Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Teologie
 

 

 

Arhiva
Contact
Colaboratori
Despre noi

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Hegeomai
Istorie
Pastorala
Studiu Biblic
Site-uri Baptiste
Articole
Media
Poşta Redacţiei

 

 


Pagina de Teologie

 

Isus Hristos, Domnul din Ceruri

Dr. Benjamin Cocar

 

VI. Divinitatea lui Hristos

 

Divinitate înseamnă a fi de aceiaşi esenţă sau substanţă cu Dumnezeu. Divinitatea lui Hristos înseamnă că Isus din Nazaret este Dumnezeu. Biblia ne învaţă faptul că Dumnezeu Isus a luat umanitatea, nu că un Isus uman a luat asupra sa vreun anumit fel de divinitate.

 

Biblia atestă divinitatea lui Hristos

 

Ioan 1:1 „Cuvântul era Dumnezeu”

 

Ioan 1:18 „Singurul Dumnezeu născut” Hristos nu este doar revelatorul lui Dumnezeu, ci El este şi Dumnezeu revelat

 

Ioan 20:28 Toma a spus lui Isus, „Domnul meu şi Dumnezeul meu”

 

Romani 9:5 „Din care este Hristos conform trupului, care este peste toate, Dumnezeu binecuvântat în veci”

 

Filipeni 2:6 „Existând în forma de Dumnezeu”

 

Tit 2:13 „Privind spre apariţia glorioasă a marelui nostru Dumnezeu şi Salvator Isus Hristos”

 

Evrei 1:8 „Dar despre Fiul spune, tronul tău, O Dumnezeule este din vecii vecilor”

 

1 Ioan 5:20 „Acesta este Dumnezeul adevărat”. Aceasta este o referire la Isus. Oricine se închină la Dumnezeu aparte de Isus practică idolatria.

 

Nume divine atribuite lui Hristos

 

1. Fiul lui Dumnezeu

 

Matei 16:15-17

Matei 26:63-65

Luca 1:35

 

2. Domnul

 

Luca 2:11

Ioan 13:13

Romani 10:9

Filipeni 2:10-11

 

3. Cuvântul logos

 

Psalmul 147:15

Isaia 55:11

Ioan 1:1-2

 

4. Cel Sfânt

 

Fapte 3:14

 

5. Alfa şi Omega, Cel Dintâi şi Cel de pe urmă

 

Apocalipsa 1:17-18; 2:8--Isaia 48:12

Apocalipsa 22:13, 16

 

6. Minunat Sfătuitor

 

Isaia 9:6/ Judecători 13:18

 

7. Dumnezeu măreţ

 

Isaia 9:6; 10:20-21

 

8. Tată Veşnic

 

Isaia 9:6

 

Atribute divine atribuite lui Isus

 

1. Viaţa de auto-existenţă

Ioan 1:4 În El era viaţa

Ioan 14:6 Eu sunt calea, adevărul si viaţa

 

2. Eternitatea

Isaia 9:6

Mica 5:2

Ioan 8:35

1 Ioan 1:12

1 Ioan 5:11

 

3. Imuabilitatea / neschimbarea

 

Evrei 1:10-12

Evrei 13:8

 

4. Omniprezenţa

 

Matei 18:20

Matei 28:20

 

5. Omniscienţa

 

Ioan 2:24-25// Ieremia 17:9-10

Ioan 6:64

Apocalipsa 2:22, 9, 13, 3:1, 8, 15

 

6. Omnipotenţa

 

Filipeni 3:20-21

Ioan 5:19

 

7. Caracterul incomprehensibil

 

Efeseni 3:19

Matei 11:27

 

8. Infinitatea

 

Efeseni 3:8

Coloseni 2:3

 

9. Sfinţenia

 

Luca 1:35

Fapte 3:14

 

10. Adevăr

 

Ioan 14:6

 

11. Dragoste

 

1 Ioan 3:16

Efeseni 3:19

Romani 8:35-39

Ioan 13:1

 

12. Neprihănire

 

1 Ioan 2:11

2 Timotei 4:8

 

13. Credincioşie

 

Apocalipsa 3:14

Apocalipsa 19:11

 

14. Milă

 

Iacov 5:11

Iuda 21

 

Lucrări divine înfăptuite de Hristos

 

1. Creaţia

 

Ioan 1:3

Ioan 1:10

Coloseni 1:16

 

2. Păstrarea / Susţinerea

 

Coloseni 1:17

Evrei 1:3

 

3. Porunca de istorie

 

Evrei 1:2

1 Corinteni 10:4, 9, 11

Apocalipsa 1:13, 20

Apocalipsa 5:5, 6:1, 5, 7, 9

 

4. Iertarea păcatelor

 

Marcu 2:5-12

 

5. Împărţirea vieţii veşnice

 

Ioan 19:28

 

6. Clădirea Bisericii

 

Matei 16:18

Efeseni 4:7-16

Filipeni 1:2; 4:23

 

7. Răspunsul la rugăciune

 

Ioan 14:14

 

8. Învierea morţilor

 

Ioan 5:21

Ioan 5:28-29

Ioan 11:24-25

 

9. Judecarea lumii

 

Ioan 5:22

Fapte 10:42

Fapte 17:31

Matei 15:31-46

2 Corinteni 5:10

 

Închinarea divină este acordată lui Hristos

 

* Îngerii nu trebuie să primească adorare

Apocalipsa 22:8-9

 

* Apostolii au refuzat-o

Fapte 14:11-15

 

* Petru a refuzat a fi adorat

Fapte 10:25-26

 

* Hristos a poruncit să ne închinăm numai lui Dumnezeu

Matei 4:8-10

 

* Irod a fost judecat pentru acceptarea adorării

Fapte 12:21-23

 

1. Închinarea este dată lui Hristos

 

a. El a acceptat şi a încurajat să ne închinăm lui

 

Matei 14:31-33

Matei 15:25-28

Matei 28:9-10

Matei 28:16-18

Ioan 9:35-39

 

b. El a cerut închinarea la Sine

 

Ioan 5:23

 

c. Se porunceşte adorarea Lui

 

Evrei 1:6

 

d. Hristos este adorat de îngeri

 

Apocalipsa 5:8

 

e. Hristos va fi adorat eventual în mod universal

 

Filipeni 2:10-11

 

Pretenţii divine făcute de Hristos cu referire la Sine

 

1. Hristos a pretins autoritate peste legi şi instituţiile lui Dumnezeu

 

a. templul Matei 12:6

 

b. Sabatul Matei 12:8

 

c. legea lui Moise Matei 5:31

 

d. Biserica Matei 16:19

 

2. El a pretins a fi obiectul credinţei salvatoare în mod egal cu Tatăl

 

Ioan 10:30

Ioan 14:1

Ioan 17:3

Matei 11:28

Matei 10:37

Ioan 3:36

 

Valori practice ale divinităţii lui Isus Hristos (Alva McClain)

 

1. Aceasta garantează autoritatea şi infailibilitatea Sa ca revelator al lui Dumnezeu

 

Evrei 1:1-4, 8

 

2. Aceasta oferă o mare importanţă şi urgenţă Cuvintelor Sale

 

Evrei 2:1-3

 

3. Aceasta este temelia fermă a credinţei creştine

 

Matei 16:15-18

 

4. Aceasta oferă asigurare puternică pentru toţi cei ce se încred în El

 

Marcu 2:5-12

Ioan 14:1-9

 

VII. Umanitatea lui Hristos

 

Isus a fost uman perfect şi absolut. El era în mod indiscutabil Dumnezeu şi a devenit  întrupat în carne umană, formă şi natură. Umanitatea sa a fost absolut autentică

 

1. Biblia declară că Isus era un om

 

Matei 1:11 „Fiul lui David, Fiul lui Avraam”

 

Matei 20:28 „Fiul Omului…”

 

Marcu 6:3 „Nu este acesta tâmplarul, fiul Mariei…?”

 

Ioan 8:40 „un om care ţi-a spus adevărul”

 

Fapte 2:22 „Isus… un om adeverit vouă de către Dumnezeu”

 

Romani 1:3 „sămânţa lui David conform trupului”

 

Romani 5:15 „Harul lui Dumnezeu şi darul prin har al unui singur om, Isus Hristos”

 

1 Corinteni 15:21 „Printr-un om a venit învierea morţilor”

 

1 Timotei 2:5 „Şi un singur mijlocitor… omul Isus Hristos”

 

2. Isus a posedat elementele unei fiinţe umane

 

a. Trup

 

Matei 26:26, 28

Luca 24:39

Ioan 2:21

 

b. Suflet

 

Matei 26:33

Ioan 12:27

 

c. Spirit

 

Luca 23:45

Ioan 11:33

 

3. Isus a exercitat atributele şi puterile unei fiinţe umane

 

a. Naşterea

 

Luca 2:5, 12

 

b. Creşterea şi dezvoltarea

 

Luca 2:40

 

Creşterea nu sugerează imperfecţiunea. În fiecare stagiu El era pe atât de perfect pe cât trebuia să fie un om la acel stagiu.

 

c. Emoţiile

 

Marcu 3:5

Luca 22:44

Ioan 11:35

Ioan 13:23

 

d. Limitările umane

 

Matei 8:24 El a dormit

Luca 2:46

Luca 22:43

Evrei 5:8

 

6. Aparenţa umană

 

Matei 16:13-14

Ioan 4:9

Ioan 20:15

 

7. Suferinţa şi moartea

 

Luca 22:44

Ioan 19:30, 34

 

Umanitatea lui Isus este o bază şi un test al părtăşiei cu alţii. Întreaga Sa persoană ca Dumnezeul-om cu cele două naturi ale Sale este într-adevăr testul. A nega sau a diminua oricare dintre naturi înseamnă a arunca defăimare asupra persoanei Sale.

 

1 Ioan 4:2, 3

 

horizontal rule

Partea abstractă a teologiei sistematice

 de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.

 

(CONTINUARE)

 

CAPITOLUL 5

SPIRITUALITATEA LUI DUMNEZEU.

 

 

Discutând în ultimul capitol unitatea lui Dumnezeu, în cel de față vom lua în considerare spiritualitatea Sa. Acesta este al doilea subiect preliminar celui al atributelor Sale. Se va încerca dovedirea faptului nu doar că Dumnezeu are o natură spirituală, ci și că este un spirit pur, fără o formă exterioară sau organizare materială.

 

I. Singurul Dumnezeu are fără îndoială o natură spirituală.

 

1. El este creatorul spiritelor. Dar duhul este cea mai înaltă treaptă a existenței și creatorul său trebuie El însușii să aibă natura ce aparține acestei ordini.

 

2. Crearea și guvernarea universului dovedesc înțelepciunea, îndemânarea, cunoștințele și scopul, dar sunt și atribute ale spiritului. Deci, Dumnezeu trebuie să aibă o natură spirituală.

 

3. Ajungem la ideea ființei perfecte prin excluderea tuturor imperfecțiunilor și atribuirea perfecțiunii. Dar natura spirituală este perfectă în toate aspectele ei. Deci, o atribuim lui Dumnezeu.

 

4. Scripturile atribuie o natură spirituală lui Dumnezeu.

 

Este implicat în limbajul bogat despre spiritul lui Dumnezeu, în care se referă distinct la a treia persoană din Trinitate.

 

Se mai presupune în toate gândurile intelectuale, morale și emoționale și în faptele atribuite Lui.

 

Dar se afirmă direct în două locuri: Ioan 4:24, limbajul Domnului nostru față de femeia din Sihar: Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.”

 

În Evrei 12:9, unde se găsesc contrastele dintre părinții pământești și cei duhovnicești: ”Şi apoi, dacă părinţii noştri trupeşti ne-au pedepsit, şi tot le-am dat cinstea cuvenită, nu trebuie oare cu atât mai mult să ne supunem Tatălui duhurilor, şi să trăim?”

 

Fapte 17:24, 25. "Dumnezeu, care a făcut lumea şi tot ce este în ea, este Domnul cerului şi al pământului, şi nu locuieşte în temple făcute de mâni. El nu este slujit de mâni omeneşti, ca şi când ar avea trebuinţă de ceva, El, care dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile.”

II. Dar când îi atribuim spiritualitate lui Dumnezeu, nu intenționăm doar să afirmăm că posedă o natură spirituală, ci că natura Sa este exclusiv spirituală. Prin aceasta, vrem să spunem că nu are o organizare materială, că nu are nici trup, nici membre ale trupului ca noi, nici formă, nici pasiuni sau limitări, ci doar o natură spirituală.

 

1. Acest lucru este evident din imensitatea și eternitatea Lui (infinitate în timp și spațiu).

 

Este posibil un mod omniprezent și etern pentru o natură spirituală, deoarece spiritul nu are succesiuni în timp și nici limitări în spațiu. Dar aceste necesități aparțin materiei. Din necesitate există un aici și nu un peste tot; numai duhul poate combina cele două elemente, aici și peste tot. Din necesitate materia există limitată în timp; știm că există acum, că a existat ieri, că poate exista mâine. Știm că are această succesiune necesară și această diferență de timp. Dar la Dumnezeul etern nu este nici o succesiune de timp, și deci nu poate avea o natură materială, ci este pur spiritual.

 

2. Este și o consecință a independenței și imutabilității Sale.

 

Dacă Dumnezeu are un trup, ar fi influențat din afară, deoarece toată materia este influențată, mutată, divizată, adăugată și diminuată. Dar dacă este influențat din exterior, atunci nu ar fi independent. Deci, Dumnezeu cel independent nu poate fi materie.

 

Dacă ar fi trup, ar fi mutabil, deoarece toată materia se schimbă. Deci Dumnezeu cel imutabil nu poate fi materie.

 

3. Acest lucru se poate dovedi din perfecțiunea Lui absolută.

 

(a) Negativ. Din ideea de perfecțiune absolută excludem tot ce admite limitarea sau schimbarea. Dar trupul este și limitat și schimbabil. Deci perfecțiunea absolută a lui Dumnezeu exclude un trup organic.

 

 (b) Pozitiv. Atribuim perfecțiunii absolute posesia inteligenței, voinței, și percepției morale. Dar acestea nu aparțin trupului. Deci, trupul nu poate fi perfect nici parțial , nici total.

 

4. Realizăm în noi înșine defectele materiei, limitările ei, durerile și suferințele ei, plăcerile senzuale, incapacitatea ei de cunoaștere și putere în sine. Deci este normal să nu credem că în Dumnezeu este un organism atât de imperfect. Pe de altă parte găsim naturile noastre spirituale având o putere și capacitate minunate, înzestrate cu inteligență, îndemânare și înțelepciune, capabile să cunoască răul și binele, adevărul și falsul, libertatea de alegere și deci atribuim lui Dumnezeu o astfel de natură, cu inteligență infinită, îndemânare și înțelepciune și o voință neafectate din exterior.

 

În opoziție aparentă cu această doctrină a spiritualității pure a lui Dumnezeu se află un mare număr de pasaje, care îl reprezintă pe Dumnezeu în și cu formă trupească. Acest limbaj este parțial figurat și parțial folosit ca o acomodare la gândirea umană și la incapacitatea limbajului omenesc de a exprima exclusiv lucrurile divine. Un astfel de limbaj este numit antropomorfic și este evident, ca să nu facă o impresie falsă, chiar și asupra celui mai ignorant.

 

Ceea ce urmează este o listă corectată a pasajelor așa cum au fost adunate din analiza lui West, pp. 17-19.

 

Cele care vorbesc despre El ca având o locație: Gen. 4:16; Ex. 19:17-20; 20:21; 33:14, 15.

 

Ca având mișcare: Gen. 17:22; 18:33; Ex. 19:20; Num. 12:5; 23:4; Deut. 33:2; Jud. 5:4; 1 Sam. 4:7; Ps. 47:5; 68:7, 8; Ezec. 11:23; Mica 1:3; Evrei 3:3; Zah. 2:13.

 

Ca folosind mijloace de transport: 2 Sam. 22:11; Ps. 18:10; 104:3; Hab. 3:8, 15; Zah. 9:14.

 

Ca locuind pe pământ: Ex. 25:8; 29:43, 44; 1 Regi 6:13; 8:12, 13; 2 Cron. 6:1, 2; Ps. 132:14; Mic. 1:2, 3; Hab. 2:20.

 

Ca locuind cu omul: Ex. 29:45; Lev. 26:11, 12; 2 Cron. 6:18; Zah. 2:10; Apoc. 21:3.

 

Ca locuind în oameni: 1 Cor. 3:16, 17; 6:19.

 

Ca având față: Gen. 32:30; Ex. 33:11, 20; Deut. 5:4; 34:10; Apoc. 20:11; ochi: 2 Cron. 16:9; Prov. 22:12; nări: 2 Sam. 22:9, 16; Ps. 18:15; gură: Num. 12:8; Ps. 18:8; buze și limbă: Isa. 30:27; respirație: Isa. 30:28; umeri: Deut. 33:12; mână și brațe: Ex. 33: 22, 23; Ps. 21:8; 74:11; 89:13; 118:16; Isa. 52:10; Hab. 3:4; degete: Ps. 8:3; spate: Ex. 33:23; picioare: Ps. 18:9; voce: Ex. 19:19; 20:22; Lev. 1:1; Num. 7:89; 12:4; 22:9; Deut. 4:12, 36; 1 Regi 19:12, 13; Ps. 29:3-9; 68:33; Ier. 25:30, 31; Ezc. 43:6.

 

Vocea Lui este înfricoșătoare: Ex. 20:19; Deut. 4:33; 5:24-26; Ioel 2:11; 3:16; Amos 1:2; Heb. 12:19, 26.

 

Râde: Ps. 2:4.

 

Apare oamenilor: Gen. 35:9; 48:3; Ex. 3:2-6; 19:9; 1 Regi 9:2; Job 42:5, 6; Amos 9:1.

 

Aparența Lui este descrisă: Ex. 24:10; Deut. 31:15; Isa. 6:1; Ezec. 8:1, 2, 4; 43:2; Dan. 7:9, 10; Apoc. 4:5.

 

Are formă umană: Gen. 18:1; Ezec. 1:26, 27; Apoc. 4:2, 3.

 

III. Valoarea ideilor adevărate despre spiritualitatea lui Dumnezeu poate fi văzută din consecințele importante care urmează caracteristicilor lui Dumnezeu.

 

1. Implică natura lui Dumnezeu:

 

(1.) este invizibil și incapabil de influențe ale simțurilor trupești.

 

(2.) este neschimbător, incoruptibil și indestructibil.

 

(3.) este simplu și necompus.

 

(4.) este o ființă personală vie, inteligentă, morală, liberă și activă.

 

(5.) este infinit și etern.

 

2. de ea depinde relația lui Dumnezeu cu creația:

 

(1.) Cunoașterea lui despre toate evenimentele și mai ales creațiile spirituale.

 

(2.) controlul tuturor evenimentelor.

 

(3.) scopul tuturor lucrurilor care au loc.

 

3. datorită acestui lucru, El trebuie să primească închinarea:

 

(1.) nu doar a trupului.

 

(2.) nu doar a formei externe.

 

(3.) nu doar o închinare pretinsă.

 

(4.) ci o emoție sinceră.

 

(5.) Datorită acestui lucru, El nu poate fi reprezentat în această închinare de forme externe sau imagini. El trebuie abordat nu cu simțurile fizice, ci cu inima. De aici, porunca a doua ” Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care Sunt sus în ceruri sau jos pe pământ sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti;” Ex. 20:4, 5.

IV. Spiritualitatea a fost clasificată de unii ca fiind un atribut al lui Dumnezeu. Aceasta a apărut probabil din sensul dublu al cuvântului spiritualitate. Se folosește ca descriere a unei trăsături de caracter între oameni, adică caracterul este înălțat deasupra trupului cu pasiunile lui, și devotat spiritualității. În acest sens, spiritualitatea ar fi un atribut de caracter și deci al persoanei care acre acel caracter. Dar când vorbim despre spiritualitate, cu referire la Dumnezeu, se folosește în sensul în care se vorbește despre om ca despre o ființă spirituală și materială. Se declară că Dumnezeu posedă o natură spirituală în sensul în care natura Lui este cea a unui spirit. Este deci o simplă declarație despre natura Lui și nu o declarație a unui atribut al acelei naturi. Deci nu se mai clasifică între atributele lui Dumnezeu, ca și unitatea lui Dumnezeu. Aceste două subiecte au fost deci tratate separat și ca și chestiuni preliminare considerării atributelor Lui.

 

horizontal rule

Pericolul dispreţuirii ofertei Celui care ne vorbeşte din ceruri

(Evrei 12:18-19)

de Marian Ghita

 

Pericolul sugerat în Evr. 12:25 (vezi contextul din Evr. 12:18-29) reprezintă ultimul pericol pentru poporul spiritual al Domnului, din cele cinci (respectiv şapte ale studiului nostru) menţionate în epistola către Evrei (Evr. 2:1-4; 3:7-4:13; 5:11-6:20; 10:19-31; 12:18-29). Pe de o parte, putem spune că, în acest pericol, pot fi incluse toate celelalte 4 pericole (ideea ascultării de Dumnezeu prin credinţă este prezentă în toate avertizările menţionate în Evrei). Pe de altă parte, am putea spune că ultima avertizare din Evrei este o culminare a celor cinci avertismente din întreaga epistolă. Aceasta rezidă din faptul că cea de a 5-a avertizare ne confruntă, cu mai multă putere, cu realităţile spirituale (nevăzute) şi viitoare ale mântuirii lui Dumnezeu, decât celelalte avertizări. 

Apostolul Petru, în cea de a doua sa epistolă, ne avertizează că „în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor” (2 Pet. 3:3). Este adevărat că apostolul se referă în mod special la cei care vor face să cadă în derizoriu promisiunea Scripturii cu privire la a doua venire a Domnului Isus Cristos şi profeţia ei legată de sfârşitul lumii (2 Pet. 3:4-7). Dar nu este mai puţin adevărat că el se referă şi la o stare de spirit generalizată din perioada zilelor din urmă, prin care oamenii vor ajunge să dispreţuiască lucrurile lui Dumnezeu şi să-şi bată joc de tot ceea ce este sfânt. O asemenea atitudinea de dispreţ şi de batjocură este tot mai evidentă în lumea de astăzi.

Să nu ne aşteptăm să vedem o asemenea atitudine doar la cei care o manifestă fără ruşine în văzul tuturor. Dispreţul oamenilor pentru lucrurile sfinte se manifestă de foarte multe ori în mod inconştient, fără ca ei să realizeze că în acest fel arată o atitudine dispreţuitoare. Când cineva doar gândeşte despre altcineva, care s-a împiedicat de o piatră şi a căzut din această cauză, că este „un prost”, acel cineva arată dispreţ faţă de cel căzut. Când obişnuim să privim filme comice, în care ni se arată oameni care păţesc diverse lucruri (fie cad pentru că cineva le-a pus piedică, fie se sperie pentru că cineva le-a ţipat în urechi, fie le cad pantalonii, pentru că cineva a avut grijă să îi agaţe de ceva, fie multe astfel asemenea lucruri care se pot întâmpla oricui), noi de fapt alimentăm în noi înşine o atitudine batjocoritoare sau dispreţuitoare faţă de tot ceea ce, incidental, iese din tiparul normal de manifestare. Ajungem astfel să glumim pe seama bătrânilor, sau a oricărei persoane handicapate, sau pe seama sexului, şi, în acest fel, ajungem să nu luăm nimic în serios în această viaţă. Nu vreau să înţelegem că nu avem nevoie să râdem, că nu avem nevoie de un umor sănătos. Dar, atunci când ajungem să râdem de orice şi de oricine, atunci când nu ar trebui, noi dezvoltăm în noi înşine o atitudine batjocoritoare faţă de oameni şi faţă de lucrurile vieţii.

Ham, fiul lui Noe, atunci când l-a văzut pe tatăl său ameţit de vin şi dezgolit în cortul său (vezi Gen. 9:20-25), şi-a permis să discute acest incident cu fraţii lui, fără să acopere goliciunea tatălui său, aşa cum mai târziu au făcut fraţii lui, Sem şi Iafet. Acest lucru a arătat că Ham este un om dispreţuitor şi aceasta a atras, asupra familiei sale, blestemul tatălui său. Mical, soţia lui David, „l-a dispreţuit în inima ei” pe soţul ei, atunci când l-a văzut expunându-se în dans în faţa supuşilor, atunci când chivotul Domnului a fost adus în Ierusalim. Această atitudine de dispreţ a soţiei lui David faţă de soţul ei a fost în mod drastic pedepsită de Dumnezeu (2 Sam. 6:14-23). Ni se spune că mădularele trupului lui Cristos arată o deosebită consideraţie faţă de mădularele care par mai slabe, sau vrednice de mai puţină cinste, în aceea că cele care par mai frumoase le acoperă pe cele de dinainte. Consideraţia, lipsa atitudinii de dispreţ, trebuie să fie modul normal de a fi al oamenilor lui Dumnezeu, al oamenilor de bine.

Dar, dispreţul se arată în lume şi sub alte forme. Când cineva dispreţuieşte disciplinarea Domnului asupra lui (sub orice formă ar fi ea), răzvrătindu-se faţă de Cel Prea Înalt, acel om arată prin aceasta că nu înţelege deloc dragostea lui Dumnezeu faţă de sine şi binecuvântările demersului disciplinar asupra vieţii lui (Evr. 12:4-11). Când tu eşti dispus să primeşti din partea Domnului numai lucrurile pe care le înţelegi şi care te satisfac în mod palpabil şi imediat, atunci tu declari de fapt că Dumnezeu este pentru tine un fel de „slugă” care trebuie să răspundă în mod obligatoriu nevoilor tale şi, dacă nu face astfel, atunci El este un „duşman”. O asemenea atitudine este dispreţ faţă de Dumnezeu. De asemenea, când cineva se comportă ca şi Esau care, pentru o mâncare, şi-a vândut dreptul de întâi născut (vezi Evr. 12:15-17), el este un om dispreţuitor, pentru că dispreţuieşte lucrurile cu adevărat valoroase şi cu adevărat sfinte din cauza unor lucruri fără valoare adevărată; astfel el devine un om vrednic de dispreţ (Scriptura îl caracterizează pe Esau ca un om care a fost curvar şi lumesc – v.16).

Toate aceste atitudini le găsim cu prisosinţă în lumea de astăzi. Ceea ce este tragic este faptul că oamenilor în general li se pare că toate aceste comportamente sunt normale. Şi mai tragic este faptul că asemenea atitudini şi comportamente au ajuns să fie îmbrăţişate şi de cei care se consideră creştini. Astfel dar, pericolul dispreţuirii ofertei Celui care ne vorbeşte din ceruri (vezi Evr. 12:18-29) este astăzi parcă mult mai real şi mai ameninţător pentru noi, creştinii secolului XXI.

 

A.  Cu privire la ce anume suntem avertizaţi în Evr. 12:18-29 ?

Dacă ar fi să luăm în considerare întregul pasaj din Evr. 12:15-29, vom vedea că avem de-a face cu trei avertismente care, toate, au un element comun (vom vedea mai târziu care este acel element comun). (1) Luaţi seama bine ca nimeni să nu se abată de la harul lui Dumnezeu (v. 15; vezi Evr. 12:15-24); (2) Luaţi seama ca nu cumva să nu voiţi să ascultaţi pe Cel ce vă vorbeşte (v. 25; vezi Evr. 12:25-27); (3) Fiindcă am primit dar o împărăţie care nu se poate clătina, să ne arătăm mulţumitori şi să aducem astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu evlavie şi cu frică (vezi Evr. 12:28-29).

(1) Vom privi doar la pasajul din Evr. 12:18-24, dar în contextul avertizării din v. 15. Putem, de asemenea, lega acest pasaj şi de avertizarea din v. 25 (vezi aluzia la ascultarea de Cel care vorbea de pe muntele Sinai, adică de pe pământ, şi de Cel care ne vorbeşte din ceruri – v. 18,25). Pasajul din Evr. 12:18-24 ne oferă un contrast între cei de sub vechiul legământ (încheiat prin Moise la muntele Sinai – v. 18-21; Ex. 19-24) şi cei de sub noul legământ (v. 22-24; Evr. 8). Acest contrast este evident prin punerea faţă în faţă a două realităţi distincte: „Voi (toţi cei de sub noul legământ, în contrast cu cei de sub vechiul legământ – v. 18-21) nu v-aţi apropiat de un munte care se putea atinge şi care era cuprins de foc, ...”; „Ci v-aţi apropiat de Muntele Sionului, ...” (v. 22-24). Care este de fapt contrastul? Cei de sub vechiul legământ s-au apropiat de o manifestare dumnezeiască (la Muntele Sinai) teribil de înfricoşătoare (v. 21) şi în acelaşi timp de o manifestare a lui Dumnezeu care a avut lor pe pământ, în plan fizic (munte care se putea atinge – v. 18, foc, negură, întuneric, furtună, sunet de trâmbiţă şi glasul de pe munte perceput de urechile omeneşti – v.18-19). Dumnezeu a fost într-adevăr Cel care a vorbit poporului Israel de pe muntele Sinai şi manifestarea Sa a fost menită să producă teamă în inimile celor din popor (Ex. 20:18-21). Era benefică această teamă de Dumnezeu pentru că ea urma să-i ferească de păcat (Ex. 20:20). Dar, această manifestare teribilă a lui Dumnezeu a fost expresia „slujbei aducătoare de moarte” (2 Cor. 3:7), în contrast cu „slujba Duhului” (2 Cor. 3:7-8). De aceea, slujba aducătoare de moarte a fost una cu o glorie inferioară gloriei slujbei Duhului (2 Cor. 3:7-18). Mai este însă un element din acest contrast care ne interesează în mod deosebit. Deşi poporul Israel a avut un motiv puternic de a asculta de cuvântul lui Dumnezeu (teama este un motiv foarte puternic în vederea ascultării – vezi Ex. 20:18-21; Evr. 12:18-21) şi deşi întregul popor a promis în mod solemn: „Vom face şi vom asculta tot ce a zis Domnul” (Ex. 24:7), totuşi ei nu au ascultat de Dumnezeu; ei au ajuns să încalce vechiul legământ şi aceasta de-a lungul întregii lor istorii vechi-testamentale (Ex. 32; Ierem. 31:31-32). Din cauza faptului că ei erau carnali (pământeşti) în firea lor, din cauza naturii lor decăzute, ca urmare a păcatului lui Adam (Rom. 5:12-21), nimeni dintre cei care se considerau a fi din poporul lui Dumnezeu (cu atât mai mult cei din afara acestui popor) nu a putut ţine Legea Domnului (Rom. 3:9-20). Aşadar, Evr. 12:18-21 ne vorbeşte despre o manifestare divină înspăimântătoare, dar limitată la lumea fizică şi, în acelaşi timp, total lipsită de putere să dea impulsul lăuntric în vederea unei ascultări veritabile de Dumnezeu.

Observă acum ce ne spune Evr. 12:22-24. „Ci (contrastul faţă de v. 18-21) v-aţi apropiat de...”. Sunt enumerate aici 7 elemente (este astfel subliniată desăvârşirea binecuvântării lui Dumnezeu pentru cei care sunt în Cristos – Efes. 1:22-23; Col. 2:9-10) ale lumii de care creştinii, prin Domnul Isus Cristos, s-au apropiat. Ei s-au apropiat:

-              De Muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc;

-              De zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor;

-              De Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri;

-              De Dumnezeu, Judecătorul tuturor;

-              De duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi;

-              De Isus, Mijlocitorul legământului celui nou; şi

-              De sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel.

Aceasta este realitatea spiritală de care noi ne-am apropiat prin Cristos şi care este la îndemâna tuturor celor ce cred în El. Ce descoperim aici? Această realitate spirituală este una care este cu mult mai glorioasă decât realitatea de care s-au apropiat evreii prin vechiul legământ (vezi 2 Cor. 3:7-18); ea este una cerească şi spirituală, nu una pământească (observă diferenţa dintre jerfa lui Cristos şi jertfele levitice – „Cristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu” – Evr. 9:24). În acelaşi timp, realitatea spirituală descrisă în v. 22-24, este una de-a dreptul fascinantă, minunată, încântătoare şi care are o mare putere de atracţie duhovnicească, asupra celor care sunt în Cristos; o atracţie de-a dreptul dumnezeiască, nu teribil de înfricoşătoare ca prima realitate (v. 18-21). În plus, această realitate spirituală este legată de slujba Duhului Sfânt (2 Cor. 3:7-8), o slujbă dătătoare de viaţă veşnică, nu o slujbă a morţii. De aceea, ascultarea noastră de Dumnezeu este o ascultare a credinţei, în puterea harului lui Dumnezeu şi în puterea Duhului Sfânt care locuieşte în cei credincioşi (vezi Evr. 8:10-12; Gal. 2:20; Ioan 14:15-26; 1 Cor. 15:8-10). Mântuirea este garantată pentru cei care sunt în Cristos prin Duhul Sfânt care îi pecetluieşte pe aceştia (Efes. 1:13-14; 4:30). Aşadar, toate aceste elemente ale lumii spirituale, menţionate în Evr. 12:22-24, sunt garantate prin Duhul Sfânt pentru aceştia.

Unde este însă prezent pericolul dispreţuirii, în această ofertă din partea lui Dumnezeu? Priveşte la v. 15-17 şi v. 25. Pe de o parte suntem atenţionaţi să nu ne abatem de la harul lui Dumnezeu (şi avem exemplul lui Esau) şi pe de altă parte suntem atenţionaţi să fim foarte atenţi să nu ajungem să nu ascultăm de Cel care ne vorbeşte din ceruri. Din cauza unei mentalităţi materialiste dar şi din cauza păcătoşeniei noastre, noi putem foarte uşor să dispreţuim binecuvântarea lui Dumnezeu în Cristos. Tendinţa noastră, ca cea a lui Esau, este să ne dorim lucrurile palpabile ale acestei lumi şi care se pot căpăta astăzi, nu mâine. Binecuvântările menţionate în v. 22-24 (binecuvântări ale harului lui Dumnezeu) sunt nevăzute pentru ochiul fizic; ele sunt spirituale, nu materiale şi nici palpabile; ele sunt cereşti, nu pământeşti; ele sunt viitoare şi veşnice, nu pentru astăzi şi nici temporare. Interesul oamenilor din lume, a oamenilor carnali, pentru asemenea binecuvântări, este practic zero. Pe de altă parte, trebuie să ne gândim că oferta minunată din v. 18-24 este una care este un dar al lui Dumnezeu făcută prin har, prin credinţa în Cristos. De aceea ea este deplin accesibilă tuturor celor care sunt în Cristos. Omul firesc (carnal, pământesc) nu poate înţelege şi nici nu poate accepta aşa ceva (1 Cor. 2:6-16). Esau, în mentalitatea oamenilor lumeşti, a procedat foarte normal şi logic, atunci când a acceptat mâncarea lui Iacov în locul dreptului de întâi născut. El chiar a afirmat: „Iată-mă, sunt pe moarte; la ce-mi slujeşte dreptul acesta de întâi născut?” (Gen. 25:32). O mentalitate materialistă nu poate oferi explicaţii logice pentru realităţi viitoare şi fără consistenţă palpabilă imediată. De aceea el a dispreţuit dreptul de întâi născut şi a apreciat ca valoroasă mâncarea care îl hrănea la acel moment. De aceea, atitudini ca cele ale lui Esau (Evr. 12:15-17), adică dispreţ faţă de binecuvântările spirituale (binecuvântări ale harului lui Dumnezeu), se pot regăsi la mulţi dintre cei care se pretind a fi credincioşi în Biserica lui Cristos dar care în realitate sunt oameni pământeşti (carnali).  

(2) Pasajul din Evr. 12:18-24 continuă în mod firesc cu versetele 25-27. De fapt îndemnul imperativ din v. 25-27 ar trebui să fie răspunsul nostru, ca şi sfinţi ai Domnului, la oferta harului lui Dumnezeu din v. 18-24. În acelaşi timp, la avertizarea de mai sus se adaugă un element nou. De ce este vital important să ascultăm de Cel care ne vorbeşte despre oferta harului lui Dumnezeu (din v. 18-24)? Doar pentru că o asemenea ofertă este nemaipomenit de valoroasă în ea însăşi? Desigur, oferta harului lui Dumnezeu este imens mai valoroasă decât oferta legământului legii; şi slujba Duhului este cu mult mai glorioasă decât slujba aducătoare de moarte a legii (2 Cor. 3:7-8). În Evr. 12:25-27 ni se spune că Cel care ne vorbeşte despre oferta harului lui Dumnezeu este Cel care ne vorbeşte din ceruri. Desigur, Dumnezeu a fost Cel care a vorbit şi de pe muntele Sinai şi în Cristos. Dar, Cel prin care Dumnezeu a dat Legea pe Sinai a fost Moise (slujitorul lui Dumnezeu – Evr. 3:5); în timp ce Isus Cristos a fost Fiul lui Dumnezeu (Evr. 1:2-3; 3:6), Cuvântul lui Dumnezeu (Ioan 1:1-5; Apoc. 19:13), Cel care vine din cer şi de aceea El este mai presus de toţi (Ioan 3:13,31-36). Este deci vital important să ascultăm de Fiul lui Dumnezeu, Domnul Isus Cristos (El este avut în vedere în Evr. 12:25), pentru că El este mai mare decât Moise şi cuvântul Lui este mai glorios decât cuvântul venit prin Moise. Cuvântul venit prin Cristos este imens mai puternic decât cel venit prin Moise – când Dumnezeu a vorbit de pe muntele Sinai, întreaga zonă a Sinaiului s-a clătinat; în timp ce cuvântul vorbit prin Cristos va clătina întregul cosmos (Evr. 12:26-27; vezi şi Mat. 24:35; Hag. 2:6-7). De aceea, dacă nu ascultăm de El, consecinţele neascultării sunt imens mai groaznice decât neascultarea de cuvintele vechiului legământ.

Din cauza naturii noastre decăzute în păcat, ne este mult mai comod şi mai familiar ca să pricepem ascultarea de orice autoritate prin impunere şi teamă (aşa cum Legea lucrează în viaţa omului); ni se parte, de asemenea, normal să ne bazăm pe noi înşine în ascultarea noastră de Dumnezeu, decât să primim prin har de la Dumnezeu darul mântuirii şi putere prin Duhul Sfânt de a asculta prin credinţă de El. Aceasta, pentru că, prin umblarea după lucrurile cărnii, eul nostru rămâne viu, nerăstignit. Ne este, de asemenea, mult mai uşor (nouă fiinţelor pământeşti) să ascultăm de o autoritate pământească (vezi şi cererea poporului Israel ca să le vorbească Moise, nu Dumnezeu – Ex. 20:18-19), decât să ascultăm prin Duhul Sfânt, în mod direct, de Cel care vorbeşte din ceruri (Evr. 12:25). Aceasta poate şi pentru că avem impresia că ascultarea de poruncile sfinte ar fi cumva negociabilă, şi astfel să putem coborî ştacheta ascultării noastre (vezi atitudinea fariseilor şi cărturarilor din vremea Domnului Isus – Matei 23 / pe de o parte tipicari până la detaliu, în ceea ce priveşte ascultarea de reglementările Legii – Lc. 18:11-12; pe de altă parte superficiali, formalişti şi aroganţi în ceea ce priveşte ascultarea din inimă de Dumnezeu). Iată, deci, pericolul care ne paşte pe toţi cei cărora s-a adresat şi se adresează epistola către Evrei şi iată de ce autorul găseşte de cuviinţă să-i avertizeze foarte serios. Cuvântul Domnului ne avertizează că din moment ce neascultarea de Cel care a vorbit pe pământ a fost aspru pedepsită, cu mult mai drastică va fi pedeapsa pentru neascultarea de Cel care ne vorbeşte din ceruri.

(3)  Schimbarea tuturor lucrurilor (a cosmosului prezent, adică a lucrurilor care se clatină), ca urmare a cuvântului Celui care vorbeşte din ceruri, are un scop bine stabilit de Domnul. Ni se spune că ea este făcută „tocmai ca să rămână lucrurile care nu se clatină (o împărăţie care nu se poate clătina, adică veşnică)” (v. 27-28; vezi şi 2 Pet. 3:10-13; Apoc. 21:1-22:5). Iată de ce trebuie să avem mare grijă ca nu cumva să ajungem neascultători de Cel care ne vorbeşte din ceruri (v. 25). Ni se pregăteşte o împărăţie veşnică şi glorioasă dacă ascultăm de Domnul Isus Cristos. S-ar părea că, în mod normal, nu s-ar găsi nici un om fără minte care să ajungă să nu asculte de Cel care ne pregăteşte o asemenea binecuvântare. Dar, avertizarea autorului epistolei are obiect. Noi, deşi suntem oameni răscumpăraţi prin jertfa Domnului Isus Cristos (ce să mai spunem de cei nerăscumpăraţi?), tocmai din cauza firii noastre pământeşti care este în noi şi care pofteşte împotriva Duhului Sfânt care a venit să locuiască în cei credincioşi (Gal. 5:16-17), putem fi oricând în pericol de a face imensa prostie să nu ascultăm de Domnul, în pofida binecuvântării veşnice de care vor avea parte toţi cei ascultă de El şi în pofida focului veşnic nimicitor de care vor avea parte toţi cei neascultători (Evr. 12:28-29). Apar aici două pericole reale pentru cei credincioşi:

Pe de o parte, avem tendinţa firească de a asculta de Dumnezeu doar pentru binecuvântări palpabile, pământeşti. Dacă am primi un salariu mai bun, sau o casă în care să ne simţim bine, sau sănătate în trup (vorba multora: „sănătatea este mai bună decât toate”), sau orice altă binecuvântare pământească şi trecătoare, am fi dispuşi la orice sacrificiu. Dar „binecuvântările duhovniceşti în locurile cereşti în Cristos” (Efes. 1:3) sunt neglijate de cei mai mulţi. Nu le vedem cu ochii fizici, nu le înţelegem şi nu le dorim, din cauza firii noastre pământeşti. Cu atât mai mult, pe cele care sunt viitoare (binecuvântările împărăţiei veşnice). Este exact mentalitatea lui Esau, despre care am vorbit (Evr. 12:15-17; Gen. 25:30-32). Pe de altă parte, avem tendinţa firească să ne permitem o atitudine neglijentă faţă de Dumnezeul cel sfânt şi glorios. Nu realizăm că El este „un foc mistuitor” (v. 29). Avem impresia că atitudinea Sa, plină de îndurare şi har, ne poate permite să fim toleranţi cu slăbiciunile şi păcatele noastre şi de aceea unii ajung să schimbe „în desfânare harul Dumnezeului nostru” şi să tăgăduiască „pe singurul nostru Stăpân şi Domn, Isus Cristos” (Iuda 4; vezi întreaga epistolă a lui Iuda şi 2 Pet. 2). Atitudinea evlavioasă şi teama de Dumnezeu nu sunt caracteristicile celui condus de firea pământească (Gal. 5:17-21). Este normal, celor pământeşti, tendinţa de a dispreţui sfinţenia şi harul lui Dumnezeu. Iată de ce trebuie noi să ne păzim.

Concluzia este următoarea: gloria Domnului nostru Isus Cristos (a Celui prin care Dumnezeu ne vorbeşte din ceruri) (Evr. 12:25-26), gloria ofertei spirituale a lui Dumnezeu în Cristos (vezi Evr. 12:18-24), şi gloria împărăţiei veşnice viitoare sunt binecuvântări pe care le putem înţelege numai prin Duhul Sfânt (1 Cor. 2:6-16), nu prin natura păcătoasă a noastră ca oameni care locuim încă pe acest pământ. Aceste binecuvântări pot fi pervertite dacă umblăm prin vedere şi nu prin credinţă (2 Cor. 5:7). În acelaşi timp, tocmai din cauza unei asemenea oferte din partea unui Dumnezeu sfânt, glorios şi plin de har, El, Dumnezeu, devine un foc nimicitor pentru cei care dispreţuiesc asemenea binecuvântări. Iarăşi, trebuie spus că noi, ca oameni, ajungem uşor să pervertim chiar şi adevărul despre „Dumnezeu, ca foc nimicitor”. Avertizările din Evr. 12 au în vedere tocmai aceste pericole care ne pândesc la tot pasul, atâta timp cât trăim pe acest pământ.

 

B.  Cum putem evita asemenea pericole ?

Cineva spunea că noi trăim pe pământ ca şi cum umblăm pe un teren minat. Deşi noi suntem moştenitori ai binecuvântărilor duhovniceşti în locurile cereşti, în Cristos (Efes. 1:3), sau poate tocmai din această cauză, diavolul caută ca un leu să ne înghită pe noi, cei credincioşi (1 Pet. 5:8; Efes. 6:10-13). Pe de altă parte sunt alţii care accentuează aşa de mult odihna pe care noi trebuie să o avem în Cristos, încât nu ar trebui să ne temem de nimeni şi de nimic (vezi Rom. 8:28-39; Evr. 3:7-19; Ps. 3:5). Un credincios adevărat ştie însă să privească aceste două realităţi ale vieţii creştine în mod echilibrat şi înţelept. El nu trăieşte nici încordat şi lipsit de pace, din cauza ameninţărilor de tot felul ale celui rău, dar nu trăieşte nici delăsător şi fără nici o grijă în această lume, ca şi cum n-ar exista nici un pericol în ea. Un adevărat credincios are pace cu Dumnezeu în orice circumstanţă a vieţii şi trăieşte alert, cu o atitudine veghetoare în fiecare zi a vieţii sale, şi dându-şi toate silinţele de a asculta în totul de Dumnezeu (Ioan 14:27; 1 Cor. 16:13; 2 Pet. 1:5-11; Tit 2:11-13). Ai nevoie de acest echilibru în viaţa ta.

Epistola către Evrei, în totalitatea ei, ne atrage atenţia că Dumnezeu ne-a vorbit, în aceste zile din urmă, prin Fiul (Evr. 1:1-3). În acelaşi timp, ea ne înfăţişează binecuvântările pe care noi le avem prin Fiul lui Dumnezeu (o mântuire desăvârşită şi veşnică – 5:9; 10:14). De aceea, gloria Celui care ne vorbeşte, măreţia ofertei Sale spirituale şi veşnicia împărăţiei Sale viitoare trebuie întotdeauna să fie înaintea ochilor inimii şi minţii noastre. Iată de ce, noi trebuie să avem în vedere îndemnurile de mai jos.

(1) „Umblaţi cârmuiţi de Duhul” (Gal. 5:16).

În Gal. 5:16 avem o poruncă şi o consecinţă a ascultării de ea. Porunca este: „Umblaţi cârmuiţi de Duhul”. Când cineva umblă cârmuit de Duhul Sfânt, atunci el ajunge să nu împlinească poftele firii pământeşti. În continuarea pasajului din Galateni (vezi Gal. 5:17-25) ni se explică valabilitatea a ceea este poruncit în v. 16. Noi avem nevoie să înţelegem bine această umblare (trăire) sub cârmuirea Duhului Sfânt, dacă vrem să fim feriţi de capcanele pericolelor menţionate în avertizarea de mai sus. Pe de o parte, numai cei care sunt călăuziţi (sau cârmuiţi) de Duhul Sfânt sunt fii ai lui Dumnezeu şi astfel sunt în Cristos, Domnul (Rom. 8:9,14). Doar în calitatea noastră de copii ai lui Dumnezeu, de poziţionare a noastră în Cristos, datorită lucrării Duhului Sfânt în noi, putem să ne bucurăm de moştenirea tuturor binecuvântărilor lui Dumnezeu (Rom. 8:16-18; Gal. 3:16-29; 1 Cor. 12:12-13; Efes. 1:3-14; 4:30). Doar prin Duhul Sfânt noi putem să ne bucurăm aici şi acum în mod real de toate aceste binecuvântări, ca de nişte binecuvântări care ne aparţin nouă, deşi nu le percepem prin simţurile noastre fizice (1 Cor. 12:12-13; Efes. 1:3-14; 4:30; 2 Cor. 5:1-8). Doar prin Duhul Sfânt, care locuieşte în cei credincioşi, noi putem să vedem, să înţelegem, să gustăm aceste binecuvântări spirituale, viitoare şi veşnice şi să trăim în mod potrivit cu ele (1 Cor. 2:6-16; 1 Pet. 1:3-9; 2 Cor. 5:9; 2 Pet. 1:2-11).

În aceste vremuri pe care noi le trăim, pericolul pentru cei credincioşi este tocmai acesta: în loc de a ne lăsa cârmuiţi de Duhul Sfânt şi astfel să ne apropiem în mod potrivit de Dumnezeu, ne lăsăm cârmuiţi de modul omenesc de a gândi, de ceea ce considerăm a fi calitativ bun în gândirea omenească. Putem vorbi despre considerente bune dar şi despre considerente rele în mentalitatea omenească; adică despre ceea ce noi oamenii considerăm a fi cu adevărat înălţător, frumos şi o reală binecuvântare sau despre ceea ce noi ca oameni considerăm a fi josnic, urât, nepotrivit. Privind la pasajul nostru din Evr. 12:18-24, omeneşte vorbind, ni se pare normal ca atitudinea potrivită faţă de Dumnezeu să fie cea vechi-testamentală (cea din v. 18-21) şi percepţia cu privire la binecuvântările lui Dumnezeu să ne facă să apreciem, ca adevăratele binecuvântări ale lui Dumnezeu, binecuvântările materiale, pământeşti şi temporare. Dacă nu le-am avea vom considera că nu suntem binecuvântaţi de Dumnezeu. Pe de altă parte, doar ceea ce este palpabil pentru noi oamenii, doar ceea ce putem experimenta în plan omenesc cu privite la gloria lui Dumnezeu şi la binecuvântările Sale, doar acelea le vom accepta ca fiind manifestarea prezenţei şi lucrării lui Dumnezeu. Prin Duhul Sfânt însă noi putem să percepem lucrurile spirituale şi astfel să ne bucurăm de manifestarea şi binecuvântările lui Dumnezeu la nivel spiritual şi veşnic. Tocmai din acest motiv noi trebuie să umblăm cârmuiţi de Duhul Sfânt – în acest fel noi putem înţelege ceea ce în plan omenesc nu putem înţelege, noi putem vedea ceea ce ca oameni noi nu putem vedea, putem să experimentăm ceea ce în natura noastră omenească nu putem experimenta şi putem să nădăjduim să ne bucurăm de realităţi veşnice la care noi, în cadrul vieţii şi realităţilor omeneşti, nu putem să ajungem (vezi v. 22-24). Noi trebuie să înţelegem că doar prin Cristos putem să-L vedem pe Dumnezeu aşa cum este El cu adevărat (Ioan 1:1-18), adică Duh (Ioan 4:24); să ne apropiem de El în maniera cea mai potrivită (adică duhovniceşte); şi să ne bucurăm de toate binecuvântările Sale în mod deplin şi veşnic, pentru că ele sunt duhovniceşti şi veşnice în natura lor (vezi Efes. 1:3-23).              

(2) „Luaţi seama ca nimeni să nu se abată de la harul lui Dumnezeu” (Evr. 12:15).

Lucrarea harului lui Dumnezeu este întotdeauna asociată cu lucrarea Duhului Sfânt. Doar cei convertiţi prin Evanghelia Domnului Isus Cristos au parte de lucrarea harului Său şi deci de lucrarea Duhului Sfânt în viaţa lor (vezi 2 Cor. 3:7-18; Tit 3:4-7). Abaterea de la harul lui Dumnezeu înseamnă abaterea de la căile lui Dumnezeu şi deci de la orice binecuvântare a Lui. Esau, în această privinţă, este reprezentantul oamenilor care se abat de la harul lui Dumnezeu. El a desconsiderat dreptul de întâi născut (canalul tuturor binecuvântării lui Dumnezeu la acea vreme) din cauza unor binecuvântări imediate şi materiale (o mâncare necesară pentru a-i potoli foamea la un anumit moment din viaţa lui). Nu discutrăm aici atitudinea lui Iacov, care a profitat de pe urma slăbiciunii fratelui Său (Dumnezeu l-a pedepsit pe Iacov pentru aceasta – vezi Gen. 25-35); noi privim la mentalitatea materialistă şi pământească a lui Esau care l-a făcut să-şi pardă acest drept de întâi născut şi deci binecuvântarea lui Dumnezeu (vezi Gen. 25:31-33; Evr. 12:16-17). Din cauza aceasta, Esau este considerat de cuvântul lui Dumnezeu ca fiind „curvar (neloial faţă de adevăratul Dumnezeu)” şi „lumesc (cu o mentalitate omenească, caracteristică lumii fără Dumnezeu)” (vezi Evr. 12:16). Un asemenea om nu poate vedea, înţelege şi nici primi binecuvântările spirituale în Cristos (vezi Gal. 3:16,29; Evr. 12:22-24). Când vorbim despre lucrarea harului lui Dumnezeu noi avem în vedere şi faptul că Dumnezeu se apropie de noi şi ne binecuvântează nu prin meritele sau eforturile noastre, ci doar datorită harului Lui. Posibil ca Esau să fi considerat că nu avea nevoie de Dumnezeu în obţinerea binecuvântărilor de care avea nevoie, tocmai datorită faptului că se considera suficient de capabil de a le obţine prin ceea ce el putea să facă (el era un vânător iscusit – vezi Gen. 25:27-28; 27:3; gândiţi-vă la faptul că la acea vreme a fi vânător îndemânatic însemna o excelentă calitate, demnă de apreciat, prin care puteai obţine ceea ce doreai pe pământ – vezi Gen. 10:8-12). Dumnezeu însă Îşi arată gloria Numelui Său oferind binecuvântările Sale doar prin harul Lui, prin Cristos (Rom. 3:21-26). Nu există, din punctul Lui de vedere, o altă cale (Gal. 2:16). Dacă totuşi cineva ar încerca să obţină binecuvântarea lui Dumnezeu în afara harului lui Dumnezeu, în afara lui Cristos, acel om este într-o poziţie de răzvrătire faţă de Dumnezeu Însuşi şi deci în afara binecuvântării Sale (Efes. 2:8-9; Tit 3:5-7).

Esau ne arată că există o logică a preţuirii binecuvântărilor materiale şi imediate în detrimentul celor spirituale şi veşnice, dar ea este o logică a firii pământeşti (a cărnii) şi nu a naturii duhovniceşti (a Duhului Sfânt). Binecuvântările materiale şi imediate, fiind palpabile pentru natura noastră omenească, apar a fi binecuvântările reale. Doar prin Duhul Sfânt, noi putem înţelege că doar binecuvântările spirituale, care sunt în locurile cereşti, în Cristos, sunt adevăratele binecuvântări. Prin aceasta, vedem că Esau nu a fost călăuzit de Duhul lui Dumnezeu în acţiunile lui. Privind la pasajul din Evr. 12:18-24, am putea spune acelaşi lucru şi despre noi. Era normal, pentru israeliţii din vremea lui Moise (oameni care erau în firea pământească) să perceapă apropierea de Dumnezeu în maniera descrisă în v. 18-22. Erau realităţi palpabile care s-au derulat în faţa lor (muntele Sinai, focul, negura, întunericul, furtuna, sunetul trâmbiţei, glasul care vorbea din cer într-un mod înfricoşător), şi astfel putem spune că era o realitate pe care o înţelegeau bine. Dar, pentru că li se arăta a fi una înfricoşătoare (şi aceasta din cauza sfinţeniei lui Dumnezeu, arătată prin Legea dată lor), ei nu au putut s-o suporte (v. 20-21). În acelaşi timp, ei nu au putut să beneficieze nici de binecuvântările lui Dumnezeu, prin legea care le-a fost dată. Adevărul este că Legea nu poate asigura o apropiere satisfăcătoare de Dumnezeu şi nici mântuirea de păcat, de care are nevoie orice om în perspectiva unei relaţii corecte a lui cu Dumnezeu (Evr. 10:1-4). Numai harul lui Dumnezeu poate realiza aşa ceva şi numai prin Duhul Sfânt cineva se poate bucura de deplina realitate a prezenţei şi binecuvântării lui Dumnezeu (Rom. 3:21-26; 2 Cor. 3:7-18; Tit 3:4-7). Realităţile spirituale şi glorioase, prezentate în Evr. 12:22-24, sunt realităţi care nu sunt palpabile cărnii şi nici minţii omeneşti şi, de aceea, nici un om care trăieşte condus de firea sa pământească nu se poate bucura de ele ca fiind ale sale. Iată de ce, pericolul abaterii de la harul lui Dumnezeu este unul real pentru fiecare dintre noi, chiar credincioşi fiind. Să accepţi ca fiind binecuvântări reale pentru tine ceea ce a nu se poate vedea cu ochii fizici; să experimentezi ceea ce nu putem experimenta în natura noastră omenească, ci doar prin Duhul Sfânt; să trăieşti motivat de asemenea binecuvântări într-o lume materială; şi să accepţi că fără nici un merit, ci doar prin harul lui Dumnezeu, doar prin jertfa desăvârşită a lui Cristos, poţi să trăieşti o viaţă la înălţimea chemării lui Dumnezeu (Efes. 4:1-3), este un lucru pe care numai prin credinţă este posibil (2 Cor. 5:7). Oameni ca Esau (demn de apreciere în lumea în care trăim) consideră că aşa ceva este inacceptabil. Oamenii care sunt în Cristos (şi de aceea, beneficiarii unor asemenea binecuvântări prin harul lui Dumnezeu – Efes. 1:3-23) sunt de fapt „nebunii” din această lume (1 Cor. 4:10; 1:18; 2:14; 2 Cor. 12:11). Aşadar, „Luaţi seama bine ca nimeni să nu se abată de la harul lui Dumnezeu” (Evr. 12:15). Suntem chemaţi să trăim doar prin harul lui Dumnezeu (1 Cor. 15:10), bazaţi în totalitate pe jertfa ispăşitoare a lui Cristos pe cruce şi nicidecum bazaţi pe noi înşine şi pe faptele noastre meritorii (Efes. 2:8-9; Gal. 6:14), dacă vrem să ne bucurăm din plin de binecuvântările lui Dumnezeu.  

(3) „Luaţi seama...la Cel ce vorbeşte din ceruri” (Evr. 12:25).

Sunt credincioşi care invocă faptul că, din moment ce Dumnezeu a fost Cel care a vorbit de pe muntele Sinai, dând Legea (lucru perfect adevărat), noi trebuie să ne conformăm ei (este doar cuvântul lui Dumnezeu şi El nu-Şi neagă cuvântul). Avem de aceea şi în vremea de astăzi avocaţi ai Legii, aşa cum au fost iudaizatorii, la începutul istoriei bisericii (vezi Fap. 15:1,5; Gal. 1:7; 2:4). Dacă însă suntem atenţi la citirea cuvântului lui Dumnezeu descoperim că Dumnezeu (Dumnezeu care a vorbit în perioada Vechiului Testament este Acelaşi care a vorbit în perioada Noului Testament – vezi Evr. 12:26) a vorbit la început (în vechime – Evr. 1:1) prin prooroci, acum (la sfârşitul acestor zile) ne-a vorbit prin Fiul (Evr. 1:2-3; 12:26). În nici un caz nu putem fi acuzaţi de neascultare de Dumnezeu, dacă nu trăim prin Lege ci prin har, tocmai din cauză că Dumnezeu Însuşi a precizat foarte clar că acum (la sfârşitul acestor zile; noi trăim în perioada acestor zile ale sfârşitului – Evr. 1:2) Dumnezeu a vorbit prin Fiul. Din moment ce noi ascultăm de Fiul cu siguranţă ascultăm de Dumnezeu – nimeni nu are dreptul să-i acuze pe copiii lui Dumnezeu că n-ar asculta de Dumnezeu, pentru că nu trăiesc prin Lege ci prin har (prin Fiul). Pe de altă parte, Fiul este mai mare decât Moise şi decât toţi profeţii Vechiului Testament (Evr. 1:1-3; 3:1-6); aşadar, ascultarea de Fiul înseamnă ascultarea desăvârşită de Dumnezeu (Ioan 3:30-36). Prin Fiul, Dumnezeu va clătina (prin cuvântul Lui) nu numai pământul, ci şi cerul (deci întregul cosmos – Evr. 12:25-27). Cuvântul lui Dumnezeu prin Cristos este Cuvântul lui Dumnezeu în toată plenitudinea lui (Ioan 1:1-5), cuvântul care a inclus şi cuvântul proclamat prin Lege (din vechime).

Dar de ce toate aceste precizări? Lucrurile nu ar trebui să fie clare pentru noi credincioşii? De ce autorul epistolei către Evrei trebuie să facă aceste precizări suplimentare, legate de vorbirea lui Dumnezeu din vechime şi din aceste zile de pe urmă (Evr. 12:25-27)? Tocmai pentru că există în noi oamenii tendinţa firească de a asculta de Dumnezeu cum ne dictează înţelepciunea noastră omenească. Logica omenească ne spune că ceea ce spune cineva la început are mai mare valoare decât ceea ce el spune ulterior. În logica lui Dumnezeu (cea a Duhului Sfânt), lucrurile din urmă au o mai mare valabilitate decât cele de la început (vezi şi contrazicerea din Scriptură a ideii omeneşti că vinul de la început este mai bun decât cel de la sfârşit – Ioan 2:9-11). Iată de ce avem această avertizare: „Luaţi seama ca nu cumva să nu voiţi să ascultaţi de Cel ce vă vorbeşte” (observă că, pentru noi, „Cel ce vă vorbeşte” este doar Cel ce ne vorbeşte din ceruri, adică prin Cristos, şi care va clătina în viitor întregul cosmos; nu există pentru noi un alt cuvânt al lui Dumnezeu – Evr. 12:25-27). Noi trebuie să fim foarte atenţi la precizări de acest gen, atunci când citim Sfânta Scriptură. Duhul Sfânt vrea, în acest fel, să ne forţeze să privim doar într-o singură direcţie – adică spre Domnul Isus Cristos. El vrea de asemenea să ne păzească de pericolele unei ascultări în firea pământească de cuvântul lui Dumnezeu – Cristos (Ioan 1:1-3).

Există şi un alt motiv al avertizării serioase din acest pasaj. Ni se spune că Dumnezeu, prin cuvântul Său final (care este Cristos – Evr. 1:1-3), va clătina încă odată pământul, dar la nivel superior faţă de prima dată (la muntele Sinai) – adică la nivel cosmic (pământul şi cerul). De ce ar trebui clătinat cosmosul? Versetele 27-28 ne spun motivul – pentru a fi curăţată scena în vederea întemeierii definitive şi veşnice a împărăţiei care nu se poate clătina (împărăţia lui Cristos – 2 Pet. 1:11; 1 Pet. 1:3-11; Rom. 8:17-18; Filip. 3:20; Apoc. 21-22). Este sugestiv să vedem ceva ce ţine de caracterul binecuvântării pe care o avem prin cuvântul lui Dumnezeu. În prima luare de cuvânt a lui Dumnezeu (prin revelaţia Legii, de la muntele Sinai) poporul Israel a fost îngrozit şi a cerut ca Dumnezeu să nu le mai vorbească în mod direct ci printr-un mijlocitor. Reacţia poporului a fost normală (de înţeles – doar erau nişte oameni în carne păcătoasă în faţa unui Dumnezeu glorios, care este Duh). Acest lucru a fost benefic totuşi pentru popor, pentru că în acest fel el a învăţat să se teamă de Dumnezeu şi să asculte de El (Ex. 20:19-20). Israeliţii au învăţat să nu se joace cu ascultarea de cuvintele lui Dumnezeu. Dar, această teamă de Dumnezeu i-a făcut pe israeliţi mai apoi să nu mai dorească să se apropie de Dumnezeu şi în final să nu mai asculte de El. Aşa se întâmplă cu omul firesc şi păcătos. Prin Cristos, însă, Dumnezeu S-a apropiat într-un mod cald, apropiat, intim, frumos (vezi imaginile Domnului Isus din evanghelii care stă şi vorbeşte mulţimilor şi atracţia pe care El a exercitat-o asupra oamenilor). Dar această imagine i-a făcut pe mulţi să ignore autoritatea cuvântului Său şi chiar să-l respingă. Cuvântul lui Cristos nu a fost însă mai puţin autoritar (din cauza statutului Său de om care a trăit între oameni); dimpotrivă – cuvântul Lui transcede cuvântul vorbit prin Moise (vezi Ioan 3:31). Când Cristos va reveni în gloria Sa, atunci se va vedea cât de glorios este cuvântul Său – întregul cosmos va fi clătinat din temelii (vezi şi 2 Pet. 3:10-12). Dumnezeu, în harul Lui, a acceptat să se apropie de noi în Cristos atât de delicat, atât de intim şi apropiat, atât de cald, dar atât de măreţ, încât noi putem să ne apropiem de Dumnezeu cu deplină credinţă şi fără reţinere. Noi putem astfel să fim înnoiţi, transformaţi prin Evanghelie, încât Dumnezeu nu vede în noi nici o vină datorită jertfei lui Cristos. Noi putem să vedem astfel, prin Duhul Sfânt, binecuvântările spirituale pe care le avem în locurile cereşti în Cristos şi să ne bucurăm de ele încă de aici de pe pământ (Evr. 12:22-24; 1 Pet. 1:3-12; Efes. 1:3-23). Dar, pericolul pentru noi credincioşii este să pierdem din vedere că Dumnezeul care ne vorbeşte prin Cristos este Acelaşi cu Cel care a vorbit în vechime, când a dat Legea; că El este „un foc mistuitor” (Evr. 12:29). Niciodată nu ar trebui să pierdem din vedere acest lucru. Conştienţa cu privire la sfinţenia şi gloria lui Dumnezeu, care ne vorbeşte (în întreaga Scriptură), ne obligă la a-I aduce Lui „o închinare plăcută, cu evlavie (cu deplină reverenţă) şi cu frică” (Evr. 12:28). Noi trebuie să ţinem întotdeauna cont de harul imens pe care îl avem în Cristos. Pe de o parte, noi putem să ne bucurăm de binecuvântări spirituale şi cereşti chiar de aici de pe pământ şi să sperăm că vom ajunge în împărăţia veşnică şi glorioasă a lui Cristos, prin jertfa Sa (noi cei păcătoşi şi fără nici un merit); pe de altă parte noi stăm, prin credinţa în Cristos, în faţa unui Dumnezeu sfânt şi glorios, care nu are de gând să-Şi coboare ştacheta sfinţeniei Sale (vezi 1 Pet. 1:13-19) şi care va pedepsi cu asprime dumnezeiască orice neascultare de El. Nu trebuie să abandonăm niciodată această imagine a lui Dumnezeu pe care noi o avem prin Cristos, prin harul Său.

C.  Concluzii

Oferta harului lui Dumnezeu în Cristos (una care este dincolo de înţelegerea minţii umane – vezi 1 Cor. 2:6-16) merge mână în mână cu ceea ce este Dumnezeu în gloria sfinţeniei Sale – „un foc mistuitor” (Evr. 12:29; Ex. 24:17). Un creştin adevărat va ţine cont de această realitate. El nu se va juca niciodată cu oferta harului lui Dumnezeu, pentru că ştie cum este cu adevărat Dumnezeu în Cristos. El se va bucura din plin de această ofertă a harului (Filip. 4:4), preocupându-se, cu toată seriozitatea şi cu toată fiinţa lui, să aducă lui Dumnezeu o închinare plăcută Lui, cu evlavie şi cu frică (Evr. 12:28-29). Aşa să ne ajute Dumnezeu!   AMIN.

 

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi


 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate