Arhiva Contact Despre noi Link-uri

 Teologie

 

 

 

 

 

 

Manual de Teologie

 de John Leadley Dagg, D. D.

 

John L. Dagg

Partea a doua - Tratat despre ordinea bisericească (continuare)

 

CAPITOLUL III

 

BISERICA UNIVERSALĂ

 

SECȚIUNEA II. - Vizibilitate

 

Membrii Bisericii Universale sunt cunoscuţi prin confesiunea lor lui Hristos şi pentru ascultarea poruncilor sale.

 

Religia lui Hristos nu a fost creată pentru a fi ascunsă. Din cauza naturii sale, nu poate fi ascunsă. Convinge pe oricine o cunoaşte să facă bine omenirii şi să facă cunoscută Evanghelia, prin care toată omenirea este binecuvântată. La fiecare contact cu societatea omenească, bunăvoinţa Creştină va ieşi la iveală. Adepţii lui Hristos sunt descrişi ca lumini în această lume.(37) Ei sunt o lumânare ce este aprinsă, nu pentru a fi pusă deoparte, ci pentru a împărtăşi lumina tuturor celor din casă.(38) Ei sunt un oraş pe un deal, ce nu poate fi ascuns.(39) Li se porunceşte: "Lăsaţi lumina voastră să strălucească înaintea oamenilor, pentru ca ei să observe faptele voastre bune şi să-l slăvească pe Tatăl vostru ce este în ceruri."(40) Ascultarea lor faţă de această poruncă, i-a remarcat în toate vârstele şi i-a făcut vizibili în lume.

 

Discipolii lui Hristos sunt legaţi să practice legătura lor cu el, înaintea lumii. Această obligaţie este învăţată din pasaje ca: "Dacă îl recunoşti cu propria ta gură pe Domnul Isus şi crezi din toată inima că Dumnezeu l-a ridicat din morţi, vei fi salvat."(41) "Oricine mă va recunoaşte în faţa oamenilor, pe el îl voi recunoaşte şi eu în faţa Tatălui meu ce este în ceruri."(42)

 

Este necesar mai mult decât o simplă recunoaştere pentru a-i deosebi pe adevăraţii adepţi ai lui Hristos. Mulţi spun Dumnezeu şi nu fac ce le-a poruncit el. Acestor persoane, oricât de tare i-ar recunoaşte ei numele, el le va spune: "Plecaţi de lângă mine, voi ce faceţi fărădelegi."(43) El îi recunoaşte doar pe adepţii săi care îi ascultă învăţăturile; şi ne-a învăţat şi pe noi cum să-i recunoaştem pe aceştia: "Prin rezultatele lor, îi veţi recunoaşte."(44) "Voi sunteţi prietenii mei, dacă faceţi cum vă poruncesc eu."(45) O viaţă dedicată ascultării lui Hristos este uşor de observat în lumea aceasta; şi unde este observată, oamenii nu pot să nu o vadă.

 

Vizibilitatea bisericii constă în vizibilitatea membrilor ei. Conducătorul nostru Divin a venit ca "o lumină în lume"; şi toţi adepţii săi sunt lumini; unii dintre ei sunt lumini puternice şi sclipitoare, iar alţii stele de magnitudine mai mică. Dar, la fel cum constelaţiile Raiului nu au alte lumini, să le facă vizibile, decât câteva stele, la fel este şi cu biserica. Toată lumina provine de la membrii ei şi toată vizibilitatea sa depinde de aceştia.

 

Scriitorii de teologie au făcut diferenţa între biserica vizibilă şi cea invizibilă; însă, pentru ca o biserică din această lume să fie vizibilă, nu trebuie să fie alcătuită de copiii lumii, ci de cei a căror lumină este întunericul. Dacă folosim aceste lucruri după cum au fost arătate, am putea să-i asociem pe sfinţii din Rai cu biserica invizibilă, deoarece au fost ascunşi dincolo de vederea umană; iar sfinţii de pe pământ cu biserica vizibilă, deoarece ei încă sunt pe pământ ca să lumineze această lume întunecată. Însă sfinţii de sus şi cei de jos formează împreună o singură biserică; iar teologii, când vor să distingă aceste două părţi una de alta, sunt obişnuiţi să îi numească biserica militantă şi biserica triumfătoare. Prin biserică invizibilă, se referă la toţi Creştinii adevăraţi; iar prin biserică vizibilă se referă la toţi cei ce practică religia adevărată. Cea invizibilă constă doar din fiii luminii; iar cea vizibilă include atât pe fiii luminii cât şi pe fiii întunericului într-o singură comunitate. Am văzut că Hristos nu-i recunoaşte pe toţi practicanţii drept adepţii săi şi ne-a învăţat să nu îi recunoaştem în acest mod. Astfel, o biserică universală, care e formată din toţi cei ce practică adevărata religie, este un corp pe care Hristos nu-l deţine. Pentru a fi sfinţi vizibili, o viaţă sfântă trebuie să fie supraadăugată unei profesii a unei adevărate religii; iar cei ce nu prezintă lumina unei vieţi sfinte, oricare ar fi profesia lor, nu au nici un drept, conform scripturii, să fie consideraţi membrii ai bisericii lui Hristos.

 

Apartenenţa într-o biserică locală nu coincide întotdeauna cu apartenenţa într-o biserică universală. Asta pare pe de-o parte, prin faptul că lumina pură a unei vieţi sfinte ar putea fi câteodată imitată cu succes, astfel înşelând omenirea. Pavel ne învaţă că Satana se poate transforma într-un înger al luminii; iar acest lucru nu este o minune dacă slujitorii săi pot face la fel.(46) Ioan spune: "Au ieşit, pentru a putea fi văzuţi că nu sunt ca noi toţi;"(47) şi putem deduce că nu au fost văzuţi înainte. Dar acest pasaj ne învaţă că profesia lor despre religie şi imitaţia lor reuşită despre viaţa lui Hristos, nu au fost de ajuns. Era încă adevărat faptul că "nu erau ca noi". Pe Simon, vrăjitorul, intenţiona să-l convertească, pentru o vreme; însă când adevăratul său caracter a ieşit la iveală, Petru a decis: "Tu nu ai nici un loc sau o parte în asta, pentru că inima ta nu este adevărată în ochii lui Dumnezeu."(48) Dacă doar profesia sa i-ar fi adus un loc în biserica universală, apartenenţa sa nu ar fi fost afectată de descoperirea cum că inima sa nu era bună, atâta timp cât profesia sa nu era renegată. Dacă apartenenţa în biserica locală din Samaria l-ar fi făcut membru al bisericii universale, biserica locală nu l-ar fi renegat. Când Pavel a vrut să excomunice o persoană din biserica locală de la Corinth, el nu a dat sentinţa excomunicării folosindu-se de autoritatea sa apostolică, ci a lăsat biserica să facă acest lucru.(49) Deci Petru nu a folosit autoritatea sa apostolică pentru a-l exclude pe vrăjitor din biserica din Samaria, ci şi-a exprimat opinia către întreaga comunitate de sfinţi. Aparent, prin urmare, apartenenţa în biserica locală ar putea fi supraadăugată profesiei celor ce nu au nimic de spus în această chestiune. Cei despre care Ioan a spus: "Ei nu sunt ca noi", au fost, o vreme, membrii ai bisericii locale; aşa fiind mulţi cărora Mântuitorul le va spune în ultima zi: "Nu v-am cunoscut niciodată."

 

Pe de altă parte, oamenii nu judecă prea cinstit. Biserica din Ierusalim nu dorea, pentru un timp, să-l primească pe convertitul Saul ca pe un discipol adevărat; însă Domnul Isus l-a primit şi i-a oferit locul de apostol în biserica sa universală.

 

Neluând în considerare erorile pe care judecata umană le-ar face în cazurile individuale, rămâne încă adevărat faptul că lumina evlaviei este vizibilă. Deseori timpul corectează aceste erori. Vrăjitorul şi falşii practicanţi ai lui Ioan au fost daţi în vileag; iar convertirea lui Saul la destinul pe care l-a distrus cândva, a devenit admisă universal. Fără îndoială, sunt cazuri care nu vor fi înţelese până la judecata finală; însă cu siguranţă rămâne un adevăr general: "Prin roadele lor, îi veţi cunoaşte." Chiar dacă există îndoieli în unele cazuri, iar unele ar putea fi greşite, nu înseamnă că păcatul şi sfinţenia nu se pot deosebi sau că lumea şi biserica nu se pot deosebi.

 

Epitetul "invizibilă" folosit pentru adevărata biserică a lui Hristos, nu este doar incorect, ci şi induce în eroare. Oamenii au vorbit despre această biserică ca despre un concept spiritual; şi s-au întrebat dacă Saul a persecutat o biserică invizibilă. Ei caută o biserică ce deţine mai multă vizibilitate deât reiese din profesia Creştină şi o viaţă evlavioasă; şi au găsit-o, după cum cred, într-o formă de organizare, pe care o consideră necesară să constituie biserica. Ei numesc astfel de corp organizat biserică invizibilă. Însă Saul nu a întrebat dacă cei pe care i-a persecutat, ca fiind adepţi profesanţi de-ai lui Hristos şi devotaţi cauzei şi doctrinei sale, erau deasemenea membrii ai unei organizaţii externe. El i-a persecutat ca bărbaţi şi femei Creştini. Însă existenţa unor astfel de bărbaţi şi femei, asemeni persecuţiilor pe care le-au suferit, a fost mai mult decât un simplu concept spiritual. Organizarea nu e necesar să fie vizibilă, cu atât mai puţin să fie asemănată cu acest lucru. Pietrele şi munţii sunt la fel de vizibili ca plantele şi animalele.

 

 


 

Creşteţi în asemănare cu Cristos - în credinţă, în nădejde, în dragoste

 

de Marian Ghita

 

1 Cor. 13:13; 1 Tes. 1:2-3; 3:10-13

 

În aproape toate epistolele sale apostolul Pavel mulțumește lui Dumnezeu (desigur, în diverse forme) pentru credința, pentru nădejdea și pentru dragostea credincioșilor în Cristos, din biserica respectivă (vezi 1 Tes. 1:3; vezi şi Rom. 1:8; Efes. 1:15; Filip. 1:3-8; Col. 1:4-5; 2 Tes. 1:3-4; 1 Tim. 1:5; 2 Tim. 1:4-5; Filimon 5) . Este drept că apostolul nu amintește de fiecare dată toate cele trei elemente, dar el le are în vedere pe toate acestea. Aceste trei elemente au rămas de la început și sunt în continuare o temelie a vieții credincioșilor și a oricărei biserici a lui Cristos (vezi 1 Cor. 13:13). Dacă vrem să vedem dacă biserica din care facem parte are într-adevăr viață spirituală, noi trebuie să privim dacă ea are credință, nădejde și dragoste prin Cristos.

 

Observăm, de asemenea în epistolele sale, că apostolul Pavel, deşi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru manifestarea acestor trei dimensiuni ale spiritualităţii bisericii, de fiecare dată el continuă rugăciunea lui cu rugăciune de cerere și se roagă ca bisericile să crească, să se maturizeze până la desăvârşirea lor şi astfel să rodească din plin (vezi Rom. 1:8-15; Efes. 1:15-21; Filip. 1:3-11; Col. 1:3-12; 1 Tes. 1:2-3; 3:9-13; 2 Tes. 1:3-12; Filimon 4-9). Legea vieții este creșterea. Orice ființă vie crește până la statura hotărâtă de Dumnezeu, până la rodire. La fel și omul. Dacă el trăiește atunci el va crește și va aduce roadă (vezi Matei 13:18-23; Ioan 15:1-11 - ciclul complet al vieții, de la încolțire până la rodire). Stagnarea în creștere înseamnă boală și duce la moarte. Acest lucru este valabil și în viața spirituală. Dacă creșterea spirituală este ceva natural în orice credincios viu, atunci stagnarea spirituală este o anomalie care nu are nici o justificare. Lipsa rodirii face ca viața, inclusiv viața spirituală, să nu aibă sens și acea ființă se poate considera că a trăit degeaba (vezi Ioan 15:6; Lc. 13:6-9; Mc. 11:12-14).  

 

Aşadar, manifestarea credinţei, dragostei şi nădejdii în Cristos ne arată dacă o biserică este vie sau moartă în plan spiritual, iar stadiul de creştere al credinţei, nădejdii și dragostei, într-o biserică, ne arată cât de sănătoasă este ea în plan spiritual. O biserică, deci, trebuie să se preocupe nu doar de manifestarea credinţei, nădejdii și dragostei, ca şi elemente definitorii ale vieţii ei, ci şi de dezvoltarea lor în vederea unei depline rodiri, pentru îndeplinirea rolului ei în lume şi pentru gloria lui Dumnezeu (Ioan 15:8).

 

1. Cât de importante sunt credința, nădejdea și dragostea în viața credincioșilor

Pentru a vedea importanța credinței, nădejdii și dragostei în biserica lui Cristos să privim la partea din scriptură din 1 Corinteni 12-14. În această secțiune din epistola apostolului Pavel către biserica din Corint, autorul abordează problema spiritualității acestei biserici, o spiritualitate greșit înțeleasă de credincioșii de aici. Credincioșii bisericii din Corint supralicitau rolul darurilor spirituale, ca și cum ele ar arăta adevărata măsură a spiritualității lor înaintea Domnului. De asemenea, ei erau într-o competiție spirituală și căutau darurile spirituale mai înalte. Iar pentru mulți dintre credincioșii din biserică, darurile spirituale cele mai valoroase erau cele care presupuneau o intervenție divină mai puternică (precum darul vorbirii în limbi, darul minunilor, darul tămăduirilor miraculoase, etc.), în timp ce disprețuiau darurile spirituale care pentru ei erau daruri inferioare (de exemplu darul slujirii în umilință). Pe de altă parte, ei căutau aceste daruri și se lăudau cu ele. Apostolul Pavel le arată că darurile spirituale sunt importante în planul lui Dumnezeu dar ele sunt date de Duhul Sfânt conform voinței Sale suverane (1 Cor. 12:11) și scopul lor nu este altul decât zidirea bisericii lui Cristos; ele nu sunt date pentru a se lăuda credincioșii cu ele ci pentru a-i zidi pe alții prin acestea (1 Cor. 12:7). Lucrarea esențială a darurilor spirituale este de a-i edifica pe credincioși în cunoașterea lui Cristos și a-i transforma pe ei conform chipului Său. Duhul Sfânt descoperă tot adevărul despre Cristos și îi face pe aceștia să se închine Lui ca singurul și adevăratul Domn (Ioan 16:13-15; 1 Cor. 12:3).

 

În acest context, Pavel prezintă câteva adevăruri esențiale cu privire la spiritualitatea bisericii:

 

- Este bine ca credincioșii să umble după darurile cele mai bune dar există o cale trasată de Dumnezeu pentru a le folosi cum trebuie; aceasta este dragostea (1 Cor. 12:31-14:1). Dragostea este „calea nespus mai bună”  pentru zidirea spirituală a bisericii lui Cristos (1 Cor. 13:13).

 

- Darurile spirituale nu au valoare în ele însele ci lucrarea acestora în dragoste. Unele daruri spirituale nu mai sunt folosite de Duhul lui Dumnezeu așa cum au fost ele folosite în biserica primară (atunci lucrarea lui Dumnezeu de primă importanță a fost așezarea temeliei bisericii; acum lucrarea Duhului lui Dumnezeu este direcționată în special pe zidirea pe această temelie - 1 Cor. 3:10-11; Efes. 4:11-16). Ceea ce a rămas acum, ca și elemente esențiale pentru spiritualitatea bisericii, sunt doar credința, nădejdea și dragostea (1 Cor. 13:8-13). Credința, nădejdea și dragostea sunt elementele esențiale de suprastructură ale bisericii în această lucrare.

 

- Darurile spirituale nu spun nimic despre starea spirituală a credincioșilor bisericii. Roada Duhului Sfânt (dragostea, prin elementele ei - Gal. 5:22-23) este cea care definește ce fel de credincioși sunt cei din biserică (Mat. 7:15-20). Roada dragostei, a credinței și nădejdii în Cristos, conferă adevărata spiritualitate a credincioșilor și la ce stadiu de creștere spirituală au ajuns ei. Scopul lucrării de zidire a bisericii nu este altul decât ajungerea „la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Cristos” (Efes. 4:13-15; 2 Cor. 3:18; 1 Ioan 3:1-2). „Cristos în noi - nădejdea slavei” este singurul lucru care contează înaintea lui Dumnezeu (Col. 1:26-29).

 

- Credința, nădejdea și dragostea sunt singurele elemente pe care apostolul Pavel le-a urmărit în viața spirituală a bisericii și a credincioșilor ei (1 Tes. 1:2-3; 3:10-13). De aceea, și noi trebuie să înțelegem că singurele elemente pe care trebuie să le urmărim în viața spirituală a credincioșilor bisericii sunt acestea trei, dintre care cea mai mare este dragostea (1 Cor. 13:13).          

 

2. Ce înseamnă să creștem în credință, în nădejde și în dragoste

Apostolul Pavel, atunci când mulțumește lui Dumnezeu pentru biserica Domnului din Tesalonic (1 Tes. 1:2-3), arată ceea ce apreciază el la ea. Pavel vorbește despre „lucrarea credinței voastre, de osteneala dragostei voastre și de tăria nădejdii în Domnul nostru Isus Cristos”. Cuvintele de aici, asociate credinței, dragostei și nădejdii, ne vorbesc despre direcția de creștere a celor trei elemente ale spiritualității credincioșilor.

 

Cuvântul „lucrare” asociat credinței se referă la faptul că credința nu trebuie să fie doar o credință a minții credincioșilor. Credința adevărată lucrează în viața credincioșilor. Cuvântul în limba greacă presupune o lucrare care se desfășoară în și prin viața lor și care are o finalitate așteptată. Iată de ce apostolul Pavel spune la finalul vieții sale „m-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credința” (2 Tim. 4:7). Prin aceste cuvinte el are în vedere o lucrare pe care a avut-o în vedere de-a lungul vieții sale de credință și care a fost finalizată în condiții bune. Iată de ce credința în Cristos nu este doar o atitudine a inimii; ea trebuie manifestată în trăire, în faptele bune pe care Dumnezeu le-a avut în vedere pentru cel credincios (Efes. 2:8-10), în „ascultarea credinței” (Rom. 1:5) și printr-o finalizare a lucrării lui Dumnezeu în viața lui. Și iată de ce ideea de creștere în credință se impune de la sine în gândirea și viața acestora.

 

Cuvântul „osteneală” asociat dragostei se referă la o muncă a credinciosului, realizată în condiții foarte grele; deci o muncă asiduă, în care depui eforturi câteodată foarte mari. Apostolul Pavel explică credincioșilor din Colose că lucrarea pe care o avea de făcut pentru ei, în vederea zidirii lor spirituale în Cristos, presupunea lucru serios, luptă spirituală și efort foarte mare (Col. 1:28-2:3). Dragostea adevărată (vezi Filip. 1:9-11) presupune creștere în cunoaștere, în curăție, în plinătatea lui Cristos (vezi și Efes. 3:14-19). Toate acestea presupun o muncă spirituală foarte dificilă și perseverentă și iată de ce este nevoie să creștem în dragoste.

 

Cuvântul „tărie” asociat cu nădejdea în Domnul nostru Isus Cristos presupune abilitatea de a rezista în confruntările vieții, de a persevera până la capăt în ciuda obstacolelor, pentru a ajunge la finalul hotărât de Dumnezeu. Ai nevoie de dezvoltatea acestei „tării” pentru a nu da înapoi și pentru a ajunge la țintă, adică „la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, adică la Isus” (Evr. 12:1-4; 10:35-39). Este deci nevoie de creșterea nădejdii.

 

Când privim la lucrarea pe care Duhul lui Dumnezeu trebuie să o facă în cei sfinți ne dăm seama că a crește în credință, în dragoste și în nădejde trebuie să fie obiectivul fiecărui credincios. Sfințirea vieții (care are în vedere această creștere spirituală) este vital importantă pentru sănătatea spirituală a tuturor credincioșilor (Evr. 12:14). Pe de o parte, Dumnezeu, prin Duhul Sfânt lucrează această desăvârșire a noastră (vezi 2 Cor. 3:18; Filip. 1:6). Pe de altă parte, credincioșii înșiși trebuie să trăiască în perspectiva acestei desăvârșiri a lor. Ei trebuie să umble prin credință cu Domnul lor și să-L privească prin Duhul Sfânt, pentru a fi transformați asemenea Lui (2 Cor. 3:18) și ei trebuie să-și ducă mântuirea până la capăt „cu frică și cutremur” (Filip. 2:12) și să alerge „spre țintă (spre desăvârșire în Cristos), pentru premiul chemării cerești a lui Dumnezeu, în Cristos Isus” (Filip. 3:12-15). Duhul Sfânt promite credincioșilor că vor fi în final ca și Cristos, „pentru că-L vom vedea așa cum este” (1 Ioan 1:1-3). Creșterea spirituală este deci o lucrare divino-umană și de aceea, noi suntem chemați să creștem în credință, în dragoste și în nădejde prin harul Domnului.     

   

3. Ce consecințe are lipsa de creștere a credinței, a nădejdii și a dragostei

Ne vom uita la trei pasaje din Scriptură pentru a vedea consecința lipsei de creștere spirituală: în Efes. 4:11-16, în Evr. 5:11-6:8 și în Matei 5:48.

 

În Efes. 4:11-16 ni se arată că Domnul Însuși este implicat în zidirea spirituală a bisericii Sale. El a dat slujitori care, prin Duhul Sfânt, trebuie să echipeze pe toți sfinții în vederea acestei lucrări. Ni se vorbește aici și despre un punct final, o țintă, a acestei lucrări spirituale: ajungerea „la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Cristos” (v. 13). Ni se spune și de ce este importantă această ajungere la maturitate spirituală în Cristos. „Ca să nu mai fim copii, plutind încoace și încolo, purtați de orice vânt de învățătură, prin viclenia oamenilor și prin șiretenia lor în mijloacele de amăgire, ci credincioși adevărului în dragoste, să creștem în toate privințele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Cristos” (v. 14-15). Pericolul lipsei de creștere spirituală, care trebuie evitat, este „starea de copil”. Copiii nu sunt stabili; ei depind de părinți sau de un tutore. Ei nu sunt în stare să gândească pentru ei înșiși - alții gândesc și decid pentru ei. Pericolul manipulării „copiilor” este foarte mare; ei pot să fie ușor influențați de diverse învățături străine și astfel conduși spre nimicire. În 2 Tes. 2 se vorbește despre venirea „omului fărădelegii” (v. 3-4) care va înșela pe toți cei care nu au primit „dragostea adevărului ca să fie mântuiți” (v. 10). Toți aceștia vor fi manipulați ușor de acest „om al fărădelegii”, prin semne mari și prin toate amăgirile nelegiuirii” (v. 9-10) și astfel vor fi osândiți (v. 12). Pericolul nimicirii pentru aceștia derivă deci din infantilismul acestor oameni și din marea abilitate a anticristului de a-i înșela.

 

În Evr. 5:11-6:8 ni se spune că unii creștini nu pot înțelege adevărurile mântuitoare profunde și deci nu vor putea să digere hrana tare a cuvântului lui Dumnezeu. Aceștia se hrănesc doar cu lapte, nu pot înghiți hrana spirituală tare și de aceea resping o asemenea hrană tare. Din cauza aceasta ei nu se dezvoltă în plan spiritual la nivelul normal. Pentru ei pericolul căderii (nu este vorba aici despre o „cădere accidentală” din care se pot ridica prin pocăință, ci de o cădere care are ca și explicație „imaturitatea lor spirituală”). În cazul căderii acestora revenirea lor este exclusă - ei nu mai pot fi aduși la pocăință. Incapacitatea de a-L înțelege și a-L cunoaște pe Cristos conduce la o respingere deliberată și totală a adevăratului Mântuitor, din partea unor asemenea „creștini” (1 Ioan 2:18-20).

În Mat. 5:48 Domnul Isus ne spune: „Voi fiți dar desăvârșiți după cum și Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit”. Punctul final al creșterii spirituale a credincioșilor, în ochii lui Dumnezeu, nu este altul decât desăvârșirea lor spirituală - asemenea Tatălui ceresc. Obiectivul pare prea înalt, dar este singurul obiectiv pe care Dumnezeu îl urmărește în creșterea noastră spirituală (Ioan 15:8). Noi nu avem de ales. În același timp, Dumnezeu a asigurat toate resursele spirituale de care avem nevoie pentru această creștere spre desăvârșire (vezi 2 Pet. 1:2-4). De aceea, singura alternativă pe care o avem în trăirea noastră este să ne dăm toate silințele ca să creștem spre desăvârșire spirituală, prin harul Domnului (2 Pet. 1:5-11).

 

Concluzie

Noi trebuie să ne transformăm mentalitatea noastră. Sunt mulți creștini care trăiesc, în plan spiritual, ca unii care abia se târăsc spre Împărăția Domnului nostru Isus Cristos. Privim la noi înșine și spunem: „suntem oameni, avem slăbiciuni și nu putem mai mult. Așteptăm ca Domnul să se îndure de noi”. Nu suntem învățați să luptăm cu perseverență și să ne străduim să fim mai asemenea Domnului nostru Isus Cristos, pe zi ce trece. De ce? Pentru că spunem: „Suntem slabi”. O mentalitate transformată este aceea care ne face să ne învățăm să privim în altă parte, nu la noi înșine. Suntem chemați să privim la Domnul Isus Cristos, care este „Desăvârșirea credinței noastre” (Evr. 12:1-3), la harul lui Dumnezeu arătat în Fiul Său (Tit 2:11-14) și la obiectivul pe care Dumnezeu îl are cu noi credincioșii (desăvârșirea în Cristos - Mat. 5:48; 2 Cor. 3:18), ca la singurul obiectiv al vieții creștine. De asemenea, să privim la ceea ce poate să facă Dumnezeu în viețile noastre: „Sunt încredințat că Acela care a început în voi această bună lucrare o va isprăvi până în ziua lui Isus Cristos” (Filip. 1:6). De aceea, să trăim prin credință, nu prin vedere (2 Cor. 5:7). Să ne propunem, prin harul Domnului, să creștem în credință, în dragoste și în nădejde! Așa să ne ajute Dumnezeu, începând cu acest an. AMIN.         


 

Viorel ArdeleanPăcat, har şi jertfă în Vechiul şi Noul Testament (partea 1)


de Ardelean Viorel


INTRODUCERE

În momentul în care omul a căzut în păcat, Dumnezeu deşi pune omul sub blestem, ( Gen. cap 3) îi face o promisiune în Geneza 3:15, care implică cel puţin două aspecte. Pe de o partea i se promite omului izbăvirea, iar pe de altă parte dacă se adâncesc aspectele, dea lungul istoriei tot timpul va exista o închinare falsă în paralel cu una adevărată. De aici se desprinde şi ideea de Jertfă care străbate ca un fir roşu atât Vechiul Testament cât şi Noul Testament. De fapt acest lucru se reflectă şi în istoria omenirii, pentru că şi la popoarele păgâne găsim aceleaşi aspecte : temple, sărbători şi jertfe. Această împlinire a Jertfei Supreme, la ”împlinirea vremii”, se realizează în persoana lui Isus Hristos care este Mesia cel promis. Dumnezeu a decretat că *Plata păcatului este moartea „(Romani 6:23 b), şi El nu se contrazice. În Vechiul Testament toate jertfele de animale aduse de poporul evreu pentru a primii iertare, erau de fapt făcute în contul jertfei lui Hristos care pentru ei urma să vină cândva în viitor. Un aspect negativ al jertfelor aduse de poporul evreu este faptul că tiparele şi ceremoniile religioase, de aducere a jertfelor au fost aşa de mult deformate, încât s-a ajuns chiar la sacrificii umane lucru care era o urâciune înaintea lui Dumnezeu (Ezekil 23: 37-39), şi nu-şi mai îndeplineau funcţia. Poporul evreu trebuia să fie o lumină între popoarele păgâne, aşa cum ar trebuii să fie creştinismul. Din păcate realitatea se prezintă altfel. Dar chiar şi atunci când jertfele erau aduse după voia lui Dumnezeu, exista o rezolvare a păcatului, doar la nivel terestru. În sfera cerească această rezolvare a păcatului, avea să fie realizată în Persoana Domnului Isus Hristos (Matei 27:1-50) cu implicaţiile de rigoare care privesc, Naşterea Sa, viaţa, învăţăturile Sale, Moartea pe Cruce, Învierea, Înălţarea la Cer, şi poziţia pe care o ocupă acum la dreapta Tatălui de autoritate şi putere. Ioan în viziunea escatologică îl vede pe Isus Hristosul, pe Mesia, ca Miel Junghiat, şi care este totuşi viu, vrednic să ia Cartea şi să rupă peceţile, pentru că a răscumpărat cu Sângele lui pe toţi oamenii. (Apocalipsa 5: 6-9). De asemenea trebuie definită noţiunea de păcat şi de jertfă pentru o mai bună înţelegere a lor. şi conceptul de Har îşi are locul în mod special în planul de salvare a omului de către Dumnezeu. Prin înţelegerea acestor termeni din Vechiul şi Noul Testament, se trece la o aplicaţie a lor în ziua de astăzi în viaţa credinciosului şi a bisericii.

2. PĂCATUL

Originea păcatului s-a manifestat în univers înaintea de căderea lui Adam şi a vei în lumea îngerilor antrenând căderea lui Satan şi a demonilor care s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu.[1] În acest sens sunt sugestive textele cu referinţă indirectă din Isaia 14 şi Ezekil 28. De asemenea şi Isus face afirmaţia din Luca 10:18 Isus le-a zis: „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer.” De asemenea păcatul a lovit în standardele morale ale lui Dumnezeu care a spus ce este drept [2], dar şi omul a îndrăznit să facă acest lucru din propria perspectivă şi în mod categoric a greşit, cu consecinţele de rigoare adică blestemul. Un alt aspect important este faptul că se referă la identitatea lui Adam, adică cine este de fapt el, uitând statul de fiinţă creată în raport cu Dumnezeu, care este Creatorul. De fapt a pornit pe acelaşi drum ca şi Lucifer, fiind înşelat de el.

Păcatul este denumit prin diferiţi termeni în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament. O sumă a termenilor pentru păcat, ca şi definiţie ar însemna şi s-ar putea definii cu a călca poruncile şi legile morale ale lui Dumnezeu cu consecinţele de rigoare. Legea lui Dumnezeu izvorăşte din natura Sa, nu este arbitrară, ea nu este numai negativă ci şi pozitivă şi are un caracter permanent.[3] Legea a fost dată pentru recunoaşterea păcatului vizavi de sfinţenia lui Dumnezeu. Deci păcatul este o calcare a Legii lui Dumnezeu. Păcatul este pângărire şi vinovăţie, iar în esenţa sa este egoism[4]. Alte surse apreciază faptul că păcatul este în primul rând idolatrie care înseamnă o întoarcere a omului de la Dumnezeu, înspre sine, el fiind centrul închinării sale, urmat de mândrie şi alte păcate car decurg din această stare. În scrisoarea sa către Romani, apostolul Pavel[5] spune că toţi oamenii evrei sau neamuri, religioşi sau păgâni ”au păcătuit şi sânt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”. Şi Vechiul Testament şi Noul Testament vorbesc pe larg despre păcat folosind o gamă întreagă de termeni care arată cât de particularitate este această situaţie pentru condiţia de actualmente a umanităţii Există o serie de termeni care definesc păcatul şi vom încerca să enumerăm câteva cuvinte pentru a ne da seama de gravitatea lui.

a. TERMENI PENTRU PĂCAT

A greşi ţinta[6] ”Hamartia” cuvântul cel mai întrebuinţat în Noul Testament Am putea interpreta textul din Romani 3:23 astfel: „Căci toţi şi-au greşit ţinta şi au ajuns lipsiţi de slava lui Dumnezeu". Hamartia prezintă starea generală de păcătoşenie. Nedreptate[7], necinste ”Adikia” Unul dintre cele mai cunoscute pasaje în care găsi acesta vorbire greacă este pasajul din 1 Ioan 1:9: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire". Greşeală ”Paraptoma” Termenul este găsit în Noul Testament şi este ştiut din rugăciunea „Tatăl nostru" în care găsim: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre". Cuvântul este un derivat de la verbul „pipto" (a cădea) şi denumeşte o absenţă de rezistenţă în faţa răului şi alunecarea de la calea credinţei. Apostolul Iacov ne scrie: „Mărturisiţi-vă unii altora păcatele (căderile), şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi" (Iacov 5:16). Fărădelegea (Anomia) Acest cuvânt există în Biblie şi înseamnă „călcare de lege" (noma este egal cu lege). 1 Ioan 3:4 ne dă o definiţie a acestui element: „Oricine face păcat, face şi fărădelege; şi păcatul este fărădelege". Călcarea poruncii ”Parabasis” Termenul figurează în Biblie şi defineşte încălcarea unei legi specifice. A „încălca" înseamnă a păşi dincolo de limitele stabilite de Dumnezeu, a nesocoti cu bună ştiinţă o anumită hotărâre. Această aspect de păcat este mai vinovat decât „hamartia". Parabasis este un culpabilitate săvârşită cu bunăştiinţă. „Femeia, fiind înşelată, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii" (1 Tim. 2:15; Rom. 2:23). Lipsa de evlavie, Nelegiuire ”Asebia” „Sebia" înseamnă evlavie. „A-sebia" este lipsa de atitudine corectă faţă de Dumnezeu şi faţă de problemele vieţii. Iacov, citind un paragraf dintr-o străveche profeţie a lui Enoh, foloseşte acest cuvânt pentru a reliefa grozăvia păcatului şi pedeapsa categorică pe care o atrage: „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor, şi ca să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi, de toate faptele nelegiuite, pe care le-au făcut în chip nelegiuit, şi de toate cuvintele de ocară, pe care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi" (Iacov 14-15).

Faptele cărnii din Galateni 5:19-22 sunt şi ele sugestive prin termenii folosiţi[8]. (nu le enumerăm pe toate). Porneia denotă faptele sexuale imorale şi nelegiuite. Akatharsia înseamnă murdărie fizică şi spirituală, iar în Vechiul testament se referă sub aceleaşi aspecte la ceremonii şi ritualuri. Aselegia[9] înseamnă chefuri, beţii, depravare şi desfrânare, certuri şi invidie (Rom.13:13). Eidololatria înseamnă închinarea le idoli şi persoane la lucruri create care iau locul lui Dumnezeu. De acest lucru se face vinovat şi umanismul modern care pune în centru atenţiei persoana umană adică fiinţa creată în locul Creatorului. Eris denotă o stare de duşmănie, ceartă sfadă, a aprinde un foc, şi grabnică vărsare de sânge. Thumos arată un caracter nelimitat spre bine şi spre rău al omului şi contează contextul în care este folosit. Hairesis se referă la un scop, sau plan nelegiuit, iar în Noul Testament la certurile de partide, sau un grup de creştini închis. (care de fapt nu mai sunt biserică).

Se poate observa multitudinea de cuvinte folosite pentru a defini conceptul de păcat dar întrebarea care se pune este faptul că suma lor este suficientă pentru a înţelege gravitate lui, pentru că pentru curăţirea de păcat a murit Hristos.

b. NATURA PĂCATULUI[10] În acest caz se poate vorbi de păcat în esenţa lui. În Biblie păcatul este caracterizat ca necredinţă, răzvrătire, perversitate, ratarea ţintei. Totuşi cum am reuşit să spunem ce este de fapt păcatul. În Vechiul Testament el ţine şi este perceput în legăturile şi faptele exterioare din viaţa omului, dar în Noul Testament se merge la motivaţie, la gândurile omului în intimitatea sa. Isus Hristos pune un semn de egalitate între crimă şi adulter cu mânia şi pofta. (Mat cap 5). De asemenea se pune egalitate între motivaţii şi acţiuni propriuzise pentru că toate atentează la sfinţenia lui Dumnezeu. Noi nu suntem păcătoşi pentru că facem păcat ci facem păcat pentru avem o natură păcătoasă. ”Păcatul ca definiţie este o lipsă de conformitate activă sau pasivă raportată la Legea Morală a lui Dumnezeu.” Ele este incapacitatea omului de a trăi conform aşteptărilor pe care Dumnezeu le are de la om.

Una[11] dintre sugestii pentru natura păcatului este Senzualitatea în care intră şi faptele cărni din Galateni 5:19-21. Un alt păcat poate fi Mândria. Natura păcătoasă a omului reprimată într-un anumit domeniu, se poate manifesta în alte domenii. O altă alegere ar fi Egoismul, care indică ” alegerea sinelui ca obiectiv suprem în locul dragostei faţă de Dumnezeu”. El determină şi alte păcate ca rezultant al lui, şi este suficient să ne uităm în viaţa noastră sau în cotidian. Se pare că totuşi ce mai importantă sugestie pentru păcat este Înlocuirea lui Dumnezeu. Omul în mintea lui refuză să îl lase pe Dumnezeu să fie Dumnezeu. Alegerea altei persoane sau lucru în locul lui Dumnezeu este în mod categoric păcat. Ele contrazic cele 10 porunci ale Vechiului Testament ( Exod 20) şi cele 2 porunci din Noul Testament (Marcu 12:30). Esenţa păcatului este idolatria de orice fel, urmată de păcatele care decurg din această stare, ca Mândria, Egoismul etc.

c. CONSECINŢELE PĂCATULUI [12]. În primul rând păcatul are efecte globale asupra umanităţii. Păcatul lui Adam s-a resfrânt asupra rasei umane. Geneza 5:3 La vârsta de o sută treizeci de ani, Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui şi i-a pus numele Set. Observaţi vă rog diferenţa faţă de Geneza 1:26. Impactul păcatului s-a manifest în relaţia omului cu Dumnezeu, cu semenii şi cu sine însuşi

Enumerăm câteva consecinţe în care păcatul afectează relaţia omului cu Dumnezeu. Una este Dizgraţia divină, şi în care omul de la momentul căderii în păcat este Blestemat de Dumnezeu, şi alungat din Grădina Eden. Deşi se poate vorbi de Mânia lui Dumnezeu în acelaşi timp el face şi o promisiune în Geneza 3:15, şi faptul că iubeşte oameni o dovedeşte Ioan 3:16. Un alt aspect este Vina, deşi la unele persoane se manifestă în mod subiectiv sau deloc ea este reală. Dar noi trebuie să o înţelegem ca o situaţie obiectivă care merită pedeapsă. În calitate de Domn şi stăpân Dumnezeu ne-a cerut în schimb închinare şi ascultare. O altă consecinţă a păcatului este Pedeapsa, cu care mulţi oameni nu sunt de acord. Dar ea este un rezultat al păcatului. Mulţi nu acceptă faptul că păcatul a fost deja pedepsit în Persoana lui Hristos la Cruce. Pedeapsa poate fi realizată în mod fizic pe acest pământ (David şi Bat - Şeba), dar mul mai cruntă va fi pedeapsa vecinică ( Mat 25:41). Moartea fizică este un alt aspect al existenţei omului. El nu a fost creat pentru ca să moară. De aceea moartea este ceva străin omului şi tuturor ne este frică de ea. Dar Biblia este fără echivoc. Evrei 9:27 Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata,. Posibilitatea morţii se afla în creaţie dar şi posibilitatea vieţi eterne se afla tot acolo. Moartea Spirituală este şi mai cumplită şi înseamnă despărţirea omului de Dumnezeu mai bine spus ruperea relaţiei cu El. pentru cei care nu se împacă cu Dumnezeu pe acest pământ despărţirea va fi veşnică. Moartea Eternă este cea mai cumplită consecinţă a păcatului şi însemnă pedeapsă şi focul etern, denumită şi ”moartea a doua”. Ea este un rezultat al morţii fizice şi spirituale. Aceasta este varianta pe care oamenii păcătoşi au ales-o în timpul vieţii, şi nu mai există cale de întoarcere.

Efectele păcatului asupra omului sunt multiple şi enumerăm câteva dintre ele. Unul dintre ele este Înrobirea şi deşi mulţi oameni se declară liberi de fapt ei sunt robi ai păcatului care generează alte păcate şi aşa mai departe, până când se transformă în vicii. Avem numeroase exemple în Vechiul Testament Avraam, David, în care un păcat a generat alt păcat. Pavel spune că suntem robi ai păcatului Romani (6:17), dar acest aspect se rezolvă prin Lucrarea lui Hristos. Fuga de realitate este un alt aspect. Lumea de astăzi deşi este conştientă de moartea inevitabilă a omului evită acest cuvânt şi îl înlocuieşte cu : ”pleacă, parcuri memoriale”, iar cei care se apropie de moarte sunt denumiţi : ”cetăţean senior, vârstă de aur”. Se pare că Romani 6:23 este versetul care ne face să nu ne gândim la ea. Insensibilitatea este o caracteristică a păcătosului, aşa a fost în timpul lui Isus când Fariseii şi Saduchei, dar nu numai ei făceau păcate grosolane fără mustrări de conştiinţă. La fel se întâmplă şi astăzi când omul se opune la cercetarea Duhului Sfânt. Tot aşa este şi cu Egocentrismul care ia amploare în viaţa păcătosului. Se caută favoruri speciale, o bucăţică mai mare, puţin mai mult, în timp ce ignorăm nevoile şi dorinţele altor persoane. De asemenea Neastâmpărul se manifestă din plin. Păcatul produs îşi pierde capacitatea de a satisface şi se caută senzaţii noi. Sunt pline reclamele de aşa ceva. Păcatul devine ca un drog de care nu mai poţi să scapi. Nimic nu te mai satisface şi omul este ca o mare agitată fără odihnă.

Păcatul[13] are efecte şi în relaţiile cu alţii oameni cu care intrăm în relaţie. Astfel între oameni apare Competiţia care îmbracă diferite forme. Persoana care are succes se teme întotdeauna pentru poziţia pe care o are şi luptă pentru a o menţine. Versiunea extremă este războiul cu distrugere în masă a proprietăţilor şi vieţilor omeneşti. Iacob 4:1-2, este semnificativ în acest exemplu. Toate vin din inima noastră. De asemenea se manifestă şi în Incapacitatea de a simţi unii cu alţii, şi nu mai există puterea de a vedea nevoile sau durerea altor persoane. Pavel atrage atenţia asupra acestui aspect în Filipeni 2:3-5. Din păcate competiţia se manifestă şi în Biserică. Un alt aspect este Respingerea autorităţii, iar dacă suntem proprietari a ceva, sau peste cineva orice fel de autoritate ni se pare periculoasă. Sau o ignorăm sau luptăm împotriva ei. Să nu uităm faptul că autoritatea omului este una delegată şi nu trebuie să facă abuz de ea. Incapacitatea de a iubi este poate cea mai catastrofală consecinţă a păcatului. În primul rând se calcă porunca lui Isus din Matei 22:37-38. Nu iubeşti pe Dumnezeu, nu iubeşti pe semenii tăi, dar te iubeşti pe tine şi devii automat idolatru. Acest lucru se vede în rata mare a divorţurilor chiar şi în rândul creştinilor şi a copiilor debusolați care au nevoie de ambii părinţi.

Observăm în mod clar cu păcatul afectează crunt relaţia omului cu Dumnezeu, cu el însuşi şi cu semeni lui. Această stare nu o poate rezolva decât o singură Persoană care este Isus Hristos.

 

Note de subsol:

 

[1] TEOLOGIE SISTEMATICĂ de Wayne Grudem pag 520

[2] TEOLOGIE SISTEMATICĂ de Wayne Grudem pag 521

[3] PRELEGERI DE TEOLOGIE SISTEMATICĂ de H. C. Thiesen pag 194

[4] PRELEGERI DE TEOLOGIE SISTEMATICĂ de H. C. Thiesen pag 200

[5] Sait Barzilaen Dan http://cristianet.fr/index.php?option=com

[6] Sait Barzilaen Dan http://cristianet.fr/index.php?option=com

[7] Sait Barzilaen Dan http://cristianet.fr/index.php?option=com

[8] ANALIZĂ SEMANTICĂ A UNOR TERMENI DIN NOUL TESTAMENT de WILLIAM BARKLAI pag 27- 67

[9] ANALIZĂ SEMANTICĂ A UNOR TERMENI DIN NOUL TESTAMENT de WILLIAM BARKLAI pag 27- 67

[10] Teologie Creştină de Millard J. Erikson vol 2 pag 138 - 141

[11] Teologie Creştină de Millard J. Erikson vol 2 pag 138 - 141

[12] Teologie Creştină de Millard J. Erikson vol 2 pag 165-186

[13] Teologie Creştină de Millard J. Erikson vol 2 pag 165-186


 

Înapoi ] Înainte ] [ sus ]

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 

HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi


Copyright © 2003-2016 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate