Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Teologie
 

 

 

Cuprins Publicaţie
Nostra Aetate
Apologetica
Teologie
Hegeomai
Istorie
Pastorala
Studiu Biblic
Site-uri Baptiste
Media

 

 


Pagina de Teologie

 

Partea abstractă a teologiei sistematice

 de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.

 

(CONTINUARE)

 

CAPITOLUL 24
CONDUCEREA LUI ADAM.

 

Scripturile ne învaţă că la căderea lui Adam a implicat de asemenea posteritatea lui. În legământul, sub care el a păcătuit, el a acţionat nu numai ca un om individual, singurul de acest fel, sau unul izolat de toţi ceilalţi de acest gen, dar, ca şef de rasă, pentru posteritatea lui, precum şi el însuşi. Starea omenirii arată că ei nu au participat toţi cu el în relele care au rezultat. Scripturile învaţă că acest lucru se datorează, nu doar pentru conducerea lui naturală, ci datorită unei conduceri reprezentante sau federale, din cauza căreia actul lui de păcătuire poate fi considerat pe bună dreptate ca al lor, şi ei pot fi trataţi ca şi cum ei înşişi au făcut acel act, fiecare om pentru el însuşi.
 

Pentru ca o comparaţie adecvată să se poată face între nevinovat şi după aceea starea păcătoasă a lui Adam, şi care se găseşte universal în urmaşii săi, va fi bine să reamintim faptele lui Adam în aceste privinţe, şi de asemenea cele care sunt văzute ca fiind adevărate despre omenire în general. Luarea în considerare a acestora va pregăti calea pentru o relaţie dintre părţile a căror condiţie actuală a omului este datorată.
 

I. FAPTELE LUI ADAM.
 

Acestea pot fi pe scurt declarate, deoarece acestea au fost deja stabilite, şi declaraţia de faţă este doar un sumar a celor care au fost deja date.
 

1. Adam a fost creat perfect, din cauza cărei perfecţiuni, el a fost nu numai fără păcat, dar a avut o puternică înclinaţie şi un control, deşi nu invincibil, spre sfinţenie şi ascultarea faţă de Dumnezeu. Astfel trebuie să fie natura la fiecare fiinţă care este nevinovată şi necoruptă.
 

2. Acest caracter, această natură, fire, nu l-au făcut incapabil de a comite păcatul, dar numai a făcut foarte improbabil ca el ar alege să facă astfel. O astfel de improbabilitate în mod natural aparţine unei naturi ale cărei înclinaţii în ansamblu sunt spre ceea ce este bun. Dar improbabilitatea este departe de a fi imposibilitatea.
 

3. Posibilitatea de a păcătui în mod necesar este proprie în fiecare creatură dotata cu o natură morală şi libertatea permisă de alegere între bine şi rău. Acest lucru nu este mai mult decât a spune că o creatură este supus greşelii pentru că el nu este Dumnezeu, singurul care este, prin natura lui proprie, infailibil.
 

4. Adam, în încercarea la care a fost supus, a căzut, în mod accidental, nu din ignoranţă, dar în mod deliberat, cu bună ştiinţă, şi din propria voinţă liberă.
 

5. Înainte de această cădere au fost arătate în el natura şi starea care aparţin unui om nevinovat şi sfânt, şi care trebuie să fie găsite în oricine din omenire, care nu a fost afectat de păcatul său. Ulterior acesteia, el a avut natura şi starea unui om corupt şi vinovat, care, de asemenea, trebuie să apară în toţi cei care au fost afectaţi de acel păcat.
 

6. Rezultatul acelui păcat a fost incapacitatea de a continua în starea în care Adam a fost creat iniţial, sau să se întoarcă la aceasta.
 

7. Această incapacitate nu a fost doar naturală, dar şi penală. A fost spre corupţia naturii sale, prin viciile pângăritoare de păcat, care au fost o parte ameninţată cu moartea, care, nelimitată nici în principal constând în moartea corpului, a inclus această corupţie şi incapacitate ulterioară a omului întreg, împreună cu pierderea iubirii mulţumite a lui Dumnezeu, şi a comuniunii sau părtăşiei cu el.
 

II. FAPTELE URMAŞILOR LUI ADAM.
 

Faptele urmaşilor lui Adam demonstrează că au luat parte în mod universal la natura lui coruptă, şi că, nici măcar în primii ani, nici unul nu a avut o natură nevinovată, cu înclinaţie puternică spre sfinţenie, care a constituit starea lui iniţială.
 

1. Ei se nasc cu natura coruptă pe care el a dobândit-o, împreună cu toate celelalte relele prevăzute ca sancţiuni ale păcatului său. Acest lucru a fost valabil chiar şi la primii lui copii, Cain şi Abel, aşa cum a fost, de asemenea, la fel de valabil pentru toţi ceilalţi, chiar până în prezent.
 

2. Nici unul din aceşti descendenţi nu a fost capabil să recupereze natura posedată de Adam înainte de cădere. În fiecare dintre ei a existat aceeaşi incapacitate care a căzut peste el.
 

3. Nimeni nu a reuşit să scape de împlinirea completă a pedepsei cu moartea, în toate sensurile sale, cu excepţia prin lucrarea lui Hristos.
 

4. Nici un alt motiv pentru această condiţie universală nu a fost atribuită decât un păcat prin care Adam a căzut, şi acesta, în consecinţă, în general a fost recunoscut, într-un fel, rezultatul unui păcat.
 

5. Conştiinţa omenirii a învăţat universal că această condiţie a naturii lor este păcătoasă, şi că este la fel de pe deplin vrednică de pedeapsă ca şi păcatele personale care înaintează din aceasta.
 

6. Scripturile înţeleg şi declară clar că Dumnezeu în mod drept, pedepseşte pe toţi oamenii, nu numai pentru ceea ce fac ei, ci şi pentru ceea ce sunt ei. Oamenii sunt într-adevăr, reprezentaţi ca mai vinovaţi şi mai păcătoşi decât ştiu ei înşişi să fie, pentru că, prin restricţiile cu care Dumnezeu îi înconjoară, naturile lor nu au fost pe deplin dezvoltate în toate păcatele spre care ei tind. Acesta este argumentul din prima parte a Epistolei lui Pavel către Romani, punctul de cotitură, care este în Rom. 2:1. De asemenea, este ilustrat în cazul lui Hazael. 2 Regi 8:12, 13.
 

7. Rezultă din aceste fapte, în ultimele două declaraţii, că o natură coruptă face o condiţie ca fiind cu adevărat păcătoasă, şi vinovată, şi pasibilă de pedeapsă, precum fărădelegile reale. Prin urmare, chiar în momentul naşterii, prezenţa şi deţinerea unei astfel de naturi arată că, chiar şi copilaşii lui Adam sunt născuţi sub toate sancţiunile care l-au lovit pe strămoşul lor în ziua păcatului său. Păcatul din prezent, ulterior, adaugă o vină nouă la vinovăţia deja existentă, dar nu substituie o stare de vinovăţie pentru una de nevinovăţie.
 

8. Nu numai judecata lui Dumnezeu, dar aceea a omului, de asemenea, priveşte o natură păcătoasă ca meritând pedeapsa în mod egal cu un act păcătos. Legea omului este în mod necesar limitată la pedepsirea faptelor, pentru că numai acestea dau o astfel de mărturie de condiţia inimii după cum un om poate înţelege în mod corect; dar caracterul oricărei fapte este considerat ca fiind atenuat, sau agravat, prin caracterul făptuitorului; şi oamenii sunt evitaţi sau încurajaţi după cum sunt consideraţi a fi buni sau răi, fără nici o altă referinţă la faptele lor decât că ele atestă caracterul.
 

De la punctele de mai sus se va vedea că oamenii, ca descendenţi ai lui Adam, sunt, invariabil, născuţi, nu cu natura lui originală, dar cu cea căzută, şi, mai mult decât aceasta, nu doar primesc acea natură coruptă, care a fost o parte a pedepsei păcatului său, dar cu toate alte sancţiuni provocate din cauza acelui păcat. De asemenea, este clar că o condiţie de păcătoşenie este considerată demnă de pedeapsă nu numai de Scripturi, dar şi prin convingerea personală a conştiinţei, şi prin înţelegerea universală a omenirii şi, în consecinţă că oamenii pot fi pedepsiţi pentru natura lor coruptă astfel moştenită, deşi ei poate nu au fost personal vinovaţi de o încălcare unică. Acest lucru duce natural la investigarea cu privire la natura legăturii dintre Adam şi posteritatea lui, prin care au avut loc rezultate atât de triste şi de grave.
 

III. CONEXIUNEA DINTRE ADAM ŞI POSTERITATEA LUI.
 

1. În mod vădit păcătoşenia universală a omenirii este cauzată de un fel de legătură cu Adam. Fiind astfel universală, acesta nu poate fi accidentală, nici fără o cauză de control. Cu excepţia cazului în care a fost făcute unele schimbări în natura umană în general, sau a devenit supusă la noile condiţii, sau a existat o conexiune a vieţii şi al statutului tuturor, cu ale aceluia unul, nici un motiv nu poate fi atribuit pentru faptul că, în mod invariabil condiţia căzută, şi nu cea originală se găseşte în fiecare om. Cu toate acestea, este evident că în timp ce păcatul lui Adam a fost primul păcat, şi în acelaşi timp faptul că nu a fost comis în funcţie de tendinţele naturii sale, toată posteritatea lui s-au născut cu natura coruptă care a urmat de acolo, cu toate tendinţele sale şi dezvoltarea sa efectivă în timpul scurs, în fărădelegile personale.
 

2. Acest lucru nu a rezultat din simpla imitaţie a unui exemplu, dar este un rău adânc înrădăcinat inerent în naturile lor. Acesta este găsit acolo înainte ca ei să poată percepe exemplul, cu mult mai puţin de a-l imita.
 

3. Aceasta este relaţia naturală purtată de către toţi oamenii de la Adam, ca tatăl lor comun, că nimic altceva decât moartea lui înainte de naşterea posterităţii, sau o astfel de influenţă miraculoasă care merge împotriva naturii, sau cel puţin acţionează în afara acesteia, şi se presupune că a existat în naşterea lui Isus, ar fi putut evita toate relele care l-au lovit pe Adam să vină în mod similar, asupra posterităţii lui. Prin generaţie naturală, ei trebuie să se fi născut cu naturi păcătoase, precum aceea a lui, şi trebuie, prin urmare, să fie corupte şi vinovate, veşnic lipsiţi de dragostea mulţumită a lui Dumnezeu, şi expuşi la moartea naturală.
 

4. În timp ce lucrurile de mai sus ar rezulta din simpla lege naturală, Scriptura ne învaţă că Adam nu a fost doar natural, ci, de asemenea, conducătorul federal al rasei. Aceasta se face nu numai în limbajul expres, dar mai ales prin învăţătura că relaţia îndreptată spre Cristos, conducătorul nostru federal în mântuire, este asemănătoare cu cea îndreptată spre Adam în păcatul nostru.
 

5. Acest lucru arată că masa omenirii continuate de la Adam prin generaţie naturală a păcătuit în el, nu conştient, ci reprezentativ, şi, prin urmare, pe bună dreptate, este tratată ca şi cum ei au păcătuit în mod conştient, deoarece ei sunt responsabili pentru fapta reprezentantului lor.
 

6. Aceasta nu adaugă nimic la pedeapsa cu care trebuia să fi fost suferită, nici la vinovăţia care ar fi revenit din conducerea naturală; pentru că vina este pur şi simplu doar îndatorire faţă de pedeapsă.
 

7. În fiecare caz, indiferent dacă este conducere federală, sau una naturală, apar aceleaşi dificultăţi.
 

(1.) În fiecare suntem trataţi pentru un act cu care n-am avut nici o legătură conştientă.
 

(2.) În fiecare suntem făcuţi păcătoşi, şi, prin urmare păcătoşi, prin acest act, deoarece corupţia inerentă este afirmată şi tratată de Dumnezeu ca păcat în cel mai înalt grad, de a fi condamnaţi şi pedepsiţi.
 

(3.) În fiecare caz, consecinţele păcatului sunt la fel, dincolo de scăpare.
 

În cazul în care el a susţinut că, sub conducerea naturală, nu am fi putut fi pedepsiţi, până când nu am fi păcătuit de fapt, la aceasta se poate da răspunsul:
 

(1.) Că acest lucru nu pare să fie de realitatea, pentru că, cel puţin unele dintre sancţiuni, şi anume, corupţia şi moartea naturală, şi noi credem toţi, că ele sunt cauzate înainte de păcatul efectiv.
 

(2.) Că aceasta ar arăta nu mai multă dreptate sau justiţie în Dumnezeu, nici vreun avantaj pentru noi, ci mai degrabă dezavantaj, faptul că verificarea noastră, de care depinde aplicarea acestor sancţiuni, ar fi trebuit să fi avut loc în slăbiciunea copilăriei, şi în conformitate cu dezavantajele unei naturi deja deteriorate, mai degrabă decât în actul personal şi inteligent al unui om perfect în legătură cu noi prin generare naturală.
 

8. Dar în timp ce, sub cu conducerea naturală, fiecare rău s-ar întâmpla, care ar putea apărea în cadrul reprezentant, sau conducerea federală; în cazul acesta din urmă va veni binecuvântarea, în cazul în care Adam ar trebui să-şi menţină integritatea lui, deoarece, aşa cum este reprezentată în el, noi trebuie să fi confirmat împreună cu el, potrivit cu promisiunile îndurătoare şi puterea lui Dumnezeu.
 

9. S-ar părea, de asemenea, că numai prin conducerea reprezentativă ar putea veni binecuvântarea, în evenimentul căderii. Dacă a noastră cădere ar fi fost simplu doar prin conducerea naturală, nu am putem vedea nici un fel de recuperare. Dar pentru căderea sub conducerea federală a lui Adam, corespunde mântuirea noastră sub conducerea federală a lui Hristos.
 

10. În sprijinul teoriei Scripturii, prin urmare, putem aduce ca mărturie doar faptul că, conducerea federală a lui Adam a fost doar corectă şi dreaptă, pentru că a fost constituită în mod corespunzător de Dumnezeu, şi aceasta, de asemenea, în persoana cea mai potrivită din întreaga rasă, dar că aceasta a fost un act de milă şi de har special, nu numai în sine, ca implicând binecuvântarea în participare la bine, precum şi la rău, ci ca făcând o cale pentru restaurarea în Hristos, al doilea Adam.
 

IV. SCRIPTURILE ÎNVAŢĂ CONDUCEREA FEDERALĂ.
 

Scripturile recunosc atât o conducere naturală cât şi una federală a lui Adam. Conducerea naturală ar fi fost suficientă pentru a explica pentru toate efectele păcatului lui Adam. Relaţia federală devine necesară, cu toate acestea, în legătură cu mântuirea prin Hristos. Din această cauză aceasta este mai proeminent stabilită în Noul Testament ca fiind relaţia comună atât a lui Adam primul cât şi al doilea. Stabilirea acesteia în privinţa primului Adam este, prin urmare, să fie considerat ca un act special al harului lui Dumnezeu, care conferă privilegii de succes acolo unde relele de eşec nu ar fi crescut, şi de a pregăti calea pentru harul viitor în reprezentarea în Hristos. Principiul, cu toate acestea, pe care se bazează, este unul general al naturii, şi unul în mod constant recunoscut în Scripturi.
 

1. Este firesc şi obişnuit pentru oameni să se trateze unul pe altul pe baza acestui principiu de reprezentare. Binecuvântări sunt acordate şi rănile sunt provocate, în conformitate cu el. Oamenii devin moştenitori ai caracterelor nobile sau de bază ale strămoşilor lor, într-adevăr la fel precum şi proprietatea lor. Prietenia şi afecţiunea nutrite pentru un tată, şi nu mai puţin antipatia şi aversiunea, sunt reînnoite în ceea ce priveşte fiul. O similitudine se presupune că există între ei, care este considerată o bază adecvată pentru o astfel de acţiune, până când comportamentul copilului arată o diferenţă de natură, şi, prin distrugerea acestei prezumţii, îl determină să fie tratat diferit. Acest lucru nu se limitează doar la cei care sunt conectaţi, la fel precum tatăl şi fiul, în succesiune directă. Pata infracţiunii comise murdăreşte şi pătează o întreagă familie, chiar şi în ramurile sale colaterale. O relaţie de la distanţă cu cel vinovat este considerată o dezonoare, iar cel care este într-o astfel de relaţie îşi dă seama că el însuşi este evitat, chiar dacă este tratat cu compasiune, de către cei liberi de o astfel de nenorocire. Pe de altă parte, relaţia cu unul aflat la o mare distanţă, care este distins pentru înţelepciune sau virtute, pentru fapte mari sau pentru poziţia înaltă, este considerată a fi o chestiune de felicitare, nu numai pentru orice beneficii substanţiale presupuse care le poate avea, dar pentru simpla relaţie în sine.
 

Acelaşi principiu se extinde în sine în toate împrejurările şi ramificaţiile din viaţa fiecărui om. Fiecare se mândreşte sau se ruşinează în locul naşterii sale, în însoţitorii săi timpurii sau târzii, în comunitate, sau stat, sau ţara în care trăieşte, în progresul sau înapoierea acesteia, în caracterul său bun sau rău, în puterea sau slăbiciunea lui, în cunoştinţele sau ignoranţa lui, - pe scurt, în orice calităţi de excelenţă sau de inferioritate, care sunt ataşate la orice el aparţine. Fiecare om este într-o oarecare măsură reprezentat, deşi nu din propria lui alegere, poate prin simplă întâmplare, poate chiar împotriva voii lui, în toate circumstanţele şi persoanele care îl înconjoară.
 

Acest principiu câştigă tărie numai atunci când este conectat cu un reprezentant desemnat în mod corespunzător. Preşedintele sau Regele numeşte un ambasador la o instanţă străină, şi fiecare cetăţean, deşi nu a avut nici o mână în numire, este afectat de acţiunea acestuia, reprezentantul lui. Un reprezentant al Congresului, este ales, faţă de care unul a votat împotriva, precum şi descărcarea de gestiune a întregii lui îndatoriri pe care o aprobă, şi totuşi un astfel de om este legat chiar prin aceste acte ale aceluia pe care el nu l-a dorit ca reprezentant al său.
 

2. Relaţia reprezentativă astfel văzută în omenire, în general, este recunoscută în aceleaşi forme în Scripturi aşa cum erau în viaţa cu Dumnezeu.
 

(1.) Este distinct declarat în aspectul de iubire şi de ură faţă de copiii celor care îl iubesc şi îl urăsc în Ex. 20:5, şi este chiar mai proeminent adus în vedere în Ex. 34:7. A se vedea, de asemenea, Deut. 4:40; 7:7-9; Lev. 20:5; 26:39; Num. 14:18 33; Iov 21:19; Ps. 89:29, 36; 109:12-16; Isa. 14:19-22; 65:6, 7; Ier. 32:18; Rom. 11:28.
 

(2.) Pentru faptul că un comportament diferit din partea copiilor va contracara binecuvântarea sau blestemul care vine din cauza părintelui, a se vedea Lev. 26:40-42; Neemia 9:2, 3; Ezechiel 18:10-23; Daniel 9:4-27; 2 Cor. 3:16.
 

(3.) Că toţi dintr-o naţiune suferă şi sunt pedepsiţi pentru păcatele conducătorilor şi reprezentanţilor lor, este învăţat prin întreaga istorie a relaţiilor lui Dumnezeu cu Israelul. Un semnal ca exemplu al acestui lucru, a fost pedepsirea întregului Israel, din cauza păcatelor lui Eli şi a fiilor lui. Compară 1 Sam. 3:11-14 cu 1 Sam. 4:10-22. Un altul a fost în ciuma trimisă, deoarece David a făcut numărătoarea poporului. 2 Sam. 24:2-17. Pedeapsa tuturor celor care au ucis pe profeţi este anunţată de Hristos ca fiind concentrată pe acea generaţie. Mat. 23:34-39. Moartea lui Hristos, care au fost adusă de conducători ai evreilor, de ea sunt învinuiţi oamenii. Fapte 2:23; 3:13-15. De asemenea, este pusă în altă parte, asupra conducătorilor. Fapte 5:30.
 

(4.) Pe de altă parte, cât de des a fost mânia lui Dumnezeu îndepărtată sau modificată de rugăciunile de mijlocire ale lui Moise, şi de dragul lui Moise, ca în lupta cu Amalec, Ex. 17:9-12; şi atunci când a fost făcut viţelul de aur, Ex. 32:9-14; şi în legământul său cu Moise, după reînnoirea tabelelor legii, Ex. 34:9-28; de asemenea, după raportul spionilor, Num. 14:15-21; şi numeroase alte exemple. Cazul lui Ilie şi femeia din Sarepta este un alt exemplu. Favoarea este arătată ei din cauza şederii profetului cu ea. 1 Regi 17:20-22. Din cauza harului pe care Noe l-a găsit cu Dumnezeu, el şi familia lui au fost salvaţi în corabie. Gen 7:1. Rugăciunea lui Avraam a asigurat promisiunea lui Dumnezeu de a salva Sodoma, în cazul în care ea conţinea zece oameni drepţi, Gen 18:32. Dumnezeu a promis să salveze Ierusalimul, dacă doar un om ar putea fi găsit, Ier. 5:1. Acestea sunt doar câteva dintre cazurile care arată că aceasta este un principiu predominant în guvernarea divină.
 

3. Doctrina de reprezentare a fost mai ales stabilită într-un aspect religios în cadrul economiei din Vechiul Testament, în sacrificiile în conformitate cu legea ceremonială.
 

Aceste sacrificii au fost anticipate în temeiul unor legi mai generale de sacrificiu care a fost dată omenirii, în general. Acest lucru a fost exemplificat din cele mai vechi timpuri. Acest lucru se presupune de către unii că a fost sursa hainelor de piele cu care Domnul Dumnezeu a îmbrăcat pe Adam şi pe soţia lui, imediat după cădere. Gen 3:21. Aceasta este mult mai clar văzută în superioritatea jertfei oferite de Abel faţă de cea a lui Cain. Gen 4:1-8. Noe a oferit, de asemenea, arderi de tot. Geneza 8:20, 21. Avraam, de asemenea, a construit altare Domnului, chemând numele Lui. Gen 12:7, 8; 13:3, 4, 18; 21:33. Ideea de ardere de tot era familiară pentru Isaac, precum apare din întrebarea lui către tatăl său, şi berbecul de fapt a fost acolo oferit ca ardere de tot în locul lui Isaac. Geneza 22:7-9, 13. Isaac, de asemenea, a construit un altar la Beer-Şeba şi l-a chemat pe Domnul. Geneza 26:23-25. Iacov a făcut acelaşi lucru la Sihem, Geneza 33:18-20, şi la El-Betel, Gen 35:7, şi la Beer-Şeba, Gen 46:1. Moise a oferit de asemenea jertfe înainte ca legea de ceremonie să fi fost dată. Ex. 17:15, 16. Ni se spune că acest lucru a fost făcut chiar de către Ietro. Ex. 18:12. În Ex. 20:24-26 Dumnezeu i-a poruncit lui Moise ca un altar pentru el, trebuie să fie din pământ, sau din piatră necioplită, şi fără trepte pentru a fi urcate.


Este aproape sigur că aceste jertfe mai vechi au învăţat cel puţin parţial, aceleaşi adevăruri ca şi cele ale legii ceremoniale. Dar ceremoniile ataşate la aceasta din urmă au prevăzut în mod explicit faptul de reprezentare, inclusiv ideile de substituţie, imputare şi sacrificiu. Acestea sunt elementele constitutive ale oricărei doctrine de reprezentare care eliberează de păcat. Ele sunt pe deplin expuse în reprezentarea oamenilor în Hristos. În faptul că, în Adam jertfa nu apare, pentru că el a fost o reprezentare care a implicat vina, şi nu ispăşirea. În timp ce aceste sacrificii, prin urmare, ilustrează tot ceea ce este implicat în reprezentarea în Adam, acestea sunt în mod corespunzător tipurile ale jertfei lui Hristos, prin care vina a fost înlăturată şi a fost făcută ispăşirea de către Dumnezeu pentru păcat.
 

(1.) În ei nu avem păcătosul şi victima înlocuită pentru acel păcătos. Animalul oferit devine reprezentantul său. Ce se datorează omului este aplicat asupra acelei substituţii. Actul acesta din urmă devine cel al primului, şi, pe presupunerea că victima este autorizată şi adecvată, există o despovărare completă de pedeapsă sau obligaţie ulterioară.
 

(2.) Nu există este doar o substituire a unuia pentru altul, dar un transfer real de la acesta unul la acela, de păcatele lui, greşelile, necurăţia, sau orice altceva care îl face necorespunzător pentru acceptarea cu Dumnezeu. După acest transfer, omul este tratat ca şi cum el nu ar fi fost niciodată spurcat astfel, iar victima este tratată ca şi cum ar fi fost singurul autor al infracţiunii. Acest transfer este ceea ce este cunoscut sub numele de imputare. Prin aceasta, păcatul lui Adam este transferat la noi, sau cu alte cuvinte, astfel socotit pentru noi sau pus în contul nostru, astfel că suntem trataţi ca şi cum ar fi al nostru. În mod similar, păcatul omul a fost transferat lui Hristos, care l-a purtat, deşi el n-a cunoscut nici un păcat personal, şi el a fost făcut păcat (sau o jertfă pentru păcat) pentru om, şi a fost tratat ca şi cum el ar fi fost un păcătos. În baza aceluiaşi principiu, dreptatea lui Hristos este, de asemenea, imputată omului, care, deşi personal este păcătos, este tratat ca şi cum el ar fi fost neprihănit.
 

(3.) Al treilea element este jertfa, prin care satisfacţie este transmisă faţă de legea călcată, şi Dumnezeu poate fi drept şi totuşi să justifice pe cel nelegiuit. Acest lucru a fost arătat prin moartea victimei a cărui viaţă a fost astfel dată prin sângele său, în numele celor pe care aceasta i-a reprezentat, după cum a fost moartea lui Hristos pe cruce.
 

Realizarea întregii lucrări de mântuire prin Hristos a fost astfel simbolizată prin aceste sacrificii mozaic. Antitipul, precum şi tipul, depinde de principiul reprezentării. Aceasta formează legătura de conectare. Sacrificiile mozaice nu au fost oferite în general, ci pentru anumite persoane. Nu păcatul în abstract, a fost cel care a fost mărturisit, ci păcatele persoanelor în particular. Faptul reprezentării a fost astfel în mod distinct implicat în întreaga viaţă religioasă stabilită în Scripturi. Numai prin actul unui reprezentant desemnat în mod corespunzător, vina a putut fi înlăturată şi mântuirea obţinută.
 

4. Scripturile reprezintă aceasta ca metoda prin care vina a fost atrasă asupra noastră prin Adam. Acest lucru se face în principal în pasajul bine-cunoscut în capitolul al cincilea din Romani. Apostolul argumentează aici posibilitatea de justificare, prin actul de Hristos. El face acest lucru prezentarea unei paralele între Cristos şi Adam, precum şi efectele păcatului lui Adam şi lucrarea meritorie a lui Hristos. Această paralelă poate fi construită numai în baza reprezentării federale. Numai astfel, aceasta ar putea fi în legătură cu Hristos aşa cum aceasta ar fi fost în legătură cu Adam. Hristos nu ar putea, în nici un sens să fie capul natural al omului. El ar putea fi constituit sau numit în funcţie doar ca şi conducător reprezentant. El este, aşadar, peste tot proclamat. Deci, paralela făcută între el şi Adam arată că conducerea acestuia din urmă a fost reprezentativă şi nu numai naturală. Acelaşi adevăr este, de asemenea, predat în 1 Cor. 15:45-49, nu numai în numele date a primului şi celui de-al doilea Adam, ci prin contrastul dintre naturile lor şi a efectelor produse de fiecare. În aceste două capitole din Romani şi Corinteni găsim atribuite oamenilor, datorita conexiunii cu Adam şi ca pedeapsă a păcatului său, aproape toate sancţiunile produse asupra lui Adam în ameninţata pedeapsă cu moartea. Există cuvântul atotcuprinzător "moarte", declarat că a venit prin păcat, şi că, păcatul unui singur om, Rom. 5:12; moartea, care a venit asupra tuturor, chiar şi asupra celor care nu au păcătuit ca Adam. În ce sens "nu au păcătuit după asemănare cu călcarea lui Adam" (v. 14) dacă nu se face referire la faptul că nu a existat nici un păcat personal, ca şi când nu există nici unul în copilaşi? Aceasta pare a fi sugerată în mod clar prin expresia introdusă, "care este o imagine a lui, care urma să vină;" (v. 14) pentru că Adam a fost doar o figură a lui Hristos, în temeiul acestei conduceri reprezentative. "Judecata spre condamnare," o altă pedeapsă a păcatului lui Adam, este, de asemenea, declarat că a venit printr-unul, V. 16, 18. Moartea sufletului, ca opusul vieţii sale spirituale, este de asemenea afirmată că este rezultat dintr-o ofensă a omului, V. 17. Puterea de control a acestui păcat, care provoacă incapacitatea de a reveni la Dumnezeu şi a-i sluji, este prezentată de declaraţia că "păcatul a domnit în moarte", (v. 21), care este un rezultat al nesupunerii unui singur om, menţionată în v. 19. Dacă moartea naturală nu este inclusă în cuvântul "moarte" în acest capitol, precum şi negarea că ea este inclusă, este de-abia posibil, aceasta este totuşi, cu siguranţă, în legătură cu reprezentarea în Adam în 1 Cor. 15:22. Aceste două capitole, prin urmare, prezintă această relaţie reprezentantă a lui Adam, şi că, din cauză că toţi oamenii au păcătuit în el şi pe bună dreptate, sunt trataţi ca păcătoşi.


Discutarea acestei relaţii reprezentante a lui Adam a făcut necesară o referinţă la aceea a lui Hristos. Aceasta va fi oportun, prin urmare, să prezint într-o formă de tabel paralela dintre consecinţele acestor relaţii, ca o dovada în plus a caracterului reprezentativ a fiecăruia dintre aceste persoane:

 

CEI REPREZENTAŢI ÎN ADAM.

CEI REPREZENTAŢI ÎN HRISTOS.

Păcatul este imputat.

Neprihănirea este imputată.

Trataţi ca păcătoşi.

Trataţi ca neprihăniţi.

Astfel, nu personal păcătoşi.

Astfel, nu personal drepţi.

Nu sunt consideraţi ca fiind de fapt vinovaţi de păcatul lui Adam.

Nu consideraţi ca fiind în realitate înzestraţi meritoriu cu neprihănirea lui Hristos.

Păcătoşi doar reprezentativ.

Drepţi doar reprezentativ.

Deşi nu personal păcătoşi în Adam, născut totuşi păcătoşi, şi în mod natural devenind păcătoşi în realitate.

Deşi nu personal sfinţi în Hristos, totuşi născuţi din nou spre sfinţenie, şi cu graţie devenind din ce în ce mai mult sfinţi, până când în final suntem sfinţiţi.

Condamnaţi la toate sancţiunile de moarte din cauza păcatului lui Adam.

Eliberaţi de pedeapsă, şi ajungând la viaţă spirituală şi nemurire, din cauza ascultării active şi pasive faţă de Hristos.

În mod voluntar acceptând relaţia cu Adam, şi perseverând în viaţa de păcat, inaugurată de el.

În mod voluntar, deşi cu ajutorul şi harul lui Dumnezeu, acceptând relaţia cu Hristos, şi perseverând în viaţa sfântă în care el i-a adus.

 

horizontal rule

Trăind sub imperativul vremurilor, dar fiind, prin propovăduirea evangheliei, deasupra vremurilor [Partea 1]

de Marian Ghita

 

Evanghelia aceasta a împărăției va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârșitul” (Matei 24:14)

 

Principiul vieții creștine, pe care trebuie să și-l însușească orice creștin adevărat atunci când vorbim despre mersul lumii acesteia, este următorul: „Să nu vă potriviți chipului veacului acestuia” (Rom. 12:2); „Nu vă lăsați târâți în poftele pe care le aveați altădată” (1 Pet. 1:14); „Nu iubiți lumea, nici lucrurile din lume” (1 Ioan 2:15); „Nu vă înjugați la un jug nepotrivit cu cei necredincioși” (2 Cor. 6:14); „Să știi că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi...fără evlavie...Tu, însă...” ca și creștin, fii altfel” (vezi 2 Tim. 3:1-4:8). Cu alte cuvinte, ni se poruncește: Fiți sfinți (separați de această lume pentru Dumnezeu) (1 Pet. 1:16) și trăiți (umblați, mergeți) contra curentului acestei lumi. Creștinii adevărați știu că lumea în care trăiesc este o lume ostilă lor pe toate planurile, în timp ce împărăția lor adevărată, către care ei merg, este împărăția cerurilor (Evr. 11:14,16). Ei sunt „străini și călători pe pământ” (Evr. 11:13). De aceea (vezi meditațiile 6,7,8, de dinainte) creștinii trebuie să parcurgă crizele istoriei cu multă încredere în Dumnezeu (această istorie a lumii este marcată de crize de tot felul), să înfrunte ura lumii în nevinovăție și cu multă înțelepciune (oamenii acestei lumi le sunt total ostili) și să alerge cu mare atenție pe un drum pe care se pot poticni oricând (păcatele și lucrurile din această lume sunt piedici periculoase pentru ei).

 

Noi însă trebuie să avem înaintea noastră și o altă dimensiune a acestei lumi. Nu doar dimensiunea împotrivirii ei, față de Dumnezeu și față de oamenii Lui. Trebuie să vorbim și despre dimensiunea favorabilă din această lume, dată de Însuși Dumnezeu. Există un curs, un făgaș pe care merge această lume și un punct final spre care se îndreaptă istoria ei. Acest curs și acest punct final sunt menționate de Domnul nostru în Matei 24:14 – vestirea în toată lumea a Evangheliei Împărăției. Când procesul evanghelizării se va încheia, atunci va veni sfârșitul acestei lumi. De ce este important să știm acest lucru? Pentru că, dacă am avea înaintea ochilor noștri doar dimensiunea împotrivitoare a acestei lumi, atunci am ajunge să vedem această lume doar ca un teren minat, în care este periculos să ne trăim viața. În acest caz, vom fi ispitiți să ne întrebăm, cu o undă de reproș la adresa Domnului: de ce El, care ne iubește și care ne-a oferit mântuirea de păcat, de lume și de cel rău (noi știm că „toată lumea zace în cel rău” – 1 Ioan 5:19; și că diavolul este „stăpânitorul lumii acesteia” – Ioan 14:30), nu ne-a luat efectiv din această lume, imediat după primirea mântuirii, pentru a ne duce în împărăția Sa cerească? De ce Domnul nu a realizat pentru noi, cei mântuiți, și partea materială, palpabilă, a ceea ce El a realizat deocamdată doar în plan spiritual („El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului și ne-a strămutat în Împărăția Fiului dragostei Lui” – Colos. 1:13)? De ce El, Mântuitorul și Domnul nostru, a fost înălțat la cer (Fap. 2:32-36; Evr. 2:9), în timp ce noi, iubiții Lui, suntem lăsați pentru o vreme pe acest pământ? Pe de altă parte, oare ce elemente din desfășurarea istoriei acestei lumi ne sunt favorabile, nouă, credincioșilor care trăim încă în această lume? La aceste întrebări, Domnul nostru ne răspunde cu cuvintele din versetul amintit. Există, deci, lucruri care ne motivează cu putere să acceptăm bucuroși să trăim deocamdată în această lume; lucruri care ne încurajează și ne întăresc în umblarea noastră în lume, în ciuda faptului că mergem împotriva curentului ei; și, chiar, lucruri care ne ajută să fim eficienți, în împlinirea a ceea ce Domnul nostru ne-a poruncit să facem.

 

Noi, creștinii, trăim în cadrul acestei istorii umane. Trăim sub imperativul vremurilor; ele ne marchează întreaga noastră viață. Adevărații creștini nu au fost niciodată oamenii care să influențeze aceste vremuri, care să fi dat tonul în mișcările istoriei acestei lumi (1 Cor. 1:26-29). Iar atunci când biserica și-a dorit și a avut supremație în lume (prin catolicism, de ex.), aceasta a condus mai degrabă la decădere în plan spiritual sau moral, la prăbușirea, chiar, a elementelor sănătoase ale societății. Dar, noi creștinii, trăim deasupra vremurilor, și aceasta prin propovăduirea evangheliei. Creștinii, a spus Domnul Isus, sunt „sare” și „lumină” în lume (Mat. 5:13-6). Sarea și lumina sunt absolut vitale pentru păstrarea în viață a lumii și pentru binecuvântarea ei. Fără de aceste ingrediente, lumea ar pieri. Și aceasta, din cauza evangheliei lui Cristos. A hotărât Dumnezeu ca evanghelia Împărăției cerurilor să se propovăduiască în toată lumea. Atunci însă când ea va ajunge la toate neamurile lumii, va veni și sfârșitul acestei lumi.      

 

1.            Evanghelizarea în toată lumea – un fapt garantat de Domnul Însuși

Observați limbajul folosit de Domnul Isus Cristos! „Evanghelia aceasta a Împărăției va fi propovăduită în toată lumea” (Mat. 24:14). Domnul Isus nu a spus: „Îmi doresc (sau sper) ca Evanghelia să fie propovăduită în toată lumea”. El nu a inițiat un program de evanghelizare care să depindă în exclusivitate de oameni și de dorințele lor bune. Evanghelizarea nu este un demers omenesc ci unul divino-uman. Duhul Sfânt este la lucru în evangheliști, în evanghelizare, cât și în lucrarea cuvântului evangheliei în viața oamenilor (Fap. 1:8; cap. 2; vezi întreaga carte „Fapte”). Domnul nostru a înviat din morți, S-a înălțat la dreapta lui Dumnezeu și, din această cauză, El a spus: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer și pe pământ” (Mat. 28:18). El este Domnul istoriei și astfel istoria lumii este de fapt istoria planului lui Dumnezeu de mântuire (vezi și Evr. 1:2). În ciuda faptului că stăpânitorul acestei lumi este diavolul (Ioan 14:30), că „toată lumea zace în cel rău” (1 Ioan 5:19) și că lumea întreagă este ostilă Evangheliei lui Cristos (Ioan 15:18-16:4), mersul istoriei este dirijat de Dumnezeu Însuși, înspre ajungerea Evangheliei la orice făptură, în toată lumea (Fap. 1:7-8). Este interesant să vedem în cartea Faptele Apostolilor că Sfânta Treime, în toată plinătatea dumnezeirii, este implicată în antrenarea tuturor lucrurilor din lume înspre împlinirea faptelor Evangheliei lui Cristos și înspre răspândirea ei în toată lumea. Conform Fap. 2:22-24 înțelegem că întreaga viață a Domnului Isus Cristos, moartea și învierea Lui au fost planificate din veșnicie de Dumnezeu, toate cele trei Persoane ale Dumnezeirii participând în mod activ la tot ce s-a întâmplat cu privire la Cristos. La fel și atunci când a fost vorba de vestirea Evangheliei în lume (vezi Fap. 1:8; cap. 2; 9:4-5; 10:13-20; Efes. 1:3-23; ș.a.). Dumnezeu, în toată plinătatea ființei și dumnezeirii Sale, a fost, este și va fi implicat în întreaga lucrare de mântuire și de vestire a evangheliei mântuirii. De aceea, lucrarea de evanghelizare nu poate fi oprită de nimeni și nimic, până ce ea nu își va îndeplini mandatul ei divin (vezi cartea Fapte).

 

Dar, aceasta nu înseamnă că nu au fost încercări de împiedicare a vestirii evangheliei. Asemenea situații au fost nenumărate în cartea Fapte și de-a lungul istoriei bisericii. Și totuși, noi putem acum vorbi despre extinderea evanghelizării în toată lumea. Indiferent, deci, de încercările celui rău de a opri lucrarea de răspândire a Evangheliei în toată lumea, ea nu a putut fi oprită. Având în vedere tot ceea ce s-a întâmplat de-a lungul istoriei până în prezent, în privința evanghelizării, suntem pe deplin siguri că ea va continua și-n viitor până la momentul hotărât de Dumnezeu.

 

Acest lucru ne dă nouă, credincioșilor și bisericii în general, încredere că oricine și orice lucru s-ar împotrivi demersului evanghelistic și că oricât de mare ar fi prețul pentru ca Evanghelia să fie vestită, propovăduirea evangheliei nu va putea fi oprită. Duhul Sfânt, care este în cei credincioși, îi va împuternici în privința aceasta (Fap. 1:8). Cartea Faptele Apostolilor ne arată că întregul plan de evanghelizare este condus din cer, în timp ce oamenii lui Dumnezeu au fost călăuziți cu multă înțelepciune din Ierusalim până la marginile pământului (în cazul cărții Fapte, ne este prezentată evanghelizarea din Ierusalim și până la Roma – locul de conviețuire al multor oameni din toate neamurile de pe pământ, cât și locul de unde se putea ajunge în toate direcțiile lumii). De aceea, să vestim Evanghelia lui Cristos, bazați pe faptul că procesul evanghelizării este în mâna lui Dumnezeu și că El, prin Duhul Său, ne va conduce în acest demers cu deplin succes binecuvântat.     

  

2.            Evanghelizarea în toată lumea – determinată de elementele contextuale ale ei

Vestirea Evangheliei s-a desfășurat și se desfășoară în contextul istorico-geografic al lumii în care trăim. Nu putem separa deloc demersul divino-uman al evanghelizării de contextul lumii în care trăim. Factorii istorici, geografici, umani și divini se împletesc în acest demers al evanghelizării. Din perspectiva noastră omenească, noi, putem spune că există factori favorizanți ai contextului istoric pentru evanghelizare. Sunt vremuri bune pentru evanghelizare, spunem noi, și sunt vremuri rele pentru vestirea evangheliei. Sunt, în lume, locuri potrivite pentru a vesti evanghelia, așa cum sunt și locuri aride în privința mărturiei evangheliei. Sunt oameni potriviți pentru a vesti evanghelia (oameni cu dar în această privință) și sunt oameni nepotriviți pentru acest demers. Sunt acțiuni evanghelistice promovate în mod special de Dumnezeu și sunt și acțiuni evanghelistice fără intervenția specială a lui Dumnezeu. Noi, credincioșii, ne-am dori să fim implicați în evanghelizare în vremuri prielnice acestui demers, în locuri care sunt potrivite vestirii evangheliei, cu oameni potriviți sau în care ne vedem pe noi înșine cu dar de evanghelizare și, de asemenea, ne-am dori intervenția specială a lui Dumnezeu, pentru a ne implica în evanghelizare. Desigur, toate acestea sunt așteptări normale pentru noi, cei care trebuie să vestim evanghelia în toată lumea. Însă, dacă privim în cartea Faptele Apostolilor și în istoria bisericii, noi descoperim o cu totul altă așteptare pe care noi ar trebui să o avem, atunci când stăm în fața poruncii Domnului de a vesti cuvântul evangheliei. Noi descoperim că, deși au fost și sunt vremuri bune și rele pentru vestirea evangheliei, totuși suntem chemați să vestim cuvântul lui Dumnezeu „la timp și ne la timp” (2 Tim. 4:2-4). Fiecare vreme a istoriei (bună sau rea în privința vestirii evangheliei) are în ea însăși elemente care favorizează evanghelizarea. La fel, fiecare loc din lume (potrivit sau nepotrivit evanghelizării) are ceva specific și care poate favoriza demersul evanghelistic. Fiecare credincios, care se pune la dispoziția Duhului Sfânt în vederea mărturisirii evangheliei, va fi o unealtă potrivită în mâna lui Dumnezeu în privința evanghelizării (dacă are dar de evanghelist sau dacă are alte daruri spirituale). Și, fie că Dumnezeu intervine în mod direct și cu totul special în demersul evanghelistic (vezi călăuzirea specială a lui Filip – Fap. 8:26,39), sau nu, Dumnezeu oricum va fi la lucru prin mărturia credincioșilor Săi. De aceea, porunca de a vesti evanghelia la orice făptură și în toată lumea, este pentru orice vreme a istoriei, pentru orice loc geografic, pentru orice credincios și pentru orice gen de intervenție divină (care este evidentă sau mai puțin evidentă, specială sau nespecială). Dumnezeu va onora (desigur la vremea Lui și în felul Său) credincioșia noastră în vestirea evangheliei și va pedepsi orice delăsare sau justificare a noastră, care ne-ar face să nu vestim cuvântul Lui.  

 

Filip evanghelistul (Fap. 8) a fost un om care a fost folosit de Dumnezeu într-un mod deosebit în lucrarea de evanghelizare. El a știut în mod foarte clar că, oriunde şi oricând este propovăduită evanghelia, ea  duce la mântuire nu prin vrednicia oamenilor ci prin puterea lui Dumnezeu. De aceea, el s-a supus în totalitate lui Dumnezeu și astfel a putut să folosească foarte bine contextul în care a trăit și slujit, pentru a vesti evanghelia.

 

-                     Contextul istoric – Lucrarea lui Filip s-a desfășurat în momentul de tranziţie al istoriei evanghelizării, atunci când s-a trecut de la mărturia din Ierusalim la mărturia până la marginile pământului (Fap. 1:8).  Acest moment istoric al tranziţiei a însemnat mărturia faţă de iudei şi faţă de cei din Samaria. Filip apare ca propovăduitor al Evangheliei în Samaria (8:4-5), dar şi în cetăţile Iudeii (8:26, 40). În Fapte 8-12, ni se arată că, din cauza prigoanei pornită împotriva Bisericii din Ierusalim, toţi, în afară de apostoli, „s-au împrăştiat” prin alte locuri (8:1). Dar toţi aceştia nu au considerat această prigoană ca sfârşitul lucrării de evanghelizare, ca sfârşitul creştinismului lor, dimpotrivă, ca un factor care a favorizat vestirea evangheliei. „Cei ce se împrăştiaseră, mergeau din loc în loc, şi propovăduiau Cuvântul” (8:4). Unii au ajuns „prin părţile Iudeii şi ale Samariei”, ca şi Filip (8:1), alţii au ajuns chiar până în Fenicia, în Cipru şi în Antiohia (11:19). În lucrarea de evanghelizare din Ierusalim s-a ajuns la un punct culminant, determinat de convertirea unei mari mulţimi de preoţi (6:7), de neputinţa celor din Ierusalim de a da o replică pe măsura Evangheliei (6:10), şi de propovăduirea lui Ştefan în faţa Soborului. Mesajul a fost atât de clar, mărturia atât de puternică, încât reacţia a fost pe măsură: înlăturarea violentă a lui Ştefan (a fost omorât) şi prigoana împotriva Bisericii din Ierusalim (8:1). Toţi credincioşii au trebuit să se împrăştie prin alte locuri. Chiar Domnul Isus Cristos a spus că aşa trebuia să facă ucenicii Lui (Mat. 10:14, 23). Poate că ucenicii lui Cristos ar mai fi zăbovit în Ierusalim mult şi bine, dar Domnul a forţat lucrurile să se mişte altfel. A fost, deci, lucrarea lui Dumnezeu. Dar Evangheliei i-a trebuit cam 14 ani să fie dusă de la iudei la neamuri. Desigur au fost oameni de la început care au vestit Evanghelia şi în alte locuri (vezi cei care au ascultat Evanghelia la Cincizecime – Fap. 2: 9-11). Dar Luca ne arată că a fost totuşi vorba despre un proces de tranziţie de la iudei la neamuri şi care a durat un anumit timp. Acest proces de tranziţie era necesar şi a fost, de asemenea dirijat de Dumnezeu. Aşa cum coacerea fructelor într-un pom fructifer nu se realizează instantaneu, ci progresiv, aşa şi evanghelizarea a avut nevoie de un proces gradual. Ceea ce vedem la Filip este tocmai această disponibilitate de a se lăsa în totalitate în voia acestui curent, dus de valul tranziţiei. Filip înţelege foarte bine că nu era acum momentul unei evanghelizări masive şi susţinute în cetatea Ierusalim (Ierusalimul era suprasaturat, deocamdată, de evanghelizare), dar nici nu era deocamdată momentul unei evanghelizări susţinute între cei dintre neamuri, în ţările lor. Imediat după declanşarea prigoanei, îl vedem pe Filip că „s-a coborât în cetatea Samariei şi le-a propovăduit pe Cristos” (8:5). Este primul act de evanghelizare al „tranziţiei”. Am putea spune că Filip îşi dă seama unde bate vântul evanghelizării şi imediat se orientează, folosind acest vânt din partea lui Dumnezeu – evanghelizarea în Samaria.

 

Atitudinea lui Filip ridică o problemă pentru noi: problema momentului istoric evanghelistic pe care îl trăim. În Efes. 5:15-17 Pavel, prin Duhul Sfânt, ne spune că trebuie să fim înţelepţi în ceea ce priveşte răscumpărarea vremii. Motivul invocat este faptul că „zilele sunt rele”. De asemenea ni se cere să fim înţelepţi în a înţelege „care este voia Domnului”. Noi nu avem voie, mai ales în lucrarea lui Dumnezeu, să forţăm lucrurile. În Ecl. 3:11 ni se spune că „orice lucru El (Dumnezeu) îl face frumos la vremea lui”. Pentru fiecare lucru este o vreme a acelui lucru, stabilită de Dumnezeu. Şi pentru evanghelizare este la fel. Întâi s-a predicat iudeilor, apoi samaritenilor, apoi neamurilor (Fap. 1:8). A răscumpăra vremea înseamnă „a o cumpăra înapoi”. O anumită vreme are un anumit specific. Oamenii dictează într-un anumit fel asupra vremii. Cei din Sobor au declanşat o prigoană contra Bisericii şi contra Evangheliei. Deci, pentru ei, şi pentru oamenii fireşti, care umblă prin vedere, vremea nu era potrivită pentru Evanghelie. Dar, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, vremea aceasta, din Fap. 8:1 era propice evanghelizării, însă în alte locuri. Aşadar, noi suntem chemaţi, în ceea ce priveşte evanghelizarea, să ne uităm la vremea în care trăim, la momentul istoric actual, nu cu ochii carnali – care ne oferă o viziune materialistă, omenească, a vremii în care trăim – , ci prin Duhul lui Dumnezeu. Noi trebuie să înţelegem care este voia lui Dumnezeu pentru această vreme. Aceasta presupune umblare sub cârmuirea Duhului Sfânt, cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu, rugăciune şi chiar post; căutarea în acest fel a voii lui Dumnezeu pentru această vreme. Desigur, putem vorbi despre momentul actual pe care îl trăim la nivel mondial, dar şi la nivel zonal. A răscumpăra vremea înseamnă, deci, a respinge viziunea lumii asupra vremii şi a accepta viziunea lui Dumnezeu asupra vremii, pentru a trăi în voia Domnului, conform acestei vremi.

 

Filip a privit la felul cum Dumnezeu mişcă lucrurile în istorie (este prigoană, în Ierusalim nu se mai poate face deocamdată evanghelizare, trebuie să fug de aici, aşa că mă voi duce în Samaria şi-n localităţile din Iudeea pentru a vesti Evanghelia, pentru că aşa vrea Domnul – după Ierusalim trebuie să urmeze Iudeea şi Samaria). Care, deci, este specificul dat de Dumnezeu vremii actuale? Unde şi cum trebuie acum să vestim Evanghelia? Cred că Biserica are nevoie de viziune în acest sens de la Dumnezeu, pentru o lucrare eficientă de evanghelizare: Cred că este nevoie de post şi rugăciune, de meditare serioasă în Cuvânt, din partea oamenilor lui Dumnezeu; este nevoie de analizarea piedicilor (tip prigoană) şi de analizarea oportunităţilor (tip fuga în Samaria) pentru a răscumpăra vremea în vederea înaintării împărăţiei lui Dumnezeu. Niciodată vremea nu a fost prielnică (din perspectivă umană) pentru evanghelizare; dar totdeauna şi în orice circumstanţă vremea a fost, este şi va fi (până la revenirea Domnului – Mat. 10:23) prielnică (din perspectivă divină) pentru evanghelizare. Noi nu trebuie să răspundem la întrebarea: „Să facem acum evanghelizare?”, ci la întrebarea: „Cum şi unde să facem acum evanghelizare?” Să răscumpărăm vremea! Să dăm vremii în care trăim adevărata ei perspectivă – cea dată de Domnul; nu să forţăm lucrurile! Să fim, în lucrarea de evanghelizare, pe valul momentului istoric pe care îl trăim!

 

-                     Contextul geografic – Filip „s-a coborât în cetatea Samariei, şi le-a propovăduit pe Cristos” (Fap. 8:5). Descoperim aici o deschidere deosebită la oameni faţă de Evanghelia predicată de Filip, la propovăduirea lui (8:6-13). A existat o deschidere pentru evanghelie la cei din Samaria. Cum explicăm acest lucru?

 

Domnul Isus a propovăduit în Samaria (Ioan 4:1-42), în timpul vieții Sale pământești. În urma evanghelizării femeii de la fântâna din Sihar, şi în urma şederii Domnului timp de 2 zile acolo, ni se spune că foarte mulţi „au crezut în El din pricina cuvintelor Lui” (vezi Ioan 4:40-42). Aceşti oameni au ajuns la convingerea că Domnul „este în adevăr Cristosul, Mântuitorul lumii” (v. 42). Cei din Samaria au avut, deci, o ocazie excepţională: de a-L vedea şi a-L asculta pe Domnul Isus Însuşi. Cu privire la cei din Samaria, Domnul Isus a făcut o afirmaţie înaintea ucenicilor Săi, pe care Filip, desigur, a cunoscut-o: „Nu ziceţi voi că mai sunt 4 luni până la seceriş? Iată, Eu vă spun: ridicaţi-vă ochii şi priviţi holdele, care sunt albe acum, gata pentru seceriş.” (Ioan 4:35). El a continuat să vorbească despre beneficiile secerătorilor şi despre faptul că ucenicii au intrat deja în osteneala celor care au semănat sămânţa Evangheliei în Samaria – ei trebuie doar să secere recolta (Ioan 4:36-38). Domnul Isus a vrut să spună că sămânţa Evangheliei deja a fost pusă (prin lucrarea Lui), urmând ca după înălţarea Lui urmaşii Săi să treacă la recoltarea roadelor lucrării Sale. Filip, deci, a înţeles că merge într-un loc deja pregătit pentru colectarea convertiţilor prin Evanghelie. Acum era momentul ca şi Samaria să fie trezită prin evanghelizare. Recoltele erau coapte, acum era momentul secerişului în Samaria. Astfel, Filip le-a propovăduit pe Cristos (Fap. 8:5). Propovăduirea lui Filip nu a venit pe un teren sterp; Domnul pregătise deja pământul inimii samaritenilor dinainte. Noi, în evanghelizare, ar trebui să fim atenţi la felul cum Domnul a pregătit înainte inima celor pe care îi evanghelizăm. Noi trebuie să ne rugăm Domnului pentru ca inima păcătoşilor să fie pregătită pentru primirea Evangheliei. Lucrarea efectivă a noastră trebuie să fie doar aruncarea seminţei (vezi Mat. 13), adică vestirea Evangheliei. Desigur, noi putem fi uneltele prin care Domnul lucrează la inimile celor pe care îi evanghelizăm (prin trăirea noastră – vezi 1 Pet. 3:1-4; Rom. 12:17-21; Ioan 13:34-35), dar Domnul este Acela care lucrează efectiv la inima omului. Aşa cum Filip a ţinut cont de pregătirea terenului Samariei (lucrare făcută de Domnul), aşa şi noi trebuie să ţinem cont de lucrarea de pregătire a terenului inimii oamenilor pe care îi evanghelizăm.

Filip a propovăduit Evanghelia în puterea Duhului Sfânt. Ni se spune că oamenii „luau aminte cu un gând la cele spuse de Filip, când au auzit şi au văzut semnele pe care le făcea” (8:6). Se vorbeşte în continuare despre demonizaţi eliberaţi de duhurile rele, de oameni vindecaţi de bolile lor (8:7). Mai mult, ni se spune că puterea semnelor lui Filip a depăşit puterea vrăjilor făcute de un oarecare Simon, care îi uimise cu vrăjitoriile lui pe cei din Samaria. Filip, deci, vestea Evanghelia însoţind vestirea lui prin semnele şi lucrările Duhului Sfânt şi aceste semne întreceau puterea semnelor celui rău. Aceasta a întărit convingerea celor din Samaria în privinţa propovăduirii lui Filip. Ce putem spune noi despre o asemenea însoţire a predicării Evangheliei? Trebuie şi noi, ca Filip, să vestim Evanghelia făcând semne, vindecări, eliberări de demoni? Noi trebuie să înţelegem bine rolul acestor lucrări ale Duhului Sfânt. Scopul lor este bine precizat În Cuvântul lui Dumnezeu – Acela de întărire a mărturiei Evangheliei, nu pentru alte scopuri (Evr. 2:4). (1) Când este nevoie de o confirmare divină în plus a adevărului Evangheliei, aceasta este dată prin Duhul Sfânt. Dar nu totdeauna Domnul a dat asemenea confirmări (vezi convertirea Lidiei – Fap. 16:13-15). Oricum, evanghelistul trebuie să fie în totalitate supus Duhului Sfânt, pentru că El dă semnele atunci când vrea şi cum vrea El (vezi 1 Cor. 12). Noi nu suntem manipulatori ai Duhului Sfânt ci sub controlul Lui (vezi şi Fap. 8:18-23). (2) A existat o perioadă specială în istoria evanghelizării, când aceste semne au fost date din belşug – perioada apostolilor lui Cristos. În baza mărturiei lor s-a putut scrie Noul Testament, şi în acest fel s-a aşezat temelia Bisericii (1 Cor. 3:10-11; Efes. 2:20). Noi nu trebuie să respingem semnele, puterile şi feluritele minuni, în cazul în care ele s-ar înfăptui și astăzi, dar nu trebuie să le considerăm ca fiind esenţiale pentru convingerea păcătoşilor. Dumnezeu convinge prin Cuvântul Evangheliei. Noi trebuie să fim interesaţi doar de convertirea păcătoşilor prin Evanghelie. Când oamenii sunt convinşi de adevărul Evangheliei, noi ne-am atins ţinta în evanghelizare. Celelalte manifestări ale Duhului Sfânt trebuie să fie lăsate în seama Lui. Dar noi, ca oameni ai lui Dumnezeu, trebuie să fim în totalitate deschişi felului de a lucra a Duhului Sfânt, aşa cum Filip a fost. Echiparea, împuternicirea din partea Duhului Sfânt şi supunerea în totalitate Domnului, sunt esenţiale pentru o evanghelizare după voia Domnului. (3) Dacă privim în întreaga carte a Faptelor Apostolilor, vom vedea că, în prima parte a ei (evanghelizarea din Ierusalim, între iudei şi samariteni), semnele şi minunile apar foarte des în evanghelizare (vezi însă menţionarea: „Prin mâinile apostolilor se făceau multe semne şi minuni în norod” – 5:12; Ştefan şi Filip acţionează ca şi apostoli, deşi ei nu sunt dintre cei 12), pe când în a 2-a parte a cărţii (evanghelizarea printre neamuri) minunile şi semnele sunt mai rare (vezi, prin apostolul Pavel). Dacă luăm în considerare că „Iudeii, într-adevăr, cer minuni, şi Grecii caută înţelepciune” (1 Cor. 1:22), atunci este explicabil de ce lucrurile în evanghelizarea din cartea Faptelor, s-au întâmplat în acest fel. Domnul a folosit mijloace potrivite fiecărei naţiuni în evanghelizare. Concluzia este aceasta: să ne lăsăm călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu pentru ca El să ne folosească aşa cum doreşte. Filip a fost un asemenea om.

Apare aici o precizare foarte interesantă, pe care ar trebui să o înţelegem corect. „Apostolii, care erau în Ierusalim, când au auzit că Samaria a primit Cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan. Aceştia au venit la samariteni şi s-au rugat pentru ei, ca să primească Duhul Sfânt. Căci nu Se coborâse încă peste niciunul din ei, ci fuseseră numai botezaţi în Numele Domnului Isus. Atunci Petru şi Ioan au pus mâinile peste ei, şi aceia au primit Duhul Sfânt”. (8:14-17). Mai întâi, observăm că Filip nu lucrează pe cont propriu în evanghelizare. El este un misionar al Bisericii din Ierusalim şi dădea rapoarte ale lucrării sale. Se supunea, am putea spune, verificării Domnului prin supunerea lui faţă de Biserica din Ierusalim, faţă de apostoli şi prin a da socoteală de lucrarea lui. Filip este deci un evanghelist disciplinat, şi care consideră că lucrarea Domnului nu se face în mod independent, chiar dacă el îşi foloseşte din plin libertatea de acţiune, sub îndrumarea directă a Domnului. Filip a ţinut cont de autoritatea apostolilor, în probleme de doctrină, de învăţătură, de predicare a Evangheliei, de viaţă a Bisericii, în problemele spirituale. S-a supus acestei autorităţi. De aceea el nu a făcut ceea ce puteau face numai apostolii. Filip a predicat doar Evanghelia. Nu a făcut însă totul în lucrarea care trebuia făcută în Samaria. Adevăraţii oameni ai lui Dumnezeu fac o lucrare binecuvântată de El, cu deplin succes, pentru că, printre altele, ei se supun limitărilor pe care le stabileşte Dumnezeu pentru ei şi sunt credincioşi în lucrul încredinţat lor, în voia pe care Domnul a stabilit-o pentru ei (1 Cor. 4:1-2; 3:5-9; Mat. 7:21-23). Dar, de ce precizarea din 8:15-17 este interesantă? Pentru că este un caz atipic. Cei din Samaria primesc Duhul Sfânt după ce ei au auzit Cuvântul Evangheliei, şi după ce apoi au fost botezaţi de Filip (se pare că a trecut ceva vreme între cele două momente – cel puţin de ordinul zilelor). Acest lucru pare a fi în concordanţă cu Fap. 2:38-39 (botez, apoi venirea Duhului Sfânt), dar total diferit de ceea ce se întâmplă în viaţa lui Corneliu (Fap. 10:44-48; 11:15-17), adică: auzirea Cuvântului, venirea Duhului Sfânt şi în final botez. Dacă ne uităm în 1 Pet. 1:23-25 înţelegem că naşterea din nou (o lucrare pe care o realizează Duhul Sfânt în om –vezi şi Ioan 3) este o lucrare a Cuvântului lui Dumnezeu (Cuvântul Evangheliei; vezi şi Efes. 1:13-14: credinţa în Cuvântul Evanghelie aduce pecetluirea cu Duhul Sfânt). Înţelegem că este vorba de o lucrare simultană, instantanee (Cuvântul Evangheliei crezut şi primit aduce automat lucrarea Duhului Sfânt – naşterea din nou). Dar, felul în care cei din Samaria au primit Duhul Sfânt a depins de situaţia lor specială. Samaritenii reprezentau un amestec de iudei şi neamuri (vezi 2 Împ. 17), şi această stare de lucruri îşi avea originea în ducerea în robie a 10 seminţii ale lui Israel în toată Asiria în 722 î. Cr. Asirienii, pentru a descuraja orice încercare de răzvrătire a popoarelor cucerite, a adus în zona Samariei oameni din multe naţionalităţi şi pe fiii lui Israel i-a împrăştiat în tot imperiul. De-a lungul timpului samaritenii şi-au construit un templu rival celui de la Ierusalim, cu preoţi proprii, pentru că ei nu erau primiţi să se închine în Ierusalim (vezi Ioan 4:19-24), fiind consideraţi ca şi necuraţi. Astfel că ei erau într-un conflict deschis cu iudeii, nu aveau deloc legătură cu aceştia; de aceea iudeii credincioşi ocoleau Samaria, dacă mergeau din Iudeea în Galileea, sau invers (vezi Ioan 4:9). Domnul Isus nu a făcut discriminare, ci s-a apropiat de samariteni, chiar şi de o femeie. Dar El, chiar dacă a arătat că nu are importanţă locul închinării ci spiritul ei (Ioan 2:21-24), totuşi a afirmat foarte clar calea mântuirii pe care Dumnezeu a stabilit-o: „Voi (samaritenilor) vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi; noi (iudeii) ne închinăm la ce cunoaştem, căci mântuirea vine de la iudei (Ioan 4:22). Filip a ţinut cont de acest fapt; în plus, pentru că cei care au primit Cuvântul Evangheliei din Samaria nu aveau experienţa deplină a mântuirii, a lăsat această problemă în seama Duhului Sfânt, în seama apostolilor prin care El a venit în viaţa acestor credincioşi samariteni. De ce aşa? Dacă samaritenii ar fi fost născuţi din nou (deci mântuiţi) doar prin predicarea lui Filip, aceştia puteau să creadă că există o altă cale a mântuirii, independentă de cea stabilită de Dumnezeu (alegerea lui Avraam, a lui Israel, a lui Iuda, venirea lui Cristos din Iuda – deci cea consemnată în Scripturile Vechiului Testament). Samaritenii trebuiau aduşi la calea pe care Domnul a trasat-o în VT, şi pentru că erau în conflict cu iudeii, ei bine, ei trebuia să se pocăiască de acest conflict. Ei nu trebuia să discute cine erau vinovaţi pentru separarea dintre ei şi iudei (aceasta era problema lui Dumnezeu), ei trebuia să arate o întoarcere reală şi totală la Dumnezeu (la calea stabilită prin revelaţia Scripturilor VT şi a NT). Nu aveau de ales. Nu puteau primi mântuirea lui Dumnezeu (Duhul Sfânt în ei) dacă nu se supuneau căii stabilită de Domnul: „Mântuirea vine de la iudei” (Ioan 4:22). Acceptarea venirii apostolilor în Samaria, tocmai din Ierusalim (ca reprezentanţi împuterniciţi au Domnului Isus Cristos), şi acceptarea umilirii lor în faţa acestora, veniţi din Ierusalim, pentru a primi Duhul Sfânt, însemna că ei acceptă calea mântuirii stabilită de Dumnezeu. De aceea, pentru samariteni, acesta a fost modul lui Dumnezeu de primi mântuirea din partea Lui. Aşadar aici în Fap. 8 nu avem un model standard al procesului convertirii din partea lui Dumnezeu. Dar noi avem de învăţat din Fapte 8, pentru că înţelegem că unele lucruri ar trebui puse la punct în viaţa unora care vor să se bucure din plin de experienţa mântuirii şi de siguranţa ei. Există o ordine a lucrurilor în mântuire care este într-o deplină armonie cu întreaga revelaţie a Sfintelor Scripturi (VT şi NT). Lucrarea lui Dumnezeu nu este niciodată în conflict cu revelaţia adevărului Său din întreaga Scriptură. Iată de ce apostolii înşişi au venit în Samaria, din Ierusalim, pentru ca prin mâinile lor să primească samaritenii Duhul Sfânt. Care ar putea fi în vremea noastră, în contextul trăirii noastre, aplicaţiile din Fap. 8:15-17? Există tipare de gândire şi de acţiune în oameni care s-au format de-a lungul timpului din diverse motive. Mulţi le consideră a fi tipare culturale, specifice unor grupuri de oameni, chiar popoare, şi care, consideră ei, nu ar trebui să se schimbe dacă ei Îl primesc pe Cristos; aceste tipare de gândire şi practică vin însă în contradicţie cu principiile revelate ale Cuvântul lui Dumnezeu. Multe obiceiuri (desigur nu toate), care au devenit cultură în viaţa popoarelor pot avea rădăcini demonice, păcătoase. Duhul lui Dumnezeu ne va călăuzi să le vedem în lumina Cuvântului lui Dumnezeu (a Scripturilor) şi ne va cere să renunţăm la ele, ne va elibera prin puterea Lui de acestea. Obiectivul Duhului Sfânt în noi este transformarea noastră după chipul lui Cristos. Filip, ca evanghelist, ca şi om al lui Dumnezeu, a cunoscut toate acestea şi le-a administrat celor din Samaria sub călăuzirea Duhului Sfânt şi sub patronajul apostolilor.

 

În concluzie, Filip a cunoscut specificul locului în care evangheliza şi l-a folosit pentru o evanghelizare eficientă (8:12-13). Samaria era pregătită pentru evanghelizare (exista o aşteptare mesianică, secerişul era copt – Ioan 4:25, 29, 30, 35); exista şi o puternică manifestare demonică, prin Simon (Fap. 8:9-11), dar puterea Evangheliei predicată de Filip s-a dovedit mult mai puternică; toate acestea au adus convingere în favoarea Evangheliei lui Cristos în inima celor din Samaria. Existau probleme etnice serioase în Samaria care au condus la apariţia unui cult rival celui din Ierusalim, dar printr-o rezolvare înţeleaptă din partea lui Filip, în lumina Scripturii şi a revelaţiei adusă de Cristos (Ioan 4:22), în lumina felului Duhului lui Dumnezeu de a lucra (aici, administrat samaritenilor prin apostoli – 8:14-17), evanghelizarea prin Filip şi-a atins ţinta. Exista (aşa cum există şi acum) în inimile oamenilor din Samaria (vezi Simon) o tendinţă de a perverti adevărul Evangheliei, tendinţă care a fost însă contracarată prin adevărul deplin al Evangheliei, arătat în puterea Duhului Sfânt.

 

Toate acestea ne vorbesc despre un context anume al lucrării de evanghelizare pentru evanghelistul Filip. Acceptarea contextului istorico-geografic în lucrarea de evanghelizare poate aduce mari beneficii acestei lucrări. Cu siguranță, convertirea oamenilor nu depinde de contextul vieții lor, ci numai de evanghelia lui Cristos. Numai evanghelia, prin lucrarea Duhului Sfânt, mântuie pe oameni. De aceea, oamenii trebuie să primească evanghelia în vederea mântuirii. Dar, oamenii pot fi ajutați să primească evanghelia, folosind contextul istorico-geografic al vieții lor. Să vestim și noi evanghelia lui Cristos ținând seama de acest context.

                                           

 

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi


 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate