Arhiva Contact Despre noi Link-uri
 Teologie
 

 

 

Cuprins Publicaţie
Nostra Aetate
Apologetica
Teologie
Reforma Spirituala
Istorie
Pastorala
Studiu Biblic
Site-uri Baptiste
Media

 

 


Pagina de Teologie

 

Partea abstractă a teologiei sistematice

 de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.

 

(CONTINUARE)

 

Capitolul 29

Alegerea

 

Cuvintele Ales, Alegere, Predestinat, Ales, Mai dinainte Cunoscut, şi Preştiinţă apar atât de frecvent în Scriptură, încât este îngăduit de toţi că Scripturile învaţă o doctrină a Alegerii de un anumit fel. Controversa principală este cu privire la care este acea doctrină.

 

Mai multe teorii au fost prezentate ca descriptive ale instrucţiunilor din Scripturi.

 

I. Mai întâi există o teorie arătată de sărbătoritul John Locke în cartea lui, Comentariu şi Parafrazare a Epistolelor lui Pavel. Aceasta a fost numită teoria Naţionalismului. Potrivit acesteia, Alegerea constă „în alegerea unor anumite naţiuni întregi în limita Bisericii Catolice vizibile, care alegere, totuşi, are legătură pur şi simplu cu condiţia lor privilegiată în această lume, ne extinzându-se în starea lor colectivă veşnică în altă lume.” Cauza acestei alegeri este: „Acea aceeaşi bună plăcere absolută a lui Dumnezeu, care, prin exerciţiul puterii lui suverane, l-a condus să aleagă posteritatea lui Iacov, mai degrabă decât cea a lui Esau, ca, pe pământ, ei să devină poporul lui specific şi să fie făcuţi depozitarii şi păstrătorii religiei adevărate.” [„Alegerea Elementară a lui Faber,” pag. 22.]

 

Obiecţiile faţă de această teorie sunt evidente, şi pot fi pe scurt afirmate.

 

I. Că alegerea despre care se spune în Noul Testament este o alegere de persoane dintr-o naţiune, şi nu naţiunea în sine. O distincţie se face între naţiunea evreiască, şi rămăşiţa ei potrivit cu alegerea harului. Romani 11:5. Se spune de asemenea în versetul 7: „Deci, ce urmează? Că Israel n-a căpătat ce căuta, iar rămăşiţa aleasă a căpătat; pe când ceilalţi au fost împietriţi.”

 

Dl. Locke încearcă să înlăture această dificultate prin a presupune că Israel despre care se vorbeşte aici este întreaga naţiune înainte de pierderea celor zece triburi, şi că rămăşiţa sunt toţi din restul de evrei care au rămas la vremea când a scris Pavel. Dar, faptul că naţiunea prezentă era Israelul la care s-a referit Pavel, el însuşi arată aceasta prin aplicarea la ea, în Romani 10:21, titlul de Israel. „Pe când, despre Israel zice: "Toată ziua Mi-am întins mâinile spre un norod răzvrătit şi împotrivitor la vorbă.” Israel la care se referea aici Isaia, era Iuda; profeţiile lui erau doar rar făcute către cele Zece Triburi.

 

2. De asemenea, se face o distincţie între persoane din aceeaşi naţiune; cei aleşi fiind separaţi de ceilalţi, ca în Matei 24:22-24, unde sunt prezise calamităţi de temut, şi se spune, că vor apărea profeţi, etc., şi că dacă este posibil ei vor înşela chiar pe cei aleşi.

 

Pasajul paralel este în Marcu 13:20-22.

 

3. De asemenea, împotriva acestei teorii se pot cita astfel de pasaje care arată că cei chemaţi, şi cei aleşi nu sunt identici, precum:

 

Matei 22:14. „Mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi.”

 

II. O modificare a acestei teorii a fost făcută sau mai degrabă alta a fost sugerată atât de similar încât ideea a fost evident prinsă de la cea a lui Locke. Aceasta este dată de George Stanley Faber în lucrarea lui despre „Doctrina Primară a Alegerii.” Aceasta se poate numi teoria Alegerii Bisericii, sau despre privilegiile Bisericii Externe. Dl. Faber afirmă după cum urmează: „Ideea este că o Alegere de indivizi în limita bisericii vizibile, cu scopul moral al lui Dumnezeu ca prin credinţă şi sfinţenie ei să ajungă la viaţa veşnică; dar totuşi cu o posibilitate morală a abuzului de către ei a privilegiilor lor chiar până la distrugerea lor finală.”

 

1. Este argumentat în favoarea acesteia, că „niciodată nu găsim un set particular de creştini numiţi ca fiind în special aleşi spre excluderea tuturor celorlalţi creştini, care, împreună cu lumea neconvertită, sunt de acolo expuşi ca apostaţi. Dar găsim în mod constant că toţi membrii bisericii locale sunt numiţi şi salutaţi în mod colectiv ca fiind în scopul şi planul lui Dumnezeu aleşi prin sfinţenie spre slavă.”

 

Ca răspuns la aceasta poate fi remarcat:

 

(1.) Că acest argument continuă pe baza supoziţiei eronate că au fost persoane numite creştini în timpuri Apostolice, care de fapt nu au profesat a fi persoane convertite, şi de aceea nu erau de considerat a fi astfel.

 

Fiecare argument în favoarea unor membri convertiţi din biserică este un argument împotriva acestei supoziţii, şi, de aceea, împotriva acestei teorii.

 

(2.) Sau aceasta continuă pe baza unei a doua supoziţii eronate, şi anume, că Apostolii au încercat să pronunţe infailibilitatea asupra condiţiei spirituale a celor cărora le-au scris. Dimpotrivă, continuând după regula, „După roadele lor îi veţi cunoaşte,” ei, în judecata carităţii, au vorbit despre cei cărora le-au scris ca şi când ei ar fi fost creştini, pentru că profesau astfel, şi menţineau în exterior viaţa unor creştini. Astfel ei sunt numiţi „sfinţi,” în aceeaşi manieră ei sunt numiţi „aleşi,” şi se spune că sunt „sfinţi şi fără pată înaintea lui în dragoste,” (Efeseni 1:4;) şi că au răscumpărarea, şi iertarea fărădelegilor, v. 7; şi că au obţinut o moştenire, a căreia sigilarea cu Duhul era o arvună.

 

2. În favoarea acestei viziuni, se afirmă că Apostolul ne învaţă în Romani 9:6-26, că termenii alegerii şi aleşii sunt folosiţi în acelaşi sens în care ei sunt folosiţi în Vechiul Testament.

 

La aceasta se poate răspunde:

 

(1.) Că dacă este adevărată, aceasta favorizează mai degrabă teoria Naţionalismului decât aceasta.

 

(2.) Că Apostolul însuşi distinge între întinderea alegerii, care a existat anterior, şi aceea care este acum manifestată. „Isaia, de altă parte, strigă cu privire la Israel: "Chiar dacă numărul fiilor lui Israel ar fi ca nisipul mării, numai rămăşiţa va fi mântuită,” (Romani 9:7); astfel indicând că limitarea a fost anterior făcută potrivit cu gradul naţional, dar că acum se face o separare de la aceasta. De aceea, cele două alegeri diferă în măsură.

 

(3.) Dar diferenţa este de asemenea în fel. Acesta este ceea ce afectează această teorie cel mai îndeaproape. Chiar sub vechea alegere, nu toţi copiii, ci doar cel al promisiunii este cel în care există alegerea. Sub noua alegere, acelaşi lucru este adevărat, alegerea nu este a tuturor cărora aparţin privilegiile exterioare, ci doar a celora care sunt părtaşi ai promisiunii. În această privinţă ele sunt similare, şi astfel Pavel indică: „Aceasta însemnează că nu copiii trupeşti sunt copii ai lui Dumnezeu; ci copiii făgăduinţei sunt socotiţi ca sămânţă.” Romani 9:8. Dar anterior promisiunea a fost a lui Isaac, iar după aceea s-a spus, „În Isaac sămânţa ta va fi binecuvântată.” Romani 9:7. Şi acea promisiune a fost a ţării Canaanului, care a fost oferită de fapt tuturor descendenţilor ca o clasă. Tot astfel acum, copiii promisiunii sunt cei aleşi; dar ei nu sunt toţi cei cărora li se dau privilegiile exterioare de a auzi Evanghelia, sau chiar de a intra în biserica lui Cristos, pentru că acestora ca o clasă această promisiune nu este împlinită; ci, simplu, celor care cu adevărat îmbrăţişează Evanghelia, şi prin credinţa în Isus sunt uniţi vital cu el. Doar această clasă este cea la care se referă alegerea. De aceea, există o diferenţă în fel indicată de Apostol.

 

3. Se spune că adresele către biserici conţinute în scrisorile Apostolilor, indică alegerea întregilor biserici, şi că, în consecinţă, alegerea trebuie să fie doar cu privire la privilegiile exterioare ale bisericii. Dr. Faber nu citează pasajele întregi, pentru că el gândeşte că orice cititor atent, prin citirea lor, va descoperi repede tendinţa lor evidentă de universalizare. Dar el aduce ca dovadă începuturile din Romani, 1 Corinteni, Efeseni, Coloseni, 1 şi 2 Tesaloniceni şi 1 Petru.

(1.) Dintre acestea, să spunem la singular, nici una nu vorbeşte despre alegere în adresele către biserici, cu excepţia lui Efeseni, 2 Tesaloniceni şi 1 Petru. Dar toate celelalte vorbesc despre sfinţi şi de o chemare la sfinţire. Adevărul este, că, în timp ce ei profesează a fi copii ai lui Dumnezeu, Apostolul, în judecata carităţii, vorbeşte despre ei astfel, şi aceasta este arătată de limbajul tuturor saluturilor cât şi al epistolelor pe larg.

 

(2.) Limbajul din Efeseni este folosit cuprinzător, nu doar despre cei cărora el le-a scris, ci despre el însuşi de asemenea. Acesta este evident intenţionat să se refere la el şi la ei, ca având speranţe similare, şi fiind părtaşi la promisiuni similare. Faptul că, cel puţin, nu este intenţionat să se refere doar la privilegiul de a fi membru în biserică, este evident deoarece apostolul vorbeşte despre aceste persoane ca „sigilate cu Duhul Sfânt al promisiunii,” capitolul 1:13. Se vorbeşte despre ei că au fost „înviaţi,” (capitolul 2:1), că au fost „morţi în păcatele şi fărădelegile lor,” (capitolul 2:1) şi că au fost „copii ai mâniei ca ceilalţi,” capitolul 2:3. Un astfel de limbaj de abia se potriveşte cu o adresare către cei despre care Apostolul nu a avut vre-un motiv să creadă că erau persoane convertite.

 

Epistolele către Tesaloniceni, la care Faber de asemenea se referă, sunt chiar mai distinct împotriva lui. Pentru că, aici, nu trebuie să deducem simplu care erau sentimentele care au condus spre expresiile folosite de Apostol; ci el însuşi ne spune despre faptul că el ştia de alegerea lor, şi atribuie motive ale credinţei lui. Acestea sunt nu pentru că ei se bucurau de privilegiile exterioare ale bisericii; ci datorită lucrării credinţei lor şi a eforturilor iubirii lor, şi a răbdării speranţei lor, şi nu pentru că Evanghelia a venit la ei nu doar în cuvinte, ci de asemenea în putere, şi în Duhul Sfânt, şi cu o mare asigurare.

 

În ce priveşte Epistola lui Petru se poate spune.

 

(a) Că aleşii despre care se vorbeşte sunt „aleşii care trăiesc ca străini, împrăştiaţi prin Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia.” Aceasta cel puţin creează presupunerea că ei nu aveau nici o oportunitate specială cu privilegii bisericeşti. Aceasta, totuşi, este îndoielnic.

 

(b) Totuşi, se vorbeşte despre ei în capitolul 1, versetele 3, 4 şi 5, ca născuţi … „spre o speranţă vie, … spre o moştenire … păstrată în cer pentru voi, care, prin puterea lui Dumnezeu, sunteţi păziţi prin credinţă spre mântuire.” Din nou, se vorbeşte despre ei, în versetele 7 şi 8, că îl iubesc pe Cristos, cred în el şi se bucură cu o bucurie negrăită.

 

4. Totuşi, din nou, trei pasaje sunt citate în care o întreagă biserică este desemnată ca aleasă, şi este argumentat din aceasta că acesta este sensul Scriptural al alegerii. Aceste pasaje sunt, 1 Petru 5:13, „Cea aleasă cu voi, care este în Babilon, vă trimite sănătate. Tot aşa şi Marcu, fiul meu.” 2 Ioan, primul verset, „Prezbiterul (Sau: bătrânul.) către aleasa Doamnă şi către copiii ei, pe care-i iubesc în adevăr - şi nu numai eu, ci toţi cei ce cunosc adevărul,” şi versetul 13, „Copiii surorii tale alese îţi trimit sănătate. Amin.”

 

(1.) Din aceste pasaje se poate spune că aplicarea a oricare dintre ele la o biserică este îndoielnică. Aceasta este evident din orice versiune engleză, că prima, şi redarea literală a acesteia este, „Cea aleasă cu voi, care este în Babilon, vă trimite sănătate.” Ar fi rău să formăm o teorie pe astfel de pasaje îndoielnice.

 

(2.) Admiţând, totuşi, că acestea au înţelesul afirmat, şi că se vorbeşte despre o biserică aleasă doar cu referinţă la privilegiile astfel conferite asupra membrilor săi; din aceasta nu rezultă că acesta este singurul sens pe care îl poate avea alegerea. Trebuie să fie arătat nu doar că există o astfel de alegere, dar, că nimic altceva nu se vorbeşte sub acel nume înainte de ca această teorie să poată să fie întemeiată ca singura alegere învăţată. Adevărul este că, natura generală a termenilor, ales, alegere, etc., face realizabil să avem diferite feluri de alegere, şi natura alegerii trebuie să fie decisă de acele declaraţii despre caracterul său şi scopul care o însoţeşte.

 

(3.) Având în vedere orice viziune despre Alegere, cu excepţia Naţionalismului, ar fi perfect potrivit să aplicăm cuvântul ales la corp despre care se presupune că este compus doar din membri aleşi. Astfel noi vorbim adesea despre Congres, sau despre Legislatura Statului ca înţelepciunea adunată a Statului sau a Ţării, pentru că acesta este caracterul lor ipotetic; se presupune că acesta este compus din oameni care reprezintă prin înţelepciunea lor, aceea a alegătorilor lor. Astfel că se poate vorbi despre biserică ca fiind aleasă, din cauza celor care o compun care sunt presupuşi din cele mai bune surse de cunoaştere a fi aleşii lui Dumnezeu.

 

5. Al cincilea argument este din parabola viei, Matei 20:1-16, şi căsătoria fiului de Împărat, Matei 22:2-14.

 

„Acestea,” spune Faber, „conţin pasaje în care termenul Ales apare prima dată şi în aceste parabole cei Aleşi sunt toţi cei care ascultă chemarea Evangheliei de a intra în limitele Bisericii creştine vizibile.” Şi pentru a arăta că ei nu sunt asiguraţi acolo de distrugere, este menţionat cazul omului cu haina de nuntă.

 

Se poate răspunde, despre prima dintre aceste pilde, că Faber nu arată vre-o indicaţie a vre-unei astfel de pierdere a unei persoane din biserici, după cum este implicat în această pildă. Pilda este doar instructivă cu privire la faptul suveranităţii lui Dumnezeu, şi acordarea de către el de binecuvântări asupra cui vrea el. Este adăugată fraza, „mulţi sunt chemaţi dar puţini sunt aleşi,” care este cheia pildei, şi totuşi aceasta nu are legătură cu subiectul avut în discuţie, decât să arate că există două clase, cei chemaţi şi cei aleşi, şi că prima cuprinde mulţi, a doua puţini; fapte care se opun teoriei autorului, care pretinde că cei aleşi nu sunt cei puţini care sunt mântuiţi, ci sunt aceeaşi cu cei mulţi care sunt chemaţi la privilegiile externe ale adevărului lui Dumnezeu.

 

A doua pildă este chiar mai distinct împotriva lui. În aceasta există trei clase: prima, cei care sunt chemaţi, şi nu acordă nici o atenţie invitaţiei la ospăţ; a doua, cei care intră să aibă parte de el, care ar putea fi consideraţi cei adunaţi aici pe pământ în bisericile pământeşti; a treia, clasa marcată de separarea între ei a unuia care nu a avut haina de nuntă, care reprezintă pe cei auto-înşelaţi din bisericile pământeşti ale lui Cristos. Imediat după ce regele dă ordinul de distrugere a acestuia, se adaugă, „Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi.” Cuvântul ales de aici nu arată evident că cei care sunt mântuiţi, ca deosebiţi de cei care sunt privilegiaţi în exterior, fie ca aceia chemaţi exterior care refuză, fie ca cei chemaţi care intră în biserică şi se bucură de privilegiile sale? Dacă este aşa, viziunea autorului despre Alegere este falsă.

 

Acestea sunt singurele argumente, care pot fi numite propriu astfel, care sunt avansate în favoarea acestei teorii, şi afirmaţiile de mai sus arată pe deplin că Scripturile nu învaţă nicăieri doctrina Alegerii după cum este arătată de acesta. Teoria a fost examinată mai pe larg decât merită, parţial, pentru că ea nu este în general cunoscută, dar mai special, pentru că aceasta are aprobarea unui om de o abilitate cunoscută şi este un cărturar crezut destul de bizar şi cu o judecată nesănătoasă.

 

III. Aflând acum că alegerea nu este nici o privinţă una de privilegii exterioare, trecem la a treia teorie care a fost sugerată; cea a perseverenţei în credinţa prevăzută, expusă de Arminianii din toate clasele.

 

În legătură cu ideea alegerii este învăţată de asemenea o ispăşire universală, oferită cu condiţia credinţei tuturor persoanelor, la fiecare la care îi este dat suficient har să o accepte sau să o respingă. De acceptare sau respingere depinde mântuirea.

 

Această teorie a alegerii, prin urmare, afirmă că:

 

(1.) Mântuirea indivizilor este rezultatul alegerii şi perseverenţei lor proprii.

 

(2.) Alegerea făcută de Dumnezeu este simplu o alegere a unei clase.

 

(3.) În măsura în care alegerea indivizilor a avut loc în veşnicie, doar Dumnezeu a fost cel care a prevăzut care va fi rezultatul alegerii unei clase.

 

(4.) Că aceasta este o alegere făcută pe baza condiţiei că ei vor accepta oferta Evangheliei.

 

IV. Deoarece această teorie este tocmai opusul în fiecare privinţă a teoriei Calviniste a Alegerii personale, necondiţionate, şi veşnice, este mai bine să punem cele două în contrast direct, şi să continuăm spre dovada că Scripturile o învaţă pe cea din urmă, şi nu pe cea dintâi.

 

Teoria din urmă, este că Dumnezeu (şi nu omul este unul alege sau hotărăşte) care, după scopul său propriu (în acord cu voia lui, şi nu din vre-o obligaţie faţă de om, nici din cauza voinţei lui), din Veşnicie (perioada acţiunii lui Dumnezeu, nu în timpul în care acţionează omul), s-a hotărât să mântuiască (nu a mântuit efectiv, ci doar s-a hotărât să facă aceasta), [şi să mântuiască (nu să confere privilegii evanghelice sau bisericeşti asupra),] unui număr clar din omenire (nu întreaga rasă, nici indefinit doar câţiva dintre ei, nici indefinit o anumită parte proporţională; ci un număr clar), ca indivizi (nu întreaga sau o parte din rasă, nici dintr-o naţiune, nici dintr-o biserică, nici dintr-o clasă, cum ar fi credincioşi sau cei evlavioşi; ci indivizi), nu pentru sau din cauza vre-unui merit sau lucrare a lor, nici a vre-unei valori către el a lor (nu pentru faptele lor bune, nici sfinţenia lor, nici excelenţa, nici credinţa lor, nici sfinţirea lor spirituală, deşi alegerea este pentru o mântuire dobândită prin credinţă şi sfinţire; nici valoarea lor către el, deşi mântuirea lor tinde în mare măsură către slava manifestată a harului său); ci din buna lui plăcere (pur şi simplu pentru că lui i-a plăcut astfel să aleagă).

 

De aceea, această teorie, învaţă că alegerea este:

 

(1.) Un act al lui Dumnezeu, şi nu rezultatul alegerii celor aleşi.

 

(2.) Că această alegere este una a indivizilor, şi nu a claselor.

 

(3.) Că aceasta s-a făcut fără respect faţă de acţiunea persoanelor alese.

 

(4.) Prin buna plăcere a lui Dumnezeu.

 

(5.) Potrivit unui scop veşnic.

 

(6.) Aceasta este o alegere spre mântuire şi nu spre privilegii exterioare.

 

Doar la Scripturi trebuie să ne uităm pentru adevărul cu privire la acest subiect.

 

În deschiderea lor găsim că, cuvintele Alegere şi Aleşi sunt folosite în felurite sensuri.

 

1. Ele semnifică o alegere către slujbă fie de către om fie de către Dumnezeu.

 

Luca 6:13. Alegerea lui Cristos a celor doisprezece Apostoli.

 

Fapte 1:21-26. Alegerea unui Apostol în locul lui Iuda.

 

Fapte 9:15. Saul este numit un vas ales.

 

1 Petru 2:6-8. Cristos este numit piatra din vârf, aleasă, preţioasă, care este aşezată în Sion.

 

2. Alegerea lui Israel pentru privilegiul special naţional de a fi poporul ales sau separat al lui Dumnezeu; ca în Fapte 13:17. „Dumnezeul acestui popor Israel a ales pe părinţii noştri.”

 

3. Aceasta este folosită pentru o alegere făcută de mântuire printr-un individ.

 

Luca 10:42. „Maria şi-a ales partea cea bună, care nu i se va lua.”

 

4. Într-o mare majoritate de cazuri, aceasta se referă la alegerea spre mântuire, fie în scopul sau actul de alegere de către Dumnezeu.

 

Aceasta este doctrina învăţată în această ultimă clasă de pasaje la care se întorc întrebările noastre.

 

(1.) Alegerea este un act al lui Dumnezeu, şi nu rezultatul alegerii celor Aleşi.

 

Aceasta nu este acum o întrebare despre motivul Alegerii; ci simplu despre agent. Îi alege Dumnezeu pe aleşi, fie după scopul lui propriu, sau datorită faptul că el prevede că ei vor crede, sau pentru orice alt motiv? Este alegerea un act al lui Dumnezeu?

 

Adevărul despre acest punct va apărea mai clar dacă ar fi să schimbăm cuvântul comun alegere sau ales cu cuvântul echivalent ales.

 

Următoarele pasaje sunt suficiente, deşi exemplele sunt cu mult mai numeroase.

 

Ioan 13:18. „Cunosc pe aceia pe care i-am ales.”

 

Ioan 15:16. „Nu voi M-aţi ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi; şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi rod, şi roada voastră să rămână, pentru ca orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, să vă dea.”

 

Romani 8:33. „Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela, care-i socoteşte neprihăniţi!”

 

Romani 9:15. „Căci El a zis lui Moise: "Voi avea milă de oricine-Mi va plăcea să am milă; şi Mă voi îndura de oricine-Mi va plăcea să Mă îndur.”

 

Efeseni 1:4. „În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui.”

 

Efeseni 1:11. „În El am fost făcuţi şi moştenitori, fiind rânduiţi mai dinainte, după hotărârea Aceluia, care face toate după sfatul voii Sale.”

 

2 Tesaloniceni 2:13. „Noi însă, fraţi preaiubiţi de Domnul, trebuie să mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, căci de la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului.”

 

2. Această alegere este una a indivizilor şi nu a claselor.

 

Această poziţie trebuie să fie explicată. Nu este negat că Aleşii sunt credincioşi adevăraţi, şi că adevăraţii credincioşi sunt cei Aleşi. Caracterul celor Aleşi, de aceea, nu intră în această întrebare. Chestiunea este simplă, îi alege Dumnezeu pe toţi cei care vor crede, şi sunt aceştia aleşii lui? Sau, îi alege el pe aleşii lui, şi aceştia vor crede în el? Este credinţa rezultatul alegerii lui Dumnezeu, sau este alegerea lui Dumnezeu rezultatul credinţei omului?

 

Fapte 13:48. „Neamurile se bucurau când au auzit lucrul acesta şi preamăreau Cuvântul Domnului. Şi toţi cei ce erau rânduiţi să capete viaţa veşnică, au crezut.” Aceasta este o afirmaţie istorică făcută ulterior evenimentului, nu prin cunoştinţa omului ci prin inspiraţie.

 

Efeseni 1:4, 5. „În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale.”

 

2 Tesaloniceni 2:13. „Noi însă, fraţi preaiubiţi de Domnul, trebuie să mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, căci de la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului.” Aici alegerea este făcută spre mântuire, şi mijloacele spre mântuire, sfinţire şi credinţă, sunt indicate; nici o premisă sau mijloc fiind afirmat spre Alegere. Nu este despre faptul că credincioşii sunt cei care sunt aleşi; ci ca aleşi, ei sunt mântuiţi.

 

Romani 8:29. „Căci pe aceia, pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi.” Preştiinţa de aici este a persoanelor, nu a faptelor personale, nu a celor a căror credinţă el a cunoscut-o mai dinainte, nici, după cum ar fi esenţial teoriei lor, este a clasei de credincioşi. Teoria Arminiană ar cere substituirea cuvintelor „ca credincioşi” sau „voi ca şi credincioşi” în locul celor care sunt folosite.

 

De aceea, alegerea se referă la clasa de credincioşi, nu la indivizi. Dar, se poate întreba, nu se referă la ei în acel caracter? Nu i-a ales Dumnezeu pe cei a căror credinţă el a prevăzut-o?

 

(3.) Al treilea punct a fi dovedit este, că aceasta nu a fost datorită vre-unei fapte sau merit al lor, ci indiferent de acestea, doar după buna lui plăcere, că această Alegere s-a făcut.

 

Aceasta este doar o formă negativă a aceluiaşi fapt afirmat de următorul punct afirmativ. De aceea, este mai bine să unim acesta cu cel următor, care este,

 

(4.) Că alegerea este făcută prin simpla plăcere a lui Dumnezeu.

 

Unele dintre aceste pasaje afirmă simplu o alegere prin voia Suverană a lui Dumnezeu; alţii, în timp ce afirmă aceasta, de asemenea neagă meritul în cei aleşi; şi alţii încă reprezintă faptul suveranităţii prin afirmarea unei alegeri a acestor persoane care în mod obişnuit nu ar fi aleşi. Următoarele sunt câteva dintre pasajele care dovedesc aceste puncte.

 

(a.) Acestea afirmă simplu voia suverană. Acestea sunt Matei 24:40-41 şi Luca 17:33-36. Acestea declară alegerea suverană a lui Dumnezeu prin arătarea faptul că o astfel de alegere exercitată de persoane în aceeaşi situaţie, astfel că unii vor fi luaţi şi alţii lăsaţi; „doi oameni într-un pat;” „două femei lucrând la moară;” „doi oameni vor fi la câmp;” unul va fi luat şi altul va fi lăsat.

 

Ioan 3:3-8. Regenerarea de care se vorbeşte aici este esenţială pentru intrarea în împărăţia lui Dumnezeu. Aceasta precede orice act prin care se spune de unii că ar depinde alegerea. Totuşi suveranitatea lui Dumnezeu în aceasta este declarată în versetul 8. „Vântul suflă încotro vrea, şi-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul.”

 

Ioan 6:37, 39, 44, 64, 65. „Tot ce-Mi dă Tatăl, va ajunge la Mine; şi pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară:Şi voia Celui ce M-a trimis, este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El, ci să-l învii în ziua de apoi. Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. Dar sunt unii din voi care nu cred." Căci Isus ştia de la început cine erau cei ce nu cred, şi cine era cel ce avea să-L vândă. Şi a adăugat: "Tocmai de aceea v-am spus că nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu.”

 

Ioan 15:16. „Nu voi M-aţi ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi; şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi rod, şi roada voastră să rămână, pentru ca orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, să vă dea.” Obiectul a fi dobândit nu poate fi cauza.

 

Ioan 17:2. „după cum I-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora, pe care I i-ai dat Tu.” Vezi de asemenea versetele 6-12.

 

Fapte 22:14. Anania îi spune lui Pavel, „Dumnezeul părinţilor noştri te-a ales să cunoşti voia Lui, să vezi pe Cel Neprihănit, şi să auzi cuvinte din gura Lui.”

 

Efeseni 1:5. În al patrulea verset referindu-se la alegerea lui Dumnezeu a noastră înainte de întemeierea lumii, el spune în al cincilea, „ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale spre lauda slavei harului Său.” În versetul 11 ni se spune că suntem predestinaţi către moştenirea noastră „potrivit cu scopul celui care lucrează toate lucrurile după sfatul voii Lui.”

 

Iacov 1:18. „El, de bună voia Lui, ne-a născut prin Cuvântul adevărului, ca să fim un fel de pârgă a făpturilor Lui.”

 

(b.) Aceasta neagă meritul în persoanele alese cât şi afirmă alegerea suverană a lui Dumnezeu.

 

Ezechiel 36:32. În acest pasaj, după descrierea binecuvântărilor legate de noua dispensaţie, şi darul Duhului şi inima nouă pe care el le-o va da - daruri pe care teoria Calvinistă le priveşte ca rezultat al alegerii; dar pe care Arminianii le susţin a fi cauza ei, Dumnezeu adaugă, „Şi toate aceste lucruri nu le fac din pricina voastră, zice Domnul Dumnezeul, să ştiţi! Ruşinaţi-vă şi roşiţi de purtarea voastră, casa lui Israel!”

 

Ioan 1:11-13. „A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.”

 

În Romani 9:11-16. Alegerea este ilustrată prin cazul unor gemeni; „Căci, măcar că cei doi gemeni nu se născuseră încă, şi nu făcuseră nici bine nici rău, - ca să rămână în picioare hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care se făcea o alegere, nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă, … Aşadar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă.”

 

Romani 11:5-6. „Tot aşa, şi în vremea de faţă, este o rămăşiţă datorită unei alegeri, prin har. Şi dacă este prin har, atunci nu mai este prin fapte; altminteri, harul n-ar mai fi har. Şi dacă este prin fapte, nu mai este prin har; altminteri, fapta n-ar mai fi faptă.”

 

(c.) Astfel încât să descrie persoane alese încât să implice aceasta.

 

Matei 11:25-26. „În vremea aceea, Isus a luat cuvântul şi a zis: "Te laud, Tată, Doamne al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, Te laud, pentru că aşa ai găsit Tu cu cale!”

 

Luca 4:25-27. Cristos ilustrează această suveranitate a lui Dumnezeu prin menţionarea că multe văduve au fost în Israel, totuşi doar o văduvă a fost binecuvântată; şi din nou mulţi leproşi, şi totuşi doar un lepros păgân a fost vindecat. „Ba încă, adevărat vă spun că, pe vremea lui Ilie, când a fost încuiat cerul să nu dea ploaie trei ani şi şase luni, şi când a venit o foamete mare peste toată ţara, erau multe văduve în Israel; şi totuşi Ilie n-a fost trimis la nici una din ele, afară de o văduvă din Sarepta Sidonului. Şi mulţi leproşi erau în Israel, pe vremea proorocului Elisei; şi totuşi nici unul din ei n-a fost curăţit, afară de Naaman, Sirianul.”

 

Fapte 26:12-23. Pavel menţionează condiţia lui personală la convertire arătând că Dumnezeu l-a ales nu pentru meritele lui ci din buna lui plăcere.

 

1 Corinteni 1:26-30. „De pildă, fraţilor, uitaţi-vă la voi care aţi fost chemaţi: printre voi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales. Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari. Şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt; pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu. Şi voi, prin El, sunteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare.”

 

Galateni 1:15, 16. Pavel spune, „Dar când Dumnezeu - care m-a pus deoparte din pântecele maicii mele, şi m-a chemat prin harul Său, - a găsit cu cale să descopere în mine pe Fiul Său, ca să-L vestesc între Neamuri, îndată, n-am întrebat pe nici un om.”

 

Efeseni 2:1-13. Descrierea condiţiei acestora care erau morţi în fărădelegi şi păcate, şi în acea stare au fost înviaţi, dovedeşte că învierea şi mântuirea lor nu a fost datorată meritului propriu.

 

Textele astfel arătate sub aceste trei clase dovedesc în concluzie că nu datorită meritelor lor, ci datorită bunei plăceri a lui Dumnezeu, el alege oameni. Ele au fost prezentate într-o anumită măsură, pentru că în final acesta este punctul în care tot ce este important în această controversă se întoarce. Pentru că, deşi alte chestiuni sunt egal esenţiale faţă de doctrină, întreaga opoziţie apare dintr-o lipsă de dorinţă din partea omului de a recunoaşte suveranitatea lui Dumnezeu, şi a atribui mântuirea în întregime harului. Totuşi, aceste dovezi nu au fost în nici un caz epuizate, încercarea a fost să selectăm doar câteva dintre numeroasele pasaje, şi în principal după cum concizia lor permite o prezentare deplină. Lăsaţi Scripturile să fie citite cu referire la această doctrină şi fiecare pasaj marcat care indică tratamentul lui Dumnezeu faţă de oameni ca un suveran absolut, şi de asemenea fiecare declaraţie care atribuie Alegerea sau roadele acesteia alegerii sale şi nu voinţei sau faptelor oamenilor, şi fiecare ilustraţie permisă că aceasta este metoda uzuală a lui Dumnezeu, şi va apărea că cu greu vre-o carte din Scriptură va eşua să furnizeze mărturie cu privire la faptul că în faptele de har, nu mai puţin decât în cele ale providenţei, Dumnezeu „face potrivit cu voia lui în armata cerului şi printre locuitorii pământului.” Daniel 4:3-5.

 

(5.) Un alt fapt important de a fi arătat este veşnicia Alegerii în opoziţie cu ideea că aceasta a fost în timp. Dovada în acest punct este dublă. Există (a) acele pasaje care arată că Alegerea a avut loc înainte de existenţa în această lume sau înainte ca lumea să înceapă, şi (b) acelea care de fapt declară că ea a fost veşnică. Între cele două clase de pasaje există, totuşi, o mică diferenţă, din natura cazului, ce a avut loc înainte de timp trebuie să fi fost în Veşnicie, şi în plus, obiectul dovezii unei Alegeri veşnice este simplu de a arăta că aceasta nu a fost dependentă de acţiunea umană, ci pur şi simplu de voia lui Dumnezeu.

 

(a) Cele care arată că alegerea a avut loc înainte de existenţa omului, sau înainte ca lumea să înceapă.

 

Ieremia 1:5. „Mai înainte ca să te fi întocmit în pântecele mamei tale, te cunoşteam, şi mai înainte ca să fi ieşit tu din pântecele ei, Eu te pusesem deoparte, şi te făcusem prooroc al neamurilor.”

 

Matei 25:34. „Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: "Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii.”

 

Efeseni 1:4. „În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui”

 

2 Tesaloniceni 2:13. „Noi însă, fraţi preaiubiţi de Domnul, trebuie să mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, căci de la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului.”

 

2 Timotei 1:9. „El ne-a mântuit şi ne-a dat o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veşnicii.”

 

Comparaţi de asemenea limbajul folosit despre numele scrise în cartea vieţii a Mielului.

 

Apocalipsa 13:8. „Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului, care a fost înjunghiat.”

 

Apocalipsa 17.8. „Fiara, pe care ai văzut-o, era, şi nu mai este. Ea are să se ridice din Adânc, şi are să se ducă la pierzare. Şi locuitorii pământului, ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii, se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este, şi va veni.”

 

Referindu-se la susţinătorii Mielului ca persoane „cu el,” se spune în versetul 14, „Ei … care sunt cu el chemaţi şi aleşi şi credincioşi.”

 

Apocalipsa 21:27. „Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună; ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului.”

 

(b) Pasajele care declară distinct aceasta, care pot fi astfel fi deduse a fi o Alegere veşnică.

 

1 Corinteni 2:7. „Noi propovăduim înţelepciunea lui Dumnezeu, cea tainică şi ţinută ascunsă, pe care o rânduise Dumnezeu, spre slava noastră, mai înainte de veci.”

 

Efeseni 3:11. „după planul veşnic, pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru.”

 

6. Mai rămâne de dovedit că această Alegere este una spre mântuire, şi nu doar spre privilegii externe.

 

Ieremia 31:31-34:

 

Versetul 31. Spune despre o zi când se va face un nou legământ.

 

Versetul 32. Spune că acesta nu va fi ca acela făcut cu părinţii lor (nu unul de privilegii externe).

 

Versetul 33. Dar de acest fel, „Ci iată legământul, pe care-l voi face cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu.”

 

Versetul 34. „Nici unul nu va mai învăţa pe aproapele, sau pe fratele său, zicând: "Cunoaşte pe Domnul!" Ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul; căci le voi ierta nelegiuirea, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor.”

 

Vorbind din nou despre restaurarea lui Israel, acelaşi profet adaugă un pasaj asemănător în capitolul 32:37-40. Un pasaj similar este de găsit în Ezechiel 36:24-27.

 

Ioan 10:16. „Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, şi va fi o turmă şi un Păstor.”

 

Ioan 10:26. „Dar voi nu credeţi, pentru că, după cum v-am spus, nu sunteţi din oile Mele.”

 

Versetul 27. „Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine.”

 

Romani 8:28-30. „De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său.” Acum Pavel continuă să spună cine sunt aceştia. „Căci pe aceia, pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi. Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit.” Acest pasaj arată că preştiinţa, predestinarea spre sfinţenie, chemarea, îndreptăţirea, şi o stare de slavă sunt inseparabil conectate, şi de aici că alegerea, din care ei continuă, este spre mântuire.

 

Efeseni 1:4-9. Acest pasaj vorbeşte despre faptul că fiinţa noastră a fost aleasă înainte de întemeierea lumii, „În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda slavei harului Său, pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui. În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său, pe care l-a răspândit din belşug peste noi, prin orice fel de înţelepciune şi de pricepere; căci a binevoit să ne descopere taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine însuşi.”

 

2 Tesaloniceni 2:13. După ce se referă la alţii care urmau să aibă aceleaşi privilegii exterioare, dar asupra cărora Dumnezeu va trimite o puternic amăgire, Apostolul spune în acest verset, „Noi însă, fraţi preaiubiţi de Domnul, trebuie să mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, căci de la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului.”

 

1 Petru 5:10. „Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat în Hristos Isus la slava Sa veşnică, după ce veţi suferi puţină vreme, vă va desăvârşi, vă va întări, vă va da putere şi vă va face neclintiţi.” Aici Apostolul vorbeşte despre acea chemare eficientă, care este rezultatul Alegerii, şi ne spune că ea este o chemare spre slava veşnică.

 

 

 

Barnaba - Omul care-i lansează pe alţii în slujire

de Marian Ghita

 

Faptele Apostolilor 9:26-30, 11:19-26, 15:36-41

 

A sluji pe Dumnezeu nu înseamnă că cineva prestează doar un serviciu anume pentru El. Înseamnă mai mult decât atât: înseamnă, în realitate, că un om al lui Dumnezeu îşi manifestă, prin fapte de slujire, caracterul său de slujitor. Aşadar, pentru a-L sluji pe Dumnezeu trebuie ca mai întâi să devii  un slujitor al lui Dumnezeu. Conform Luca 1:68-75 şi Tit 2:14 lucrarea de răscumpărare a lui Dumnezeu prin Fiul Său – Isus Cristos, vizează însăşi transformarea caracterului nostru dintr-un caracter ostil lui Dumnezeu într-unul dedicat Lui şi care se manifestă printr-o viaţă de slujire sfântă faţă de El. Iată de ce, atunci când ne gândim la formarea de slujitori ai lui Dumnezeu în Biserica Lui, trebuie să avem în vedere că formarea acestora nu înseamnă doar echiparea din punct de vedere tehnic în vederea slujirii (sau scriptural vorbind, doar înzestrarea acestora cu daruri spirituale pentru slujire), ci formarea unui caracter de slujitor, după voia lui Dumnezeu (vezi formarea ucenicilor lui Isus).

 

Având în vedere toate acestea, vom căuta să înţelegem ce legătură este între a fi slujitorul lui Dumnezeu şi a face faptele de slujire pe care le cere Dumnezeu. Ne vom uita la un om special al lui Dumnezeu, la Barnaba. El poate fi considerat omul locului doi în cadrul echipelor de lucrare sfântă. În această postură, Barnaba, pare să exceleze mai mult în caracter decât în abilități de slujire, deși acestea din urmă nu i-au lipsit. Dar trebuie să fii un adevărat om de caracter pentru a accepta, de dragul slujirii lui Dumnezeu într-un mod excelent, locul al doilea în lucrarea sfântă. 

 

Barnaba este o figură luminoasă pe paginile Noului Testament. El a fost un excelent colaborator al lui Pavel în lucrarea lui Dumnezeu, încă de la convertirea lui şi până la sfârşitul primei sale călătorii misionare. Ceea ce l-a caracterizat însă în mod special pe Barnaba a fost faptul că el a fost omul din spatele lui Pavel cât şi a altor oameni ai lui Dumnezeu, omul care a lansat pe alţii în slujirea divină. Putem spune că Barnaba a fost acel om care i-a susţinut pe oamenii lui Dumnezeu de la începutul vieţii lor de slujire până în momentul când aceştia erau ei înşişi în măsură să antreneze pe alţii în lucrarea la care i-a chemat Dumnezeu şi să ducă această lucrare mai departe.

 

O retrospectivă a misiunii lui Barnaba

 

Ni se spune că Barnaba avea de fapt numele de „Iosif”, dar a fost numit de apostoli „Barnaba”, nume care însemna „Fiul Mângâierii” (Fap. 4:36) – acest lucru a fost chiar o caracteristică a vieţii sale (a mângâiat şi a încurajat pe alţii). El era un levit de neam din Cipru, deşi după Cincizecime îl vedem locuind în Ierusalim (Fap. 4:36). A fost vărul lui Ioan Marcu (Col. 4:10), cel care apare în Evanghelia după Marcu 14:51-52 ca fiind tânărul (probabil atunci un adolescent) care mergea după Isus şi care atunci când Domnul a fost arestat în grădina Ghetsimani, tânărul a reuşit să fugă în pielea goală, lăsându-şi învelitoarea de pe el în mâinile celor care reuşiseră să pună mâna pe el. Ioan Marcu a fost fiul unei iudeice din Ierusalim, şi credincioase Domnului, şi care probabil pusese casa la dispoziţia Domnului pentru a prăznui Paştele dinaintea morţii Sale. Mai târziu Ioan Marcu a scris a 2-a evanghelie din Noul Testament. Barnaba apare în cartea Faptelor ca cel care, fiind, se pare un om înstărit, a vândut un ogor pe care îl avea şi a donat banii obţinuţi din această vânzare Bisericii din Ierusalim, punându-i la picioarele apostolilor (Fap. 4:37). Exemplul lui a fost urmat şi de alţii (vezi Fap. 5). Apoi, Barnaba apare ca fiind un apropiat al apostolilor din Ierusalim, şi în această calitate îl recomandă lor pe Saul din Tars, cel convertit pe drumul Damascului, dar care fusese înainte un prigonitor al Bisericii (Fap. 9:26-30). Pentru că toţi credincioşii din Ierusalim se fereau de Saul, considerând că nu puteau avea încredere în el, Barnaba a intervenit şi, fiind considerat „un om de bine, plin de Duhul Sfânt şi de credinţă” (Fap. 11:24) şi cu mare trecere în Biserica din Ierusalim şi între apostoli, l-a luat pe Saul şi l-a recomandat în faţa tuturor acestora ca un real convertit de Domnul Isus Cristos, văzându-L chiar pe drumul Damascului, şi care L-a mărturisit cu îndrăzneală pe Domnul în Damasc. Tot timpul cât Saul a rămas în Ierusalim, el a fost însoţit de Barnaba şi în felul acesta Saul a căpătat trecere înaintea apostolilor. Mai târziu, atunci când a apărut Biserica din Antiohia între neamuri, Barnaba a fost trimis de Biserica din Ierusalim pentru a vedea dacă într-adevăr este vorba despre lucrarea lui Dumnezeu aici. Barnaba a constatat că în Antiohia era lucrarea harului lui Dumnezeu între neamuri şi s-a bucurat mult. I-a îndemnat pe toţi „să rămână cu inima hotărâtă alipiţi de Domnul” (Fap. 11:23). Mai mult, Barnaba a rămas o perioadă de timp în Antiohia pentru consolidarea lucrării spirituale de aici. În acest sens, el l-a căutat pe Saul în Tars (acolo unde el fusese trimis de fraţii din Ierusalim pentru a-i proteja viaţa de uneltirile criminale ale iudeilor necredincioşi) şi l-a adus în Antiohia pentru a-i consolida pe credincioşi în Cuvântul lui Dumnezeu (Fap. 11:19-26). Saul s-a mai implicat, alături de Barnaba, într-o lucrare misionară a bisericii din Antiohia în vederea ajutorării săracilor din Biserica din Ierusalim (Fap. 11:27-30; 12:24-25). Astfel, lansarea lui Saul din Tars în lucrarea lui Dumnezeu a fost făcută, iar Barnaba a avut, se poate spune, un rol decisiv în aceasta. La întoarcerea în Antiohia, Barnaba l-a luat din Ierusalim şi pe Ioan Marcu, vărul lui, pentru a consolida o echipă misionară în Antiohia. Astfel că, la chemarea specială a Duhului Sfânt, Barnaba împreună cu Saul şi Ioan Marcu pornesc în prima călătorie misionară în lumea neamurilor (Fap. 13-14). Barnaba porneşte din Antiohia ca şi conducător al grupului de misionari (Fap. 13:1-4). Dar, după o incursiune prin Cipru (locul de baştină al lui Barnaba), incursiune în care se remarcă Saul (sau Pavel) ca un om plin de Duhul Sfânt (Fap. 13:9) şi de autoritate divină în propovăduirea Cuvântului Evangheliei, Pavel trece în fruntea grupului de misionari (vezi Fap. 13:13). Se poate spune că Barnaba şi-a terminat lucrarea de lansare a lui Pavel în lucrarea lui Dumnezeu. În continuare, Barnaba este alături de Pavel în această primă călătorie misionară, formând o excelentă echipă de lucrători cu acesta, în vestirea Evangheliei. Incidentul care a fost perceput ca neplăcut, în această călătorie misionară, a fost acela al renunţării din partea lui Ioan Marcu la misiunea pe care au început-o (Fap. 13:13). Acest lucru a fost considerat din partea lui Pavel ca şi o dezertare şi Ioan Marcu a fost considerat ca nepotrivit pentru lucrarea misionară printre neamuri, lucrare pe care apostolul neamurilor o avea în vedere în viitor (Fap. 15:37-39). Barnaba, în prima călătorie misionară a lui Pavel, s-a arătat a fi un om devotat slujirii lui Dumnezeu în toate etapele misiunii, chiar şi în situaţii dificile (prigoniri din partea iudeilor – Fap. 13:46-47, 51; 14:19-20; manifestarea păgânismului celor dintre neamuri, care putea compromite Evanghelia – Fap. 14:11-18; consolidarea credincioşilor apăruţi – Fap.14:21-23; etc.). În acelaşi timp, Barnaba este alături de Pavel în disputa cu iudaizatorii cu privire la adevărul Evangheliei. Barnaba, alături de Pavel, depune o mărturie puternică pentru adevărul Evangheliei, mergând chiar şi la Ierusalim pentru ca adevărul mântuirii, exclusiv prin harul Domnului Isus (Fap. 15:11), să fie întronat în Biserică (Fap. 15), chiar dacă are şi momente de ezitare în această privinţă (Gal. 2:13). Barnaba a fost omul care l-a lansat şi însoţit pe Pavel în lucrarea, îndrăzneaţă la acea vreme, de vestire a Evangheliei între neamuri (Gal. 2:7-9). Nu el a fost omul numărul unu în această lucrare, ci Pavel, dar se poate spune că Barnaba l-a ajutat în mare măsură pe Pavel să fie ceea ce el a fost; Barnaba a fost omul din spatele lui Pavel. Barnaba, ca şi Pavel, a fost un om care a renunţat la multe drepturi personale pentru Evanghelie (1 Cor. 9:6,12). În acelaşi timp, Barnaba, ca şi Pavel, şi-a pus în joc viaţa pentru Numele Domnului Isus Cristos (Fap. 15:26). În momentul începerii celei de-a 2-a călătorii misionare a lui Pavel, Barnaba a renunţat să-l mai însoţească pe acesta în lucrarea sa misionară, pentru ca astfel să facă echipă cu Ioan Marcu (Fap. 15:36-41). Barnaba şi-a dorit să-i mai dea o şansă lui Ioan Marcu. Pavel nu a fost dispus la aceasta. Nimeni însă nu poate fi acuzat pentru că Barnaba şi Pavel nu au mai fost împreună. Scopul lui Pavel a fost extinderea lucrării misionare între neamuri – lucrare în care Ioan Marcu nu era potrivit la acel moment; de aceea Pavel şi-a continuat lucrarea cu Sila. Scopul lui Barnaba a fost altul: de a lansa în lucrarea lui Dumnezeu pe alţii. De aceea Barnaba l-a luat pe Ioan Marcu într-o lucrare mai potrivită formării acestuia, adică în Cipru. Roadele s-au văzut mai târziu: Ioan Marcu a ajuns un om folositor chiar lui Pavel (Col. 4:10; Filimon 23-24 – a devenit tovarăş de lucrare a lui Pavel spre sfârşitul celei de-a 3-a lucrări misionare a lui; de asemenea a ajuns de folos la sfârşitul vieţii lui Pavel – 2 Tim. 4:11). Dar Ioan Marcu a fost alături şi de Petru (se pare a fost convertit prin propovăduirea lui – 1 Pet. 5:13). În plus, ca unul care l-a secondat pe Petru, Ioan Marcu a fost acela care a scris Evanghelia după Marcu, după mărturia lui Petru (vezi 2 Pet. 1:15). Toate acestea arată că Barnaba a ştiut ce face, atunci când l-a părăsit pe Pavel; roadele slujirii sale s-au văzut mai târziu în Ioan Marcu. Barnaba nu s-a simţit în largul său să fie doar colaboratorul lui Pavel în lucrarea lui. Barnaba a fost alături de Pavel atâta timp cât Pavel a fost lansat cu putere în lucrarea lui Dumnezeu. După aceea el a preluat un alt om pentru ca să-l lanseze cu putere în lucrarea lui Dumnezeu – pe Ioan Marcu. Aceasta a fost misiunea lui Barnaba.

 

Noi avem foarte multe de învăţat de la Barnaba. Dorim să-l urmărim pe Barnaba în lucrarea pe care el a făcut-o pentru a o înţelege mai bine şi pentru a-l înţelege pe el însuşi mai bine. Barnaba a fost un om care a ştiut să dăruiască în aşa fel încât dăruirea lui să producă beneficii spirituale. De la început el se remarcă prin oferirea preţului unui ogor credincioşilor din Ierusalim (Fap. 4:36-37). (1) Dărnicia lui este rezultatul lucrării harului lui Dumnezeu (era o efervescenţă spirituală deosebită în Biserica din Ierusalim, efervescenţă dată de mărturia Evangheliei. În acest context s-a implicat şi Barnaba în dărnicie – Fap. 4:32-37). Barnaba a avut o inimă binevoitoare, o inimă transformată de dragostea lui Dumnezeu; de aceea el a dăruit. Nu a fost făţarnic în dărnicia lui ca şi Anania şi Safira (Fap. 5:1-11). (2) El a avut inimă pentru oameni. El a fost motivat de dragostea lui Dumnezeu pentru oameni în dedicarea lui (2 Cor. 5:14-15). Credincioşii din Ierusalim erau îm marea lor majoritate săraci. El, un om bogat, a simţit cu nevoile lor şi a dăruit în mod practic (vezi 1 Ioan 3:16-24). (3) În acelaşi timp, Barnaba a oferit o jertfă care l-a costat. El a înţeles, ca şi David că nu poţi aduce jerfe Domnului fără să te coste (2 Sam. 24:24). Dacă răscumpărarea noastră a avut un preţ imens (sângele Domnului Isus Cristos – 1 Pet. 1:18-19), desigur şi răspunsul nostru la dragostea lui Dumnezeu trebuie să fie unul care valorează (valoarea jertfei noastre nu este însă o valoare a meritelor noastre, ci este lucrarea harului lui Dumnezeu în noi). (4) În acelaşi timp, Barnaba a adus darul (jertfa) lui la picioarele apostolilor. Semnificaţia gestului său este aceasta: el a considerat darul său un act de închinare adus Domnului (apostolii desigur nu meritau ei închinarea, dar ei ca reprezentanţi ai Domnului Isus Cristos, conduceau Biserica în închinare înaintea Domnului); de asemenea Barnaba a încredinţat darul său pentru a fi administrat de conducerea Bisericii, aşa cum Domnul hotăra. Exista un plan stabilit de Biserică, de conducerea ei (prin apostoli), pentru administrarea resurselor materiale şi financiare, plan conform nevoilor reale ale credincioşilor din Biserică. Administrarea resurselor în Biserică nu se făcea după voia fiecăruia, în mod arbitrar şi dezorganizat; ci cu înţelepciune, în mod organizat după un plan inspirat de Duhul Sfânt şi administrat de apostoli. Putem spune că Barnaba a încredinţat Domnului darul său, în supunere totală faţă de El. Barnaba, în acelaşi timp, a motivat şi pe alţii la dărnicie. (5) De asemenea, pe lângă că a devenit o binecuvântare din partea Domnului pentru alţii, prin jertfa lui, Barnaba i-a stimulat şi pe alţii la a dărui Domnului (chiar dacă printre aceştia s-au aflat şi făţarnici ca şi Anania şi Safira – Fap. 5:1-11).

 

Acest gest al lui Barnaba, consemnat în 2 versete (Fap. 4:36-37), a devenit emblematic pentru el, dar, la scară mult mai mare, el a fost un investitor spiritual în alţii. S-a jertfit pentru alţii; a dăruit altora din ceea ce el a primit de la Domnul. Caracterul lui este bine exprimat prin numele lui: Barnaba (Fiul mângâierii). El a încurajat pe alţii, având o inimă care încurajează. El a fost omul care a ridicat (a lansat) oameni pentru lucrarea lui Dumnezeu, fiindu-le alături pentru ca lucrarea hotărâtă de Domnul pentru ei să se realizeze. Ne vom uita la 3 lucrări majore ale lui Barnaba:

 

- Alături de Pavel în perspectiva împlinirii lucrării primite de el ;

- Alături de credincioşii din Antiohia în perspectiva împlinirii lucrării primite de ei;

- Alături de Ioan Marcu în vederea împlinirii lucrării primite de el.

 

1.   Alături de Pavel

 

Nu se poate spune că Barnaba a contribuit la ucenicizarea şi creşterea spirituală a lui Pavel, deşi este posibil să fi avut o anumită influenţă în formarea lui Pavel ca şi slujitor al Domnului. Pavel a primit Evanghelia direct de la Domnul Isus Cristos (Gal. 1:11-18). Pavel a fost apostol al lui Cristos, chemat la apostolie direct de Dumnezeu Tatăl şi de Dumnezeu Fiul, prin Dumnezeu Duhul Sfânt (Rom. 1:1-6; Gal. 1:1; vezi şi Fap. 9:15-16; 22:14-15,21; 26:16-18). Acest adevăr a fost permanent subliniat de Pavel de-a lungul vieţii lui. Dar Dumnezeu l-a folosit pe Barnaba pentru a-i fi lui Pavel alături, pentru ca el să rămână pe făgaşul pe care Domnul l-a stabilit pentru misiunea lui. Pavel a fost chemat de Dumnezeu să fie apostol al neamurilor. Barnaba a înţeles bine acest lucru şi l-a ajutat prin harul Domnului să poată să-şi împlinească această misiune. În ce mod i-a fost de ajutor Barnaba lui Pavel?

 

I-a fost alături atunci când era încă necunoscut

Ceea ce se ştia în Biserică despre Saul din Tars, la început, era faptul că el era un prigonitor al Bisericii lui Cristos. Saul L-a întâlnit pe Domnul Isus Cristos pe drumul Damascului, s-a întors prin pocăinţă şi credinţă în El la Dumnezeu, a început să mărturisească că Isus este Fiul lui Dumnezeu, însă doar cei din Damasc cunoşteau aceste lucruri. Este adevărat că vestea despre convertirea lui s-a răspândit, chiar şi apostolii din Ierusalim au ajuns să afle ceva despre el; dar era foarte greu de crezut că el s-a schimbat cu adevărat. Nimeni dintre credincioşi nu cutezau să se apropie de el (Fap. 9:26). Pe drept cuvânt se putea spune (chiar prin vorbele lui): „eram încă necunoscut la faţă Bisericilor lui Cristos” (Gal. 1:22). În acest moment intervine Barnaba. El avea o reputaţie excelentă în Biserică (vezi Fap. 11:24). Avea autoritate morală şi spirituală – era considerat un apostol, alături de cei 12 (Fap. 14:14; vezi şi Gal. 2:7-9). Pentru că Barnaba îl cunoştea foarte bine pe Saul din Tars, a acceptat să-şi folosească prestigiul şi autoritatea de care se bucura în Biserică pentru a-l recomanda pe Saul. Barnaba a făcut 3 lucruri: (1) l-a luat pe Saul cu el şi l-a recomandat apostolilor (Fap. 9:27). (2) L-a însoţit pe Saul în tot timpul cât acesta era în Ierusalim. Saul, în prezenţa lui Barnaba, mărturisea despre Domnul Isus tuturor celor din Ierusalim. În acest fel mărturia lui Saul devenea credibilă în faţa oamenilor (Fap. 9:28-29). (3) Când ostilitatea evreilor din Ierusalim a crescut foarte mult faţă de Saul, încât aceştia căutau să-l omoare, Barnaba, împreună cu apostolii şi fraţii din Biserică l-au pornit la Tars pentru o vreme. S-a căutat astfel protejarea lui Saul. Însă Barnaba nu l-a uitat pe Saul. A aşteptat doar momentul potrivit lansării lui Saul în lucrarea lui Dumnezeu (Fap. 11:25).

 

I-a fost alături, implicându-l în lucrarea Bisericii  din Antiohia

Când s-a înfiinţat Biserica din Antiohia, dintre neamuri, Barnaba a fost trimis de Biserica din Ierusalim în această zonă geografică pentru a vedea ce lucrare s-a făcut aici. Barnaba era un apostol (trimis) al Bisericii din Ierusalim şi, cu prestigiul şi cu autoritatea-i cunoscute, el putea să înţeleagă foarte bine dacă lucrarea era de la Dumnezeu sau nu. Barnaba a constatat că este o lucrare veritabilă a harului lui Dumnezeu (11:23). Nu doar că s-a bucurat de acest lucru dar i-a şi îndemnat te toţi „să rămână cu inimă hotărâtă alipiţi de Domnul”. Mai mult decât atât, Barnaba a contribuit la consolidarea spirituală a Bisericii din Antiohia. În acest sens, el şi-a adus aminte de Saul din Tars şi s-a dus să-l caute pentru a-l aduce în Antiohia. Barnaba a considerat că omul cel mai potrivit pentru o asemenea lucrare nu este altul decât Saul. Ni se spune că Barnaba a luat parte împreună cu Saul la adunările Bisericii timp de un an de zile (11:25-26). În acest timp cei doi oameni ai lui Dumnezeu s-au implicat în învăţarea multor oameni din Antiohia. I-au consolidat pe aceştia în Cuvântul lui Dumnezeu. Şi pentru că Biserica din Antiohia a crescut şi chiar şi-a extins lucrarea spirituală (într-o anume situaţie de criză economică mondială la nivelul întregului imperiu roman, din cauza unei foamete din vremea împăratului Claudiu – 11:27-28) credincioşii de aici au simţit imboldul de a-i ajuta pe fraţii săraci din Iudeea. Saul a fost implicat astfel, alături de Barnaba, în îndeplinirea acestei misiuni (11:29-30; 12:24-25). Barnaba deci a fost omul care l-a implicat pe Saul în lucrarea din Biserica din Antiohia.

 

I-a fost alături în lucrarea misionară printre neamuri

Biserica din Antiohia şi-a extins lucrarea misionară. A devenit un al 2-lea centru misionar, după cel din Ierusalim; un centru misionar printre neamuri. Duhul Domnului a cerut bisericii să pună deoparte câţiva oameni pentru ducerea Evangheliei la neamuri. Oamenii care au fost desemnaţi pentru această lucrare au fost Barnaba şi Saul (13:1-4). Astfel s-a început prima călătorie misionară printre neamuri (vezi Fap. 13-14). A fost luat şi Ioan Marcu cu ei, dar acesta i-a părăsit după ce plecaseră din Cipru (13:5, 13). Aşa cum Domnul Isus i-a trimis doi câte doi pe ucenicii Săi în misiunea de vestire a Evangheliei (Lc. 10:1), pentru ca mărturia lor să fie întărită şi pentru susţinere reciprocă, aşa şi acum Duhul lui Dumnezeu i-a trimis pe cei doi (Barnaba şi Saul) în lucrarea de vestire a Evangheliei în lumea neamurilor. Dacă în prima parte a misiunii lor Barnaba era conducătorul grupului („Barnaba şi Saul, trimişi de Duhul Sfânt” – 13:4) , în restul misiunii Saul (acum „Pavel”) se impune ca şi lider de grup (vezi 13:13 – „Pavel şi tovarăşii lui...”). În propovăduirea din Pafos, înaintea dregătorului Sergius Paulus, Pavel se dovedeşte a fi „plin de Duhul Sfânt” şi prin autoritatea lui Dumnezeu, el aduce pedeapsa lui Dumnezeu asupra vrăjitorului Elima, care încerca deformarea adevărului Evangheliei, a căilor drepte ale Domnului (13:6-12). Astfel că, din acel moment Pavel devine conducătorul lucrării lui Dumnezeu printre neamuri. Barnaba nu se supără, ci din contră, acceptă voia lui Dumnezeu. Barnaba acceptă să-i fie alături lui Pavel în tot ceea ce el face în numele Domnului.

 

- Barnaba îi este lui Pavel alături în propovăduirea Evangheliei. Pavel aduce nuanţe noi în predicare (vezi 13:38-39 – „în El vi se vesteşte iertarea păcatelor; şi oricine crede, este iertat prin El de toate lucrurile de care n-aţi putut fi iertaţi prin Legea lui Moise). (vezi toate momentele din Fap. 13-14, când Pavel predică Evanghelia). Barnaba susţine şi întăreşte ceea ce spune Pavel;

 

- Barnaba este alături de Pavel şi în prigoanele declanşate de iudei împotriva propovăduirii lui, dar şi în bătăile suferite de el (vezi 13:42-52;14:19-20);

 

- Barnaba este alături de Pavel, sprijinindu-l în demersul lui de a-i lumina pe păgâni prin adevărul Evangheliei (13:8-18). Ei nu vor deloc să fie veneraţi ca zei, chiar dacă fac lucrări miraculoase. Ei consideră că sunt doar oameni ca orice om, dar au o veste bună a mântuirii din partea lui Dumnezeu pentru toate neamurile de sub cer.

 

- Barnaba este alături de Pavel şi în lucrarea de consolidare spirituală a Bisericii (14:21-25). Ei îi întăresc pe ucenici şi le poartă de grijă pentru vremea când nu vor fi în mijlocul lor, dar îi încredinţează în mâna lui Dumnezeu şi a unor prezbiteri de încredere.

 

- Barnaba este alături de Pavel în mărturia în faţa Bisericii din Antiohia cu privire la lucrarea pe care Dumnezeu a făcut-o în mijlocul neamurilor prin Cuvântul Evangheliei (14:27-28). Merită subliniat faptul că cei doi oameni ai lui Dumnezeu scot în evidenţă nu ce lucrare au făcut ei, ci ce lucrare a făcut Dumnezeu prin ei. Barnaba, deci, a fost unealta lui Dumnezeu în lucrarea de misiune printre neamuri, alături de Pavel.

 

- Barnaba a adoptat în totalitate strategia de evanghelizare pe care Domnul i-a dat-o lui Pavel în misiunea printre neamuri. Barnaba a ştiut să colaboreze cu Pavel, sub conducerea lui, chiar dacă Barnaba a plecat în misiune ca şi lider de misiune. Barnaba l-a sprijinit în totalitate pe Pavel în lucrarea la care Domnul l-a chemat pe el.

 

I-a fost alături în susţinerea adevărului Evangheliei

Pavel a predicat între neamuri aceeaşi Evanghelie pe care şi Petru şi ceilalţi apostoli au predicat-o între iudei (Gal. 2:7-9; 1:6-9), dar el a folosit o altă abordare în vestirea ei. De aceea au apărut reacţii printre iudaizatorii din Ierusalim, atunci când s-a aflat de convertirea celor dintre neamuri (Fap. 15:1-5). Exista pericolul ruperii Bisericii. Pavel şi Barnaba au acţionat la unison în această dispută, chiar dacă Barnaba a avut şi el ezitările sale în anumite momente (Gal. 2:12-14). Trebuie menţionat faptul că Pavel s-a arătat întotdeauna intransigent atunci când a fost vorba de adevărul Evangheliei (vezi Gal. 1-2). El nu a făcut nici o concesie nimănui, atunci când a fost vorba de Evanghelie (a fost dur faţă de fraţii mincinoşi, furişaţi printre adevăraţii credincioşi – Gal. 2:3-5; a acţionat pe picior de egalitate cu apostolii din Ierusalim, cu Petru şi chiar şi-a permis să-l mustre în faţa tuturor pe acesta, atunci când nu s-a comportat conform adevărului Evangheliei, dar acceptând sfaturile lor, atunci când erau conforme Evangheliei, chiar acceptând să le dea socoteală de adevărul pe care el îl predica – Gal. 2:1-14), şi aceasta l-a făcut să apară a fi faţă de mulţi un om incomod, o pricină de poticnire chiar. Toate acestea ne arată că a fost destul de dificil pentru Barnaba să stea sub umbrela lui Pavel. Dar Barnaba a ştiut foarte bine care era miza acestei atitudini a lui Pavel şi a acceptat să-i fie alături în demersul lui de a face ca adevărul Evangheliei să nu fie alterat deloc. Strategia pe care au urmat-o cei doi oameni ai lui Dumnezeu, în a apăra adevărul Evangheliei, a fost extraordinară. (1) I-au confruntat direct şi deschis pe iudaizatori – 15:1-2. (2) Au acceptat să fie trimişi de Biserica din Antiohia la Ierusalim pentru ca acolo, în prezenţa apostolilor, să se clarifice lucrurile – 15:3-4. (3) Pentru că aici era sediul iudaizatorilor, aici, în Ierusalim, au stat de vorbă cu cei din conducerea Bisericii – 15:5-6. (4) Cei din conducerea Bisericii şi-au spus în mod clar opiniile – vezi Petru, Iacov. Ei au afirmat limpede că oricine este mântuit prin harul Domnului Isus, nu prin Lege – 15:11. (5) Barnaba şi Pavel au mărturisit ceea ce Dumnezeu a făcut prin ei în mijlocul neamurilor – 15:12. (6) Biserica din Ierusalim a redactat o scrisoare către Biserica din Antiohia prin care s-a afirmat în mod explicit că iudaizatorii nu au nici o delegare din partea apostolilor şi nici învăţătura lor nu are vreo susţinere din partea Duhului Sfânt, şi din partea apostolilor. Adevărul Evangheliei este unul singur – cel al mântuirii doar prin harul Domnului Isus Cristos pentru toţi oamenii (adevăr proclamat de Barnaba şi Pavel, şi susţinut de cei trimişi de Biserica din Ierusalim: Iuda şi Sila – 15:22-29. (7) Această scrisoare oficială a fost trimisă Bisericii din Antiohia prin Iuda şi Sila, care i-au însoţit pe Barnaba şi pe Pavel. Toţi aceştia au adus mesajul din partea Bisericii din Ierusalim prin scrisoare şi prin viu grai – 15:30-34. Strategia a funcţionat foarte bine; iudaizatorii nu mai aveau vreo susţinere pentru ideile şi lucrarea lor (Duhul Sfânt prin mărturia apostolilor a confirmat adevărul Evangheliei vestit prin Barnaba şi Pavel); Biserica din Antiohia s-a bucurat de îmbărbătarea adusă lor iar Cuvântul lui Dumnezeu a continuat să se răspândească în puterea Duhului Sfânt.

 

Barnaba a fost alături de Pavel, astfel că Pavel a făcut o lucrare extraordinară pentru Dumnezeu. Barnaba a ştiut să-l recomande şi să-l susţină pe Pavel atunci când, am putea spune că, era nu doar un nimeni în Biserică, ci perceput a fi un pericol pentru Biserică. Barnaba, de asemenea l-a scos din anonimat pe Pavel (din Tars) şi l-a implicat în lucrarea Bisericii din Antiohia. Barnaba a fost alături de el în această lucrare. Mai mult, Barnaba îl susţine în lucrarea misionară şi nu doar de pe poziţia de lider de misiune. El ştie să treacă pe locul doi, sprijinindu-l pe Pavel în lucrarea pe care el o face în puterea Duhului Sfânt. A ajuns să-şi pună chiar în joc viaţa pentru numele Domnului, alături de Pavel. Putem spune că Barnaba a acceptat să intre în tiparul de lucrare impus de Pavel, sprijinindu-l în toate. Şi, de asemenea Barnaba, chiar dacă i-a fost greu (ca om a avut şi el limitările şi greşelile sale), a acceptat să-l sprijine în ceea ce se pare a fost cel mai dificil lucru: în promovarea şi mărturisirea unei Evanghelii care erau cu greu rumegată de mintea unui iudeu. Trebuia să fii un Pavel, să suferi ca el, pentru ca Evanghelia aceasta (care a fost, este şi va fi o pricină de poticnire pentru iudeii religioşi şi moralişti, şi o nebunie pentru înţelepciunea neamurilor – 1 Cor. 1:18,22-23) să poată fi înţeleasă, predicată şi apărată în faţa oamenilor. Barnaba a acceptat toate acestea pentru ca Evanghelia să nu fie cumva împiedicată (vezi 1 Cor. 9:6,12 – a acceptat de bună voie chiar şi un regim specific de viaţă, regim pe care Pavel şi l-a impus lui însuşi, fără a-l impune altora; aceasta tocmai pentru ca să fie permanent în acord perfect cu adevărul Evangheliei).

 

Barnaba nu l-a însoţit pe Pavel până la sfârşitul lucrării sale (ca Luca, de ex.). După prima călătorie misionară, Barnaba l-a părăsit pe Pavel (15:36-41). Dar aceasta nu a însemnat că l-a trădat pe Pavel, sau că l-a abandonat. Barnaba a hotărât că şi-a încheiat lucrarea de însoţire a lui Pavel pentru că altcineva avea nevoie de însoţirea şi de sprijinul lui: Ioan Marcu. Prin aceasta se arată că scopul lui Barnaba a fost doar să-i fie alături lui Pavel, până când el se va lansa cu putere în lucrarea misionară. După aceea urma să se ocupe de altcineva. Barnaba a fost faţă de Pavel un fel de Ioan Botezătorul faţă de Domnul Isus Cristos. Ca şi Ioan B., Barnaba apare la început cu un imens prestigiu şi cu o mare autoritate spirituală în Biserică (vezi mulţimea celor care veneau la el să se boteze – Mc. 1:5). Ca şi Ioan B., Barnaba îşi foloseşte renumele, autoritatea, prestigiul doar să lanseze pe Pavel în lucrarea la care Domnul l-a chemat (scopul lui Ioan a fost de a pregăti calea Domnului, de a atrage atenţia lui Israel nu asupra lui ci asupra lui Isus Cristos – Ioan 1:6-9; 3:28). Şi ca şi Ioan B., Barnaba acceptă să se „micşoreze” pentru ca Pavel să-şi facă lucrarea în toată plenitudinea; acceptă să-i fie alături lui Pavel, nu să-i ceară lui Pavel să-i fie lui alături, tocmai ca Pavel să-şi promoveze lucrarea, care nu era a lui ci a lui Dumnezeu, o lucrare în toată puterea harului lui Dumnezeu (vezi declaraţia lui Ioan atunci când Isus ajunge să aibă un prestigiu mai mare decât a lui Ioan – Ioan 3:30; vezi Ioan 3:25-36).

 

2.   Alături de credincioşii din Antiohia

 

Biserica din Antiohia a apărut foarte firav. Ni se spune că între cei care s-au împrăştiat din cauza prigonirii declanşate în Ierusalim şi care vesteau Cuvântul numai iudeilor (în Fenicia, Cipru şi Antiohia), s-au găsit câţiva care au predicat în Antiohia Evanghelia Domnului Isus şi grecilor (11:19-20). Mâna Domnului era cu aceşti vestitori ai Evangheliei şi succesul a fost extraordinar: un mare număr de oameni au fost convertiţi (11:21). A apărut astfel această Biserică între neamuri, în Antiohia. Pentru că vestea despre ei a ajuns până la Ierusalim, a fost trimis Barnaba în Antiohia pentru a analiza ce se întâmplă. Barnaba nu se mulţumeşte doar să constate cum stau lucrurile aici, ci el, se implică în lucrarea acestei Biserici. El face câteva lucruri:

 

- În primul rând, Barnaba constată lucrarea harului lui Dumnezeu (11:23). El nu este interesat de metodele de evanghelizare folosite, de oamenii care au predicat aici, de mandatul lor, etc. El se uită la ce şi cum a lucrat Dumnezeu aici. El vede harul lui Dumnezeu la lucru. Pentru Barnaba aceasta este important. De aceea el s-a bucurat şi i-a îndemnat pe toţi „să rămână cu inimă hotărâtă alipiţi de Domnul” (11:23). Această atitudine garantează, pentru Barnaba, succesul lucrării spirituale.

 

- Apoi, Barnaba decide să se implice în consolidarea lucrării lui Dumnezeu din Antiohia. Predică Cuvântul şi îi învaţă Cuvântul lui Dumnezeu (11:24). Îndemnarea către ei de a rămâne cu inimă hotărâtă alipiţi de Domnul (23) presupune o lucrare de consolidare a fiecărui credincios de aici în Evanghelie. Consolidarea credinţei credincioşilor constituie premiza pentru extinderea Bisericii, pentru lucrarea de evanghelizare.

 

- Mai mult, Barnaba l-a găsit şi l-a adus în această Biserică pe Saul din Tars. Barnaba îi ştia chemarea din partea lui Dumnezeu şi de asemenea valoarea sa spirituală. Aducându-l în Antiohia pe Pavel, Barnaba a făcut echipă cu el şi timp de un an de zile i-a consolidat serios în Cuvântul lui Dumnezeu. Biserica a crescut, dar şi mărturia ei s-a dezvoltat: Toţi din Antiohia i-a denumit pe credincioşi „creştini”. Denumirea nu este doar definire a lor ci şi o apreciere pozitivă faţă de ei. Creştinii au devenit foarte cunoscuţi prin mărturia lor creştină.

 

- Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Biserica a fost implicată, sub conducerea lui Barnaba şi a lui Saul în lucrare de slujire, în baza unei viziuni profetice din partea Domnului. Biserica este dispusă să ofere ajutor practic credincioşilor din Ierusalim în vreme de foamete. Lucrarea Bisericii deja s-a extins în afară, chiar până la Ierusalim. Barnaba şi Pavel sunt cei care conduc o asemenea lucrare a Bisericii (11:27-30; 12:24-25)

 

- Barnaba are planuri, prin harul Domnului, şi mai mari, alături de Pavel. La întoarcere din Ierusalim, este luat şi Ioan Marcu (12:25). Este clar că s-a dorit extinderea lucrării de misiune a bisericii din Antiohia. Aşa că slujitorii Bisericii, stând în post şi rugăciune, primesc o viziune misionară între neamuri. Barnaba şi Saul sunt trimişi de Duhul Sfânt, de Biserică în lumea neamurilor (13:1-4). Şi astfel, au început campaniile misionare ale Bisericii din Antiohia în tot imperiul Roman. Prin 3 călătorii misionare Evanghelia a convertit mulţi oameni şi au apărut multe Bisericii în lume. Putem spune că Biserica din Antiohia, prin lucrarea iniţiată de Barnaba, a devenit al 2-lea centru misionar după Ierusalim. Dacă ne uităm în Fapte, lucrurile s-au extins şi mai mult. Pavel vorbea în 19:21 (vezi şi Rom. 15) de un alt centru misionar – Roma, pentru ca Evanghelia să ajungă până în Spania.

 

Ceea ce este interesant este faptul că după prima călătorie misionară nu-l mai găsim pe Barnaba în această extindere, prin Pavel, a lucrării de misiune a Evangheliei. Dar nici nu mai era nevoie. Barnaba a lăsat sămânţa evanghelizării în Biserică; şi Pavel, prin harul lui Dumnezeu, a condus lucrurile mai departe. Barnaba nu a lucrat în Biserica din Antiohia ca şi cum toată lucrarea spirituală depinde în exclusivitate de el. El doar a mişcat lucrurile prin harul lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu şi-a făcut lucrarea. Mai mult, Barnaba deşi s-a implicat în pastorala Bisericii, totuşi după desemnarea lui, împreună cu cea a lui Pavel, pentru lucrarea misionară (13:1-4), a părăsit, am putea spune, Biserica (după un an de slujire în ea) pentru a se implica, aşa cum s-a spus, într-o altă lucrare. Aşa a vrut Duhul lui Dumnezeu. Dar aceasta nu a însemnat că biserica din Antiohia a rămas nepăstorită, şi nici că lucrarea ei spirituală a avut de suferit prin plecarea lui Barnaba într-o altă lucrare. Au rămas alţi oameni ai lui Dumnezeu în locul lui Barnaba şi a lui Pavel, aşa că nu mai era nevoie de prezenţa lor fizică între ei. Biserica din Antiohia a continuat să crească, să se întărească şi să-şi dezvolte lucrarea. De ce? Barnaba a cunoscut secretul şi desigur l-a aplicat în viaţa şi lucrarea Bisericii. Acesta este clar arătat în afirmaţia „a văzut harul lui Dumnezeu” (11:23). A înţeles ce înseamnă „Mâna Domnului era cu ei” (11:21). Barnaba a înţeles că lucrarea spirituală nu era a lui ci a lui Dumnezeu. Dumnezeu Îşi face lucrarea. Lucrarea lui Dumnezeu are o dinamică a ei care trebuie bine cunoscută. Ea se poate exprima prin: „Eu (Pavel) am sădit (Cuvântul lui Dumnezeu – tot planul lui Dumnezeu – Fap. 20:26-27), Apolo a udat (pastorală şi învăţătură), dar Dumnezeu a făcut crească (desăvârșirea lucrării)” (1 Cor. 3:6). Când înţelegem bine care este partea noastră, a fiecăruia din noi, în lucrarea lui Dumnezeu; când înţelegem felul în care trebuie să colaborăm cu alţi slujitori ai lui Dumnezeu şi cum să-i ridicăm pe alţii (ca Barnaba pe Pavel), şi cum să-i lansăm în lucrare, apoi cum să ne retragem noi; când înţelegem cum lucrează Dumnezeu şi care este rolul şi dinamica Cuvântului lui Dumnezeu (vezi Mat. 13); când înţelegem cum să ne punem la dispoziţia Duhului lui Dumnezeu – atunci, şi numai atunci, harul lui Dumnezeu va fi văzut la lucru. Noi suntem doar ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu (1 Cor. 4:1-2; 1 Pet. 4:10). Chemarea Domnului pentru noi este să fim credincioşi Domnului în lucrul încredinţat nouă (1 Cor. 4:2). Dacă ştim bine aceasta, şi aplicăm aceasta, atunci lucrarea spirituală se mişcă cum trebuie pentru că Domnul o mişcă; atunci ne vom bucura şi noi de rezultatele lucrării ca şi Barnaba.

 

3.   Alături de Ioan Marcu

 

Ioan Marcu a fost vărul lui Barnaba (Col. 4:10). Aşa cum s-a spus, Ioan Marcu a fost apropiat de cercul ucenicilor lui Isus (Mc. 14:51-52), probabil fiul unei iudeice bogate şi credincioase Domnului. Deci de tânăr este ataşat Domnului şi conform 1 Pet. 5:13 a fost convertit prin propovăduirea lui Petru. Este tot ceea ce ştim despre Ioan Marcu. Mai ştim că Barnaba l-a luat pe Ioan Marcu cu el din Ierusalim să vină în Antiohia pentru a-l ajuta în lucrarea de misiune (vezi Fap. 13:5). Barnaba, deci, a fost interesat de implicarea vărului lui mai tânăr în lucrarea lui Dumnezeu. Desigur îi era văr şi de aceea era atât de interesat. Dar trebuie să apreciem acest fapt la Barnaba. „Promovarea nepotismului” în acest fel în lucrarea lui Dumnezeu este deosebit de benefică. Important este faptul să respecţi principiile biblice atunci când este vorba de implicarea celor dragi din familie în lucrarea lui Dumnezeu. Suntem convinşi că Barnaba s-a ocupat de vărul lui pentru ca acesta să-şi dorească să se implice în lucrarea lui Dumnezeu. Aşa cum s-a ocupat de cei mai de departe, Barnaba s-a ocupat şi de cei apropiaţi din familia lui. Barnaba a folosit relaţiile de rudenie apropiate cu Ioan Marcu pentru a-l ajuta să se dedice Domnului în a-L sluji pe El. În plus, Barnaba a folosit faptul că urmau să meargă în misiune, el împreună cu Pavel şi cu Ioan Marcu, tocmai pentru formarea acestuia din urmă într-un mod mult mai potrivit. Apropierea de cineva 24 de ore din 24 duce la legături personale mult mai trainice şi o formare excelentă. Ioan, în această echipă, era chemat să slujească (13:5). În vremea modernă prea puţin îi formăm pe copii noştri, sau pe cei apropiaţi nouă, pe cei tineri, prin slujiri specifice. Este mare nevoie ca să dezvoltăm relaţiile de prietenie, dar şi abilităţile de slujire prin a-i pune pe tineri, pe copiii noştri să slujească în mod practic şi să oferim un cadru potrivit pentru aceasta. Pentru Ioan Marcu, misiunea în trei, în alte ţinuturi, reprezenta un cadru excelent de formare în slujire. Plus că Ioan Marcu beneficia de nişte dascăli de excepţie (Barnaba şi Pavel). Aşadar, Barnaba s-a preocupat pentru formarea şi echiparea în vederea lucrării lui Dumnezeu, prin implicare efectivă. Ioan Marcu a avut un cadru potrivit de slujire (călătoriile misionare), a avut oameni deosebiţi de la care putea învăţa foarte mult (Barnaba şi Saul), a avut în acelaşi timp şi un cadru excelent de formare (în caracter, în cunoştinţe şi în abilităţi de slujire). Ceea ce a fost dureros a fost faptul că Ioan Marcu a părăsit lucrarea misionară şi echipa de misiune, imediat cum au plecat din Cipru în Perga din Pamfilia (Fap. 13:13). El s-a întors în Ierusalim. Nu cunoaştem motivele abandonării misiunii din partea lui (sunt diverse păreri în această privinţă: că n-ar fi putut suporta regimul dur al misiunii, că nu putea accepta felul de gândire al lui Pavel, că poate nu a fost de acord că Pavel a devenit conducătorul lucrării misionare, că s-a temut de necazurile pe care le puteau provoca lor oamenii necredincioşi etc.). Cert este că Pavel nu a mai fost dispus să-l ia în a 2-a călătorie misionară; pentru el plecarea lui Ioan Marcu a echivalat cu o abdicare de la lucrarea lui Dumnezeu (Fap. 15:37-39). Putem concluziona, la acest punct, faptul că misiunea de a merge la neamuri a fost o lucrare extrem de grea şi era nevoie de oameni speciali, bine pregătiţi pentru dificultăţile şi problemele misiunii. Ioan Marcu nu a putut face faţă unei astfel de provocări, în ciuda oportunităţilor de slujire pe care le avea din partea lui Dumnezeu, din partea oamenilor care erau cu el, în ciuda a ce avea să câştige în viaţa lui personală în urma slujirii în lucrarea lui Dumnezeu. Confruntaţi cu asemenea provocări, noi putem înţelege cât de importantă este focalizarea noastră spre Domnul care ne cheamă la slujire şi spre binecuvântările slujirii lui Dumnezeu (vezi Evr. 11:26 – Moise avea ochii pironiţi spre răsplătire; vezi şi Evr. 12:1-3).

 

Atunci când Pavel a refuzat să-l mai ia pe Ioan Marcu în a 2-a călătorie misionară, Barnaba nu a putut accepta acest refuz, a fost o controversă destul de mare în care nici unul din cei doi oameni ai lui Dumnezeu n-a cedat, aşa că în final Barnaba s-a despărţit de Pavel. Pavel a plecat cu Sila în cea de a 2-a călătorie misionară, iar Barnaba l-a luat pe Ioan Marcu şi au plecat să misioneze în Cipru (15:36-41). A fost bine că cei doi s-au despărţit? Cine a avut dreptate între Barnaba şi Pavel? Nu puteau, de dragul lucrării Domnului şi de dragul părtăşiei frăţeşti, să găsească cei doi o soluţie pentru a fi totuşi împreună? Trebuie să ne limităm doar la ce sugerează Scriptura. A fost într-adevăr bine că s-au despărţit, din punctul de vedere al lucrării lui Dumnezeu. Din acest moment au apărut 2 echipe misionare şi astfel s-au putut acoperi două zone misionare. A fost voia lui Dumnezeu să se întâmple aşa. Biblia nu face nici o aluzie că ar fi greşit cineva. Disputa este normală între oamenii lui Dumnezeu şi, desigur, amândoi (Barnaba şi Pavel) au avut argumente valide care i-au făcut să nu cedeze în disputa care a apărut între cei doi. Cu siguranţă că Pavel nu a fost deloc supărat pe Barnaba şi nici invers. Relaţia frăţească nu înseamnă să sacrificăm lucrarea lui Dumnezeu de dragul de a fi împreună. Voia lui Dumnezeu a fost ca Pavel să predice neamurilor, după o strategie specifică, iar Petru să predice iudeilor după o altă strategie specifică chemării sale. La fel şi când este vorba despre despărţirea dintre Barnaba şi Pavel. Trebuie să înţelegem foarte clar că ei au înţeles foarte bine chemarea pe care Domnul le-a dat-o fiecăruia şi nu aveau voie să sacrifice chemarea la slujire din partea lui Dumnezeu doar de dragul de a fi împreună. Pavel a fost chemat de Dumnezeu să ducă Evanghelia până la marginile pământului. În această lucrare el trebuia să facă (cum a şi făcut) călătorii lungi şi grele. Ioan Marcu nu putea, cel puţin deocamdată, să facă faţă solicitărilor unei asemenea misiuni. Ar fi fost o lipsă de înţelepciune din partea lui Pavel ca să îl ea cu el şi pe Ioan Marcu. El avea nevoie de o echipare în plus şi care ar fi durat. Barnaba însă s-a simţit chemat de Dumnezeu să lanseze pe alţii în lucrarea lui Dumnezeu. S-a simţit obligat să-l ia cu ei şi pe Ioan Marcu. Dar Pavel avea dreptate când vorbea de incapacitatea lui Ioan Marcu de a face faţă misiunii sale. Aşa că, cea mai bună soluţie, şi care desigur a venit de la Dumnezeu, a fost ca Barnaba să-l ia pe Ioan Marcu cu el (avea râvnă pentru lucrarea lui Dumnezeu, dar în altă direcţie şi avea potenţial pentru lucrarea lui Dumnezeu, dar nu pentru lucrarea lui Pavel) şi să meargă într-un câmp misionar potrivit formării lui Ioan Marcu pentru lucrarea la care Domnul l-a chemat pe el însuşi. Iată de ce cei doi oameni ai lui Dumnezeu au procedat foarte bine. Lucrarea lui Dumnezeu s-a extins prin decizia lor de a se despărţi, Ioan Marcu avea şansa creşterii şi echipării sale într-un cadru mai potrivit pentru el, iar cei doi (Pavel şi Barnaba) puteau acum foarte bine să-şi desăvârşească lucrarea la care Domnul i-a chemat pe fiecare. Barnaba a preferat să se ocupe în mod special de Ioan Marcu prin lucrarea pe care urmau s-o facă în Cipru, pentru că el s-a simţit chemat să-l lanseze în lucrare şi pe vărul lui. Nu voia să-l piardă pe Ioan Marcu în ceea ce privea lucrarea la care Domnul l-a chemat pe acesta din urmă. Putem spune că Barnaba a înţeles să sacrifice colaborarea cu Pavel (deci o lucrare extraordinară) de dragul de a fi alături de un viitor slujitor al lui Dumnezeu. Barnaba a preferat să investească mai degrabă în Ioan Marcu, decât să facă o lucrare de anvergura celei realizate de Pavel. Aceasta înseamnă cu adevărat dragoste şi jertfă în lansarea celor care deocamdată nu se arată încă a fi acei oameni pe care-i vede Dumnezeu în final.

 

Viitorul i-a dat dreptate lui Barnaba. Rezultatele implicării lui în viaţa lui Ioan Marcu s-au văzut mai târziu. Ioan Marcu a ajuns util chiar şi lui Pavel (Filimon 23-24; Col. 4:10; 2 Tim. 4:11). În plus, el a colaborat foarte aproape cu apostolul Petru (1 Pet. 5:13) şi, de asemenea, el a scris Evanghelia care-i poartă numele (unii spun că este prima Evanghelie scrisă, dintre cele patru), Evanghelie care a reprezentat mărturia lui Petru. La aceasta l-a chemat Domnul pe Ioan Marcu şi el a avut nevoie de un Barnaba care să-i acorde credit şi să se ocupe în mod special de el.

 

Concluzii

 

Barnaba, omul care a încurajat pe alţii, a fost un om excepţional al lui Dumnezeu. El a fost omul din spatele altora, omul care i-a lansat pe alţii în lucrarea lui Dumnezeu.

 

Barnaba i-a fost alături lui Pavel şi, prin susţinerea sa, Pavel a ajuns marele apostol al neamurilor. Barnaba a acceptat să fie în plan secund tocmai ca Pavel să lucreze la dimensiunea pe care Dumnezeu i-a dat-o în lucrarea la care l-a chemat.

Barnaba a fost alături de Biserica din Antiohia şi, prin harul lui Dumnezeu, implicarea lui în lucrarea Bisericii a condus la o extindere a lucrării spirituale, nebănuite la început. Barnaba a ştiut să se bazeze pe harul şi lucrarea lui Dumnezeu pentru ca El, Dumnezeu, să se manifeste prin lucrarea Lui în Biserică.

 

Barnaba a fost alături de Ioan Marcu, chiar cu preţul unei renunţări dureroase. Deşi Ioan Marcu s-a demonstrat la început nepotrivit pentru lucrarea lui Dumnezeu, Barnaba a văzut în el ceea ce urma să devină el în viitor, prin lucrarea harului Său în el.

 

Putem spune că a meritat ca Barnaba să se implice în lucrarea lui Dumnezeu în felul în care el s-a implicat. Rezultatele faptului că a stat alături de aceşti oameni, susţinându-i cu jertfă şi dragoste, au fost excepţionale – lucrarea impresionantă a lui Pavel, extinderea lucrării misionare a Bisericii din Antiohia, lucrarea lui Ioan Marcu (vezi în special Evanghelia după Marcu)

 

Merită oare să ne investim în alţii, neglijându-ne pe noi? Merită să fim alături de alţii care la început par a fi fără viitor? Când privim la Barnaba putem spune că merită. Când, ca şi Barnaba, ne uităm la ce planuri are Dumnezeu cu cei care în acest moment nu par a fi oameni de valoare, atunci într-adevăr merită să ne investim în alţii. Dumnezeu, în harul Său, poate face lucrări mari prin cei care se pun în totalitate la dispoziţia Lui.  AMIN.

 

sus

Abonare gratuita!

Introdu adresa de email:

Delivered by FeedBurner

Foloseste formularul de mai sus pentru a te abona GRATUIT la Publicatia de Apologetica pe email. Mesajele sunt trimise doar cand apare un numar nou al Publicatiei si abonarea este absolut Gratuita!

DE CITIT!!!!

Biblia Online - versiunea Dumitru Cornilescu tocmai a fost actualizată la versiunea 1.0! Sunteţi invitaţi să o vedeţi - şi să o folosiţi! Acum într-o nouă interfaţă, cu motor de căutare propriu şi plan de citire a Bibliei într-un an!

 

Pe pagina de Resurse Baptiste a site-lui, veţi găsi o serie de subiecte de studiu:

 

Apologetică

Biografii

Etică

Istorie Creştină

Scrieri Primele Secole

Teologie Sistematică

 

Pe pagina de Teologie Sistematică puteţi găsi o serie de articole la subiectele doctrinare despre:

 
HRISTOLOGIE (doctrina despre persoana lui Isus Hristos)
 
PNEUMATOLOGIE (doctrina despre Duhul Sfânt şi alte duhuri)
 
ANTROPOLOGIE (doctrina despre om, aşa cum a fost creat el)
 
HAMARTIOLOGIE (doctrina despre păcat)
 
SOTERIOLOGIE (doctrina despre mântuire)
 
BIBLIOLOGIE (doctrina despre Biblie)
 
COSMOLOGIE (doctrina despre creaţie şi istorie)
 
ECLESIOLOGIE (doctrina despre trupul lui Hristos - Biserica)
 
ESCATOLOGIE (doctrina despre lucrurile viitoare - sfârşitul)
Cartea de Oaspeţi

Semneaza in Cartea de Oaspeti

Apasă aici pentru a semna sau vizualiza Cartea de Oaspeţi


 Înapoi Înainte
Copyright © 2003-2014 Vox Dei Baptist Ministries. Toate drepturile rezervate