunii, dar mult mai edificator cu privire la harul lui Dumnezeu), dar extrem de reconfortant pentru duhul nostru din cauza manifestării harului lui Dumnezeu. Aici însă nu este vorba doar de Epafras, cel care se lupta în rugăciune. El se lupta „pentru voi (sfinţii din biserici)”. Trebuie să avem în vedere că lupta avea drept obiectiv şi lupta contra mentalităţii colosenilor (cu ereziile lor – cap. 2). Daniel s-a rugat Domnului şi Domnul l-a ascultat (vezi Dan. 10). Dar răspunsul Domnului la rugăciunea lui a întârziat din cauza unei opoziţii spirituale puternice (se vorbeşte despre căpetenia împărăţiei Persiei care s-a împotrivit 21 de zile îngerului care venea cu răspunsul de la Domnul pentru Daniel – v. 12-13). Lupta se dă în plan spiritual şi în acest plan sunt forţe spirituale care se opun adevărului lui Dumnezeu şi desăvârşirii sfinţilor. Epafras, deci, s-a angajat într-o slujire care presupunea ducerea unei lupte extraordinar de puternice în plan spiritual, şi care cerea arme spirituale (vezi Efes. 6:10-20; 2 Cor. 10:3-5). Intensitatea luptei spirituale este extraordinar de mare când este vorba de a ne implica în desăvârşirea sfinţilor. Pavel ne arată acest lucru în Col. 1:28-2:3. El spune că lucrarea de a înfăţişa pe orice om „desăvârşit în Cristos” i-a cerut o angajare şi o implicare supraomeneşti. De aceea el a lucrat şi s-a luptat „după lucrarea puterii Lui (a lui Cristos Domnul), care lucrează cu tărie în mine (Pavel)” (1:29). El, de asemenea, le arată celor din Colose, dimensiunea luptei spirituale în care s-a angajat – luptă pentru ca ei să se bucure de toate „bogăţiile plinătăţii de pricepere, ca să cunoască taina lui Dumnezeu Tatăl, adică pe Cristos, în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei” (2:1-3). Pavel vorbeşte despre faptul că el, în trupul lui, împlinea „ce lipseşte suferinţelor lui Cristos, pentru trupul Lui, care este Biserica” (1:24). Desigur, nu este vorba aici despre mântuirea sfinţilor din Colose prin suferinţele lui Pavel (toţi sfinţii sunt mântuiţi doar prin jerfa lui Cristos). Dar Pavel vorbeşte despre acele suferinţe prin care revelaţia Cuvântului lui Dumnezeu a fost transmisă de Duhul Sfânt (completată pentru a fi întregită) prin apostoli, în special prin apostolul Pavel (vezi Col. 1:25; Efes. 3:2-11). Numai descoperirea cuvântului adevărului complet al lui Dumnezeu (întrupat prin Cristos şi jertfa Sa) a necesitat o implicare (cea a lui Pavel) specială şi suferinţe excepţionale (desigur nu comparabile cu cele ale lui Cristos, care sunt unice). Când Pavel a spus: „Pe El îl propovăduim noi...ca să înfăţişăm pe orice om desăvârşit în Cristos Isus” (Col. 1:28), el a spus-o cu conştiinţa prezenţei ghilotinei suferinţelor deasupra capului lui, suferinţe care l-au urmărit toată viaţa în lucrarea aceasta. Toate acestea ne arată că lucrarea care este săvârşită în vederea ajungerii la desăvârşire a sfinţilor Domnului, a Bisericii lui Cristos, este lucrarea cea mai extraordinară, cea mai complexă, cea mai dificilă, cea mai dureroasă şi cea mai solicitantă; dar şi cea mai importantă, în care se poate implica cineva. De aceea este nevoie de lupta în rugăciune a tuturor credincioşilor pe toate fronturile. Aceasta ne va cere costuri imense, dar ne va aduce şi binecuvântări uriaşe. Epafras a ştiut ca întotdeauna să se lupte în rugăciunile sale pentru acest măreţ obiectiv al lui Dumnezeu.     

 

3.    Râvna lui Epafras

Epafras a avut şi o mare râvnă pentru credincioşii pe care i-a păstorit (cei din Colose, Laodicea şi Hierapolis) (Col. 4:13). Râvna este ceea ce motivează pe cineva să facă un anume lucru. Râvna lui Epafras l-a făcut să-şi dorească să-i slujească pe credincioşi şi să accepte preţul foarte ridicat al slujirii acestora, pentru ca ei să crească spre maturitate spirituală. Fără râvnă, orice activitate devine un calvar. Te face să te simţi în închisoare. Te poate stoarce de orice vlagă. Dar când ai râvnă pentru ceva, ai de fapt motivaţie să faci acel lucru, oricât de greu ar putea fi. Când este vorba însă despre lucrarea care duce la desăvârşirea spirituală a sfinţilor, râvna trebuie să fie una excepţională. Pavel însuşi apreciază că Epafras avea o mare râvnă. De unde vine această râvnă?

 

(a)          Înainte de orice, Epafras este descris ca „un credincios slujitor al lui Cristos pentru voi” (1:7), „un rob al lui Cristos” (4:12). Înainte de a fi prezentat Epafras ca un om dedicat credincioşilor din Colose şi din vecinătatea acestei cetăți, el este prezentat ca un om total dedicat Domnului Isus Cristos, desigur lui Dumnezeu. Aceasta are o mare importanţă. De-a lugul istoriei au existat mulţi oameni dedicaţi unor cauze nobile, oamenilor. Dar opera lor pentru oameni a fost una la nivelul aspiraţiilor lor limitate la nivelul pământesc. Când vorbim însă despre dedicarea unora faţă de Dumnezeu, faţă de Cristos, atunci opera lor pentru oameni este imens mai mare; este la nivelul aspiraţiilor veşnice ale oamenilor. Epafras a fost atras de dragostea lui Cristos şi constrâns de ea (2 Cor. 5:14-15). Această dragoste a lui Cristos pentru el a devenit sursa râvnei deosebite a lui Epafras.

 

(b)          Epafras a avut o mare râvnă pentru credincioşii pe care îi păstorea. El a fost dedicat total lui Cristos, astfel că râvna lui s-a răsfrânt şi asupra credincioşilor lui Cristos. Este extraordinar să vezi cum un păstor iubește cu adevărat turma Domnului Isus Cristos. Epafras se simţea legat de credincioşi şi îi iubea cu o totală dăruire. Nu putem face lucruri mari pentru Biserica Domnului dacă nu-i iubim, aşa cum Domnul i-a iubit pe ai Lui. Epafras şi-a arătat râvna lui pentru ei prin faptul că a acceptat să se implice într-o lucrare pentru ei care îi cerea jertfă – maturizarea sfinţilor. Citind cuvintele lui Pavel (Col. 1:1-8; 4:12-13) descoperim că Epafras, deşi era cu siguranţă afectat de ereziile din Colose, totuşi vorbeşte aşa de frumos despre ei, despre cum Domnul a lucrat şi lucrează în viaţa lor. Epafras avea o mare râvnă pentru toţi credincioşii.

 

(c)          Epafras a avut o mare râvnă pentru lucrarea la care Domnul l-a chemat: păstorirea sfinţilor în vederea desăvârşirii spirituale a lor. Din atitudinea pe care o descoperim la el înţelegem râvna lui extraordinară pentru ca toţi credincioşii să ajungă la desăvârşire. Epafras nu a fost mulțumit să facă o lucrare mai puțin importantă pentru ei. El s-a luptat în rugăciunile sale pentru aceasta. Lucrarea aceasta şi, desigur, anticiparea finalului ei (desăvârşirea sfinţilor, glorificarea lor), i-a captat în totul fiinţa lui Epafras; aşa că el a considerat că merită să intre în această dificilă şi periculoasă lucrare (vezi Evr. 12:1-3). Iată deci, secretul râvnei lui.

 

Concluzii

Epafras apare meteoric în NT (doar în 4 versete). Dar apare ca o lumină strălucitoare. Nu este nevoie să se spună multe cuvinte despre cineva; este suficient însă să se spună lucrurile care sunt vrednice înaintea Domnului. Despre Maria din Betania Domnul Isus a spus: „Ea a făcut un lucru frumos față de Mine” (Mc. 14:6). Aceste puține cuvinte au o valoare imensă pentru a descrie măreția lucrării cuiva și a caracterului acelei persoane.

 

-                      Lucrarea lui Epafras este una de o valoare inestimabilă înaintea Domnului și a bisericii Sale. Este lucrarea lui Dumnezeu, o lucrare de căpetenie în împlinirea scopurilor Sale. Zidirea bisericii lui Cristos, edificarea credincioșilor, este lucrarea care antrenează de fapt toate lucrările pe care Dumnezeu le face în acest veac pe pământ. Este lucrarea Duhului Sfânt în vederea revenirii glorioase a lui Cristos. Epafras s-a implicat, am putea spune, în lucrarea cea mai importantă care trebuie făcută pe pământ.

 

-                      Mai mult, Epafras a slujit pe Dumnezeu și biserica Lui într-un mod responsabil. Limbajul folosit în Col. 1:4-8; 4:12-13 și Fm. 23 ne arată că Epafras a făcut o lucrare de calitate, prin Duhul Sfânt, o lucrare apreciată de Domnul Însuși. Cu siguranță, în ziua judecății, Domnul Însuși îi va zice, „Bine rob bun și credincios” (Lc. 19:17).

 

-                      Și mai mult, Epafras, nu doar că a făcut ceea ce trebuia, în modul în care a trebuit; el a făcut o lucrare în care caracterul lui de rob și slujitor al lui Cristos a strălucit. Lupta sa spirituală, râvna lui deosebită și dedicarea lui și-au pus amprenta asupra lucrării sale. Toate aceste trăsături de caracter au dat o mireasmă deosebit de plăcută înaintea Domnului și a bisericii Sale.  

  

Epafras a luptat din greu, cu jertfă, pentru ca sfinţii să ajungă la desăvârşire în Cristos. Lupta spirituală şi lupta în rugăciune presupune o implicare totală a întregii personalităţi pentru a realiza lucrarea lui Dumnezeu. Înseamnă o organizare excelentă, înseamnă muncă titanică, înseamnă dependenţă totală de harul lui Dumnezeu, înseamnă că nimic nu trebuie să fie neglijat. Înseamnă ceea ce Pavel a spus: „Fac totul pentru Evanghelie, ca să am şi ei parte de ea” (1 Cor. 9:23). „Mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat” (1 Cor. 9:27). AMIN.

 

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi


 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2014 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate