Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Teologie
 

 

 

Cuprins Publicaţie
Nostra Aetate
Apologetica
Teologie
Istorie
Pastorala
Misiunea Azi
Site-uri Baptiste
Media

 

 


Pagina de Teologie

 

Partea abstractă a teologiei sistematice

 de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.

 

(CONTINUARE)

 

Capitolul 41

Judecata finală.

 

Procesele parţiale ale judecăţilor lui Dumnezeu nu apar doar constant, ci ele sunt adesea arătate distinct. De aici multe expresii ale Scripturii, în care se vorbeşte despre judecăţile lui, nu au nici o referinţă sigură, şi altele, nici o referinţă, cu privire la judecata finală a tuturor oamenilor. Dar, în multe alte locuri, o astfel de judecată este făcută de cunoscut. Suntem învăţaţi de rânduirea unei vremi când va fi o judecată publică, generală a tuturor celor drepţi şi a celor răi.

 

I. Un timp special rânduit pentru aceasta.

 

Este declarat clar că „a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită, prin faptul că L-a înviat din morţi…” Fapte 17:31. Numeroasele denumiri ale zilei venirii lui Cristos, şi a judecăţii lui a oamenilor, au fost indicate în capitolul precedent. Printre acele specifice judecăţii sunt „ziua judecăţii,” (2 Petru 2:9); „ziua cea mare,” (Iuda 6); „ziua cea mare a mâniei lor,” (Apocalipsa 6:17); „ziua mâniei şi descoperii dreptei judecăţi a lui Dumnezeu,” (Romani 2:5); şi „ziua în care Dumnezeu va judeca secretele oamenilor prin Isus Cristos.” Romani 2:16.

 

Durata timpului astfel rânduit nu poate fi determinată. Înţelesul indefinit al cuvântului „ziua” interzice orice afirmaţie chiar măcar despre lungimea ei probabilă. A fost argumentat că, din numărul mare al celor care vor fi judecaţi, şi multele evenimente legate de viaţa fiecărui om, aceasta va cuprinde o perioadă lungă de timp. Dar rapiditatea cu care, în unele condiţii, mintea va alerga spre cursul unei vieţi lungi, într-o clipă din timp, arată că o perioadă cu mult mai scurtă va fi suficientă pentru o deplină descoperire a judecăţii tuturor persoanelor şi evenimentelor. Totuşi, caracterul indefinit al cuvântului ar trebui să ne avertizeze împotriva presupunerii că ziua trebuie să fie doar de o durată de câteva ore.

 

II. Judecata va fi publică şi generală.

 

Aceasta a fost negată de unii care gândesc că judecata fiecărui om are loc la moartea lui. Aceştia susţin că a limita judecata doar la moarte, nu este contrar cu înţelesul real al Scripturii, despre care ei presupun că nu este de găsit în limbajul literal folosit, ci într-o astfel de interpretare care va fi de acord cu faptul că destinul fiecărui om este fixat, şi aceasta în mod conştient lui însuşi, la moarte. Ei gândesc că nedeterminarea cuvântului „zi” permite procese continui de judecată care se extind de-a lungul întregii perioade legate de morţile oamenilor.

 

Baza principală a acestei teorii este că siguranţa dobândită la moartea fiecărui om, cu privire la poziţia lui faţă de Dumnezeu, face ne necesară orice judecată în plus, pentru că, cazul lui deja a fost judecată. Dar noi ştim puţin de acea siguranţă, în special în cazul celor răi. Omul drept, datorită prezenţei lui cu Cristos, fără îndoială cunoaşte că mântuirea lui este sigură; dar cine poate spune ce speranţe şi frici alternative pot constitui o parte din tortura celor răi în starea intermediară? Dar, chiar dacă el este de asemenea sigur de soarta lui, pot exista motive grele pentru o manifestare publică a poziţiei lui. Chiar despre „îngerii, când au păcătuit,” a căror condiţie în această privinţă este în mod egal sigur stabilită, se spune că sunt „păstraţi pentru judecată,” precum oamenii nedrepţi pe care Domnul îi păstrează „sub pedeapsă pentru ziua judecăţii.” 2 Petru 2:4, 9. Se poate că ziua judecăţii este rânduită, pentru ca sentinţa deplină, cu privire la răsplata sau pedeapsa fiecărui om, să poată fi rostită, când el stă îmbrăcat în trupul de înviere, în care aceştia o vor suferi, sau se vor bucura de ea pentru tot viitorul. Alte scopuri vor fi sugerate ulterior referitoare la răzbunarea lui Dumnezeu, şi manifestarea cauzelor şi circumstanţelor acţiunii lui, care, independent de orice relaţie a judecăţii faţă de oricare om individual, nu fac ziua judecăţii publice nepotrivită. Siguranţa acelei publicităţi va apărea din persoana Judecătorului. Dar, în plus faţă de toate celelalte consideraţii, Scripturile folosesc un limbaj despre ziua judecăţii, şi evenimentele sale, care nu pot fi interpretate drept altfel decât, ca învăţând că ea este publică în faţa tuturor, şi generală faţă de toţi, nu particulară pentru fiecare om. Declaraţiile apariţiei sale universale, a îngerilor şi a slavei care îl va însoţi pe Judecătorul care se coboară, a frământărilor naturii, a arderii lumii, a unei adunări a tuturor naţiunilor care permite o separare înaintea tuturor în două clase distincte, şi faptul că unii se vor ridica în condamnare specială a altora; acestea, şi alte afirmaţii, sunt cu totul nepotrivite cu doar o judecată particulară a fiecăruia la moartea lui. În special, este imposibil să împăcăm afirmaţia, că învierea oamenilor va preceda judecata finală, cu orice teorie care face ca aceasta să aibă loc la moarte. Toate acestea sunt independente de răspunsul ulterior care poate fi solicitat, că nici o nedeterminare a cuvântului „zi” nu ar permite ideea că un timp, rânduit în cadrul vieţii omenirii, ar trebui să se extindă în toată perioada acelei vieţi. Cel puţin, aceasta trebuie să fie cumva o porţiune limitată de timp care o conţine.

 

III. Persoana Judecătorului.

 

Dumnezeu singur este competent să efectueze această slujbă de Judecător în marea zi. El singur are dreptul de a Judeca. El singur are calificările necesare. Cea mai importantă dintre acestea este acea integritate perfectă a caracterului, prin care justiţia poate fi exercitată cu considerarea cuvenită faţă de lege şi a celor de sub ea, potrivit unor principii stricte de dreptate. Totuşi, în mod egal important, este acea deplina cunoştinţă a legii care nu lasă necunoscute nici una din cerinţele sale, nici pedepsele sale, nici răsplătirile sale, nici posibilele sale scutiri de pedeapsă. El are de asemenea acea omniscienţă prin care îi sunt cunoscute toate lucrurile, chiar cele mai profunde secrete ale oamenilor; nu doar acţiunile lor, ci gândurile lor interioare şi motivaţiile ascunse, chiar naturile lor şi posibilităţile acelor naturi. Aceasta, care este esenţială pentru judecata cuvenită, se poate găsi doar în el care cercetează rinichii şi inimile, şi care poate face o cuvenită aplicare a legii, în toate privinţele sale, pentru întregul comportament şi caracter al celor care sunt de judecat; şi a lui este puterea infinită de a executa acea lege, deopotrivă în acordarea răsplătirilor sale, cât şi în aplicarea pedepselor sale.

 

De aceea Scripturile vorbesc despre Dumnezeu ca „judecătorul tuturor,” (Evrei 12:23); şi despre judecata lui potrivit cu adevărul şi dreptatea, de care nu se poate scăpa, Romani 2:2, 3, 5. În viziunea Apocaliptică, Ioan „a văzut pe cei morţi, mari şi mici, stând înaintea tronului” când s-au deschis cărţile pentru judecată. Apocalipsa 20:12, 13.

 

Dar această judecată nu este făcută de Dumnezeu, ca Dumnezeu. Isus le-a spus iudeilor că „Tatăl nu judecă pe nici un om, ci el a dat toată judecata Fiului.” Ioan 5:22. Cauza acesteia este că Fiul nu este doar divin, ci şi uman, şi că relaţia lui cu umanitatea îl înzestrează cu calificări specifice pentru această slujbă, care, la fel ca aceea de mântuire a omului, nu ar putea aparţine decât divinului. De aceea, Cristos i-a învăţat pe ucenicii săi că judecătorul va fi „Fiul Omului,” (Matei 16:27, 28; 25:31-34), şi a declarat către iudei, că Tatăl „i-a dat lui [fiul Său] autoritatea de a executa judecata, pentru că el este Fiul Omului.” Ioan 5:27. Într-adevăr, s-ar părea că judecata de executat aici este de Cristos ca om; pentru că aceasta este în special anunţată de el în natura lui. Petru i-a predicat lui Corneliu, referitor la Isus din Nazaret, „că El a fost rânduit de Dumnezeu Judecătorul celor vii şi al celor morţi.” Fapte 10:42. Pavel a scris „Şi faptul acesta se va vedea în ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor.” (Romani 2:16); şi i-a încurajat pe Corinteni prin a declara „Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup.” (2 Corinteni 5:10) şi, pe Colina lui Marte, a anunţat că Dumnezeu „a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta.” Fapte 17:31a.

 

Nu putem spera să înţelegem toate motivele pentru această numire a lui Cristos, ca Fiu al Omului, să judece pe toţi. Ele sunt conectate, în parte, cu poziţia de Rege şi Domn, la care el a fost numit pentru triumful deplin al împărăţiei lui, şi manifestarea puterii şi harului lui Dumnezeu. Ele sunt de asemenea, fără îndoială, asociate cu relaţia pe care, ca om, el o ocupă faţă de omenire, şi în special faţă de biserica „celor întâi născuţi.” Dar este sigur că, prin legătura slujbei de judecător cu Cristos ca om, este înlăturat orice obstacol din calea unei judecăţi publice, vizibile. De vreme ce Fiul lui Dumnezeu este Fiul Omului, aceasta face necesar ca Dumnezeu care judecă este găsit în el. Dar ca om, judecătorul nu mai este Dumnezeul invizibil, care poate fi văzut doar în lucrările Creaţiei lui, şi în Providenţă; ci Dumnezeu în Cristos, Dumnezeu-omul, în forma lui vizibilă materială, care, de aceea, poate fi manifestat înaintea ochilor tuturor, într-o judecată care, nu este simplu generală, incluzând pe toţi, ci este publică, fiind deschis arătată înaintea tuturor. De aceea, persoana judecătorului adaugă un alt motiv la cele menţionate de până acum şi de ce orice judecată are loc la moarte va fi suplimentată de, şi desăvârşită în, judecata finală din ziua de pe urmă.

 

IV. Scopurile acestei judecăţi publice.

 

O dovadă în plus a aceluiaşi fapt va apărea, cel puţin, din unele din scopurile acestei judecăţi publice.

 

1. În scopul împlinit prin revelaţia acesteia către oameni în această viaţă. Convingerea unei astfel de judecăţi care va veni produce o influenţă hotărâtoare pentru bine asupra comportamentului oamenilor în această viaţă. Fără îndoială, din această cauză se învaţă atât de clar, şi atât de frecvent, şi în atât de multe feluri, că nimeni nu ar trebui să eşueze în a fi impresionat de siguranţa realizării ei. Aceasta, într-adevăr, va fi realizată, nu într-un grad mai mic, prin cunoştinţa unei judecăţi private şi individuale la ora morţii. Dar este evident că acest efect este cu mult mărit de terorile şi solemnităţile cu care Biblia îmbracă scenele acelei zile. Faptul că publicitatea ei este în sine de temut este evident din măsura cu care se cutremură dintr-o revelaţie a păcatelor lor, cei care ca credincioşi în Isus, speră încrezători într-o sentinţă favorabilă de la Dumnezeu. Întrebarea atât de frecvent pusă este dacă păcatele, cât şi faptele bune ale poporului lui Dumnezeu, vor fi descoperite atunci, acestea fiind rodul acestei temeri.

 

Totuşi, este probabil, că influenţa aşteptării acestei judecăţi este neimportantă, în comparaţie cu scopurile legate de realizarea ei efectivă. Acestea sunt de găsit în manifestările lui Dumnezeu, şi Cristos, şi a oamenilor în acea mare zi.

 

2. Scopurile care apar în legătură cu ziua în sine.

 

(1.) Cu privire la Dumnezeu.

 

(a.) Aceasta va furniza o arenă vrednică pentru arătarea atributelor lui Dumnezeu. Un scop continuu al lui Dumnezeu, în legătură cu creaturile sale inteligente, a fost să le facă de cunoscut slava caracterului său. Acesta este atribuit ca un motiv chiar al învierii sale spirituale a poporului său împreună cu Cristos. Efeseni 2:4-7. Acum, nu se poate face nici o menţiune despre vre-una din atributele sale, pe care până acum el le-a descoperit, care în ziua judecăţii, să nu fie evident arătate. Aceasta va fi în special adevărat cu privire la justiţia lui răzbunătoare, perfecţiunea care, într-un anumit grad, s-a micşorat, pentru că datorită răbdării şi harului său, el a amânat pedepsirea cuvenită a păcatului. De aici, această zi este numită „marea zi a mâniei lor,” (Apocalipsa 6:17), şi „ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu”, Romani 2:5. Totuşi, cât de evident, va apărea înţelepciunea scopului său, adevărul şi credincioşia promisiunilor lui, puterea lui de a realiza voia sa, mărinimia lui universală, iubirea lui jertfitoare, mila lui nemărginită, puterea lui eliberatoare, harul său cuceritor, şi, nu pentru a încerca să enumerăm mai departe, tot ceea ce poate fi imaginat ca alcătuind acea sfinţenie care, într-un cuvânt, îmbrăţişează toată perfecţiunea morală.

 

(b.) Înţelepciunea şi dreptatea lui Dumnezeu, în felul lui providenţial şi milostiv cum tratează oamenii, va fi, de asemenea, evident. Acestea dau naştere adesea la perplexitate, chiar în cei care cred ferm în Dumnezeu ca unul care face toate lucrurile drept, şi bine. În această viaţă oamenii sunt chemaţi să exercite credinţă în Dumnezeu în toate chestiunile. Această credinţă va fi justificată de manifestările la acel timp ale caracterului şi faptelor sale deopotrivă. Inegalităţile din această viaţă, şi prosperitatea celor răi, şi necazurile celor drepţi, vor fi atunci nu doar egalate, ci toţi vor vedea clar înţelepciunea, justiţia, şi bunătatea lui Dumnezeu, în a le da un loc aici în conducerea lui providenţială. Mai probabil, în arătarea deplină a tuturor scopurilor în Creaţie şi Har, că problema de nerezolvat a acestei vieţi, - prezenţa păcatului într-o lume creată, şi condusă de un Dumnezeu Atotputernic şi Sfânt, - va deveni o manifestare a unei slave de negrăit în Dumnezeu. Atunci, de asemenea, se va vedea, chiar mai clar decât acum, dreptatea alegerii lui pentru unii spre mântuire, şi condamnare a altora pentru păcat; şi, de asemenea, responsabilitatea deplină a oamenilor pentru fiecare păcat, chiar când circumstanţele lor şi acţiunea lor anterioară au redat anumite lucruri pe care ei le vor face. Atunci, de asemenea, se va vedea o astfel de suficienţă, în fiecare om, a luminii avute, dacă el ar fi umblat în aceasta, şi de puterea lui pentru bine, dacă el ar fi exercitat-o, care îl fac vinovat înaintea lui Dumnezeu, şi vrednic de pedeapsa pe care el o va aplica.

 

(2.) Cu privire la Cristos.

 

Dar aceasta nu este simplu revelaţia lui Dumnezeu; ci a lui Dumnezeu în Cristos.

 

(a) În acea minunată combinaţie prin care spiritul creat, şi chiar materia creată a naturii umane erau, prin întruparea cuvântului divin, (Ioan 1:14), l-a făcut în stare să facă acea lucrare pe care nici omul nici Dumnezeu nu ar putea să o facă în mod separat. Unde, decât pe tronul judecăţii, ar putea fi văzut acest personaj doar de cei care sunt făcuţi părtaşi ai slavei lui? Cât de potrivită este apariţia lui de a umple cu chinuri pe cei care l-au respins, şi cu bucurie şi laudă pe toţi cei care s-au încrezut în el. Apoi el apare nu doar ca Judecător, ci ca Rege şi Domn, a cărui domnie ca Domn este acum arătată a fi universală, şi a cărui domnie, în inimile poporului său, acum el o răsplăteşte prin a le zice bun venit la intrarea în bucuria lui, şi la participarea în slava lui.

 

(b) Slava lucrării lui Cristos va apărea atunci de asemenea.

 

În arătările sale a atributelor divine; a adevărului, în împlinirea în el a blestemului ameninţat al păcatului pentru toţi cei salvaţi de el; a justiţiei necruţătoare, care cere acea onorarea a legii, nu doar în ascultare, ci de asemenea în pedeapsă, aplicată chiar de Fiul lui Dumnezeu, de la el care este prietenul lui Iehova; şi din iubire şi milă, care cer să fie exercitate chiar cu costul celui mai de temut sacrificiu. Slava acelei lucrări va şi extraordinară şi se va vedea în armonie în exerciţiul acestor atribute; al justiţiei într-o cale de milă şi iubire; a fiecăreia dintre acestea într-o cale de justiţie, şi a tuturor dintre acestea într-o cale de sfinţenie şi adevăr. Ziua judecăţii va arăta în mod clar aceste perfecţiuni, şi armonia lor, faţă de toată inteligenţa lui Dumnezeu.

 

Slava acelei lucrări se va vedea de asemenea în cucerirea evidentă a lui Satan. Pentru realizarea scopului Dumnezeu, lui i s-a permit multă vreme să exercite putere şi răutate. Aceasta, în ziua judecăţii, va apărea că a fost din totdeauna făcută prin răbdarea lui Dumnezeu, care a ales să nu cucerească, şi să îl pedepsească pe el şi pe îngerii lui, decât prin Fiul Omului. Faptul că această victorie asupra lui Satan nu a fost una de putere divină, ci a fost lucrată prin Fiul lui Dumnezeu în natura lui umană, redă înfrângerii lui mai mult semnat şi este mai umilitoare pentru el. Aceasta este o răzbunare deplină a ispitirii primului Adam.

 

Puterea eliberatoare faţă de păcat arătată în lucrarea lui Cristos va arăta de asemenea slava lui într-un mod specific.

 

Ne putem imagina un înger dorind să întreprindă cucerirea lui Satan la porunca lui Dumnezeu. Dar, aici a fost lucrarea pe care nici un înger nu ar fi încercat-o, nici nu ar fi avut vre-o speranţă de realizare. Existau multe probleme, în legătură cu aceasta, care nu au putut fi rezolvate. Cum este pedeapsa care a fost atrasă, să fie îndurată, sau să se scape de ea? Cum se va împlini dreptatea cerută, acum că omul a devenit un păcătos? Cum poate păcatul să fie eradicat, şi o natură nesfântă să fie restaurată la puritatea şi dreptatea ei originală? Cum se poate ca un altul să asigure aceste lucruri în oameni? Şi, dacă nu sunt asigurate în ei, cum poate un păcat al unui păcătos, deopotrivă în acţiune şi în condiţie, să fie ascuns faţă de Dumnezeu? Cum poate Dumnezeu să fie drept şi totuşi să justifice pe cei păcătoşi?

 

Cristos a rezolvat toate aceste probleme, şi mai mult decât atât, a făcut toată lucrarea care era necesară. Păcătosul, unit prin credinţă cu Cristos, are acum o siguranţă asigurată, o dreptate constantă, o ispăşire mai mult decât suficientă, un adăpost cu totul de nepătruns de mânia sau justiţia lui Dumnezeu; şi el va sta înaintea scaunului de judecată al lui Cristos, în prezenţa oamenilor şi îngerilor, pentru a dovedi puterea Mântuitorului său în eradicarea păcatului, prin faptele bune lucrate prin acea disciplină a Mântuitorului în carnea muritoare, chiar sub legea înaltă a datoriei creştine.

 

(3.) Cu privire la om.

 

Cu privire la om în special, scopurile zilei judecăţii vor face potrivit ca aceasta să fie generală, şi publică.

 

(a.) Pentru că atunci va fi descoperit caracterul şi faptele oamenilor.

 

Este vestită o zi când „fiecare va da socoteală de sine înaintea lui Dumnezeu,” (Romani 14:12), care socoteală va cuprinde „fiecare cuvânt nefolositor pe care oamenii îl vor fi rostit.” Matei 12:36. Acesta va fi un timp „când Dumnezeu va judeca secretele oamenilor.” Romani 2:16. Obiectul acestei judecăţi nu este să stabilească ce au făcut oamenii, ci să arate celor care sunt judecaţi, cât şi tuturor celorlalţi, lucrurile care sunt deja cunoscute lui Dumnezeu. Pentru acest final, chiar păcatele necunoscute ale infractorilor, şi faptele bune, uitate de cei drepţi, vor fi aduse la lumină. Matei 25:31-46. Ni se spune că Domnul „va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric şi va descoperi gândurile inimilor. Atunci, fiecare îşi va căpăta lauda de la Dumnezeu.” 1 Corinteni 4:5.

 

(b.) Pentru că atunci judecata se va face la fiecare individ.

 

Din această cauză „toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup.” 2 Corinteni 5:10; Romani 14:12. Chiar numele zilei arată obiectul numirii ei, şi natura tranzacţiilor în această direcţie, care vor avea loc atunci. Descrierile zilei judecăţii, oricât de figurative ar fi presupuse a fi, marchează aceasta ca o învăţătură indiscutabilă a Cuvântului lui Dumnezeu. Cei răi sunt condamnaţi, deopotrivă datorită caracterului şi a comportamentului. Cum se poate aceasta, poate fi uşor înţeles. Dar cei drepţi sunt acceptaţi, şi răsplătiţi, pe baza la aceleaşi temeiuri. Motivul acesteia nu este atât de evident. Aceasta se bazează, fără îndoială pe lucrarea meritorie a lui Cristos, prin care, prin credinţă, ei au fost îndreptăţiţi de Dumnezeu chiar în această viaţă. Dar referinţele la faptele lor personale arată, de asemenea, o îndreptăţire personală în acea zi măreaţă. Aceasta este îndreptăţirea prin fapte, văzute în ei chiar în timp ce erau pe pământ. Aceasta este manifestarea principiului dătător de viaţă împărtăşit lor pe pământ în regenerare, şi arătat de ei în timpul proceselor de sfinţire. Faptele bune sunt roadele acelei uniri vitale cu Cristos, prin care „de asemenea viaţa lui Isus” este „manifestată în trupul nostru.” 2 Corinteni 4:10; (conform Galateni 2:20, şi Romani 8:1-4).

 

În judecata, la care oamenii vor fi aduşi în ultima zi, se va ţine seama de lumina şi cunoştinţa pe care ei au avut-o. Cei păgâni vor fi judecaţi de o lege diferită de cea care va fi aplicată celor care au avut lumina revelaţiei. Pavel învaţă clar că cei dintâi au o lege sub care ei trăiesc, (Romani 2:14, 15), în lipsa conformării faţă de ea, şi a încălcării ei, ei sunt „vrednici de moarte,” (Romani 1:32); şi că ei sunt judecaţi doar de legea pe care o au. Romani 2:12. Cristos a învăţat acelaşi adevăr, în general, ca aplicat tuturor feluritelor grade de cunoştinţă, când el a vorbit despre slujitori, a fi bătuţi cu puţine sau multe lovituri, potrivit cu cunoştinţa lor despre voia Domnului lor. Luca 12:47, 48. De asemenea, el a învăţat aceasta în special în compararea gradelor de vină şi condamnare a acelor care se bucură de cunoştinţa Evangheliei şi cei care au trăit înainte de proclamarea ei. Matei 12:41, 42; Luca 11:29-32; (conform Ioan 12:47, 48).

 

(c.) Faptul că judecata este publică şi generală este văzut în ceea ce se spune despre acordarea publică a răsplăţilor şi a pedepselor.

 

Limbajul de aici poate fi probabil figurativ, dar trebuie să însemne ceva, şi poate însemna nu mai puţin decât publicitatea răsplătirilor pe care Cristos le va da. Nici o judecată privată la moarte nu ar putea explica afirmaţiile că toţi vor fi adunaţi înaintea lui Cristos, şi că ei vor fi separaţi de el în cei de la dreapta şi cei de la stânga, (Matei 25:32, 33); nici pentru declaraţia că, „Fiul omului va trimite pe îngerii Săi, şi ei vor smulge din Împărăţia Lui toate lucrurile care sunt pricină de păcătuire şi pe cei ce săvârşesc fărădelegea,” Matei 13:41; nici pentru acea învăţătură în plus, din versetul 49, că „Îngerii vor ieşi, vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor buni.”

 

V. Locul judecăţii finale.

 

Este evident, din ceea ce am văzut deja, că scenele de judecată vor ocupa un anumit loc în universul lui Dumnezeu. Cristos va apărea ca Fiul Omului, şi, de aceea, îmbrăcat în trupul naturii sale umane, deşi acel trup va fi atunci glorificat. Trupurile oamenilor, deopotrivă a celor drepţi şi a celor răi, vor fi anterior înviate, astfel că ei vor fi judecaţi în trup pentru faptele făcute în trup. Apoi, trupurile, deopotrivă cel al Domnului şi cele ale tuturor oamenilor, nu doar vor ocupa spaţiu, dar îl vor ocupa astfel că vor fi mutual recunoscute ca fiind în spaţiu.

 

Locul poate fi de asemenea crezut a fi într-o anumită legătură cu pământul nostru actual. Este potrivit ca acesta, care a fost scena tuturor evenimentelor care vor culmina în ziua judecăţii, să fie de asemenea locul acestei judecăţi finale. Este natural să presupunem că, după cum prima venire a Domnului a fost pe acest pământ, pentru a purta păcatul pentru răscumpărarea omului, tot aşa a doua lui venire în triumf, fără păcat spre mântuire, va fi spre acea parte din univers care a fost astfel evident deosebită ca fiind teatrul celei mai milostive lucrări a lui Dumnezeu. Afirmaţiile din Scriptură sunt într-adevăr sărace, dar ele nu spun nimic care să nu poată fi interpretat în consecvenţă perfectă cu această opinie. Totuşi, în final, concluzia că judecata va fi în legătură cu acest pământ, este atât de mult o chestiune doar de deducţie, încât nu interzice că aceasta poate fi în oricare alt punct în univers. Tot ceea ce ni se spune clar este că „Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.” (1 Tesaloniceni 4:17), şi că „Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde.” 2 Petru 3:10. Dar, în timp ce aceasta nu neagă, în mod necesar învaţă, distrugerea întregului univers. Catastrofa poate fi limitată la acest pământ şi atmosfera lui, şi totuşi toate celelalte fenomenele menţionate pot avea loc. De asemenea, ştim că, combustia materiei nu este distrugerea ei, ci doar o schimbare în forma ei. Aceasta este în acord cu predicţia unor ceruri noi şi a unui pământ nou, (2 Petru 3:13), şi cu acele expresii care se referă la aceasta ca o „restaurare a tuturor lucrurilor” (Fapte 3:21), şi învaţă „că şi creaţia va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu.” Romani 8:21. Dar, dacă numai pământul va fi purificat prin foc, sau, după cum nu pare atât de probabil, întregul univers; sau dacă scena judecăţii este a fi legată cu pământul, sau cu oricare alt punct din prezent, sau în universul înnoit, pare clar că aceasta trebuie să fie într-un loc. Locul care este cel mai probabil în legătură cu punctul din spaţiu care este acum ocupat de acest pământ, şi fie în atmosfera de deasupra lui, în timpul sau după configuraţie, fie pe pământul în sine înainte ca acesta să fie ars.

 

 

 

Umblând în înţelepciune

 

de Marian Ghita

 

Efeseni 5:15-17

 

A mai trecut un an și am intrat într-un alt an calendaristic. Acest ciclu s-a repetat de multe ori (pentru cei mai tineri el s-a repetat de puține ori, dar pentru cei înaintați în vârstă, s-a repetat de multe ori). El a devenit parcă o rutină. Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este: „Ce s-a schimbat în noi de la un an la altul?” Am devenit oare mai credincioși Domnului? Se vede în noi creșterea spirituală în asemănare cu Cristos, Domnul? (Efes. 4:13-15; 2 Cor. 3:18). Suntem noi mai roditori pentru gloria Dumnezeului și Mântuitorului nostru? (Ioan 15:1-11) Am devenit noi mai înțelepți înaintea Domnului, odată cu înaintarea noastră în vârstă? Sau, nu s-a întâmplat nimic din toate acestea? Suntem noi oare conștienți că pilda smochinului neroditor (Luca 13:6-9), care exprimă harul de care avem parte din partea Mântuitorului nostru, ni se adresează în mod imperativ nouă, celor din poporul lui Dumnezeu? Dacă am avut harul să intrăm în noul an, în anul 2015, atunci este bine să stăm și să medităm foarte serios la toate aceste întrebări.

 

În Efeseni 5:15-17 avem o chemare din partea Duhului lui Dumnezeu, prin apostolul Pavel, de a lua seama să umblăm cu băgare de seamă, în această viață, ca niște oameni înțelepți, nu ca cei neînțelepți. În acest pasaj noi vedem ce înseamnă să trăim cu înțelepciune în această viață. Noi trăim într-o lume plină de neînțelepți, de oameni proști. Această lume este o lume a proștilor (a nebunilor). De fapt, oricine care este născut în această lume vine cu o stare de nebunie congenitală, cunoscută sub numele de „natura păcatului”. Omul se naște un prost. În Proverbe 22:15 se spune: „Nebunia este lipită de inima copilului”. Omul se naște într-o stare de nebunie. Nu este vorba aici despre cineva care face acte iresponsabile, sau care spune lucruri iresponsabile; Biblia definește un prost ca unul care există (trăiește) independent de Dumnezeu (Ps. 14, 53). Biblia numește un om înțelept pe cel care trăiește în armonie cu principiile divine ale lui Dumnezeu. Aceasta este definiția biblică pentru aceste două concepte.

Omul este născut într-o situație în care nu are înțelepciunea lui Dumnezeu. Există în viața lui caracteristici ale nebuniei și, dacă ne vom uita în Psalmi și Proverbe, vom descoperi câteva dintre ele. Să privim deci la portretul prostului, dat de Scriptură.

 

1. Un nebun trăiește o viață prin care Îl neagă pe Dumnezeu (Ps. 14:1 – o definiție a prostului). Chiar dacă prostul poate ști în mintea lui intelectuală că există un Dumnezeu, el trăiește ca și cum Dumnezeu nu există. De aceea, în continuarea psalmului 14 se spune: „S-au stricat. Ei au făcut lucrări abominabile”. Aceasta este ceea ce s-ar numi ateismul practic. Este un mod de viață anti-Dumnezeu. Ei nu pot cunoaște lucrurile lui Dumnezeu, și, conform 1 Cor. 2:14, el este un prost, pentru că, pentru el, „lucrurile lui Dumnezeu sunt o nebunie”. „Omul firesc (natural) nu înțelege lucrurile lui Dumnezeu, pentru că ele sunt o nebunie pentru el”. El este în mod pragmatic un ateu. El trăiește separat de Dumnezeu.

 

2. Un nebun neagă pe adevăratul Dumnezeu și, astfel, el devine inevitabil propriul lui dumnezeu. Nici un om nu poate trăi fără un zeu. Toată lumea se închină la ceva. Și, dacă Dumnezeul cel adevărat nu este Dumnezeul acelui om, atunci omul Îl va înlocui în mod inevitabil cu un zeu fals. În Proverbe 12:15 este scris: „Calea nebunului este dreaptă în ochii lui”. Și astfel el devine pentru sine cel care va stabili ce este adevăr și ce este eroare. El va stabili ce este bine și rău, după propria sa voință. Ca urmare a acestui fapt, ca urmare a negării lui Dumnezeu, ca rezultat al stabilirii pentru el însuși cine va fi dumnezeul lui, el își va bate joc de păcat. În Prov. 14:9 se spune, „Cei nesocotiți glumesc cu păcatul”. El își face propriile sale reguli și vrea să justifice propriul lui comportament și vrea să se asigure că așa va fi bine în cele din urmă pentru el, așa că elimină din gândirea lui ideea de păcat cu consecințele sale. Un prost deci trăiește ca și cum nu există Dumnezeu, înlocuindu-L pe adevăratul Dumnezeu cu un altul și își stabilește propriul stil de viață și apoi va nega că trăiește în păcat.

 

3. Un nebun are un efect dramatic asupra altor persoane, deoarece atunci când vorbește el vorbește mereu despre propriile sale opinii. În Prov. 15:2, se spune: „Gura nesocotiților împroașcă nebunie”.  Este ca și o fântână cu apă amară, sau ca și un copac putred, care face fructe putrede. Când un prost deschide gura sa, să nu te aștepți la înțelepciune de la el; vei obține de la el nebunie. Lumea este plină de păreri ale nebunilor. Și apoi în Prov. 16:22 se spune, „El este ocupat cu instruirea altora, în aceeași nebunie. Instrucțiunile nebunilor este o nebunie”. Aici avem o imagine a omului neregenerat care este descris ca un prost. El este un prost pentru că el neagă pe Dumnezeu, practic, el este un nebun pentru că el devine propriul lui Dumnezeu (păcatul suprem), el a încălcat porunca lui Dumnezeu, el este un nebun pentru că el își bate joc de păcat, el este un nebun pentru că el trăiește viața bazat pe opinia sa, și el este un nebun, în sens mai mare, pentru că el contaminează restul societății cu aceeași nebunie, care condamnă sufletul. El lasă ca și moștenire copiilor lui, prietenilor lui, celor pe care îi instruiește, celor care sunt sub influența sa, nebunia lui.

 

Rezumând, putem spune că în Prov. 1:7 avem esența atitudinii celor fără Dumnezeu: „Frica de Domnul este începutul științei, dar nebunii nesocotesc înțelepciunea”. Înțelepciune în Proverbe înseamnă să trăiești după standardele divine. Aceasta este adevărata înțelepciune și ea presupune acceptarea adevărului divin, în gândire și în trăire. Omul nebun urăște acest lucru și respinge și disprețuiește asta. El nu-și dă seama de nebunia lui și nici de faptul că ceea ce creștinii adoptă pentru ei este înțelepciune (În 1 Cor. 1:20-25 propovăduirea crucii lui Cristos este considerată de lume a fi o nebunie, în timp ce pentru creștini ea este înțelepciunea lui Dumnezeu). Ce se întâmplă cu un prost (cu un nebun)? În Prov. 1:20-33 avem o invitație a înțelepciunii către toți oamenii. Cu alte cuvinte, aici este Dumnezeu, este Cristosul din Noul Testament, care invită pe proști să primească înțelepciune; dar atitudinea lor de respingere Îl va face pe Dumnezeu să refuze să-i ajute în nenorocirea lor. Cu alte cuvinte, Dumnezeu Își va bate și El joc de nenorocirea lor. Ei se vor hrăni cu roada felului lor de gândire. Acesta va fi sfârșitul unui prost.

 

În Proverbe 10:21, se spune: "Proștii mor din lipsă de înțelepciune." Atunci, ce ar trebui să se facă? Conform Prov. 1, înțelepciune strigă pentru ca oamenii să fie transformați. În Ecles. 9:1 se spune că „înțelepții sunt în mâna lui Dumnezeu”, și Dumnezeu întinde mâna Sa și îi transferă pe oameni dintr-o împărăție a nebunilor într-o împărăție a înțelepților. Aceasta înseamnă mântuire (Col. 1:13-14). Mântuirea este singurul lucru care poate schimba această stare de lucruri.

 

Pavel îi spune lui Timotei (în 2 Timotei 3:15), „din pruncie cunoști Sfintele Scripturi, care pot să-ți dea înțelepciunea care duce la mântuire”. Înțelepciunea se găsește în cunoașterea adevărului biblic, care aduce mântuire. Singurul lucru care poate face ca o persoană să înceteze de a mai fi un prost și să devină înțelept este mântuirea de la Dumnezeu. Când ai devenit creștin ai devenit înțelept și ai încetat să mai fii nebun și ai devenit unul dintre copiii înțelepți ai lui Dumnezeu.

 

Trebuie însă să se știe că înțelepciunea nu este doar cunoaștere la nivelul minții (a creierului). Înțelepciunea are pentru mulți doar sensul grecesc al termenului. Grecii credeau că înțelepciunea nu avea nici o legătură cu viața, nici o implicație practică. Gândirea ebraică nu a conceput niciodată înțelepciunea ca fiind pură teorie. Ea concepea înțelepciunea doar în legătură cu comportamentul, cu trăirea vieții. Și creștinii, de asemenea, se gândesc la înțelepciune ca fiind legată de trăirea vieții. Atunci când ai devenit creștin tu ajungi să-L cunoști pe Dumnezeu. Îl vei întrona în viața ta și te vei închina numai Lui. Vei mărturisi păcatul, nu-ți vei bate joc de ideea de păcat și nu te vei mai juca cu păcatul. „Când vorbești, tu vorbești cuvintele lui Dumnezeu”, spune Petru (1 Pet. 4:11). Și când îi înveți pe alții îi vei învăța adevărul divin pe care tu îl vorbești. Tu vei trăi o viață înțeleaptă, în toate aspectele vieții. Apostolul Pavel spune: „umblă ca un înțelept de dragul lui Cristos”. În epistola către Efeseni vedem înțelepciunea pe care o avem în Cristos (Efes. 1-3) și această înțelepciune ne conduce la o purtare vrednică de Dumnezeu (Efes. 4-6). Ceea ce ești se va vedea în felul în care trăiești. Aceasta este înțelepciunea creștină. Când ai devenit un creștin ai trecut de la prostie la înțelepciune. Înțelepciunea este un al element al umblării vrednice de Dumnezeu.

 

În Efes. 1-3 Pavel ne arată poziția noastră; în Efes. 3:14-21 avem impulsionarea de a porni în viață, în baza a ceea ce noi suntem în Cristos.

 

Și apoi în Efes. 4-6 avem trăirea (umblarea) vrednică de ceea ce noi suntem în Cristos. În Efes. 5:15-17 ni se spune să umblăm în înțelepciune. Lumea nu poate cunoaște înțelepciunea pentru că înțelepciunea lui Dumnezeu este ascunsă de mintea omului (1 Cor. 2:6-16).

 

Pavel vorbește despre oamenii fără Dumnezeu ca fiind oameni „care învață întotdeauna și nu pot ajunge niciodată la deplina cunoștință a adevărului” (2 Tim. 3:7). Noi, oamenii, știm foarte mult, dar nu știm înțelepciunea lui Dumnezeu. Înțelepciunea lui Dumnezeu este de neatins pentru un prost.

 

Dar noi, ca și creștini, putem umbla în înțelepciune. Este deci de așteptat pentru noi de a fi diferiți de cei fără Dumnezeu, din cauza a ceea ce noi suntem în Cristos. Înțelepciunea lui Dumnezeu este o componentă a trăirii creștine. 

 

Creștinii trebuie să arate diferit de cei din lume. Ei nu sunt proști ci înțelepți. Ei sunt înțelepți și de aceea umblă în înțelepciune. Un credincios care umblă în înțelepciune cunoaște trei lucruri despre umblarea în înțelepciunea lui Dumnezeu (vezi Efes. 5:15-17).

Astfel, creștinii știu: (1) Principiile vieții creștine (Regulile ei), care ne sunt date în Biblie; (2) Privilegiile sunt limitate și limitele lor sunt trasate în Cuvântul lui Dumnezeu (Creștinul știe că are o perioadă limitată de timp pentru îndeplinirea principiilor); (3) Scopurile Domnului pentru viață (Ceea ce vrea Dumnezeu să facă).

 

1)      Principiile vieții creștine (v. 15)

„Luați seama” ne leagă de v. 14 („Deșteaptă-te tu care dormi, scoală-te din morți și Cristos te va lumina”). În v. 14 noi avem o invitație la mântuire.

 

Ideea este: „Dacă sunteți în lumină (deci mântuiți) atunci umblați în înțelepciune. Cu alte cuvinte, bazează-te pe ceea ce a făcut mântuirea pentru tine. Deci, pentru că ești salvat atunci umblă în înțelepciune. Dar cum știu creștinii să umble în înțelepciune? Nu este oare nevoie de o inițiere în înțelepciune, de a învăța să trăiești înțelept? Nu este nevoie de timp pentru așa ceva? Pavel spune, însă, că din moment ce ești viu (spiritual) și ești în lumină tu poți umbla de la început cu înțelepciune.

 

Credem că, în momentul salvării tale, există un depozit de înțelepciune pentru tine, care te face absolut responsabil pentru comportamentul tău. Desigur, unii creștini spun că întâi cineva trebuie să primească mântuirea, apoi mai târziu ei pot recunoaște păcatul și astfel pot să se pocăiască și să se îndrepte. Dar nu este așa. În 1 Cor. 1:30 ni se spune: „Voi sunteți în Cristos Isus, care a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înțelepciune, neprihănire, sfințire și răscumpărare”. Atunci când Îl primim pe Isus Cristos, El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înțelepciune, neprihănire, sfințire, răscumpărare. Toate aceste patru lucruri au devenit simultan ale noastre.

 

Este interesant să vedem că înțelepciunea, neprihănirea și sfințirea preced răscumpărarea. Deci, nu trebuie ca mai întâi să fim răscumpărați și mai târziu vom obține înțelepciunea și mai târziu vom obține drepatea și mai târziu vom fi sfințiți. Nu, la momentul mântuirii, suntem înțelepți, drepți, puși deoparte, pentru că suntem răscumpărați. Deci, în momentul în care ești salvat, atunci înțelepciunea lui Dumnezeu locuiește în tine și tu vei deveni responsabil de o trăire înțeleaptă. În Col. 2:3 se spune: „Cristos, în care sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale științei”. Aceste comori sunt în Cristos, și noi suntem în Cristos. De aceea se spune în Col. 2:10, „Tu ești complet în El”. În momentul în care vii la Cristos, înțelepciunea, neprihănirea, sfințirea, răscumpărarea, vin ca un dar complet în mântuire.

 

Tu nu poți avea o mântuire fără înțelepciune, fără dreptate, fără sfințire și ceea ce este azi vrednic de plâns este credința ușoară, harul ieftin, mântuirea superficială, pe care le vestesc unii. După aceștia, toată lumea se naște din nou și nu există nici o considerație reală a realității din ea; că putem ajunge doar să credem în Isus și atunci suntem bine și mai târziu vom vorbi despre neprihănire, sfințire și înțelepciune. Nu! Ele sunt simultane. Cristos a făcut pentru noi aceste lucruri. Și noi credem că, la momentul mântuirii, tu Îl primești pe El, în care sunt ascunse comorile înțelepciunii și ale științei (Col. 2:2-3).

 

Să privim și la Tit 2:11-14. „Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire a fost arătat tuturor oamenilor”. Vorbind despre mântuire, noi vorbim despre harul lui Dumnezeu, așa cum se aplică în mântuire și modul în care acesta atinge pe toți acei oameni care sunt răscumpărați. Toți aceștia de aici ar trebui să fie calificați pentru o viață de înțelepciune. Acest har, care aduce mântuire, „ne învață” (v. 12); acest lucru este uimitor, pentru că însuși harul mântuitor ne învață „s-o rupem cu păgânătatea și cu poftele lumești, și să trăim cu sobrietate, dreptate, cu evlavie în acest veac prezent” (v. 12). Oamenii mântuiți singuri învață atât de mult. Tu nu poți spune, ei bine, am fost mântuit, dar eu pur și simplu nu știu ce înseamnă aceasta. Dacă tu ești salvat, mântuirea în sine te învață s-o rupi cu păgânătatea, cu poftele lumești, să trăiești cu sobrietate, dreptate, cu evlavie în veacul de acum. Atât de mult tu ai, atunci când ești mântuit.

 

Deci, dacă ești mântuit, tu ai înțelepciune. Tu nu trebuie să aștepți, după ce ai fost mântuit, să zicem, zece ani, cinci ani, patruzeci de ani, până să ai înțelepciune. Ea este a ta, dar ea este ca și o foame sau o sete după neprihănire (Mat. 5:6). Nu contează că ai puțină înțelepciune de la Dumnezeu, tu ai însă o permanentă foame pentru și mai multă înțelepciune. Dacă ai această foame, conform Mat. 5:6, tu vei fi săturat.

 

Și astfel Biblia promite că asta e posibil. Biblia ne spune că avem tot ce ne trebuie și chiar și mai mult, dacă dorim. Putem ajunge la și mai mult. În Efes. 1:7, Pavel ne spune că atunci când Dumnezeu a intrat în viața noastră am fost răscumpărați prin sângele lui Cristos. Am primit iertarea păcatelor, „În conformitate cu bogățiile harului Său, și El abundă față de noi în toată înțelepciunea”.

Tu ești deci responsabil să trăiești în înțelepciunea lui Dumnezeu. În 1 Ioan 2:20,27, ni se spune că atunci când am fost mântuiți, „Am primit o ungere de la Dumnezeu, și noi știm toate lucrurile”. „Am primit o ungere de la Dumnezeu, care ne învață toate lucrurile și nu avem nevoie de profesori umani (adică de filozofie umană), deoarece chiar Duhul Sfânt al lui Dumnezeu ne învață despre toate lucrurile”. Așadar, noi avem înțelepciune în mântuirea prin Cristos. Noi nu mai suntem proști, suntem înțelepți, și pe această bază, Pavel spune: „Umblă ca înțelept”.

 

Desigur, nouă ne-ar trebui să avem mai multă înțelepciune. Noi ar trebui să creștem în har, în cunoașterea Domnului și Mântuitorului nostru, Isus Cristos, să fim mai mult și mai conformi cu Domnul Isus Cristos (2 Pet. 3:18; 2 Cor. 3:18). Noi ar trebui să permitem Duhului lui Dumnezeu să ne transforme după chipul Său. Ar trebui să existe în noi o înțelepciune în creștere. Ar trebui să existe o evlavie în creștere, dar principiile sunt aceleași, principiile pe care le cunoaștem noi, le lucrează Duhul lui Dumnezeu în conștiința noastră. Chiar dacă nu poți cunoaște toate lucrurile din Biblie, Duhul lui Dumnezeu în tine, din momentul mântuirii, te va convinge de neprihănire și păcat (Ioan 16:7-15).

 

Cum fac însă să am mai multă înțelepciune? Din momentul mântuirii, noi trebuie să vrem mai multă înțelepciune. Ea este disponibilă pentru tine. Frica de Domnul, este doar începutul înțelepciunii (Prov. 1:7). Cum pot obține mai mult?

 

a) În Iacov 1:5 se spune, „Dacă cuiva îi lipsește înțelepciunea, s-o ceară și ea îi va fi dată”. Iar Apostolul Pavel a spus că, trebuie „să înfățișăm pe orice om desăvârșit în Cristos, în toată înțelepciunea” (Col. 1:28).

 

b) O altă modalitate bună de a obține înțelepciune este să studiezi Biblia. Câștigă înțelepciune din studiu. Nu accepta ignoranța (1 Cor. 12:1). El, care este Înțelepciunea, este în tine (1 Cor. 1:30), prin urmare trăiește cu mare băgare de seamă (Efes. 5:15).

 

„A umbla” înseamnă comportamentul zilnic, modelare zilnică, trăirea zilnică. Acesta a fost întotdeauna conceptul evreiesc – comportamentul, nu teoria. A umbla cu băgare de seamă înseamnă a fi foarte atent la ceea ce se întâmplă. Ai nevoie de a umbla foarte alert. Este ca și cum ai merge pe jos pe un teren minat în lume și nu poți merge ca pe o pajiște plină de margarete. Noi trebuie să mergem pe jos într-un sistem lumesc care impune circumspecție, grijă, exactitate, și corectitudine și aceasta înseamnă exact ceea ce a spus Domnul nostru Isus în Matei 7:13 când a spus: „Strâmtă este poarta și îngustă este calea”. Prin această strâmtă poartă și pe această cale îngustă nouă ne trebuie mare atenție.

 

Un creștin înțelept este o persoană atentă. El urmează cu mare grijă principiile de viață date de Dumnezeu. Deci, „Fii foarte atent cum trăiești” (Efes. 5:15). În Filipeni 1:27 se spune, „Purtați-vă într-un chip vrednic de Evanghelia lui Cristos...”. Umblarea noastră trebuie să corespundă cu poziția noastră în Cristos. Tu ar trebui să poți adăuga la poziția ta în Cristos: „virtutea, înțelepciunea (fapta, cunoștința, înfrânarea, răbdarea, evlavia, dragostea de frați, iubirea de oameni)” (2 Pet. 1:5-7). Umblă deci în înțelepciune.

 

Noi nu ar trebui să ne permitem să umblăm în prostia lumii. Nu avem nici o scuză pentru a umbla în prostie. În Tit 3:3 ni se spune că „noi eram altădată fără minte (proști)”. Și asta e adevărat. Prostia noastră s-a manifestat în neascultare, înșelam, serveam la felul de pofte și de plăceri. Deci, un prost nu ascultă de Dumnezeu, este înșelat cu privire la adevăr, servește poftelor lui, se conduce după propriile sale dorințe și plăceri. El trăiește pentru plăcere, în rău, în invidie și este plin de ură față de alții. „Dar, când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu” (Tit 3:4-8) s-a produs o schimbare. El ne-a mântuit (asta a fost schimbarea) prin spălarea nașterii din nou și prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt. Și a vărsat aceasta din belșug peste noi, prin Isus Cristos.

 

El ne-a justificat de bună voia Lui prin harul Său. Și schimbarea este de la prostie la o viață de fapte bune, prin credința în Dumnezeu, prin Evanghelie. Transformarea este în felul în care ne trăim viața noastră (vezi v. 8,14).  Nu există nici o scuză pentru un creștin să trăiască ca un prost (conform v. 3). În privința trăirii creștine, noi suntem „Solomon pe tron”, suntem cei mai înțelepți dintre înțelepți. De ce ai mai juca ca un bufon? Chiar și ipocritul Saul, atunci când a fost confruntat cu propriul său păcat, a strigat la David, „Am lucrat ca un nebun”, (1 Samuel 26:21; vezi și David în 2 Sam. 24:10).

 

Moise s-a adresat celor din poporul Israel, care au supărat pe Dumnezeu prin păcatele lor și de aceea în Deut. 32 el spune, „O, oameni nechibzuiți și fără înțelepciune”. Creștinii pot arăta prostie. Cum? (a) Isus se adresează ucenicilor spre Emaus: „O, nepricepuților și zăbavnici cu inima, când este vorba să credeți cuvintele profeților” (Lc. 24:25). Când nu crezi Scriptura ești un prost, pentru că nu ai încredere în cuvântul lui Dumnezeu. (b) Ești prost prin neascultare de Dumnezeu (vezi Gal. 3:1 – „O galateni nechibzuiți! Cine v-a fermecat să nu ascultați de adevăr?”). Ei au început bine apoi au căzut în neascultare de la adevărul evangheliei. (c) În 1 Timotei 6:9-10 se spune că iubirea de bani te face să cazi în multe pofte nesăbuite și vătămătoare. (d) De asemenea, dorința după lucrurile greșite te face să cazi în prostie. În Iacov 3:13-17 se arată că atunci când faci lucruri greșite, vei cădea în prostie. Deci, neîncrederea în Dumnezeu și în cuvântul Lui, neascultarea de El, dorințele greșite și a face lucruri greșite, toate acestea te conduc spre prostie. Iacov spune, „Cine este om înțelept și priceput? Să-și arate printr-o viață bună faptele sale, cu blândețe și înțelepciune”. Un prost nu crede, nu se supune, dorește lucruri greșite, face lucruri greșite. Așa ceva este un lucru trist. Vedem atât de mulți creștini în acest fel. Acest lucru este incredibil.

 

Există creștini care nu cred pe Dumnezeu pe cuvânt. Ei nu cred Biblia. Poate că o citesc dar ea nu are nici o implicare în viața lor. Există creștini care nu ascultă de Dumnezeu. Există creștini care doresc lucrurile din lume. Există creștini ale căror fapte nu sunt faptele bune pregătite de Dumnezeu pentru a umbla în ele (Efes. 2:8-10). De ce ar trebui creștinii să trăiască ca niște orbi, ignoranți, ridicoli, atunci când avem înțelepciunea? Isus a spus, în Ioan 7:17, „Dacă vrea cineva să facă voia Lui va cunoaște dacă învățătura Sa este de la Dumnezeu sau nu”. Dacă într-adevăr vrei să faci voia lui Dumnezeu nu vei fi niciodată în dubiu.

 

Pavel ne spune în Romani 16:19, „Doresc să fiți înțelepți în ce privește binele și proști în ce privește răul”. Dacă este să fii prost, fii prost în ce privește răul. Și Pavel ne cheamă să umblăm în înțelepciunea lui Dumnezeu.

 

Suntem uimiți să vedem cât de devotați suntem, în societatea noastră umană, în lumea noastră, pentru lucrurile pe care le credem a fi importante. Comuniștii, de ex., trăiesc rigizi în anumite lucruri, iar omul care crede acea ideologie, își va vinde sufletul pentru a primi foarte puțin în viața lor. Vezi sectele eretice care cer adepților lor un preț mare de plătit pentru a se încadra în principiile lor prostești (abstinență, diete ciudate, etc.). Ei arată o auto-disciplină care te uimește. Privește la sportivii care doresc performanță în sportul lor. Ei se supun la o disciplină serioasă (vezi 1 Cor. 9:24-27). Dar vezi prostia lor pentru că ei pot să fie foarte disciplinați în a obține performanțe în sportul lor (pentru un premiu), dar nu se deranjează să citească Biblia în fiecare zi. Sunt și alte anomalii de acest gen în viața multora.

 

Dacă vrei să fii disciplinat cu adevărat și să beneficiezi cu adevărat de disciplina ta, atunci disciplinează-ți viața în a trăi în conformitate cu principiile lui Dumnezeu. Aceasta este prioritatea vieții noastre. Creștinul înțelept știe ce-i place lui Dumnezeu, veghează în fața capcanelor lui Satan, se împotrivește diavolului, învinge ispita, alege să se comporte într-un mod vrednic de Evanghelia lui Cristos și astfel el nu umblă în viață ca un nebun, ci ca un înțelept. El trăiește după principiile lui Dumnezeu. Am face bine să luăm seama la acest îndemn al lui Pavel, pentru că în versetul următor (Efes. 5:16) ni se spune că avem privilegiile limitate.

 

2)                  Răscumpărarea vremii (v. 16)

Dacă vrem să transformăm visele în realitate, dacă dorim să transformăm speranțele noastre în fapt, dacă vrem să terminăm operele vieții noastre, atunci noi trebuie să răscumpărăm vremea (timpul). Dumnezeu a îngrădit viețile noastre cu eternitatea și El a stabilit înainte de a ne naște timpul pentru viața noastră și numai în măsura în care răscumpărăm vremea vieții noastre noi putem să îndeplinim ceea ce ne-am propus (vezi 2 Tim. 4:6-8; Ps. 90:12; Ecles. 3:14).

 

Este interesant să vedem că ori de câte ori Duhul Sfânt vorbește despre acest concept de timp, se foloseste un articol hotărât. Dumnezeu a prescris timpul în doze foarte precise și determinate în mod suveran. Deci, Dumnezeu ne-a dat un timp clar definit. În 1 Petru 1:17, avem o declarație foarte importantă. „Dacă chemați ca Tată pe Cel ce judecă fără părtinire..., purtați-vă cu frică în timpul pribegiei voastre”. Cu alte cuvinte, Petru spune că avem un timp stabilit, clar delimitat de alegerea suverană a lui Dumnezeu. În Iov 14:14 se spune: „Dacă omul, odată mort, ar putea să mai învieze, aș mai trage nădejde în tot timpul suferințelor mele, până mi se va schimba starea în care mă găsesc”. Iov a avut un sentiment al timpului stabilit pentru viață. În Fapte 20:24, Pavel spune, „Dar eu nu țin numaidecât la viața mea ca și cum mi-ar fi scumpă”. Cu alte cuvinte, „eu nu caut auto-conservarea vieții mele. Am un singur lucru în minte și acesta este să-mi termin calea și slujba pe care am primit-o de la Domnul Isus...”. Este folosit aici, în limba greacă, limba originală, un termen foarte interesant. Se spune, „să-mi termin tan dramon emu, „cursul meu””. Cu alte cuvinte, acesta este cursul pe care Dumnezeu l-a prescris și astfel aflăm că Dumnezeu ne-a dat o limită de timp și în acest timp el a definit un curs al evenimentelor. Și Pavel spune, „Vreau să termin cursul și slujba date mie”, un anumit timp, un anumit curs, cu o anumită slujbă.

 

În Evrei 12:1 se spune, „Să dăm la o parte orice piedică și să alergăm în alergarea care ne stă înainte”. În grecește ideea este că noi avem înaintea noastră o cursă (o alergare). Este un început și un sfârșit al ei pe care le putem vedea. Există o limitare a ei. La sfârșitul vieții sale, apostolul Pavel a spus în 2 Timotei 4:7 că el a dorit să îndeplinească voința lui Dumnezeu și el putea spune că a îndeplinit-o. El a spus, Am păzit credința, am terminat cursa (alergarea) mea”. Aici „cursa (alergarea)” este un cuvânt articulat cu articol hotărât. Este o cursă limitată. Este un timp limitat. Dumnezeu ne-a dăruit timpul vieții noastre în suveranitatea Sa (viața noastră este sub suveranitatea Lui). El știe începutul și sfârșitul ei. Mai mult, El le-a stabilit pe ambele.

 

David a avut acest sentiment extraordinar al urgenței timpului. În Psalmul 89:46-47 se spune, „Până când, Doamne, Te vei ascunde fără încetare?... Adu-Ți aminte ce scurtă este viața omului”. Cu alte cuvinte, în mijlocul necazului său, a durerii sale, el s-a simțit deviat (distras) de la ceea ce ar fi trebuit să facă. El a vrut să spună, „Doamne, cât timp trebuie să fiu scos din centrul însărcinării mele? Eu nu mai am atât de mult timp.”

 

Pavel a spus în 1 Cor. 7:29, această scurtă frază, „Timpul s-a scurtat.” David a spus în Psalmul 39:4-5, „Doamne spune-mi care este sfârșitul zilelor mele, care este măsura zilelor mele, ca să știu cât de trecător sunt. Iată, Tu ai făcut zilele mele cât un lat de mînă și viața mea este ca o nimica înaintea Ta.” David dorea să știe de la Domnul cât timp are la dispoziție ca să știe cât de slab este și să poată folosi cu înțelepciune timpul acordat lui. Iacov a spus în Iac. 4:13-15, „Nu spuneți „mâine vom face acest lucru, pentru că nu știi ce aduce ziua de mâine, pentru că viața ta este un abur care apare pentru puțin timp și apoi piere”.

 

Întregul aspect al vieții este construit în jurul gândirii lui Pavel cu privire la timp. Înțelepciunea din Iac. 4:15 ne conduce la Iac. 4:16. Și aceasta pentru că cea mai mare risipă de înțelepciune apare în utilizarea timpului sau în lipsa utilizării sale.

 

Deci, nu doar că trebuie să fim conștienți de principiile de viață pe care trebuie să le avem, însă trebuie să fim conștienți și de privilegiile care sunt limitate. Privilegiile noastre, deși suntem creștini, sunt limitate în această vreme. În Efes. 5:16 se spune, „Răscumpărați vremea, căci zilele sunt rele”. Există limitări în ceea ce privește privilegiile noastre. Dacă nu vom umbla cu înțelepciune acum, noi nu mai avem nici un alt timp. Tot ce avem este acum. Dacă pierdem acest moment el nu se va mai întoarce înapoi.

 

Pavel, atunci când vorbește despre răscumpărarea vremii, are în vedere oportunitățile pe care le avem; cuvântul folosit aici nu este kronis. Kronis este un cuvânt grecesc care înseamnă timp, ceas, calendar, timp ca o secvență de minute și ore. Kronis este cuvântul de la care avem cronologie, fluxul de evenimente din istorie, ceva care ține de timp. Dar cuvântul aici este kairos și înseamnă epoci sau oportunități. Noi trebuie să răscumpărăm oportunitățile, momentele care pot fi fructificate de Dumnezeu, pentru bine și pentru gloria numelui Său. Credinciosul care umblă cu înțelepciune știe să profite la maximum de oportunitate.

 

Pavel spune, „Umblați cu înțelepciune” (v. 15) și imediat vorbește despre posibilitatea răscumpărării (v. 16). De ce a legat cele două? Pentru că adevărul este că omul administrează prost timpul și oportunitățile, mai mult decât în orice alt lucru. Aceasta este cea mai mare nebunie, abuzul de timp și de oportunități. Este vorba aici și despre creștini. În Ps. 90:12 se spune, „Învață-ne să numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inimă înțeleaptă”. Este vorba aici despre înțelepciunea care numără în mod responsabil zilele, care consideră că timpul este limitat, care cumpără ocaziile. Înțelepciunea care ne duce pe calea îngustă vede o oportunitate pentru rău și se abate de la aceasta; și vede o oportunitate pentru bine și o folosește pentru că ea este o ocazie de la Dumnezeu.

 

Mai mult, se spune în v. 16, „căci zilele sunt rele”. În zilele cele rele noi putem pescui, putem cumpăra oportunitățile (ocaziile). Oportunitățile pentru dreptate sunt rare. Într-o lume rea, ele sunt puține. Dumnezeu însă ne dă oportunități pentru a-L glorifica pe El și pentru a aduce binecuvântare aproapelui nostru. Dumnezeu va aprecia în mod deosebit pe cei care câștigă oportunități de acest gen într-o lume rea. Zilele sunt rele. Și Dumnezeu ne dă acele vremuri și aceste oportunități pentru a face ca lucrurile bune și valoroase să se întâmple. Zilele sunt destul de rele și bunătatea este atât de puțină și rară încât trebuie profitat de orice ocazie.

 

Dar există un alt mod de a privi acest lucru. Aceasta poate fi o declarație mai directă către creștinii care trăiesc într-un timp rău. Epistola către Efeseni a fost scrisă de Pavel din închisoare. Societatea era una depravată (vezi Efes. 4:14 – oameni predispuși la acceptarea de doctrine false). Erau cei care, folosind viclenia oamenilor, încercau să înșele poporul lui Dumnezeu. În plus răul era peste tot. În Efes. 4:19 se spune că oamenii din acea vreme erau caracterizați de desfrânare, necurăție, lăcomie, ș.a. (vezi Efes. 4:17-32; cap. 5).

 

Ideea de bază este că mulți oameni erau infectați de diverse păcate. Persecuția față de creștini se contura la orizont. De aceea, ei trebuie să răscumpere timpul pentru că zilele erau rele. Persecuția și primejdia era la orizont. De la momentul scrierii epistolei către Efeseni au trecut doar aproximativ o sută de ani până când creștinii au fost arși pe rug și aruncați la lei. Așadar, tot ceea ce trebuia făcut trebuia să fie făcut atunci, înainte de prigoană.

 

Mesajul către biserica din Efes (Apoc. 2:1-7) vorbește despre părăsirea dragostei dintâi. Dacă nu se schimba starea bisericii urma ca sfeșnicul ei să fie luat de la locul lui. Biserica nu s-a schimbat în urma mesajului lui Cristos și nu a mai existat apoi o altă biserică în acest oraș. Timpul lor a fost mai scurt decât au crezut, din cauza răului din acele zile. Și astăzi biserica este dispărută. Așadar, un sentiment de urgență este necesar. Îndemnul din Efes. 5:16 trebuie să ne alerteze foarte serios.

 

Când credincioșii sunt conștienți de faptul că zilele sunt rele, va apărea nevoia mai mare după rugăciune, după hrănirea din Cuvântul lui Dumnezeu, după părtășie frățească și după mărturisirea Evangheliei. Noi nu știm ce aduce ziua cea rea. Poate că atunci va fi atât de ușor că ne pierdem prioritățile noastre. Poate că Biserica va prospera (în plan spiritual) mai bine sub un regim represiv, decât în prosperitate.

 

Istoria creștinismului ne arată că „sângele martirilor devine sămânța bisericii”. Desigur, noi nu trebuie să urmărim vremuri de prigoană. Dar, realitatea este că în asemenea vremuri creștinii se mobilizează mai puternic. Trebuie să avem un sentiment al urgenței. Revenirea lui Cristos este iminentă; este aproape. Lumea decade din ce în ce mai mult (vezi 2 Tim. 3; Rom. 1:18-32). Trebuie să răscumpărăm vremea.

 

Cuvântul „răscumpărați” este la diateza medie în greacă. Aceasta înseamnă să răscumperi pentru tine în mod continuu. Tu mergi pe calea îngustă și trebuie să mergi pe ea cu mare atenție, cu precizie și trebuie să profiți la maximum și permanent de timpul tău și de oportunitățile date de Dumnezeu. Folosește timpul și oportunitățile pentru slava lui Dumnezeu.

 

În fiecare zi, Dumnezeu ne dă oportunități, de a face ce este drept și de a evita un păcat, de a studia Biblia, de a ne ruga, de a-L mărturisi pe Cristos. Cea mai mare prostie din lume este să pierzi timpul și oportunitățile care nu se mai întorc.

 

În Galateni 6:10 se spune, „Cât avem ocazia să facem bine la toți oamenii, mai ales celor credincioși”. Ia în calcul și oportunitatea de a te apropia de cei din familia ta, de copiii tăi, pentru a fi o reală binecuvântare pentru ei. Apreciază ca oportunități serviciul tău, darurile tale, resursele tale materiale, fizice, etc. Nu pierde vremea cu nimicuri. Caută să te ocupi de lucrurile cele mai valoroase, în locul lucrurilor doar valoroase.

 

Oportunitate are de-a face cu timpul, iar timpul are de-a face cu eternitatea. Ce înseamnă asta? Singura bucată de eternitate pe care poți să o ții în mână este oportunitatea acelui moment. Tu nu poți trăi în trecut și nici în viitor. Tu poți trăi prezentul din plin (folosește deci oportunitatea pe care o ai acum). Aceasta este singura bucată de eternitate ce putem să o ținem în mână vreodată. Eu pot ține eternitatea în mâna mea atunci când maximizez acest moment.

 

Există multe texte biblice, care avertizează pe oameni de privilegiile limitate și de nevoia de aplicare a principiilor divine. Biblia vorbește des despre „ușile care au fost închise”, sau „Prea târziu”. Când Noe și familia sa au intrat în arca salvării, Dumnezeu a închis apoi ușa. Era prea târziu pentru cei dinafară (Gen. 7). Oportunitatea salvării s-a dus. Când fecioarele au venit fără ulei de rezervă (Mat. 25), ușa a fost închisă, și a fost prea târziu să mai poată intra la nuntă. Domnul Isus Cristos a spus, „Vine noaptea când nimeni nu mai poate lucra” (Ioan 12:35). De asemenea, Domnul a spus oamenilor din zilele Lui, „Veți muri în păcatele voastre și unde mă duc Eu voi nu puteti veni”. Apoi El spune bisericilor din Noul Testament, că „Eu voi înlătura sfeșnicul” (Apoc. 2-3). De asemenea, Dumnezeu a chemat pe Israel la pocăință în mod repetat, până ce națiunea s-a împietrit și pocăința nu a mai fost posibilă (Ieremia; Mat. 23:37-39). Ei au pierdut ocazia pocăinței și a credinței în Domnul.

 

Iuda Iscarioteanul a fost poate cel mai proeminent exemplu de pierdere a oportunității din istoria lumii. El a petrecut trei ani, cu Fiul lui Dumnezeu, cu Dumnezeul slavei, cu singurul Mântuitor și L-a părăsit pentru că nu a văzut în El pe Mesia și în final s-a spânzurat și apoi a fost zdrobit pe stânci în cădere. El a pierdut o imensă oportunitate. Sunt în Biblie și alte exemple de pierdere a oportunităților.
Deci, când ai de gând să studiezi în cele din urmă Biblia? Când ai de gând să înveți în cele din urmă Cuvântul lui Dumnezeu? Când ai de gând să te rogi în cele din urmă? Când ai de gând să mărturisești în cele din urmă pe Cristos? Când ai de gând să-ți pui talantul în negoț și să-L slujești în cele din urmă pe Domnul cu talantul tău? Există posibilitatea de a pierde oportunitățile pe care le ai în acest sens.

 

Pavel spune în Rom. 13, „Este ceasul să vă treziți din somn, pentru că acum eliberarea noastră este mai aproape de noi decât atunci când am crezut”. Ne apropiem mai mult de venirea Domnului. „Noaptea aproape a trecut. Se apropie ziua. Să ne dezbrăcăm, dar, de faptele întunericului și ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să trăim frumos ca în timpul zilei, nu în chefuri și beții, nu în imoralitate, nerușinare, ceartă, și invidie”. Cu alte cuvinte, avem o perioadă limitată de timp la dispoziție pentru a trăi în conformitate cu principiile lui Dumnezeu.

 

Este un om nebun cel care și-a aruncat bijuteriile, sau banii. Dar, este mai nebun cel care a aruncat o oră. Există o lume de câștigat. Există o biserică pentru a fi zidită. Există un Dumnezeu care să fie glorificat și nu e timp pentru trivialități, pentru activități lipsite de sens, pentru nimicuri.

 

Astfel, credinciosul care umblă în înțelepciune cunoaște (1) principiile sale de viață, (2) privilegiile sale limitate, și, în sfârșit, (3) scopurile Domnului său (Efes. 5:17).

 

3)                  Scopurile Domnului său (5:17)

O persoană proastă, văzând avertismentele din Efes. 5:15-17, ar intra doar în panică. O persoană înțeleaptă însă va înțelege care este voia lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, una este să avem un sentiment al urgenței, dar ai nevoie să te concentrezi asupra voii lui Dumnezeu pentru viața ta. Tu nu te opri doar la jumătatea drumului, fără să împlinești voia Domnului în totalitate. Este important să folosești principiile de viață date de Dumnezeu, în cadrul privilegiilor limitate care sunt stabilite prin scopurile Domnului.

 

Noi nu avem nevoie de mai multă activitate. Nu avem nevoie de a realiza mai multe lucruri, mai multe lucruri lipsite de sens, sau mai multe lucruri bune care nu sunt cele mai bune lucruri. Noi trebuie să propovăduim Cuvântul lui Dumnezeu, și să câștigăm oameni pentru Isus Cristos și alte multe lucruri le putem arunca pur și simplu. Oamenii care sunt într-o mare grabă nebună, nu realizează nimic, dar oamenii cu o încredere fermă în Domnul, care vor să împlinească voia lui Dumnezeu, vor primi o mulțime de lucruri de făcut. Nu fi neînțelept. Asta este prostie. Un prost funcționează în afara voii lui Dumnezeu. Află care este voia lui Dumnezeu. Cum putem cunoaște voia lui Dumnezeu? Dacă Dumnezeu are o voie anume pentru viata ta, El îți va comunica acea voie.

 

a. Scriptura spune: „Dumnezeu, Mântuitorul nostru, voiește ca toți oamenii să fie mântuiți” (1 Tim. 2:4). Voia Sa numărul unu este să fii mântuit.

 

b. În al doilea rând, „nu fiți nepricepuți, ci înțelegeți care este voia lui Dumnezeu. Nu vă îmbătați de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă fiți plini de Duh” (Efes. 5:17-18). Dumnezeu vrea ca tu să fii plin de Duhul Sfânt. Asta e voia Lui.

 

c. În 1 Tes 4:3 este scris, „Voia lui Dumnezeu este sfințirea voastră”.

 

d. În Rom. 13:1 (vezi și 1 Pet. 2:12-17) se spune, „Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte…”. Și trebuie să spunem că stăpânirea supremă pentru credincioși este cea a Domnului Însuși (vezi Fap. 4:19-20; 5:29). Deci să trăim o viață de supunere (vezi și Efes. 5:21).

 

e. Apoi, Petru spune, „Suferă”. Noi avem de suferit după voia lui Dumnezeu (vezi Matei 16:24-27). Asta este ceea ce spune Petru în 1 Petru (vezi 1 Pet. 2:21-25; 4:12-16).

 

f. Mulțumește-i lui Dumnezeu pentru voia Sa pentru tine. Fii mulțumitor Lui pentru toate lucrurile (1 Tes. 5:18).

 

Dar, vei zice, asta nu mă ajută să înțeleg la ce școală ar trebui să merg, sau cu cine să mă căsătoresc, sau să înțeleg alte lucruri de acest gen. Vestea bună pentru tine este că dacă ești gata să împlinești toate lucrurile de mai sus (toate cele șase), care sunt expresia voii lui Dumnezeu menționată în Biblie, atunci îți rămâne doar să faci tot ceea ce tu dorești (vezi Filip. 4:8-9). Biblia spune. „Bucură-te în Domnul și El îți va da tot ce-ți dorește inima”. Dacă îndeplinești aceste șase lucruri care Îl satisface pe Domnul și El îți va da ceea ce tu dorești în inima ta.

 

Atunci când știi voia lui Dumnezeu și vei trăi în voia lui Dumnezeu, cu sentimentul urgenței timpului pe care îl trăim și al oportunităților de care avem parte, în ascultare față de principiile de viață ale lui Dumnezeu, vei vedea marea diferență dintre viața ta și viața celorlalți oameni. Ilustrarea perfectă a acestui fapt este Domnul Isus Însuși. Isus, întotdeauna, a funcționat în conformitate cu principiile de viață divină. În Ioan 5, El spune, „eu fac doar lucrurile pe care Tatăl mi-a spus să le fac”. El a funcționat întotdeauna conform privilegiului limitat. Mereu El a spus, „timpul meu nu a venit încă” (vezi Ioan 7:6), și în final El a spus, „A sosit ceasul...” (Ioan 12:23; 17:1). Și apoi Isus a funcționat întotdeauna în conformitate cu scopurile Domnului pentru că El a spus, „Eu am venit să fac voia Tatălui Meu” (vezi Ioan 6:38). El este ilustrarea perfectă a împlinirii voii lui Dumnezeu.

 

Isus a mers pe această cale dreaptă trasată de Dumnezeu și a avut un sentiment de sincronizare perfect. El a știut desigur cursa Sa și a apucat fiecare oportunitate de la Dumnezeu și totuși nu L-ai văzut grăbit. El a fost bine determinat în acțiunile Sale, fără a devia de pe drumul Lui și totuși a existat la El o mare disponibilitate și sensibilitate pentru situațiile cele mai sensibile. Și mereu a avut un sentiment de siguranță puternic, că era pe o piatră de temelie divină, doar mișcându-se de la o etapă la alta în cadrul voii lui Dumnezeu. El este modelul nostru.

 

Concluzie

Dacă vrei să umbli cu înțelepciune, împlinește Efeseni 5:15-17 în viața ta. Este inadmisibil pentru noi, creștinii, care avem parte de revelația completă a Cuvântului lui Dumnezeu în Domnul nostru, Isus Cristos (vezi Ioan 1:1-18; Evr. 1:1-4), să trăim lipsiți de înțelepciunea lui Dumnezeu în problemele practice ale vieții (alegerea unui partener de viață și trăirea unei vieți binecuvântate în căsătorie, atitudinea față de suferință și cum să abordăm necazurile și suferințele din viață, atitudinea față de posesiunile materiale și atitudinea noastră față de muncă și față de realizările din această lume, administrarea cu înțelepciune a lucrurilor vieții, cum să ne vărsăm inimile înaintea Domnului și cum să ne odihnim sufletele în El, în mijlocul problemelor vieții, etc.), când noi avem expuse pe tavă lucrurile care ne dau înțelepciunea adevărată a vieții (și mă refer doar la cărțile de înțelepciune din Vechiul Testament: Iov, Psalmi, Proverbe, Eclesiastul, Cântarea Cântărilor) și care sunt un izvor de înțelepciune divină, ba chiar și mai mult, Îl avem pe Cristos Domnul, în care sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale științei (Colos. 2:2-3). Și gândește-te că „Înțelepciunea (lui Dumnezeu) strigă pe ulițe, își înalță glasul în piețe; strigă unde este zarva mai mare, la porți, în cetate, își spune cuvintele ei” (Prov. 1:20-33; cap. 8-9), pentru ca oricine, dacă vrea, să primească gratis înțelepciunea de la Dumnezeu, „care o dă tuturor cu mână largă și fără mustrare” (Iacov 1:5). Să ne gândim că cei din poporul Domnului, din vremea Vechiului Testament, nu aveau nici o scuză să trăiască în prostie, în nebunia minții lor, din moment ce aveau aceste îndrumare ale înțelepciunii dumnezeiești pentru ei. Și ei nu aveau revelația completă a Cuvântului lui Dumnezeu, nu-L aveau încă pe Cristos revelat lor. Dacă noi, cei din perioada harului lui Dumnezeu, cei de după Cristos, avem o astfel de oportunitate (să cunoaștem tot adevărul lui Dumnezeu și pe Duhul Sfânt care ne învață tot adevărul), cum vom justifica noi lipsa de înțelepciune pe care o arătăm adesea? De aceea, „să luăm seama deci să umblăm cu băgare de seamă, nu ca niște neînțelepți, ci ca niște înțelepți” (Efes. 5:15), în această vreme din urmă. Domnul să ne ajute! AMIN.

(Adaptare după John MacArthur)

 

 

Viorel ArdeleanSuveranitatea lui Dumnezeu


de Ardelean Viorel

(Continuare din numărul anterior)

 

 

Autoritatea lui Dumnezeu - rezultat al Omniprezenţei Divine

Autoritatea este o rezultantă a suveranităţii lui Dumnezeu. Abordând atributele lui Dumnezeu, respectiv omnipotenţa Sa, nu se poate evita problema autorităţii. Creştinismul ne învaţă că întreaga autoritate vine de la Dumnezeu[1] „Erickson defineşte autoritatea biblică ca expresie a voii lui Dumnezeu pentru noi şi posedă dreptul suprem de a definii credinţa şi conduita noastră”.[2] Facem precizarea că luăm în considerare ca autoritate ultimă pe Dumnezeu, cu tot ce presupune acest lucru. De asemenea este necesar de a face deosebirea dintre autoritatea istorică a lui Dumnezeu, şi autoritatea normativă[3]. În primul caz Biblia ne informează despre lucrările lui Dumnezeu din istorie, iar în al doilea caz, ne spune ce ne-a poruncit şi ce aşteaptă El de la noi. Problema este starea de răzvrătire a omenirii. De asemenea există o deosebire între voia povăţuitoare şi voia Lui hotărâtoare.[4]

Omul ca fiinţă liberă nu poate rămâne pasiv în faţa autorităţii lui Dumnezeu. Problema se pune acut în domeniul spiritual. În practică prima este nesocotită de cele mai multe ori de către om, dar voia hotărâtoare se împlineşte întotdeauna indiferent de cadrul istoric. Puterea lui Dumnezeu este descoperită omului prin crearea şi păstrarea divină a universului, (Ps.19) ; (Rom.1:20), iar în cazul acesta, o simplă noţiune teoretică despre dumnezeu impersonal este irelevantă.[5]. Respectul faţă de autoritate este contestat aproape pretutindeni şi aproape în orice formă. Biblia subliniază că întreaga autoritate derivată, trebuie să dea socoteală Dumnezeului celui viu pentru felul în care e folosită, bine, greşit, sau în mod abuziv. Biblia, pe tot cuprinsul ei, îi condamnă cu fermitate pe cei ce folosesc puterea într-un mod opresiv, în vederea exploatării altora. Isus face o diferenţă netă între cei ce folosesc puterea că să „stăpânească” peste alţii, (Mat.20:24-28) şi cei care îl servesc cu adevărat pe Domnul.[6]
Henry este de acord că absenţa autorităţii afectează toate domeniile din universul fizic şi spiritul ale omului. În domeniul etic şi cel al religiei problema este tot mai stresantă. Pierderea credinţei în Dumnezeu atrage după sine şi punerea în dispută a bazei transcedentale a oricărei puteri şi întreprinde o căutare conform unor versiuni umaniste. Astfel aşa zisa libertate a omului este de fapt o alegere spre moarte spirituală. Porunca lui Dumnezeu cu care a fost confrunta Adam în grădina Paradisului, îl confruntă pe om şi acum în pustiul societăţii seculare. Diferenţa dintre omul vechi şi actual este că Adam a fost prea aproape de începuturile existenţei umane pentru a putea denumi protestul lui altfel decât păcat, iar omul nou îşi raţionalizează răzvrătirea în numele ascensiuni şi a dezvoltării.[7] Dar chiar folosind alţi termeni pentru neascultare, păcatul rămâne tot păcat, fiindcă negarea autorităţii este o insubordonare în faţa de Dumnezeu. În multe privinţe, situaţia noastră nu este diferită de cea din epoca apostolică. Omenirea trăia atunci într-o epocă pe cale de dispariţie, dar pentru care Evanghelia înnoirii răscumpărătoare oferea o nouă cairos. Era un nou început.

Timp de multe secole lumea occidentală a luat în serios angajamentul ei faţă de revelaţia supranaturală transmisă prin profeţii evrei şi prin apostolii creştini. Astăzi situaţia s-a schimbat dramatic iar lumea este debusolată complet. Nimic nu este mai important astăzi pentru societate decât un criteriu corect prin care oamenii să poată identifica realitatea şi binele în contrazicere cu afirmaţiile modeste umane.[8] Omul doreşte să fie propriul lui stăpân. Această idee penetrează şi în sfera religiosului şi îi contaminează pe creştini. Ei ajung să facă compromisuri şi renunţă de bună voie să creadă în toate atributele lui Dumnezeu. Teologi şi seminariştii studiază acum textele biblice nu ca pe o Scriptură, ci doar ca pe nişte texte în sine. Modalitate acesta a devenit mai frecventă pe măsură ce instituţiile teologice şi-au pierdut certitudinea că Biblia este legiferarea sau dogma credinţei şi aplicării.[9] Sola Scriptura ca model de conduită în multe biserici a ajuns de domeniul trecutului. Necreştinii asistă frecvent la tabloul amăgitor al discordiei dintre creştini. Cauza primă este absenţa unei autorităţi recunoscute de toţi. Biserica nu va descoperii niciodată morala şi rostul ei dacă nu va regăsi această sursă a autorităţii.[10]

Reforma protestantă a fost divizată în teologia ei şi nici neoevanghelicii de astăzi nu sunt în armonie. Ei de fapt ei amplifică această divizare. Dacă aplicăm conceptul tensiunii dintre „deja şi nu încă” la problemele realizării culturale a credincioşilor cât şi a necredincioşilor, ne va ajuta să aruncăm o învăţătură asupra acestei chestiuni care se perpetuează.[11] Omenirea caută şi alte surse de autoritate, cărţi de drept, constituţii, pentru ca să-şi susţină normele, actele şi deciziile. Dar nici o carte nu a fost tradusă şi difuzată ca Biblia, și nici una nu a fost studiată atât de mult pentru a i se stabilii autorul şi sursa, inspiraţia ei divină și totuși este contestată. Augustin a avut dreptate când a declarat: ”Credinţa se va clătina dacă autoritatea Sfintelor Scripturi îşi va pierde puterea asupra oamenilor”. Astăzi africanii şi asiaticii, în rândul cărora în perioada apostolică, Scriptura a prins puţine rădăcini, par să redescopere adevărul şi puterea Ei. Pe de altă parte lumea a treia este purtătoarea Veştii Bune în multe părţi ale lumii. În mod paradoxal o societate creştină a occidentului, renunţă la timpul de citire a Bibliei în favoarea televizorului. Tot așa în mod paradoxal fiii derutaţi din alte națiuni testează din nou hotarele aproape uitate ale Bibliei.[12] Respingerea unor părţi din Scriptură devine extrem de periculoasă.

Teologii protestanţi moderni, care resping ideea că Scriptura este „regula ultimă a credinţei şi a practicii”, apreciază că legile care conduc strategiile teologice sunt revizuibile şi opţionale. Astfel Biserica stabileşte pentru societate un antecedent periculos în ceea ce priveşte diminuarea preocupării faţă de autoritatea Bibliei.[13] Accentul se mută de pe Dumnezeu ca sursă ultimă a autorităţii în zone mult periferice. Chiar simpla discutare a autorităţii lui Dumnezeu reflectă necredinţă şi această discutare pare fără sens, fiindcă Dumnezeu rămâne suveran. El niciodată nu va cere permisiunea altei persoane când doreşte să facă un lucru. Dumnezeu este Omnipotent şi totuşi omul se răzvrăteşte. Isus Cristos, prin declaraţii, minuni şi putere demonstrase că este Mesia, totuşi majoritatea oamenilor nu au răspuns pozitiv la mesajul, dar El nu a oscilat niciodată în încrederea lui față de Tatăl care deţine toată autoritate asupra tuturor lucrurilor.[14] Credinţa în cuvintele Bibliei rămâne esenţială.

Problema afirmaţiei sola Scriptura este în esenţă în ultimă instanţă o problemă de a autorităţii. Autoritatea superioară este Biblia nu Biserica, de asemenea este Dumnezeu şi nu omul.[15] Dacă omul doreşte să deţină libertatea trebuie să rămână în Cuvântul lui Dumnezeu. Respingerea credinţei în Dumnezeu şi implicit a autorităţii Sale nu rămâne fără urmări. Pierderea de către făptura umană „luminată” a credinţei într-un Dumnezeu omnipotent, creează un vid, de care beneficiază numaidecât ideologii naţionaliste, evenimente pe care secolul XX, l-a învăţat foarte bine de la fascism şi comunism. Generaţia apostată care se abate de la autoritatea lui Dumnezeu, pregăteşte fără să intenţioneze calea unor programe totalitar.[16] sau poate că da în snsul că o face cu intenție. Ei deschid cale spre autoritatea viitorului Anticrist. Dar Domnul este sus în cer şi El face tot ce doreşte pentru că este suveran şi are libertate de decizie (Ps.115:3).[17] Henry afirmă că „multe din necazurile creştinismului modern sunt poveri autoimpuse, care ar fi mult uşurate dacă mesajul Bibliei ar primii o apreciere mai înaltă”.[18]

Autoritatea Ultimă căruia omul trebuie să i se supună este Dumnezeu, şi omul o va face în final fie că îi place sau nu. Aşa mult trâmbiţata libertate nu este decât o iluzie, omul fiind rob al păcatului. Chiar dacă azi percepem o lume răzvrătită, care nu se supune voi lui Dumnezeu, dar în final autoritatea lui Dumnezeu va câştiga. Autoritatea lui Dumnezeu derivă din puterea Sa. Omul are şi el o autoritate derivată şi va da socoteală de felul cum o exercită. Nu există libertate în afara termenilor impuşi de Dumnezeu. Refuzul de a te supune autorităţii lui Dumnezeu este păcat. Problema din Eden se pune acut în viaţa credinciosului şi a bisericii. Ea rămâne o problemă permanentă în faţa cărei omul este obligat să ia o decizie. Henry atenţionează asupra pericolelor ce îl vizează pe om dacă refuză autoritatea Scripturii, implicit autoritatea lui Dumnezeu.

CONCLUZII

Atunci când omul se confruntă cu forță extreme, implicit se pune problema unei autorități superioare omului. Acest lucru presupune o divinitatea înzestrată cu puterea de a intervenii și controla, aceste forțe de obicei distructive și omul este nevoit să recunoască existența lor sub formă de diferite divinități, zeități dar noi recunoaștem doar o Persoană numită Dumnezeu. Astfel Dumnezeu are dreptul Suveran şi suprem în ce privește existența noastră. Prin Scriptură Dumnezeu ne informează despre lucrările Sale în istorie, și ne poruncește ce dorește El de la noi.

Omul confruntat cu problema autorităţii, nu poate rămâne indiferent. El sau abuzează de ea sau se supune autorităţi lui Dumnezeu. De aceea autoritatea în majoritatea cazurilor, mai ales când se află în mâna unei „elite” este contestată. Omul are o putere delegată şi Isus Hristos face o diferenţă clară în folosirea aceste puteri prin a stăpânii alte persoane prin exploatare, sau alte resurse naturale şi cei care acceptă autoritatea lui Dumnezeu.

Absenţa sau negarea autorităţii lui Dumnezeu spune Henry, aduce în discuţie implicit şi negarea unei baza Transcendente ca atribut a lui Dumnezeu. Libertatea mult trâmbiţată de umanişti duce de fapt la moarte spirituală. Omul se confruntă inevitabil cu pustiul societăţii seculare. Din orice perspectivă privim acest această stare, insubordonare faţă de autoritatea lui Dumnezeu este păcat. Situaţia de negare a autorităţii o găsim şi în perioada apostolică dar şi astăzi, deşi atunci era un nou început.

Timp de multe secole lumea a avut ca punct de referinţă profeţii şi apostolii, dar acum lumea este debusolată complet. Omul doreşte să fie proriul lui stăpân deşi Biblia nu admite acest lucru. Din păcate acest lucru a penetrat şi sfera religioasă a creştinului , iar unii teologi studiază Scriptura doar ca simple texte. „Sola Scriptura” este de domeniul trecutului, şi asistăm la o discordie între creştini. Biserica nu va avea niciodată o etică şi credinţă adevărată, dacă nu se raportează la Revelaţia lui Dumnezeu.

Reforma protestantă din 1500 a fost divizată de la început, şi în mod implicit cultele şi sectele neoprotestante au amplificat această divizare. De asemenea nu se aplică conceptul „ deja şi nu încă” în ce priveşte Biserica şi Împărăţia lui Dumnezeu. Acest concept este real în viața credinciosului și a bisericii. Oamenii caută şi alte surse de autoritate în alte cărţi şi domenii pentru deciziile lor dar ajung în final într-o fundătură. Se pare că televiziunea sau internetul și alte surogate au luat locul Scripturii din inima credinciosului.

În altă ordine de idei mulţi teologi protestanţi pun pe primul loc teologia, în defavoarea Scripturii, care trebuie să fie şi să rămână sursa primară a Revelaţiei. Astfel se creează un antecedent periculos, accentul se mută pe teologie şi Persoana lui Dumnezeu ajunge în mintea lor în zonele periferice de interes. Dar omul nu poate desfiinţa infinitul şi Dumnezeu rămâne suveran. În timpul lui Cristos deşi El a făcut semne şi minuni, puţini oameni au răspuns în mod pozitiv în al urma pe El. Astfel putem spune faptul că credinţa în Biblie este esenţială.

Autoritatea superioară nu este prorocul, sau pastorul, (care pot avea şi calitatea de mincinoşi şi lupi), dar nici Biserica, ci Dumnezeu şi Biblia. Respingerea autorităţii lui Dumnezeu creează un vid de putere de care profită ideologiile şi forţele de extremă dreaptă cum ar fi comunismul şi fascismul, pentru a da un exemplu apropiat din istorie. Dar Dumnezeu rămâne Suveran. Multe din necazurile omeneşti sunt autoimpuse prin respingerea autorităţii lui Dumnezeu.

În final omul se va supune autorităţii lui Dumnezeu, în Escaton indiferent dacă vrea sau nu. Libertatea omului mult trâmbiţată nu este decât o iluzie periculoasă. Libertatea există doar în limita perimetrului impus de Dumnezeu. Autoritatea lui Dumnezeu derivă din puterea Sa. Decizia omului este urmată de consecinţele hotărârilor sale. Henry atenţionează asupra consecinţele devastatoare pentru omenire care refuză autoritatea lui Dumnezeu. Acest lucru înseamnă pedeapsă veşnică. Matei 25:41 Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui!

Bibliografie :

Henry Carl, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 4
Millard J. Eriskson, Teologie Creştină de, vol.1
Dicţionar Biblic
Henry Carl, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 5
John Stott, Să înţelegem Biblia Romanian Aid Fund 1993
ANTIHONY A. HOEKEMA BIBLIA şi VIITORUL SOCIETATEA MISIONARĂ ROMÂNĂ, Editura Cartea Creştină Oradea 1995
MacArthur, Jr John F. Evanghelia după Isus, Societatea Misionară Română, Wheaton Illinois S.U.A. 1992
R. C. Sproul, Doctrinele Harului
GRUDEM WAYNE „SYSTEMATIC THEOLOGY”

Note de subsol:

[1] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 4, pag 6
[2] Millard J. Eriskson, Teologie Creştină de, vol.1, pag 259
[3] ibd, pag 279.
[4] Dicţionar Biblic, pag 357.
[5] Henry Carl, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 5. pag 350.
[6] Henry Carl, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 4 pag. 5.
[7] ibd, pag. 6- 12.
[8] ibd pag.15-16.
[9] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 4. pag. 17.
[10] John Stott, Să înţelegem Biblia Romanian Aid Fund 1993 pag.144
[11] ANTIHONY A. HOEKEMA BIBLIA şi VIITORUL SOCIETATEA MISIONARĂ ROMÂNĂ, Editura Cartea Creştină Oradea 1995, pag 73
[12] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 4. pag.22-23.
[13] Ibd pag. 8-9.
[14] MacArthur, Jr John F. Evanghelia după Isus, Societatea Misionară Română, Wheaton Illinois S.U.A. 1992 pag 136
[15] R. C. Sproul, Doctrinele Harului, pag 55
[16] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 4 pag. 6.
[17] GRUDEM WAYNE „SYSTEMATIC THEOLOGY” pag 216
[18] Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 4 pag. 20

 

 

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi


 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2014 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate