Manual de Teologie

Membrii Bisericii Universale sunt cunoscuţi prin confesiunea lor lui Hristos şi pentru ascultarea poruncilor sale.

Religia lui Hristos nu a fost creată pentru a fi ascunsă. Din cauza naturii sale, nu poate fi ascunsă. Convinge pe oricine o cunoaşte să facă bine omenirii şi să facă cunoscută Evanghelia, prin care toată omenirea este binecuvântată. La fiecare contact cu societatea omenească, bunăvoinţa Creştină va ieşi la iveală. Adepţii lui Hristos sunt descrişi ca lumini în această lume.⁽³⁷⁾ Ei sunt o lumânare ce este aprinsă, nu pentru a fi pusă deoparte, ci pentru a împărtăşi lumina tuturor celor din casă.⁽³⁸⁾ Ei sunt un oraş pe un deal, ce nu poate fi ascuns.⁽³⁹⁾ Li se porunceşte: "Lăsaţi lumina voastră să strălucească înaintea oamenilor, pentru ca ei să observe faptele voastre bune şi să-l slăvească pe Tatăl vostru ce este în ceruri."⁽⁴⁰⁾ Ascultarea lor faţă de această poruncă, i-a remarcat în toate vârstele şi i-a făcut vizibili în lume.

Discipolii lui Hristos sunt legaţi să practice legătura lor cu el, înaintea lumii. Această obligaţie este învăţată din pasaje ca: "Dacă îl recunoşti cu propria ta gură pe Domnul Isus şi crezi din toată inima că Dumnezeu l-a ridicat din morţi, vei fi salvat."⁽⁴¹⁾ "Oricine mă va recunoaşte în faţa oamenilor, pe el îl voi recunoaşte şi eu în faţa Tatălui meu ce este în ceruri."⁽⁴²⁾

Este necesar mai mult decât o simplă recunoaştere pentru a-i deosebi pe adevăraţii adepţi ai lui Hristos. Mulţi spun Dumnezeu şi nu fac ce le-a poruncit el. Acestor persoane, oricât de tare i-ar recunoaşte ei numele, el le va spune: "Plecaţi de lângă mine, voi ce faceţi fărădelegi."⁽⁴³⁾ El îi recunoaşte doar pe adepţii săi care îi ascultă învăţăturile; şi ne-a învăţat şi pe noi cum să-i recunoaştem pe aceştia: "Prin rezultatele lor, îi veţi recunoaşte."⁽⁴⁴⁾ "Voi sunteţi prietenii mei, dacă faceţi cum vă poruncesc eu."⁽⁴⁵⁾ O viaţă dedicată ascultării lui Hristos este uşor de observat în lumea aceasta; şi unde este observată, oamenii nu pot să nu o vadă.

Vizibilitatea bisericii constă în vizibilitatea membrilor ei. Conducătorul nostru Divin a venit ca "o lumină în lume"; şi toţi adepţii săi sunt lumini; unii dintre ei sunt lumini puternice şi sclipitoare, iar alţii stele de magnitudine mai mică. Dar, la fel cum constelaţiile Raiului nu au alte lumini, să le facă vizibile, decât câteva stele, la fel este şi cu biserica. Toată lumina provine de la membrii ei şi toată vizibilitatea sa depinde de aceştia.

Scriitorii de teologie au făcut diferenţa între biserica vizibilă şi cea invizibilă; însă, pentru ca o biserică din această lume să fie vizibilă, nu trebuie să fie alcătuită de copiii lumii, ci de cei a căror lumină este întunericul. Dacă folosim aceste lucruri după cum au fost arătate, am putea să-i asociem pe sfinţii din Rai cu biserica invizibilă, deoarece au fost ascunşi dincolo de vederea umană; iar sfinţii de pe pământ cu biserica vizibilă, deoarece ei încă sunt pe pământ ca să lumineze această lume întunecată. Însă sfinţii de sus şi cei de jos formează împreună o singură biserică; iar teologii, când vor să distingă aceste două părţi una de alta, sunt obişnuiţi să îi numească biserica militantă şi biserica triumfătoare. Prin biserică invizibilă, se referă la toţi Creştinii adevăraţi; iar prin biserică vizibilă se referă la toţi cei ce practică religia adevărată. Cea invizibilă constă doar din fiii luminii; iar cea vizibilă include atât pe fiii luminii cât şi pe fiii întunericului într-o singură comunitate. Am văzut că Hristos nu-i recunoaşte pe toţi practicanţii drept adepţii săi şi ne-a învăţat să nu îi recunoaştem în acest mod. Astfel, o biserică universală, care e formată din toţi cei ce practică adevărata religie, este un corp pe care Hristos nu-l deţine. Pentru a fi sfinţi vizibili, o viaţă sfântă trebuie să fie supraadăugată unei profesii a unei adevărate religii; iar cei ce nu prezintă lumina unei vieţi sfinte, oricare ar fi profesia lor, nu au nici un drept, conform scripturii, să fie consideraţi membrii ai bisericii lui Hristos.

Apartenenţa într-o biserică locală nu coincide întotdeauna cu apartenenţa într-o biserică universală. Asta pare pe de-o parte, prin faptul că lumina pură a unei vieţi sfinte ar putea fi câteodată imitată cu succes, astfel înşelând omenirea. Pavel ne învaţă că Satana se poate transforma într-un înger al luminii; iar acest lucru nu este o minune dacă slujitorii săi pot face la fel.⁽⁴⁶⁾ Ioan spune: "Au ieşit, pentru a putea fi văzuţi că nu sunt ca noi toţi;"⁽⁴⁷⁾ şi putem deduce că nu au fost văzuţi înainte. Dar acest pasaj ne învaţă că profesia lor despre religie şi imitaţia lor reuşită despre viaţa lui Hristos, nu au fost de ajuns. Era încă adevărat faptul că "nu erau ca noi". Pe Simon, vrăjitorul, intenţiona să-l convertească, pentru o vreme; însă când adevăratul său caracter a ieşit la iveală, Petru a decis: "Tu nu ai nici un loc sau o parte în asta, pentru că inima ta nu este adevărată în ochii lui Dumnezeu."⁽⁴⁸⁾ Dacă doar profesia sa i-ar fi adus un loc în biserica universală, apartenenţa sa nu ar fi fost afectată de descoperirea cum că inima sa nu era bună, atâta timp cât profesia sa nu era renegată. Dacă apartenenţa în biserica locală din Samaria l-ar fi făcut membru al bisericii universale, biserica locală nu l-ar fi renegat. Când Pavel a vrut să excomunice o persoană din biserica locală de la Corinth, el nu a dat sentinţa excomunicării folosindu-se de autoritatea sa apostolică, ci a lăsat biserica să facă acest lucru.⁽⁴⁹⁾ Deci Petru nu a folosit autoritatea sa apostolică pentru a-l exclude pe vrăjitor din biserica din Samaria, ci şi-a exprimat opinia către întreaga comunitate de sfinţi. Aparent, prin urmare, apartenenţa în biserica locală ar putea fi supraadăugată profesiei celor ce nu au nimic de spus în această chestiune. Cei despre care Ioan a spus: "Ei nu sunt ca noi", au fost, o vreme, membrii ai bisericii locale; aşa fiind mulţi cărora Mântuitorul le va spune în ultima zi: "Nu v-am cunoscut niciodată."

Pe de altă parte, oamenii nu judecă prea cinstit. Biserica din Ierusalim nu dorea, pentru un timp, să-l primească pe convertitul Saul ca pe un discipol adevărat; însă Domnul Isus l-a primit şi i-a oferit locul de apostol în biserica sa universală.

Neluând în considerare erorile pe care judecata umană le-ar face în cazurile individuale, rămâne încă adevărat faptul că lumina evlaviei este vizibilă. Deseori timpul corectează aceste erori. Vrăjitorul şi falşii practicanţi ai lui Ioan au fost daţi în vileag; iar convertirea lui Saul la destinul pe care l-a distrus cândva, a devenit admisă universal. Fără îndoială, sunt cazuri care nu vor fi înţelese până la judecata finală; însă cu siguranţă rămâne un adevăr general: "Prin roadele lor, îi veţi cunoaşte." Chiar dacă există îndoieli în unele cazuri, iar unele ar putea fi greşite, nu înseamnă că păcatul şi sfinţenia nu se pot deosebi sau că lumea şi biserica nu se pot deosebi.

Epitetul "invizibilă" folosit pentru adevărata biserică a lui Hristos, nu este doar incorect, ci şi induce în eroare. Oamenii au vorbit despre această biserică ca despre un concept spiritual; şi s-au întrebat dacă Saul a persecutat o biserică invizibilă. Ei caută o biserică ce deţine mai multă vizibilitate deât reiese din profesia Creştină şi o viaţă evlavioasă; şi au găsit-o, după cum cred, într-o formă de organizare, pe care o consideră necesară să constituie biserica. Ei numesc astfel de corp organizat biserică invizibilă. Însă Saul nu a întrebat dacă cei pe care i-a persecutat, ca fiind adepţi profesanţi de-ai lui Hristos şi devotaţi cauzei şi doctrinei sale, erau deasemenea membrii ai unei organizaţii externe. El i-a persecutat ca bărbaţi şi femei Creştini. Însă existenţa unor astfel de bărbaţi şi femei, asemeni persecuţiilor pe care le-au suferit, a fost mai mult decât un simplu concept spiritual. Organizarea nu e necesar să fie vizibilă, cu atât mai puţin să fie asemănată cu acest lucru. Pietrele şi munţii sunt la fel de vizibili ca plantele şi animalele.

Creşteţi în asemănare cu Cristos - în credinţă, în nădejde, în dragoste

de Marian Ghita

INTRODUCERE

În momentul în care omul a căzut în păcat, Dumnezeu deşi pune omul sub blestem, ( Gen. cap 3) îi face o promisiune în Geneza 3:15, care implică cel puţin două aspecte. Pe de o partea i se promite omului izbăvirea, iar pe de altă parte dacă se adâncesc aspectele, dea lungul istoriei tot timpul va exista o închinare falsă în paralel cu una adevărată. De aici se desprinde şi ideea de Jertfă care străbate ca un fir roşu atât Vechiul Testament cât şi Noul Testament. De fapt acest lucru se reflectă şi în istoria omenirii, pentru că şi la popoarele păgâne găsim aceleaşi aspecte : temple, sărbători şi jertfe. Această împlinire a Jertfei Supreme, la ”împlinirea vremii”, se realizează în persoana lui Isus Hristos care este Mesia cel promis. Dumnezeu a decretat că *Plata păcatului este moartea „(Romani 6:23 b), şi El nu se contrazice. În Vechiul Testament toate jertfele de animale aduse de poporul evreu pentru a primii iertare, erau de fapt făcute în contul jertfei lui Hristos care pentru ei urma să vină cândva în viitor. Un aspect negativ al jertfelor aduse de poporul evreu este faptul că tiparele şi ceremoniile religioase, de aducere a jertfelor au fost aşa de mult deformate, încât s-a ajuns chiar la sacrificii umane lucru care era o urâciune înaintea lui Dumnezeu (Ezekil 23: 37-39), şi nu-şi mai îndeplineau funcţia. Poporul evreu trebuia să fie o lumină între popoarele păgâne, aşa cum ar trebuii să fie creştinismul. Din păcate realitatea se prezintă altfel. Dar chiar şi atunci când jertfele erau aduse după voia lui Dumnezeu, exista o rezolvare a păcatului, doar la nivel terestru. În sfera cerească această rezolvare a păcatului, avea să fie realizată în Persoana Domnului Isus Hristos (Matei 27:1-50) cu implicaţiile de rigoare care privesc, Naşterea Sa, viaţa, învăţăturile Sale, Moartea pe Cruce, Învierea, Înălţarea la Cer, şi poziţia pe care o ocupă acum la dreapta Tatălui de autoritate şi putere. Ioan în viziunea escatologică îl vede pe Isus Hristosul, pe Mesia, ca Miel Junghiat, şi care este totuşi viu, vrednic să ia Cartea şi să rupă peceţile, pentru că a răscumpărat cu Sângele lui pe toţi oamenii. (Apocalipsa 5: 6-9). De asemenea trebuie definită noţiunea de păcat şi de jertfă pentru o mai bună înţelegere a lor. şi conceptul de Har îşi are locul în mod special în planul de salvare a omului de către Dumnezeu. Prin înţelegerea acestor termeni din Vechiul şi Noul Testament, se trece la o aplicaţie a lor în ziua de astăzi în viaţa credinciosului şi a bisericii.

2. PĂCATUL

Originea păcatului s-a manifestat în univers înaintea de căderea lui Adam şi a vei în lumea îngerilor antrenând căderea lui Satan şi a demonilor care s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu.[1] În acest sens sunt sugestive textele cu referinţă indirectă din Isaia 14 şi Ezekil 28. De asemenea şi Isus face afirmaţia din Luca 10:18 Isus le-a zis: „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer.” De asemenea păcatul a lovit în standardele morale ale lui Dumnezeu care a spus ce este drept [2], dar şi omul a îndrăznit să facă acest lucru din propria perspectivă şi în mod categoric a greşit, cu consecinţele de rigoare adică blestemul. Un alt aspect important este faptul că se referă la identitatea lui Adam, adică cine este de fapt el, uitând statul de fiinţă creată în raport cu Dumnezeu, care este Creatorul. De fapt a pornit pe acelaşi drum ca şi Lucifer, fiind înşelat de el.

Păcatul este denumit prin diferiţi termeni în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament. O sumă a termenilor pentru păcat, ca şi definiţie ar însemna şi s-ar putea definii cu a călca poruncile şi legile morale ale lui Dumnezeu cu consecinţele de rigoare. Legea lui Dumnezeu izvorăşte din natura Sa, nu este arbitrară, ea nu este numai negativă ci şi pozitivă şi are un caracter permanent.[3] Legea a fost dată pentru recunoaşterea păcatului vizavi de sfinţenia lui Dumnezeu. Deci păcatul este o calcare a Legii lui Dumnezeu. Păcatul este pângărire şi vinovăţie, iar în esenţa sa este egoism[4]. Alte surse apreciază faptul că păcatul este în primul rând idolatrie care înseamnă o întoarcere a omului de la Dumnezeu, înspre sine, el fiind centrul închinării sale, urmat de mândrie şi alte păcate car decurg din această stare. În scrisoarea sa către Romani, apostolul Pavel[5] spune că toţi oamenii evrei sau neamuri, religioşi sau păgâni ”au păcătuit şi sânt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”. Şi Vechiul Testament şi Noul Testament vorbesc pe larg despre păcat folosind o gamă întreagă de termeni care arată cât de particularitate este această situaţie pentru condiţia de actualmente a umanităţii Există o serie de termeni care definesc păcatul şi vom încerca să enumerăm câteva cuvinte pentru a ne da seama de gravitatea lui.

a. TERMENI PENTRU PĂCAT

A greşi ţinta[6] ”Hamartia” cuvântul cel mai întrebuinţat în Noul Testament Am putea interpreta textul din Romani 3:23 astfel: „Căci toţi şi-au greşit ţinta şi au ajuns lipsiţi de slava lui Dumnezeu". Hamartia prezintă starea generală de păcătoşenie. Nedreptate[7], necinste ”Adikia” Unul dintre cele mai cunoscute pasaje în care găsi acesta vorbire greacă este pasajul din 1 Ioan 1:9: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire". Greşeală ”Paraptoma” Termenul este găsit în Noul Testament şi este ştiut din rugăciunea „Tatăl nostru" în care găsim: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre". Cuvântul este un derivat de la verbul „pipto" (a cădea) şi denumeşte o absenţă de rezistenţă în faţa răului şi alunecarea de la calea credinţei. Apostolul Iacov ne scrie: „Mărturisiţi-vă unii altora păcatele (căderile), şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi" (Iacov 5:16). Fărădelegea (Anomia) Acest cuvânt există în Biblie şi înseamnă „călcare de lege" (noma este egal cu lege). 1 Ioan 3:4 ne dă o definiţie a acestui element: „Oricine face păcat, face şi fărădelege; şi păcatul este fărădelege". Călcarea poruncii ”Parabasis” Termenul figurează în Biblie şi defineşte încălcarea unei legi specifice. A „încălca" înseamnă a păşi dincolo de limitele stabilite de Dumnezeu, a nesocoti cu bună ştiinţă o anumită hotărâre. Această aspect de păcat este mai vinovat decât „hamartia". Parabasis este un culpabilitate săvârşită cu bunăştiinţă. „Femeia, fiind înşelată, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii" (1 Tim. 2:15; Rom. 2:23). Lipsa de evlavie, Nelegiuire ”Asebia” „Sebia" înseamnă evlavie. „A-sebia" este lipsa de atitudine corectă faţă de Dumnezeu şi faţă de problemele vieţii. Iacov, citind un paragraf dintr-o străveche profeţie a lui Enoh, foloseşte acest cuvânt pentru a reliefa grozăvia păcatului şi pedeapsa categorică pe care o atrage: „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor, şi ca să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi, de toate faptele nelegiuite, pe care le-au făcut în chip nelegiuit, şi de toate cuvintele de ocară, pe care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi" (Iacov 14-15).

Faptele cărnii din Galateni 5:19-22 sunt şi ele sugestive prin termenii folosiţi[8]. (nu le enumerăm pe toate). Porneia denotă faptele sexuale imorale şi nelegiuite. Akatharsia înseamnă murdărie fizică şi spirituală, iar în Vechiul testament se referă sub aceleaşi aspecte la ceremonii şi ritualuri. Aselegia[9] înseamnă chefuri, beţii, depravare şi desfrânare, certuri şi invidie (Rom.13:13). Eidololatria înseamnă închinarea le idoli şi persoane la lucruri create care iau locul lui Dumnezeu. De acest lucru se face vinovat şi umanismul modern care pune în centru atenţiei persoana umană adică fiinţa creată în locul Creatorului. Eris denotă o stare de duşmănie, ceartă sfadă, a aprinde un foc, şi grabnică vărsare de sânge. Thumos arată un caracter nelimitat spre bine şi spre rău al omului şi contează contextul în care este folosit. Hairesis se referă la un scop, sau plan nelegiuit, iar în Noul Testament la certurile de partide, sau un grup de creştini închis. (care de fapt nu mai sunt biserică).

Se poate observa multitudinea de cuvinte folosite pentru a defini conceptul de păcat dar întrebarea care se pune este faptul că suma lor este suficientă pentru a înţelege gravitate lui, pentru că pentru curăţirea de păcat a murit Hristos.

b. NATURA PĂCATULUI[10] În acest caz se poate vorbi de păcat în esenţa lui. În Biblie păcatul este caracterizat ca necredinţă, răzvrătire, perversitate, ratarea ţintei. Totuşi cum am reuşit să spunem ce este de fapt păcatul. În Vechiul Testament el ţine şi este perceput în legăturile şi faptele exterioare din viaţa omului, dar în Noul Testament se merge la motivaţie, la gândurile omului în intimitatea sa. Isus Hristos pune un semn de egalitate între crimă şi adulter cu mânia şi pofta. (Mat cap 5). De asemenea se pune egalitate între motivaţii şi acţiuni propriuzise pentru că toate atentează la sfinţenia lui Dumnezeu. Noi nu suntem păcătoşi pentru că facem păcat ci facem păcat pentru avem o natură păcătoasă. ”Păcatul ca definiţie este o lipsă de conformitate activă sau pasivă raportată la Legea Morală a lui Dumnezeu.” Ele este incapacitatea omului de a trăi conform aşteptărilor pe care Dumnezeu le are de la om.

Una[11] dintre sugestii pentru natura păcatului este Senzualitatea în care intră şi faptele cărni din Galateni 5:19-21. Un alt păcat poate fi Mândria. Natura păcătoasă a omului reprimată într-un anumit domeniu, se poate manifesta în alte domenii. O altă alegere ar fi Egoismul, care indică ” alegerea sinelui ca obiectiv suprem în locul dragostei faţă de Dumnezeu”. El determină şi alte păcate ca rezultant al lui, şi este suficient să ne uităm în viaţa noastră sau în cotidian. Se pare că totuşi ce mai importantă sugestie pentru păcat este Înlocuirea lui Dumnezeu. Omul în mintea lui refuză să îl lase pe Dumnezeu să fie Dumnezeu. Alegerea altei persoane sau lucru în locul lui Dumnezeu este în mod categoric păcat. Ele contrazic cele 10 porunci ale Vechiului Testament ( Exod 20) şi cele 2 porunci din Noul Testament (Marcu 12:30). Esenţa păcatului este idolatria de orice fel, urmată de păcatele care decurg din această stare, ca Mândria, Egoismul etc.

c. CONSECINŢELE PĂCATULUI [12]. În primul rând păcatul are efecte globale asupra umanităţii. Păcatul lui Adam s-a resfrânt asupra rasei umane. Geneza 5:3 La vârsta de o sută treizeci de ani, Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui şi i-a pus numele Set. Observaţi vă rog diferenţa faţă de Geneza 1:26. Impactul păcatului s-a manifest în relaţia omului cu Dumnezeu, cu semenii şi cu sine însuşi

Enumerăm câteva consecinţe în care păcatul afectează relaţia omului cu Dumnezeu. Una este Dizgraţia divină, şi în care omul de la momentul căderii în păcat este Blestemat de Dumnezeu, şi alungat din Grădina Eden. Deşi se poate vorbi de Mânia lui Dumnezeu în acelaşi timp el face şi o promisiune în Geneza 3:15, şi faptul că iubeşte oameni o dovedeşte Ioan 3:16. Un alt aspect este Vina, deşi la unele persoane se manifestă în mod subiectiv sau deloc ea este reală. Dar noi trebuie să o înţelegem ca o situaţie obiectivă care merită pedeapsă. În calitate de Domn şi stăpân Dumnezeu ne-a cerut în schimb închinare şi ascultare. O altă consecinţă a păcatului este Pedeapsa, cu care mulţi oameni nu sunt de acord. Dar ea este un rezultat al păcatului. Mulţi nu acceptă faptul că păcatul a fost deja pedepsit în Persoana lui Hristos la Cruce. Pedeapsa poate fi realizată în mod fizic pe acest pământ (David şi Bat - Şeba), dar mul mai cruntă va fi pedeapsa vecinică ( Mat 25:41). Moartea fizică este un alt aspect al existenţei omului. El nu a fost creat pentru ca să moară. De aceea moartea este ceva străin omului şi tuturor ne este frică de ea. Dar Biblia este fără echivoc. Evrei 9:27 Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata,. Posibilitatea morţii se afla în creaţie dar şi posibilitatea vieţi eterne se afla tot acolo. Moartea Spirituală este şi mai cumplită şi înseamnă despărţirea omului de Dumnezeu mai bine spus ruperea relaţiei cu El. pentru cei care nu se împacă cu Dumnezeu pe acest pământ despărţirea va fi veşnică. Moartea Eternă este cea mai cumplită consecinţă a păcatului şi însemnă pedeapsă şi focul etern, denumită şi ”moartea a doua”. Ea este un rezultat al morţii fizice şi spirituale. Aceasta este varianta pe care oamenii păcătoşi au ales-o în timpul vieţii, şi nu mai există cale de întoarcere.

Efectele păcatului asupra omului sunt multiple şi enumerăm câteva dintre ele. Unul dintre ele este Înrobirea şi deşi mulţi oameni se declară liberi de fapt ei sunt robi ai păcatului care generează alte păcate şi aşa mai departe, până când se transformă în vicii. Avem numeroase exemple în Vechiul Testament Avraam, David, în care un păcat a generat alt păcat. Pavel spune că suntem robi ai păcatului Romani (6:17), dar acest aspect se rezolvă prin Lucrarea lui Hristos. Fuga de realitate este un alt aspect. Lumea de astăzi deşi este conştientă de moartea inevitabilă a omului evită acest cuvânt şi îl înlocuieşte cu : ”pleacă, parcuri memoriale”, iar cei care se apropie de moarte sunt denumiţi : ”cetăţean senior, vârstă de aur”. Se pare că Romani 6:23 este versetul care ne face să nu ne gândim la ea. Insensibilitatea este o caracteristică a păcătosului, aşa a fost în timpul lui Isus când Fariseii şi Saduchei, dar nu numai ei făceau păcate grosolane fără mustrări de conştiinţă. La fel se întâmplă şi astăzi când omul se opune la cercetarea Duhului Sfânt. Tot aşa este şi cu Egocentrismul care ia amploare în viaţa păcătosului. Se caută favoruri speciale, o bucăţică mai mare, puţin mai mult, în timp ce ignorăm nevoile şi dorinţele altor persoane. De asemenea Neastâmpărul se manifestă din plin. Păcatul produs îşi pierde capacitatea de a satisface şi se caută senzaţii noi. Sunt pline reclamele de aşa ceva. Păcatul devine ca un drog de care nu mai poţi să scapi. Nimic nu te mai satisface şi omul este ca o mare agitată fără odihnă.

Păcatul[13] are efecte şi în relaţiile cu alţii oameni cu care intrăm în relaţie. Astfel între oameni apare Competiţia care îmbracă diferite forme. Persoana care are succes se teme întotdeauna pentru poziţia pe care o are şi luptă pentru a o menţine. Versiunea extremă este războiul cu distrugere în masă a proprietăţilor şi vieţilor omeneşti. Iacob 4:1-2, este semnificativ în acest exemplu. Toate vin din inima noastră. De asemenea se manifestă şi în Incapacitatea de a simţi unii cu alţii, şi nu mai există puterea de a vedea nevoile sau durerea altor persoane. Pavel atrage atenţia asupra acestui aspect în Filipeni 2:3-5. Din păcate competiţia se manifestă şi în Biserică. Un alt aspect este Respingerea autorităţii, iar dacă suntem proprietari a ceva, sau peste cineva orice fel de autoritate ni se pare periculoasă. Sau o ignorăm sau luptăm împotriva ei. Să nu uităm faptul că autoritatea omului este una delegată şi nu trebuie să facă abuz de ea. Incapacitatea de a iubi este poate cea mai catastrofală consecinţă a păcatului. În primul rând se calcă porunca lui Isus din Matei 22:37-38. Nu iubeşti pe Dumnezeu, nu iubeşti pe semenii tăi, dar te iubeşti pe tine şi devii automat idolatru. Acest lucru se vede în rata mare a divorţurilor chiar şi în rândul creştinilor şi a copiilor debusolați care au nevoie de ambii părinţi.

Observăm în mod clar cu păcatul afectează crunt relaţia omului cu Dumnezeu, cu el însuşi şi cu semeni lui. Această stare nu o poate rezolva decât o singură Persoană care este Isus Hristos.

Note de subsol:

[1] TEOLOGIE SISTEMATICĂ de Wayne Grudem pag 520

[2] TEOLOGIE SISTEMATICĂ de Wayne Grudem pag 521

[3] PRELEGERI DE TEOLOGIE SISTEMATICĂ de H. C. Thiesen pag 194

[4] PRELEGERI DE TEOLOGIE SISTEMATICĂ de H. C. Thiesen pag 200

[5] Sait Barzilaen Dan http://cristianet.fr/index.php?option=com

[6] Sait Barzilaen Dan http://cristianet.fr/index.php?option=com

[7] Sait Barzilaen Dan http://cristianet.fr/index.php?option=com

[8] ANALIZĂ SEMANTICĂ A UNOR TERMENI DIN NOUL TESTAMENT de WILLIAM BARKLAI pag 27- 67

[9] ANALIZĂ SEMANTICĂ A UNOR TERMENI DIN NOUL TESTAMENT de WILLIAM BARKLAI pag 27- 67

[10] Teologie Creştină de Millard J. Erikson vol 2 pag 138 - 141

[11] Teologie Creştină de Millard J. Erikson vol 2 pag 138 - 141

[12] Teologie Creştină de Millard J. Erikson vol 2 pag 165-186

[13] Teologie Creştină de Millard J. Erikson vol 2 pag 165-186