Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Teologie
 

 

 

Arhiva
Contact
Colaboratori
Despre noi

Cuprins Publicaţie
NOSTRA AETATE
Apologetica
Teologie
Hegeomai
Istorie
Pastorala
Studiu Biblic
Site-uri Baptiste
Articole
Media
Poşta Redacţiei

 

 


Pagina de Teologie

 

Păcatul împotriva Duhului Sfânt

 

Iosif Ton

Matei 12:22-37

Toţi cei ce citesc cu atenţie Sfânta Scriptură sunt speriaţi de păcatul împotriva Duhului Sfânt, deoarece este singurul păcat despre care ni se spune că nu se iartă. Şi cine ar vrea să comită păcatul pentru care apoi nu mai este niciodată iertare? Din cauza aceasta, toţi vor să ştie exact ce este păcatul acesta.

Să începem prin a observa terminologia. Domnul Isus vorbeşte în versetul 31 despre „hula împotriva Duhului Sfânt” (cuvântul modern pentru hulă este blasfemie, care înseamnă batjocorirea lui Dumnezeu). Apoi, după practica evreiască de a spune acelaşi lucru a doua oră, dar cu alte cuvinte, El adaugă în versetul 32 despre „oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt”.

A vorbi împotriva cuiva poate însemna multe lucruri, dar vom vedea din context că, dacă ne uităm la lucrurile pe care le adaugă Domnul Isus la această declaraţie, a vorbi împotriva Duhului Sfânt înseamnă a te opune Lui, a-L respinge, a nu-L lăsa să lucreze în tine.

Să ţinem cont, apoi, că ceea ce spune Domnul Isus în continuare, începând cu versetul 33 până la versetul 37, este o explcitare de către Domnul Isus a ceea ce vrea El să spună despre a vorbi împotriva Duhului Sfânt:

„Ori faceţi pomul bun şi rodul lui bun, ori faceţi rodul rău şi rodul lui rău; căci pomul se cunoaşte după rodul lui.

Pui de năpârci, cum aţi putea să spuneţi voi lucruri bune, când voi sunteţi răi? Căci din prisosul inimii vorbeşte gura.

Omul bun scoate lucruri bune din vistieria (cămara) bună a inimii lui; dar omul rău scoate lucruri rele din vistieria (cămara) rea a inimii lui. Vă spun că în ziua judecăţii oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care-l vor fi rostit.

Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină şi din cuvintele tale vei fi osândit.”

Domnul Isus vorbeşte aici despre transformarea caracterului, din care rezultă transformarea comportamentului, în mod mai specific transformarea conţinutului vorbirii şi a modului de a vorbi.

Pentru a vedea legătura organică dintre ceea ce a spus Domnul Isus despre Duhul Sfânt şi ce spune El în continuare despre pom şi despre inimă, să observăm de câte ori se referă El la vorbire.

Mai întâi, El a afirmat ceva despre a vorbi împotriva Duhului Sfânt. Apoi îi întreabă pe iudei cum ar putea ei să spună (să vorbească) lucruri bune. De ce nu sunt ei în stare să vorbească lucruri bune? Deoarece inima lor este plină de răutate şi ceea ce vorbeşte omul nu este decât o scoatere în afară a ceea ce se află în depozitul cel mai ascuns al fiinţei, adică în inimă.

Apoi Domnul Isus îi avertizează cî la judecată vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care-l vor fi rostit. Cuvântul tradus la noi prin nefolositor, în greceşte este argos, care înseamnă în mod primar nelucrător, dar el poate fi tradus şi prin neîntemeiat, adică atunci când îl spui nu te gândeşti serios dacă are o bază sau nu, dacă este justificat sau nu, şi mai poate fi tradus şi prin necugetat, în sensul că nu te gândeşti ce efect va avea asupra altora. Să nu uităm că Domnul Isus explică ce înseamnă să vorbeşti împotriva Duhului Sfânt şi atunci un cuvânt nefolositor, adică neîntemeiat şi necugetat, înseamnă că ai vorbit într-un mod care arată că interiorul tău nu este în ordine, caracterul tău nu este transformat după voia lui Dumnezeu.

Să ne uităm acum la întregul text dintr-o dată şi să vedem cum se desfăşoară logica spuselor Domnului Isus.

El a făcut o minune extraordinară, prin care un demonizat, care era şi orb şi mut, a fost eliberat de stăpânirea demonică şi şi-a căpătat deverea şi a început să vorbească. Minunea era aşa de mare încât oamenii ar fi trebuit să tragă singura concluzie logică: Aceasta este o lucrare a lui Dumnezeu! Numai Duhul lui Dumnezeu poate să facă aşa ceva! În loc de această concluzie logică, iudeii spun că Isus a făcut această lucrare cu ajutorul lui Satan. Adică ei atribuie lui Satan ceea ce evident era lucrarea Duhului lui Dumnezeu. Domnul Isus le spune că aceasta înseamnă o hulire a Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Şi adaugă că este o vorbire împotriva Duhului Sfânt.

Noi ne-am aştepta ca Isus să se oprească aici. Adică, a constatat că aceşti oameni au comis păcatul care nu se iartă niciodată şi, deci, nu mai are ce vorbi cu ei! Dar Domnul Isus nu se opreşte aici, ci le explică iudeilor de ce au vorbit împotriva Duhului Sfânt – pentru că inima lor este netransformată, este plină de rău - şi, mai mult, îi cheamă la transformare, pe care numai Duhul lui Dumnezeu o poate face. Vedem lucrul acesta din faptul că Domnul Isus le spune acest lucru:

Faceţi pomul fiinţei voastre bun şi atunci veţi vorbi bine. Problema este că inima voastră, adică locul cel mai profund al ființei voastre, este plină de răutate şi de aceea nu vorbiţi bine. Este adevărat că voi aţi vorbit împotriva Duhului Sfânt, dar fiţi atenţi la declaraţia mea fundamentală: „ Dacă Eu scot afară demonii cu ajutorul Duhului lui Dumnezeu, atunci Împărţia lui Dumnezeu a venit peste voi”  (versetul 28).

Dacă ne uităm în Evanghelia după Matei, de la capitolul 4 înainte, vedem că atunci când Isus anunţă că Evanghelia este vestea bună că Împărăţia lui Dumnezeu a venit la ei, El adaugă: „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!”

Pocăiţi-vă  înseamnă schimbaţi-vă felul de a gândi, transformaţi-vă în locul cel mai profund al fiinţei voastre!

Faptul că Domnul Isus îi cheamă direct la transformare prin cuvintele faceţi pomul bun ne arată că, deşi ei au vorbit împotriva Duhului Sfânt, El nu renunţă să-i cheme la pocăinţă, la transformare. Ei nu şi-au dat seama ce fac. Ei au acţionat din neştiinţă. Domnul Isus îi avertizează că sunt în primejdie de moarte, dar încă nu-i prea târziu, El le mai dă o şansă, acum când cunosc gravitatea situaţiei, să accepte transformarea pe care Duhul lui Dumnezeu poate să o facă în ei, exact aşa cum El l-a eliberat de sub Diavolul pe demonizat şi i-a redat şi vorbirea şi vederea!

Un principiu fundamental al nostru este că Scriptura se explică cu Scriptura. Să vedem deci dacă găsim alte texte din Scriptură care să ne confirme că această interpretare a cuvintelor Domnului Isus este corectă.

Să ne uităm la un alt text care este tot atât de înfricoşetor pentru noi credincioşii, referitor tot la Duhul Sfânt. Iată textul:

“Căci cei ce au fost luminaţi odată şi au gustat darul ceresc şi s-au făcut părtaşi ai Duhului Sfânt şi au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor,

Şi totuşi au căzut, este cu neputinţă să fie înnoiţi iarăşi şi aduşi la pocăinţă, fiindcă ei răstignesc din nou, pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu, şi-L dau să fie batjocoriit.” (Evrei 6:4-6)

Este evident că oamenii aceştia L-au primit pe Domnul Isus: ei au gustat Cuvântul lui Dumnezeu, care este Domnul Isus, au căpătat Duhul Sfânt şi au cunoscut puterea lui Dumnezeu; ei au fost luminaţi şi au fost născuţi din nou, prin Domnul Isus şi prin Duhul Sfânt. Şi totuşi, ce s-a întâmplat? Greşeala pe care o facem noi este să ne uităm numai la afirmaţiile acestea extraordinare şi să nu ne uităm la explicaţia care urmează. Iată această explicaţie:

Când un pământ este adăpat de ploaia care cade adesea pe el şi rodeşte o iarbă folositoare celor pentru care este lucrat, capătă binecuvântarea lui Dumnezeu.

Dar dacă aduce spini şi mărăcini, este lepădat şi aproape să fie blestemat şi sfârşeşte prin a i se pune foc.” (versetele 7-8)

Să observăm că Apostolul vorbeşte despre despre un pământ care deşi a fost cultivat şi lucrat cum se cuvine, nu produce rodul cel bun, ci produce spini şi mărăcini. Adică este vorba despre un om care a primit tot ce-i trebuia pentru trasnformare (pe Domnul Isus, Duhul Sfânt şi, prin Ei, puterile veacului viitor) a refuzat să se lase transformat (spre deosebire de pământ, el, fiind om, are voinţă şi refuză să se lase transformat) şi, din cauza aceasta, nu mai rămâne decât să i se pună foc, să fie lepădat.

Vedem că şi aici păcatul împotriva Duhului Sfânt este refuzul de a  se lăsa transformat şi de a produce rodul pe care îl aştepta Dumnezeu.

Problema este că acest om a refuzat să se transforme şi deci este impodibil să fie adus la pocăinţă, deoarece el tocmai aceasta a refuzat, pocăinţa, adică transformarea!

Discuţia este reluată în Evrei 10:25-29:

„Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii de obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alţii...

Căci, dacă păcătuim cu voia după ce am primit cunoaşterea adevărului, nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii şi văpaia unui foc care va mistui pe cei răzvrătiţi...

Cu cât mai aspră pedeapsă credeţi că va lua cel ce va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, vav pângări sângele legământului cu care a fost sfinţit şi va batjocori pe Duhul harului?”

Să ne uităm bine ce spune textul acesta. El se adresează credincioşilor şi le vorbeşte despre unii care au părăsit adunarea noastră, adică s-au întors în lume, la viaţa păcătoasă dinainte. Starea aceasta este numită a păcătui cu voia. Adică, aceşti foşti credincioşi, ştiind că viaţa de păcat e împotriva voii lui Dumnezeu, totuşi, cu bună ştiinţă, se întorc la ea. Aici trebuie să fac o precizare: în situaţia aceasta se află şi mulţi care n-au părăsit aduncarea noastră dar continuă să trăiască exact ca lumea.  Prin faptul acesta ei fac trei lucruri:

-          Calcă în picioare pe Fiul lui Dumnezeu

-          Pângăresc sîngele legământului cu care au fost odată sfinţiţi

-          Batjocoresc pe Duhul harului.

Să ne gândim la următoarea informaţie pe care o avem din istorie. Toţi marii conducători de armate aveau un regiment de elită, uneori numit garda imperială. Pe front, când conducătorul vedea că e în primejdie să piardă lupta, ca ultimă resursă, el arunca în luptă regimentul de elită. Era ultimul lucru pe care îl avea. Dacă şi aceştia erau înfrânţi, războiul era pierdut.

În lupta cu păcatul şi cu cel rău, Dumnezeu a trimis ce a avut mai bun: pe Fiul Său, sângele legământului celui nou şi pe Duhul Sfânt. Dincolo de aceştia, Dumnezeu nu mai are nimic altceva de dat.

Dar în războiul acesta intră în joc şi voinţa omului. Dacă un om al lui Dumnezeu decide să se întoarcă înapoi la viaţa de păcat, înseamnă că el renunţă la Domnul Isus şi la Duhul Sfânt, adică la ultimele resurse ale lui Dumnezeu! Pentru el nu mai există iertare deoarece el a renunţat la singurele resurse prin care Dumnezeu îi putea oferi iertarea!

Lucrul care reiese clar din toate acestea este că Dumnezeu ni-L oferă pe Domnul Isus şi ne oferă Duhul Sfânt cu scopul clar ne a ne transforma caracterul şi felul de viaţă.

A refuza transformarea aceasta înseamnă a păcătui împotriva Domnului Isus şi a Duhului Sfânt, înseamnă a păcătui împotriva singurelor resurse pe care le are Dumnezeu pentru noi. Dincolo de acestea, Dumnezeu nu mai are nimic altceva pentru noi.

Transformarea pe care urmăreşte Duhul Sfânt să o facă în noi.

Am ales trei texte care ne arată ce fel de transformare vrea Duhul sfânt să facă în noi, adică ce trăsături de caracter şi atitudini de viaţă vrea să producă El în noi. Primul e Romani 14:17

„Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci neprihănire (dreptate), pace şi bucurie în Duhul Sfânt.”

Prima noastră observaţie trebuie să fie că şi Pavel face legătura clară între Împărăţia lui Dumnezeu şi lucrarea Duhului Sfânt în noi. Reuşita lucrării Duhului Sfânt înseamnă că Împărăţia lui Dumnezeu s-a instalat în noi.

Prima lucrare pe care vrea să o facă Duhul sfânt în noi este neprihănirea, sau dreptatea. Neprihănirea este termenul negativ, care înseamnă lipsă de pată, adică o viaţă curată. Dreptatea este aspectul pozitiv, adică o viaţă caracterizată prin cinste, onestitate, corectitudine şi adevăr.

Aceasta este transformarea fundamentală pe care urmăreşte să o producă Duhul Sfânt în noi. Şi când aceasta are loc, odată cu ea vine şi o pace sau armonie lăuntrică dumnezeiască, după care sufletul uman muncit de păcate tânjeşte atât de mult. Şi odată cu pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere vine şi bucuria, sau, cum îi spune Petru, ” o bucurie negrăită şi strălucită” (1 Petru 1:8).

Al doilea text este 2 Timotei 1:7

Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă.”

Duhul Sfnt este Persoana din Dumnezeu care poartă în Sine  puterea lui Dumnezeu. Când El este în noi, avem la dispoziţie puterea necesară ca să rezistăm păcatului şi să trăim după voia lui Dumnezeu. Deasemenea, dragostea lui Dumnezeu este turnată în noi prin Duhul Sfânt (Romani 5:5). Şi Duhul Sfânt este un Duh de chibzuinţă, ceea ce înseamnă judecată sănătoasă, sau înţelepciunea care vine de la Duhul Sfânt.

Aşadar, Duhul Sfânt este acela care ne dă putere, dragoste şi înţelepciune.

Al treilea text este Galateni 5:22-23

„Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine (amabilitatea), credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor (stăpânirea de sine, autocontrolul).”

Ne-ar trebui multe ore ca să analizăm pe rând aceste trăsături de caracter. Ceea ce trebuie accentuat este faptul că acestea sunt descrierea caracterului şi a comportamentului pentru care ne-a dat Dumnezeu Duhul Său. Dacă ele nu sunt în noi, înseamnă că noi nu am cooperat cu Duhul Sfânt să le producă în noi, ba chiar am opus rezistenţă Duhului Sfânt când a vrut să le formeze în noi.  Să ne aducem aminte ce le-a spus Ştefan iudeilor de la Ierusalim:

„Oameni tari la cerbice, netăiaţi împrejur cu inima şi cu urechile! Voi totdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt! “(Fapte 7:51)

Concluzia tuturor versetelor pe care le-am analizat este că păcatul împortiva Duhului Sfânt este tocmai această împotrivire Duhului Sfânt, care a venit în noi cu scopul să ne transforme, dar noi nu dorim această transformare.

Ce-i de făcut?

În loc să ne opunem lucrării Duhului Sfânt în noi, trebuie să învăţăm să cooperăm, sau să colaborăm cu Duhul Sfânt în lucrarea pe care vrea să o facă în noi.

Cuvântul lui Dumnezeu ne dă o serie de porunci referitoare la colaborarea noastră cu Duhul Sfânt.

Mai întâi, ni se dau două porunci negative. Iată-le mai jos.

1.     „Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, cu care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării” (Efeseni 4:30)

Textul trebuie înţeles în contextul lui. Şi înainte şi după acest verset există o listă de lucruri pe care să nu le facem: să nu minţim, să nu ne mâniem, să nu vorbim urât, să nu furăm, să nu fim răi unii cu alţii, să nu curvim,  să nu fim lacomi de avere. Toate acestea, dacă le facem, îl întristează pe Duhul Sfânt.

2.     „Nu stingeţi Duhul” (1 Tesaloniceni 5:19).

Şi textul acesta trebuie înţeles în contextul lui. Înainte de el şi după el Pavel dă o listă de lucruri pe care să le facem: „să priviţi bine pe cei ce se ostenesc între voi, care că cârmuiesc în Domnul şi care vă conduc... să mustraţi pe cei ce trăiesc în neorânduială; să îmbărbătaţi pe cei deznădăjduiţi; să sprijiniţi pe cei slabi; să fiţi răbdători cu toţi... nimeni să nu întoarcă altuia rău pentru rău; ci căutaţi totdeauna să faceţi ce este bine atât între voi cât şi faţă de toţi. Bucuraţi-vă întotdeauna. Rugaţi-vă neîncetat. Mulţumiţi Domnului pentru toate lucrurile... Nu dispreţuiţi proorociile, ci cercetaţi totul şi luaţi ce este  bun ( Spicuiri din versetele dinainte, v. 12-18 ;i de după, v.20-21).

Dacă refuzăm să facem aceste lucruri, înseamnă că stingem Duhul.

Ca o concluzie la aceste două porunci (avertizări) negative, înseamnă că dacă facem lucruri care nu plac Duhului Sfânt, el se întristează şi dacă refuzăm să facem lucruri care plac Duhului Sfânt, noi îl stingem. Când Îl întristăm şi Îl stingem, înseamnă că El se retrage ofensat de neascultarea noastră şi ne lasă de capul nostru. Neascultarea noastră îl facee să nu mai acţioneze în noi.

În al doilea rând, Cuvântul lui Dumnezeu ne dă o serie de porunci pozitive referitoare la Duhul Sfânt. Iată-le mai jos.

1.     Domnul Isus ne învaţă să cerem Duhul Sfânt şi ne asigură că Tatăl nostru ceresc ne ascultă această cerere: “Deci, dacă voi care sunteţi răi ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer” (Luca 11:13). Majoritatea credincioşilor evanghelici nu ascultă de această îndrumare a Domnului nostru fiindcă au impresia că ea contrazice doctrina noastră. Despre ce este vorba? Tot Domnul Isus ne învaţă despre Duhul Sfânt următoarele: “Eu voi ruga pe Tatăl şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac, şi anume, Duhul adevărului... dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi şi va fi în voi” (Ioan 14:16-17). Din acest text se trage concluzia de doctrină că, spre deosebire de Vechiul Testament, unde Duhul Sfânt venea peste cineva pentru o vreme apoi pleca de la el (vezi cazul lui Saul),  în Noul Testament, de la ziua Cincizecimii încoace, Duhul Sânt când vine în cineva nu mai pleacă din el, indiferent ce ar face el sau cum ar trăi el. Trebuie să vă uitaţi bine la text, deoarece Domnul Isus vorbeşte aici foarte nuanţat: El spune că Duhul Sfânt vine să rămână, adică intenţia Lui este permanenţa Lui în noi. Aceasta este intenţia, dar noi trebuie să ne uităm la avertizarea pe care le-o face El ucenicilor imediat după aceaasta, atunci când le spune că El este viţa, iar ei sunt mlădiţele. Unirea aceasta este organică, dar El îi avertizează pe ucenici că trebuie să rămână în El, altfel vor fi tăiaţi şi, ca mlădiţele neroditoare, vor fi aruncaţi în foc (Ioan 15: 1-10). Chiar şi după unirea noastră organică cu Cristos şi după instalarea Duhului Sfânt în noi, noi încă rămânem agenţi liberi, persoane care aleg pentru sine şi noi putem să refuzăm să aducem roadă. Roada de care vorbeşte Domnul Isus aici nu este altceva decât roada Duhului, adică roada este viaţa noastră transformată. Domnul Isus şi Duhul Sfânt vin în noi cu planul de a ne face după chipul lui Dumnezeu, sfinţi cum El este sfânt, desăvârşiţi cum El este desăvârşit, sau, cu alte cuvinte, să ne facă asemenea chipului Domnului Isus, care este chipul lui Dumnezeu. Dacă noi refuzăm această roadă, această transformare, noi ne despărţim de Domnul Isus şi ne despărţim de Duhul Sfânt.

Ştiu că aceste afirmaţii ale mele vin în contradicţie cu înţelegerea multora, dar vreau să vă atrag atenţia că şi Apostolul Pavel, în mai multe locuri condiţionează totul de acdeste cuvinte “dacă rămâneţi” (Romani 11:22; 1 Corinteni 15:1-2; Coloseni 1:23). Cine nu ia în serios aceste repetate avertizări ale  Cuvântului lui Dumnezeu o face spre pierzarea lui!

Aşadar, Domnul Isus ne învaţă să cerem Duhul Sfânt, cu toate că tot El ne spune că Duhul Sfânt vine să rămână în noi şi apoi ne asigură că El rămâne în noi. Nu este aceasta o contrazicere? Nicidecum. Biblia  ne spune de multe ori că noi avem ceva dat de Dumnezeu, şi apoi ne spune să urmărim să avem acele lucruri. Mai exact, acele lucruri ne sunt date în Cristos, dar noi trebuie să ni le însuşim, ca să fie ale noastre în realitatea noastră conştientă.
Prin urmare, ascultând de Domnul Isus, eu mă rog Tatălui astfel: Tată, singur nu pot face nimic, nimic. Ca să pot face ceva, am nevoie de Duhul Tău Cel Sfânt. Dă-mi-L şi astăzi să mă umple, să mă călăuzească şi să-mi dea putetre să fiu după voia Ta şi să fac voia Ta.

Cu această rugăciune, eu mă pun în starea de dependenţă de Dumnezeu, care este elementul fundamental al relaţiei cu Dumnezeu. Şi apoi, prin această rugăciune, Îi spun lui Dumnezeu că vreau ca Duhul Sfânt să-ţi facă lucrarea Lui în mine.

Cu aceasta trecem la alte porunci care ne sunt date referitoare la Duhul Sfîânt.

2.     Dacă trăim prin Duhul, să şi umblăm prin Duhul”  (Galateni 5:25). Duhul Sfânt este cel care ne-a născut din nou, adică ne-a dat viaţa din Dumnezeu. Noi trăim datorită Lui! Mai exact, noi am căpătat viaţa nouă prin El. Acum este necesar să ne intre bine în minte că viaţa aceasta nouă, căpătată prin Duhul, trebuie trăită prin Duhul. Expresia să umblăm prin Duhul este o prescurtare a poruncii formulate în acest text mai înainte, în versetul 16, unde ni se porunceşte să umblăm călăuziţi de Duhul Sfânt. În Romani 8:14 apostolul Pavel transformă această poruncă în definiţie, spunăndu-ne că aceia sunt fii ai lui Dumnezeu care sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu.

Ce înseamnă să-mi trăiesc viaţa sub călăuzirea Duhului Sfânt? În primul rând, Domnul Isus a dat ucenicilor Săi învăţături detaliate cum să-şi trăiască viaţa. Apoi el le spune că Duhul Sfânt le va aduce aminte ce i-a învăţat El. Lucrurile acestea se aplică exact la fel şi în viaţa noastră. Duhul Sfânt nu-şi poate aduce aminte ceea ce n-ai pus tu mai întâi în minte. De aceea, Domnul Isus le porunceşte ca atunci când ei, apostolii vor face ucenici, trebuie să-i înveţe tot ce i-a învăţat el şi să-i înveţe să trăiască după aceste învăţături (Matei 28:19-20). După ce am învăţat, de exemplu, predica de pe munte (Matei 5-7), Domnul Isus ne garantează că Duhul Sfânt, exact la momentul critic, ne va aduce aminte ce ne-a învăţat Domnul Isus şi ne va şopti să facem aşa şi ne va oferi şi puterea necesară să o facem. În al doilea ând, trebuie să învăţăm toate trăsăturile de caracter pe care am arătat că Duhul Sfânt vrea să le rodească, să le producă în noi, aşa cum le-am arătat din Romani 14:17,   2 Timotei 1:7, Galateni 5:22-23, Efeseni 4.25- 5:6, 1 Tesalioniceni 5:12-21, Şi altele, şi să le memorăm şi să medităm la ele şi să decidem în noi că vom colabora cu Duhul Sfânt ca să le producă în noi.

Cu aceasta ajungem la a treia instrucţiune din Cuvânt referitoare la trăirea noastră cu Duhul Sfânt.

3.     În binecuvântarea cu care încheie Pavel a doua scrisoare către Corinteni, el pune trei lucruri esenţiale de care avem nevoie: „Harul Domnului nostru Isus Cristos, iubirea Tatălui şi părtăşia Duhului Sfânt”  (2 Cor. 13:14). Ceea ce ne interesează aici este să înţelegem ce înseamnă părtăşia Duhului Sfânt. Cuvântul grecesc pentru părtăşie este koinonia, care înseamnă parteneriat. Este vorba de o conlucrare prin asociere strânsă. Duhul Sfânt nu lucrează automat în noi. El aşteaptă conlucrarea noastră, sau cooperarea noastră cu El. El vrea ca noi să lucrăm împreună cu El la realizarea scopurilor Lui în noi.

Să vă dau un exemplu pentru aceasta. În Romani 5:5 ni se spune că dragostea a fost turnată în noi prin Duhul Sfânt. În Galateni 5.22, dragostea este pusă prima în lista roadei Duhului Sfânt. Dacă ne-am limita la aceste două texte, am putea trage concluzia că noi nu mai avem nimic de făcut deoarece Duhul Sfânt este cel ce produce  dragostea în noi. Dar, în 1 Corinteni 12-14 apostolul Pavel dezvoltă mai pe larg problema aceasta a relaţiei dintre Duhul Sfânt şi dragoste şi a modului în care este produsă dragostea în noi. În primul rând, la sfârșitul cap. 12, Pavel, discutând despre o ierarhie a darurilor Duhului Sfânt, adaugă că cel mai bun dintre toate darurile (calea mai bună decât toate celelalte) este dragostea. La înc eputul cap.13, el insistă că indiferent ce alte daruri ai putea avea, dacă n-ai dragoste, celelalte nu-ţi folosesc la nimic şi dacă n-ai dragoste nu eşti nimic. După aceea, ca să ştim exact ce este dragostea, Pavel înşiră o serie de atitudini şi de modalităţi de comportament care împreună alcătuiesc dragostea. Ce este şi mai important este faptuc că, deşi a scris că dragostea este un dar al Duhului Sfânt, Pavel încheie discuţia despre dragoste la începutul cap. 14 prin această poruncă dată nouă: “Urmăriţi dragostea”  (1 Cor.14:1).

Ca să înţelegem forţa cuvântului urmăriţi, trebuie să ştim că în greacă este un cuvânt luat din practica vânărorilor, ceea ce înseamnă că Pavel ne spune să urmărim dragostea aşa cum urmăreşte vânătorul prada. Cum urmăreşte vânătorul prada? Mai întâi, vânătorul învaţă totul despre animalul pe care vrea să-l vâneze: unde trăieşte, când vine la apă, cu ce fel de gloanţe poate fi ucis, etc. Apoi se scoală înainte de zori şi aşteaptă la pândă într-un loc strategic, de unde vândul nu duce mirosul lui spre nările fine ale animalului şi de unde îl poate lovi la momentul cel mai oportun. A urmări prada, este o acţiune complexă, cu eforturi, cu sacrificii personale.

Aşa, spune Pavel, trebuie să urmărim şi noi dragostea, adică să studiem ce este drasgostea din ceea ce ne învaţă Dumnezeu şi Domnul isus despre dsragoste şi apoi ce spune Pavel în 1 Cor.13:4-7 despre dragoste; apoi să învăţăm cum să o aplicăm practic în comportamentul nostru cu cei din familie, cu colegii de serviciu, cu cei din Biserică, etc.; apoi să facem orice alte sacrificii (renunţări la propriile interese egoiste) ca să devenim oameni ai dragostei. Când le facem pe toate acestea, Duhul Sfânt ne umbreşte şi produce în noi această iubire divină.

Aceasta este părtăşia Duhului Sfânt în problema dragostei.

Luaţi apoi pe rând toate celelalte trăsături de caracter pe care le Listează Pavel în textele indicate de mine şi în altele şi urmăriţi-le cum urmăreşte vânătorul prada. Şi în mod garantat Duhul Sfânt le va rodi pe fiecare dintre ele în caracterul nostru şi în comportamentul nostru.

În concluzie generală, Duhul Sfânt vine în noi ca să ne transforme, să producă în noi chipul lui Cristos. Păcatul împotriva Duhului Sfânt este refuzul nostru de a ne lăsa transformaţi. A vorbi rău despre Duhulul Sfânt înseamnă a spune că noi n-avem nevoie de transformare, deoarece suntem bine aşa cum suntem, sau să spunem că pe noi nu ne mai poate schimba nimeni, să-I negăm puterea Lui transformatoare.

Păcatul împotriva Duhului Sfânt este refuzul nostru, conştient sau inconştient, de a coopera cu Duhul Sfânt la transformarea noastră.

Opusul acestui păcat, a acestui refuz, este părtăşia cu Duhul Sfânt, cooperarea noastră cu El pentru a realiza în noi trăsăturile de caracter care alcăturiesc chipul lui Cristos.

LITERATURA PROFETICĂ ŞI APOCALIPTICĂ

Dr. Benjamin Cocar

NAUM

 

PROFETUL

Foarte puţin se cunoaşte despre viaţa lui Naum. Numele lui apare doar o dată în Biblie (în adresările către cartea sa), Luca 3:25. Naum este numit un Elcoşit, care înseamnă că locuinţa lui era Elcoş. Locaţia lui Elcoş nu este cunoscută. Diferite tradiţii au apărut, totuşi, în privinţa locaţiei sale. Capernaum, „satul lui Naum”, a fost asociat cu profetul, şi e posibil că Naum era prin satul malului de nord al Galileii, dar el a slujit în Iuda, probabil în Beit-Jebrin, nu departe de Moreşet.

 

DATA

Două evenimente descrise în carte ne ajută să determinăm data lui Naum:

1. Distrugerea lui No-Amon (Tebes), în 663 î. Hr. de către Asirianul Aşurbanipal, 3:8-10

2. Căderea lui Ninive, încă un eveniment viitor, care a avut loc în 612 î. Hr., aşa că lucrarea lui Naum este undeva intre aceste date.

 

SCOPUL ŞI OCAZIA

Manase (697-642 î. Hr.) era fiul lui Ezechia, şi el a domnit 55 de ani, cel mai mult dintre oricare rege al lui Iuda sau Israel. El nu l-a urmat pe tatăl său evlavios, şi a reintrodus idolatria în ţară, 2 Regi 21:9. Situaţia spirituală a fost critică; toate practicile păgâne ale naţiunilor din jurul lui Iuda au fost introduse de Manase, iar cei ce încercau să protesteze erau omorâţi. Asiria era la culmea puterii ei. „Pocăinţa celor din Ninive” a fost de scurtă durată. Asiria era mândră, şi în 722, frica lui Iona a devenit realitate, Sargon al doilea a cucerit şi distrus Samaria şi a luat cele 10 triburi din nord în captivitate. În vremea lui Naum (660-640 î. Hr.), nimeni nu putea visa că Asiria va fi distrusă. Nici un uman nu-şi putea imagina pe Asiria zdrobită, însă Cel care are ultimul cuvânt, Yahweh, l-a inspirat pe Naum să prezică căderea lui Ninive. Naum a profeţit despre distrugerea de negândit a marelui oraş.

 

SCHIŢĂ

Adresare, 1:1

 

I. Un psalm al maiestăţii lui Dumnezeu/Certitudinea judecăţii lui Dumnezeu asupra lui Ninive, 1:2-15

 

A. Mânia lui Dumnezeu avea să fie extinsă asupra lui Ninive şi bunătatea Sa faţă de ai Săi, 1:2-8

a. Yahweh este un Dumnezeu gelos, 1:2-3a

b. Yahweh este Dumnezeul Creaţiei, 1:3b-5

c. Yahweh este un Dumnezeu al dragostei şi al judecăţii, 1:6-8

 

B. Complotul lui Ninive împotriva Domnului ajunge la un final, 1:9-11

a. zădărnicia complotului împotriva lui Dumnezeu, 1:9

b. distrugerea bruscă a duşmanilor lui Dumnezeu, 1:10-11

 

C. Mizeria lui Iuda se încheie datorită distrugerii lui Ninive, 1:12-15

 

II. Descrierea distrugerii lui Ninive, 2:1-13

 

A. Atacul, 2:1-6

a. avertizare şi promisiune, 2:1-2

b. atacul, 2:3-6

 

B. Înfrângerea şi prădarea, 2:7-13

a. o apărare eşuată, 2:7-10

b. judecata din partea Domnului, 2:11-13

 

III. Motivul pentru judecata lui Dumnezeu asupra lui Ninive, 3:1-19

 

A. Violenţa şi prefăcătoria ei care a dus la ruşine, 3:1-7

B. Ceea ce semeni aceea vei secera, 3:8-11

C. Eforturile ei de apărare sunt inutile

 

 

HABACUC

 

PROFETUL

Nu se cunosc prea multe despre profetul Habacuc. Biblia înregistrează simplu numele său şi a lucrării sale, 1:1. El era bine educat, profund de senzitiv, iar în stilul său literar era la fel de mult ca un poet pe cât era un profet. Mai presus de toate, el era slujitorul ales de Dumnezeu care a scris una dintre cele mai penetrante cărţi ale Vechiului Testament.

 

DATA

Este general acceptat faptul că referinţa la Babilonieni în 1:6 plasează cartea în cadrul secolului al 7 î. Hr. O mai precisă datare a profeţiei a provocat controversă. Datele propuse cad în trei perioade de timp:

1. Domnia lui Manase, 697-642

2. Domnia lui Iosia, 640-609

3. Domnia lui Ioiachim, 609-598

 

Cea mai probabilă dată cade intre 606 şi 604 î. Hr., undeva în jurul victoriei Babilonului în lupta de la Carchemiş, 605 î. Hr.

 

SCOPUL ŞI OCAZIA

Habacuc a scris într-o vreme de criză internaţională şi corupţie naţională. Planeta Pământ devenise un loc de învălmăşeală crescută, împărăţia lui Iuda se apropia de soarta sa finală, şi un imperiu violent, rău, a fost ales să împlinească judecăţile lui Dumnezeu. Toate aceste tensiuni l-au dus pe Habacuc în punctul de a întreba, „De ce toată această nedreptate? De ce prosperă oamenii răi? De ce suferă cei neprihăniţi? De ce admite Dumnezeu toată această mizerie?” (Habacuc 1:3, 13). Habacuc este o carte unică. Spre deosebire de alţi profeţi care au declarat mesajul lui Dumnezeu către popor, Habacuc dialoga cu Dumnezeu cu privire la popor. Majoritatea profeţilor Vechiului Testament au proclamat judecata divină. Acest profet a pledat pentru judecata divină. În contrast cu acuzarea tipică, această mică carte înregistrează o succesiune intrigantă dintre un profet nedumerit şi Făcătorul său. Perspectiva lui Iuda era sinistră şi teroarea solicitată făcea apel la încredere. Temerile lui Habacuc au fost rezolvate în confidenţă şi credinţă. Aceasta este inima mesajului lui Habacuc: „Cel neprihănit va trăi prin credinţa sa”, 2:4.

 

SCHIŢA

I. Un dialog cu Dumnezeu, 1:1-17

 

A. Extenuarea lui Habacuc, 1:1-4

1. De ce este Dumnezeu indiferent faţă de mijlocire? 1:1-2

2. De ce Dumnezeu este insensibil faţă de păcat şi suferinţă? 1:3-4

 

B. Dezvăluirea lui Dumnezeu, 1:5-11

1. Intenţia lui Dumnezeu de a disciplina, 1:5

2. Instrumentul lui Dumnezeu de disciplină, 1:6-11

 

C. Perplexitatea lui Habacuc, 1:12-17

1. De ce ar folosi Dumnezeu un popor al nelegiuirii? 1:12-13

2. De ce ar susţine Dumnezeu un popor al nedreptăţii? 1:14-15

3. De ce ar scuza Dumnezeu un popor al idolatriei? 1:16-17

 

II. Un bocet de la Dumnezeu – Babilonul va fi distrus, 2:1-20

 

A. Anticiparea lui Habacuc, 2:1

 

B. Prevenirea lui Dumnezeu, 2:2-5

1. Revelaţia clară a lui Dumnezeu, 2:2

2. Revelaţia certă a lui Dumnezeu, 2:3

3. Revelaţia condamnatoare a lui Dumnezeu, 2:4-5

 

C. Comentariul profetului, 2:6-20

1. Vai pentru intimidare, 2:6-8

2. Vai pentru exces, 2:9-11

3. Vai pentru ticăloşie, 2:12-14

4. Vai pentru insultă, 2:15-17

5. Vai pentru idolatrie, 2:18-20

 

III. O doxologie către Dumnezeu, 3:1-19

 

A. Rugăciunea profetului, 3:1-2

1. Rugăciunea pentru trezire, 3:2a

2. Rugăciune pentru mila lui Dumnezeu, 3:2b

 

B. Prezenţa de maiestate a lui Dumnezeu, 3:3-15

1. Sosirea lui Dumnezeu, 3:3a

2. Aparenţa lui Dumnezeu, 3:3b-7

3. Acţiunile lui Dumnezeu, 3:8-15

 

C. Pacea şi încrederea lui Habacuc, 3:16-19

 

 

 

Pericolul necredintei - a neintrarii in odihna lui Dumnezeu (continuare)

( Evrei 3:7-4:13 )

 de Marian Ghita

 

2      „Credinţa în Cristos” – credinţa mântuitoare

În pasajul nostru apare o afirmaţie cu privire la vestea bună (evanghelia; făgăduinţa) care ni s-a adus nouă (credincioşilor în Cristos) şi care, din cauză că am crezut în ea, ne-a adus intrarea în odihna lui Dumnezeu (4:1-3). Avem nevoie de făgăduinţa intrării în binecuvântările mântuirii (în odihna lui Dumnezeu), pentru că doar ea (această făgăduinţă – 4:1) ne dă credinţa prin care putem intra în odihna menţionată (Rom. 10:14-17; 1:16-17). „Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu” (Evr. 11:6) şi fără Evanghelia lui Cristos este cu neputinţă să căpătăm credinţa mântuitoare (Rom. 10:17).

Autorul epistolei vorbeşte însă despre faptul că „lor (israeliţilor care aşteptau intrarea în ţara Canaanului – Num. 13-14) Cuvântul care le-a fost propovăduit, nu le-a ajutat la nimic, pentru că n-a găsit credinţă la cei ce l-au auzit” (Evr. 4:2). Aceasta ridică întrebări legitime: „Ce anume a fost greşit la ei, de nu le-a ajutat la nimic Cuvântul propovăduit lor? Care sunt implicaţiile atitudinii lor pentru noi, credincioşii de astăzi?” Nu discutăm aici faptul că intrarea în Canaan a poporului Israel de atunci nu a însemnat intrarea în odihna lui Dumnezeu. Este adevărat că Iosua nu a dat odihnă poporului lui Dumnezeu, chiar dacă el a intrat până la urmă în ţara promisă (4:8). Aceasta înseamnă că numai Cristos poate da această odihnă (4:9-10; 3:14). Dar Iosua (ca şi Caleb) au avut credinţa care le-a permis să se bucure de Cuvântul propovăduit lor prin Moise. Vom discuta deci despre credinţa care ne face să intrăm în binecuvântarea mântuirii. Privind la poporul Israel, vom căuta să înţelegem ce a fost greşit la ei şi ce anume trebuie să evităm noi, cei de astăzi. Când discutăm despre credinţă, noi trebuie să vorbim mai întâi despre obiectul credinţei – Cristos şi cuvântul despre persoana şi lucrarea Lui („credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna”, „Evanghelia harului lui Dumnezeu”, „Evanghelia lui Cristos”, „Cuvântul” – Iuda 3; vezi şi 2 Tim. 1:13-14; Rom. 1:16-17; Fap. 20:20-21,24,27; Evr. 1:1-3; Ioan 1:1-5).

„Cuvântul care le-a fost propovăduit” (Evr. 4:2) şi care a cerut credinţă din partea lor (a celor din poporul Israel) poate fi considerat mesajul pe care Dumnezeu îl dă prin Moise lui Israel şi care este consemnat în mod succint în Ex. 6:1-8. Acest cuvânt este o făgăduinţă a eliberării poporului din Egipt, a luării poporului sub deplina autoritate şi protecţie a lui Dumnezeu şi a intrării poporului în moştenirea binecuvântării din partea Domnului în ţara Canaanului. Este evident că acest Cuvânt nu poate fi considerat ca Evanghelie a mântuirii prin Cristos, pentru poporul lui Dumnezeu al noului legământ (vezi explicarea acestei Evanghelii în ep. către Romani. Evanghelia aceasta este una spirituală şi binecuvântările ei sunt spirituale, considerate ca adevăratele binecuvântări ale lui Dumnezeu – Efes. 1). Dar, Cuvântul din Ex. 6:1-8 este totuşi Cuvântul lui Dumnezeu, cuvânt care prefigurează Cuvântul Evangheliei lui Cristos. Noi trebuie să privim la credinţa celor care au intrat în Canaan (Iosua şi Caleb), dar şi la credinţa lui Moise care, deşi nu a intrat în Canaan, ea poate fi considerată o veritabilă credinţă mântuitoare (o credinţă în Cristos – vezi Evr. 11; vezi Moise şi Ilie lângă Domnul Isus Cristos pe muntele schimbării la faţă – Mat. 17:1-13). Deci, ce a fost greşit la cei care nu au intrat în Canaan? Ni se spune că ei nu au intrat în Canaan din cauza necredinţei lor (Evr. 3:19). Cei care au pierit în pustie din cauza necredinţei, au ieşit din Egipt, deci au crezut pe Moise pentru a experimenta această ieşire şi trecerea mării Roşii (vezi şi 1 Cor. 10:1-13). Dar credinţa lor nu a fost o credinţă care să îi facă să intre în Canaan. Ei au crezut că Dumnezeu îi poate scoate din Egipt, dar nu au crezut că acelaşi Dumnezeu îi va face să intre şi în Canaan şi să stăpânească ţara. Mai vedem şi faptul că, permanent pe drumul pustiului, ei au cârtit împotriva lui Dumnezeu atunci când s-au confruntat cu greutăţile pustiului şi de aceea ei au ajuns să tânjească după „binecuvântările” care le-au avut în Egipt şi care nu puteau să le aibă în pustiu; ei au uitat că fuseseră robi în Egipt, că Domnul le-a dat în pustiu carne, mană, apă din stâncă, şi biruinţă contra vrăjmaşilor (Evr. 3:9; Num. 14:11,20-23). Israeliţii mergeau spre Canaan, dar aveau privirile îndreptate nu spre binecuvântările Canaanului ci spre „binecuvântările” care le pierduseră în Egipt (Ex. 16:3). 

Descoperim astfel două aspecte ale „credinţei” israeliţilor care, în realitate, nu i-a ajutat la nimic. Aceste aspecte se pot găsi şi la noi, cei din vremea noului legământ, potenţialii beneficiari ai Evangheliei lui Cristos. Mulţi credincioşi din bisericile creştine pot ajunge să aibă o aşa-zisă „credinţă” care să nu-i ajute la nimic, pentru că de fapt ceea ce au ei nu este credinţă autentică. (1) Credinţa într-o Evanghelie incompletă, sau deformată, nu este o credinţă autentică. Din moment ce israeliţii au crezut cuvintele lui Moise (în evanghelia vestită lor – Ex. 6:1-8), pentru a ieşi din Egipt dar nu au mai crezut că Domnul, care era în mijlocul lor, le va da biruinţa pentru a intra în ţara Canaanului şi a o stăpâni, se poate spune că ei au primit evanghelia în mod incomplet şi deformat. Dumnezeu a considerat acest lucru ca necredinţă (Evr. 3:19; 4:2). Necredinţa i-a dus la neascultare de Cuvântul lui Dumnezeu (Evr. 3:18). Când oamenii cred doar ceea ce le convine din Evanghelia mântuirii, ei de fapt nu au credinţă mântuitoare. Apostolul Pavel spune unor astfel de oameni foarte clar: „degeaba aţi crezut” (vezi 1 Cor. 15:1-2). Când ajungi să deformezi pentru tine Evanghelia mântuirii, fie să primeşti doar ceea ce îţi convine, fie să o propovăduieşti în mod incomplet sau deformat, tu îţi compromiţi iremediabil mântuirea şi, în acelaşi timp, vei fi vinovat de distrugerea mântuirii celor care te ascultă. Apostolul Pavel a fost foarte categoric cu cei care pervertesc Evanghelia harului lui Dumnezeu (vezi Gal. 1:6-9; Filip. 3:18-19; Col. 2:1-8; 1 Tim. 4:16). Pavel, atunci când vorbeşte despre propovăduirea Evangheliei lui Cristos, el menţionează cu mare grijă: „vă mărturisesc astăzi că sunt curat de sângele tuturor. Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu” (Fap. 20:26-27). Care este cu adevărat Evanghelia mântuitoare? Ea este Cuvântul lui Dumnezeu; făgăduiţa făcută de El mai înainte în Vechiul Testament, cu privire la Fiul Său, Domnul Isus Cristos – Cel născut în trup din sămânţa lui David şi Cel dovedit cu putere a fi Fiul lui Dumnezeu prin învierea dintre cei morţi; Cuvânt propovăduit prin apostolii Domnului prin Duhul Sfânt (Rom. 1:1-5; Fap. 1:8). Evanghelia adevărată propovăduieşte mântuirea şi viaţa veşnică care vin ca dar din partea harului lui Dumnezeu şi care poate fi primit de oricine doar prin credinţa în Domnul Isus Cristos (Rom. 3:21-26; Gal. 2:16). Evanghelia adevărată mărturiseşte că în Domnul Isus Cristos avem totul deplin din partea lui Dumnezeu; iar în afara Lui nu există nici o binecuvântare veşnică (Col. 1:19; 2:9-10; Fap. 4:12; Ioan 14:6; Ioan 1:1-18): El este, pentru toţi cei ce cred, înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare (1 Cor. 1:30), cât şi nădejdea gloriei (Col. 1:26-29). (2) O focalizare nepotrivită, asupra lucrurilor pe care le-ai auzit prin Evanghelie, este de fapt necredinţă (Evr. 11:1). Cum au ajuns israeliţii să nu poată crede că Domnul îi va ajuta să intre şi în ţara promisă? Pot fi multe explicaţii. Domnul Isus vorbeşte despre importanţa felului cum primim Cuvântul lui Dumnezeu (vezi Mat. 13:19-22). Israeliţii fie nu au înţeles Cuvântul şi au ascultat de Moise doar pentru a face şi ei tot ce făcea întregul popor (sub impulsul instinctului de turmă); fie din cauza pierderii entuziasmului lor – entuziasm care la început le-a permis să iasă din cuptorul de foc al Egiptului, dar apoi s-a pierdut în confruntările pe care le-au avut în pustie; fie au cedat uşor ispitelor de tot felul (vezi căderea în curvie şi în idolatrie în relaţia lor cu moabiţii – Num. 25:1-3; 1 Cor. 10:1-13). Toate acestea au demonstrat că ei de fapt nu au crezut Cuvântul lui Dumnezeu pentru ei. Atitudinea lor faţă de Evanghelia vestită lor i-a costat. Ni se spune despre Moise că prin credinţă el a renunţat la privilegiile pe care le avusese în Egipt, a părăsit Egiptul şi a făcut toate lucrurile pe care el le-a realizat în viaţă (Evr. 11:24-29). Credinţa adevărată l-a făcut pe Moise să-şi „pironească ochii spre răsplătire” (Evr. 11:26 – cred că şi Iosua şi Caleb au făcut la fel). Moise, ca şi toţi oamenii credinţei, au avut grijă să aibă o mentalitate şi o atitudine modelate pe deplin de credinţa lor (aceasta este ascultarea credinţei – Rom. 1:5, sau „credinţa care duce la credinţă” – Rom. 1:17). La acest punct, israeliţii au eşuat. Din moment ce permanent ei au cârtit împotriva lui Dumnezeu, L-au ispitit, au cedat ispitelor în ciuda lucrărilor miraculoase pe care Domnul le-a făcut în mijlocul lor (Evr. 3:8-10; Num. 14:21-23); din moment ce permanent în situaţiile de încercare ei tânjeau după lucrurile pe care le avuseseră în Egipt dar care nu le aveau în pustie (Num. 11:4-7) – toate acestea arată că focalizarea lor era una greşită, o focalizare asupra binecuvântărilor imediate, palpabile şi nu asupra binecuvântărilor plenare ale Domnului din ţara promisă. Ei trăiau de fapt prin vedere şi nu prin credinţă (2 Cor. 5:7). Acest fapt este o realitate pentru mulţi aşa-zişi „credincioşi”, în special din vremea de astăzi. Credinţa multora se manifestă printr-o focalizare a fiinţei lor asupra binecuvântărilor materiale ale acestui pământ şi nu asupra lui Cristos Domnul, care locuieşte în cei credincioşi ca şi nădejde a slavei lor (Col. 1:27-28), nici asupra binecuvântărilor duhovniceşti care sunt în locurile cereşti în Cristos (Efes. 1:3-23). Numai în părtăşia cu Cristos Domnul, cu suferinţele, moartea şi învierea Lui credinciosul capătă adevăratul har al lui Dumnezeu (Rom. 8:14-17; 1 Pet. 5:10-12). Când credinciosul renunţă la tot ceea ce îl împiedică să aibă o relaţie de supunere şi ascultare prin credinţă cu Domnul Isus Cristos el se poate bucura de viaţa veşnică, de toate binecuvântările ei şi de intrarea deplină în împărăţia lui Dumnezeu (Mat. 19:16-29; Ioan 15:1-11; Gal. 2:20; Efes. 1; Filip. 3:7-12; 2 Pet. 1:3-11).

Credinţa prin care cineva intră în binecuvântarea deplină a lui Dumnezeu (Cuvântul Evangheliei conduce pe om la credinţă mântuitoare, la o atitudine a inimii de ancorare în Cristos şi la focalizare totală asupra Lui) este esenţială în viaţa celor din poporul Său (Evr. 11:6; Rom. 1:16-17). Credinţa părea a fi veritabilă la cei din poporul Israel – israeliţii au ieşit într-adevăr din Egipt, sub conducerea lui Moise. Dar „credinţa” lor s-a dovedit mai târziu a fi necredinţă (Evr. 3:19). Diavolul îi face pe mulţi aşa-zis „credincioşi” să fie convinşi că, din moment ce au anumite binecuvântări de la Dumnezeu, ei au şi credinţa care le aduce mântuirea veşnică (intrarea în odihna lui Dumnezeu); ca mai târziu să se dovedească că ei sunt de fapt necredincioşi (1 Cor. 10:1-13; Mat. 13:19-22). Atacul din partea lui Satan, asupra credinţei veritabile, este extrem de furibund cât şi foarte perfid. Este foarte greu pentru mulţi să-şi dea seama dacă au adevărata credinţă mântuitoare, sau doar o credinţă de formă. Din toţi cei care au ieşit din Egipt (peste 600 mii de oameni – Num. 1:45-46) numai doi oameni au avut credinţă adevărată (Iosua şi Caleb – Num. 14:29-30; îl punem în categoria oamenilor credinţei şi pe Moise – vezi Evr. 11:24-29). Noi trebuie să ne învăţăm ca, sub călăuzirea Duhului Sfânt, să ne evaluăm foarte serios credinţa pe care o avem (2 Cor. 13:5). Să nu ne trezim prea târziu că avem o credinţă falsă.    

Concluzia este foarte clară. Atunci când cineva primeşte o Evanghelie incompletă sau deformată, sau când acesta îşi focalizează întreaga fiinţă asupra a ceea ce este greşit, „credinţa” unui asemenea om este de fapt necredinţă. Atunci însă când cineva îşi pune întreaga credinţă în Domnul Isus Cristos, ancorându-se cu toată fiinţa de El până la capătul vieţii, doar atunci se poate spune că el are credinţa care îi permite să intre în odihna lui Dumnezeu (Evr. 3:14; 4:3).

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Forum - actualizat şi diversificat, securitate crescută, caracteristici de ultima ora

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi


 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2006 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate